„Provocarea a fost să nu-mi folosesc biografia”

interviu cu Ioana NICOLAIE 

Marius CHIVU: Ioana, anul trecut s-au făcut 30 de ani, pe 26 aprilie, de la dezastrul de la Cernobîl; spun asta pentru că cel de-al treilea roman al tău, Pelinul negru, are legătură mai mare sau mai mică cu acest eveniment tragic. Înainte să vorbim despre carte, aş vrea să vorbim însă despre experienţa personală. Aveai 12 ani în 1986, ce-ţi aminteşti?

Ioana NICOLAIE: Atunci ştiu că eram în maşină şi ascultam tot ce se spunea la radio. Aveam 12 ani şi într-adevăr, nu ne-a spus absolut nimeni de explozia nucleară, erau nişte zile strălucitore de aprilie, foarte frumoase, după o iarnă lungă şi în nordul meu transilvan ploioasă, pentru că acolo plouă mult, şi ne bucuram atât de mult noi, copiii ,că putem sta afară.

În primăvara atomică.

În primăvara atomică, da, şi la şcoală ne-am desfăşurat în mod normal toate orele, orele de sport în aer liber, am făcut antrenamente, pe atunci făceam mult sport, eram într-o echipă de handbal, acelea se întâmplau după-amiaza, aşa că am respirat din plin praful nuclear.

Trebuie să spun că distanţa dintre Cernobîl şi Sângeorz era de 250 km.

Da, este foarte aproape, orăşelul în care m-am născut se numeşte Sângeorz Băi şi este în nordul României, la 30 km de graniţa cu Ucraina.

Iar graniţa e la 200 km de Cernobîl, deci cam 230 km.

Dar povestea a fost că nordul radioactiv a plutit atunci peste România, luat de curenţii de aer, a plutit peste Europa, a fost de fapt un cataclism global, pentru că a ajuns inclusiv în Alaska. A biciuit părţi mare de lume şi s-a întors apoi tot dus de vânt şi s-a lipit de culmile înalte. Adică a plouat practic radioactiv şi, fireşte, noi nu am ştiut.

Ironia e că dacă n-ar fi circulat acest nor şi să fie detectat în aer de către Occident, s-ar fi recunoscut şi mai târziu dezastrul din fosta URSS.

Sunt foarte multe discuţii legate de asta, pentru că nici astăzi nu ai statistici coerente. Se ştie, de exemplu, şi m-am documentat scriind cartea aceasta, Pelinul negru, că au fost până acum cam un milion, despre asta se vorbeşte, în 2010 s-a făcut o statistică la noi, un milion de victime ale acestui accident nuclear. Ce înseamnă victime? Înseamnă în primul rând oameni care au murit foarte curând, pentru că Cernobîl a dispărut de pe hartă, acolo este o zonă calamitată în continuare, dar în proximitate, nu doar în Ucraina, ci în ţări ca Belarus, a crescut extraordinar…

De fapt, Cernobîlul este în Belarus…

A crescut extraordinar de mult incidența cancerului tiroidian, în primul rând, a crescut incidența cancerului de piele şi aşa mai departe. Nişte orori teribile, nici nu vreau să vorbim despre asta. Foarte mulţi copii au fost victimele accidentului, copii nenăscuţi, copii care s-au născut la un an, la doi, la cinci ani, depinde cât de tare au fost expuse mamele lor acestei poveşti, şi cred că victimele continuă să se numere.

Eu îmi amintesc că eram la şcoală, eram un pic mai mic decât tine, şi miamintesc că ne-au chemat la cabinetul medical şi ne-au dat pastila cu iod, înţeleg că la un moment dat ni le-au dat şi acasă, spun ai mei, eu nu-mi amintesc.

Pentru noi n-a fost. Pentru noi a fost una singură, nu a ajuns.

Oricum, am o amintire foarte interesantă cu mine şi cu tata plecând cu maşina în afara oraşului, cu bidoane de plastic, luând apă de la izvor, pentru că se presupunea că apa din circuitul urbanistic era deja afectată şi că-ţi trebuie o apă care iese din pământ. Noi eram mult mai departe, la Vâlcea, decât voi.

Eraţi mult mai departe. A fost, de fapt, teribil, nu s-a vorbit despre asta, nu ştiu şi nu înţeleg nici acum de ce nu s-a vorbit, poate pentru că nu era pregătită nu populaţia, ci cei care ar fi trebuit să informeze populaţia nu erau pregătiţi pentru asta. Nu ştiau ce au de făcut, nu ştiau cum să ia măsuri. Sper că asta e explicaţia, pentru că cealaltă explicaţie, care ţine de faptul că teritoriul respectiv se afla în fosta URSS şi că trebuia ascunse lucrurile acestea, mi se pare prea îngrozitoare. Poate să fie şi aceea.

Să terminăm capitolul acesta biografic despre Cernobîl.

Să-l terminăm, pentru că Pelinul negru este doar tangenţial.

Din acest punct de vedere are chiar prea puţină legătură cu Cernobîlul. Provii dintr-o familie numeroasă, sunteţi 12 fraţi, şi voiam să te întreb dacă s-a născut vreunul din ei în preajma Cernobîlului?

Dacă te referi la datele mele biografice reale, da, fireşte. Fraţii mei s-au născut din doi în doi ani, cam aşa, şi după Cernobîl mai mulţi.

Te întreb pentru că am un verişor născut în preajma dezastrului şi a avut destul de mari probleme de sănătate când era mic. Acum nu ştiu în ce măsură ele erau o consecinţă a Cernobîlului, dar în familia mea se puneau pe seama Cernobîlului problemele verişorului meu.

Asta este extraordinar. În familia mea nu s-au pus problemele surorii mele.

Ţi-a fost greu să păstrezi un echilibru biografic? Pentru că şi în carte apare o fetiţă cu foarte mulţi fraţi, ca şi tine, e plasată povestea în aceleaşi locuri. Nu ţi-a fost teamă că cineva va încerca să identifice o dramă a familiei tale ascunsă în ficţiune?

Nu neapărat, pentru că eu am vorbit întotdeauna, legat de scrisul meu, de cuvântul autenticitate. Mă interesează foarte mult în literatură expresia lucrurilor care sunt recognoscibile, reprezentative, nu doar pentru individul care e în chestiune, ci pentru cât mai mulţi cititori, pentru cât mai multă lume. Şi, fireşte, noi, cei din interiorul literaturii, ştim că autenticitatea nu înseamnă transcriere brută a realităţii, e cea mai mare greşeală să-ţi închipui că asta e literatura. Nu. Literatura este o ficţionalizare continuă, chiar şi atunci când este vorba de autenticitate. Practic, în Pelinul negru pretextul este al fetiţei „bolnave” – cu ghilimele – care întâmplător mi-e foarte familiară. Cazul îl cunosc, deci cazul fetiţei dislexice îmi este foarte familiar. Dar toată trama din jurul acestui copil şi tot ce se petrece mai ales în Casa de copii, totul este literatură.

Căutând pe internet să văd ce s-a scris despre cartea ta, găseam această formulare: „un roman despre efectele tragediei”. Mi se pare că e o formulare mult prea brută, mult prea puternică, cumva face un deserviciu cărţii.

Face un deserviciu într-o direcţie anume. În direcţia care merge pe ideea că foarte mulţi scriitori contemporani, sau unii dintre ei, scriu despre subiectele care sunt pe val. Un copil dislexic e pe val. Un copil autist e pe val. Cernobîlul e pe val. Şi atunci genul acesta de scriitori cu program, cu agendă, care trebuie să bifeze nişte subiecte, este evident suspect şi neatrăgător. Şi pe mine mă enervează autorii care scriu cu metodă.

Altfel sunt nişte cârlige comerciale foarte bune şi, până la urmă, nici nu sunt vinovate, dacă cartea este bună.

Fireşte, numai că am scris această carte nu în cei doi ani în care am scris-o propriu-zis, ci am scris-o în 20 de ani, pentru că voiam de foarte mult timp să scriu cartea asta. Ea s-a stratificat plecând de la tot felul de stimuli plecând din realitatea concretă. Am mai povestit despre vizita mea la Şcoala specială. O singură dată am vizitat o şcoală cu copii cu nevoi speciale şi am fost atât de impresionată. Aveam 19 ani atunci, şi asta am spus-o şi o s-o spun continuu, fetiţele acelea care te trăgeau de mână şi te întrebau: mama, când mă duci acasă?, mi-au rămas pentru totdeauna scrise în străfundurile minţii mele. A fost un argument ca eu să scriu o carte despre acele fetiţe dintr-o şcoală specială în care eu am stat 4 ore. Alt argument: cazul fetiţei dislexice, Augustina, care e personajul central. Cartea aceasta este despre o fetiţă care se naşte la 3 luni după accidentul nuclear, dar ea nu ştie şi nimeni din jurul ei nu ştie că lucrurile rele care i se întâmplă au o legătură cu această dramă anterioară ei. Ea ajunge să afle, de fapt, cu mult mai târziu.

Am văzut comentariul unui cititor care spunea că dislexia nici măcar nu poate fi pusă pe seama unui accident nuclear.

Spun acolo în carte: copilul se naşte cu probleme foarte mari de la naştere, asta înseamnă că are o meningită.

Dar şi meningita, despre meningită era de fapt vorba, spunea că nu poate fi considerată o consecinţă a unui accident nuclear.

Nu ştiu ce au spus cititorii.

Probabil cineva care cunoaşte, mai mult sau mai puţin, istoria medicală a meningitei.

S-ar putea. Dar eu spun doar că, aşa cum dislexia pe vremea aceea ea considerată retard mental, nici meningita nu era meningită, era aprindere de creier, care putea să fie orice.

De fapt, această ambiguitate a bolii Augustinei se vede foarte bine în momentul în care ea este dusă de părinţi, după ce eşuează în a învăţa să citească şi să scrie, la o şcoală specială. Ei bine, şcoala aia specială – şi asta mi se pare partea foarte bună din roman – e, de fapt, o şcoală unde sunt adunaţi toţi copiii cu probleme de toate tipurile: copii orfani, copii cu probleme de comportament, copii cu probleme mentale, copii handicapaţi fizic.

Aşa era, nu este ficţiune.

Ştiu că nu e. Doar că pusă în carte, ea apare ca un fel de loc unde erau adunaţi copiii care nu se integrau în societate, care erau nişte „rebuturi” umane – cu ghilimelele de rigoare.

Erau diferiţi.

Şi asta e foarte impresionant, că sunt adunaţi copiii aceia acolo, ca într-un fel de lagăr al anormalităţii, într-o societate totalitaristă.

Aşa este. Şi acum mă întorc un pic, ca să termin cu întrebarea pe care mi-ai pus-o anterior, legat de subiectele care atrag, care sunt cârlige pentru cititori. Am început să scriu cartea asta cu mult timp în urmă, fără nicio legătură cu Cernobîlul, o scriam în momentul în care s-a dat Premiul Nobel, pentru reportajele de la Cernobîl, Svetlanei Aleksievici.

Bine, premiul nu se decernează pentru o carte anume, motivaţia era pentru toate cărţile ei de nonficţiune.

E adevărat. Acea carte era însă în mod întâmplător tradusă în româneşte, deşi nimeni nu ştia despre ea.

Da, era de vreun an tradusă în română.

Şi în ziua în care s-a anunţat acel premiu, eu eram la Berlin, aveam 80-90 de pagini scrise din Pelinul negru, cu titlul de lucru Copiii Cernobîlului. Există postarea pe Facebook, se poate verifica, probabil în 8 octombrie 2014 sau 2015 cred că scriam la carte, şi atunci am zis că trebuie să-mi schimb urgent titlul cărţii. A fost primul lucru pe care am putut să-l fac.

Deşi să ştii că titlul Copiii Cernobîlului e un nume dat mai multor expoziţii cu fotografii, el exista oricum. Titlul cărţii Svetlanei Aleksievici în original este Rugăciunea de la Cernobîl, la noi s-a tradus cu titlul Dezastrul de la Cernobîl, probabil li s-a părut că e mai comercial celor de la Editura Corint, unde a fost tipărită.

Şi pe mine m-a mirat, aşa că ulterior cartea mea a avut neşansa asta.

Ţi se pare? Mie nu mi se pare o neşansă.

Mie mi se pare o neşansă, pentru că în momentul în care am scris-o mi-am dat seama de ceva ce realizasem când terminam Cerul din burtă, de exemplu, că nu s-a mai scris o carte despre subiectul ăsta în România.

O, Doamne, dacă facem o listă despre ce nu s-a scris în literatura românească nu terminăm niciodată!

Da, este foarte interesant că sunt atâtea lucruri de spus, sunt atâtea locuri pe care nu s-a intrat, atâtea zone…

N-avem o carte despre mineriadă, despre Revoluţie avem numai câteva, le putem număra pe degete…

În schimb mă bucură, avem carte despre protestele din februarie şi martie.

De ficţiune?

Nu ştiu, cartea #rezist.

Dar e de poezie. Şi e colectivă, e totuşi altceva. Apropo de cartea Svetlanei, ai citit-o până la urmă?

Nu am citit-o.

Cartea este dărâmătoare.

Ştiu, am citit fragmente.

Am citit un interviu în care spuneai că e nonficţiune, lasă-mă să cred că nu este nonficţiune sută la sută. Pentru mine e demn de laudă, pentru că cartea ei depăşeşte nonficţiunea, sau subiectul este atât de puternic şi atât de generos, încât orice ai citi ca nonficţiune ţi se pare invenţie.

Da. E ca această Şcoală specială, în care ţi se pare nerealist, ţi se pare ficţiunea ficţiunilor că sunt aduşi copii de toate felurile, copii cu handicap fizic lângă copii cu handicap psihic. 

Şi nici nu ştii dacă unii nu sunt de fapt normali. E ca în sanatoriul din Zbor deasupra unui cuib de cuci.

Nu m-am gândit la Zbor deasupra unui cuib de cuci, dar foarte mulţi sunt normali. Foarte mulţi copii din aceste locuri erau copii normali, erau copii cu handicap fizic. Aceia erau toţi normali. Dacă aveai un strabism pronunţat sau o deformare a feţei…

Te trimitea într-o şcoală specială, alături de un orfan şi alături de un bolnav mintal.

Da. Asta s-a întâmplat. Deci, personajul Augustina ajunge într-o astfel de şcoală specială şi descoperă că ea este diferită în sensul bun al cuvântului.

Trebuie să spun că Augustina e un personaj plin de candoare şi cu o imaginaţie foarte bună, se ataşează, simte bunătatea din oameni, din copii, apoi relaţia pe care o are cu porcul, spre final, e un copil extraordinar şi nu-l percepi de-a lungul cărţii ca fiind diferit, chiar dacă nu poate citi. Asta aproape că-l face simpatic. Plecând de la personajul acesta, te-aş întreba: n-ai citit cartea Svetlanei Aleksievici, dar e clar că Zgomotul şi furia şi Flori pentru Algernon ai citit, şi n-o spun ca să îţi iau din merit.

Eu îl iubesc foarte mult pe Faulkner, este unul din acei scriitori de la care nu doar că am învăţat, că nu ştiu cât am reuşit eu să dovedesc ce am învăţat, dar pe care-l iubesc extraordinar de tare. Cît despre Flori pentru Algernon, chiar acum o citeşte băiatul meu şi îi place cartea, i se pare personajul de acolo, Charlie, pare foarte tandru, un personaj bun şi luminos. E o carte frumoasă.

Cum ai conturat vocea Augustinei? Îmi imaginez că trebuie să fi fost destul de greu, în măsura în care ea trebuia să nu vadă anumite lucruri, dar fiind şi singura voce din roman prin ea trebuia să şi spui anumite lucruri. Adică îmi imaginez că e un echilibru destul de greu de realizat între a fi naiv sau a fi neştiutor sau a fi anormal dintr-un punct de vedere, dar în acelaşi timp să poţi să şi ilustrezi prin vocea ei lumea din jur.

M-a ajutat foarte mult aici faptul că scriu poezie, asta mi-a fost de mare folos. Am folosit tot felul de cârlige suprarealiste. Nu ştiu cât a văzut critica literară acest lucru, dar mult din felul în care vede personajul narator lumea este din această zonă. După aceea m-a ajutat faptul că, într-un fel anume, cred că înţeleg copilăria, cred că ştiu ce înseamnă asta. Probabil că unii dintre noi ne dăm seama mai mult despre ce e vorba în vârstele noastre mici sau mai mari, în orice caz copilul meu a trebuit urmărit între 7 şi vreo 10 ani. Pariul meu a fost să intru în mintea lui, a fost foarte complicat.

Iniţial voiam să scriu o carte cu trei naratori, că tot vorbeai de Faulkner, pentru că-mi trebuia vocea ulterioară, îmi trebuia vocea care să clarifice. Dar mi-am dat seama, în timp ce scriam, că nu, ea este naratorul şi ea poate să-mi spună tot, arătând şi explicând de fapt şi ceea ce nu înţelege. M-am folosit foarte mult de basm, felul magic în care văd copiii lumea, de informaţiile culturale pe care ea le avea la vârstele acestea. A fost un pariu pentru mine. A fost greu să scriu cartea, mi-a şi plăcut foarte mult pentru inserturile de poezie, pentru felul bun în care vede ea lumea, însă mi-a fost şi foarte greu s-o scriu.

Bine, dar poezia e difuză.

Da, să nu se înţeleagă altfel. Poezia înseamnă că spune lucruri de felul ăsta: „aerul e acum cu mine şi mă ţine strâns în braţe”. E vorba de acel aer, aerul radioactiv.

Şi de percepţiile ei care, fiind prinse între spaimă şi candoare, fetiţa e lăsată singură la o şcoală într-un mediu străin, e tot ce se poate întâmpla mai rău unui copil! Iar confruntarea de la sfârşitul anului şcolar când pe ea părinţii chiar o iau acasă, lăsându-i în urmă pe ceilalţi, mi s-a părut greu de suportat.

Mi-a fost greu să scriu, greu de suportat, pentru că e vorba – am mai spus asta şi am s-o mai spun – despre drumul pe care-l parcurge cineva care este considerat normal, care se socoteşte normal la un moment dat şi care este dus către margine, aruncat în margine. Asta ni se întâmplă într-un fel tuturor, mai mult sau mai puţin. De exemplu, vârstele înaintate, bătrâneţea, este o vârstă a marginii. Acolo eşti dus către periferie. Din păcate se întâmplă aşa în lumea în care trăim. Toate bolile te aruncă în margine. Lumea spitalelor este una a marginalilor, a locurilor specifice, a dramei care este despărţită de realitatea în care ne place nouă să trăim de un zid uriaş. Cam aşa este şi cu copilul meu, încetul cu încetul el este dus dincolo de gard. De alţii.

Un alt aspect care mie mi-a plăcut foarte mult e începutul cărţii tale, fiind foarte mulţi copii în aceeaşi familie, tot 12 – aici numeric ai copiat structura familiei tale.

Da, pentru că mă interesează foarte tare subiectul, şi aici apare un lucru iarăşi interesant pentru mine: a fost provocator să nu-mi folosesc biografia. Amintirile mele din copilărie sunt altele. Am încercat să nu mi le folosesc, şi în toată cartea cred că am doar una singură care mi-a aparţinut mie şi nu personajului narator. În schimb, am încercat să mă folosesc de diverse poveşti pe care le-am ştiut şi pe care le-am auzit ori de la fraţii mei, ori de la alţii, în lumea în care eu am trăit şi am crescut. Pe altele le-am inventat.

Voiam să spun ce mi-a plăcut, episodul în care fraţii laolaltă vorbesc despre părinţi, îşi evaluează proprii părinţi. Ei fiind de vârste diferite, m-a amuzat foarte tare să văd cum copiii se leagă de anumite elemente sau trăsături ale părinţilor, anumite episoade din viaţa lor de familie, pentru a spune care dintre cei doi părinţi e bun sau e rău. Familia mare cu polifonia ei este un subiect pe care tu, prin biografia ta, l-ai putea dezvolta la un moment dat.

Asta era ce voiam să spun în continuare. Aş vrea ca Pelinul negru să mă ducă către alte cărţi pe care, tot aşa, de mult voiam să le scriu. Cu speranţa că nu va interveni imediat sau înainte să-mi termin eu cartea cineva care-mi va lua subiectul. Am în minte cel puţin trei romane ale acelei lumi.

Ce reacţie ai avut de la oameni? 

Am primit foarte multe mesaje. Dincolo de ceea ce s-a văzut în online sau în critica literară. Este o carte care a fost recenzată, în condiţiile în care nu se mai face decât extrem de puţină cronică literară, că nu mai sunt publicații, că este o dramă a receptării, există o mulţime de explicaţii care merg în această direcţie. Dar eu am fost fericită, cred că am avut la cartea aceasta vreo 15 cronici, ceea ce este uluitor, nu mă aşteptam nici măcar la două, pentru că ştiu că nu se mai scrie, nu se mai face cronică literară. Sigur că, dacă e să mă gândesc că la Nordul, volumul meu de acum 17 ani, la el am avut 30 de cronici.

O să râzi, dar la noi poezia întotdeauna e recenzată mai mult decât proza.

N-am ştiut asta.

De asta eu când aud că „poezia e Cenuşăreasa genurilor literare” – Dumnezeule, în România cel mai bun lucru e să scrii poezie! Eşti invitat la festivaluri de gen, iei premii de gen, eşti comentat, ce vrei mai mult?

Deci, dragi ascultători, puneţi mâna pe stilou şi scrieţi poezie, poezia merge.

Dragă Ioana, probabil că ai citit şi tu şi te-ai documentat, am vrut să aflu câte ceva despre planta pelin. „Pelinul negru” în latină sună „artemisia vulgaris”, dar în general pelinul, „artemisia absintum”, este componenta importantă a absintului. E o plantă cu frunze de culoare alb-argintiu-cenuşiu, ceea ce e foarte frumos, creează un un oximoron în titlul romanului tău, care e de fapt o traducere a Cernobîlului.

Şi eu mereu vin şi completez: „cerna voda” înseamnă „apa neagră”.

Deci pelinul negru se mai cheamă şi pelinariţă la noi şi are o zi, 1 mai, când este şi Sărbătoarea Armindenilor, o sărbătoare cu o explicaţie apotropaică, te apără de duhuri: în Noaptea de Armindeni trebuie să pui rămurica la poartă.

N-am ştiut asta. Eu ştiu doar expresia „amar ca pelinul” şi ştiu că se foloseşte medicinal.

Să trecem la literatura pentru copii.

Până trecem, n-am terminat cu feedbackul de la cititori. Am avut foarte multe mesaje în privat, şi toate aceste mesaje erau emoţionale, cum ai spus, însă unele erau speciale. Erau oameni, şi aici m-a impresionat foarte tare, care-mi spuneau: „Și eu am trecut prin drama asta! Şi copilul meu sau şi fiica mea a născut un copil aşa!” Foarte multă lume s-a identificat cu această poveste. 

Şi acum mă întorc la ceea ce spuneam anterior legat de reprezentativitatea literaturii, a personajului. Augustina nu este un personaj gol, este un personaj pe care eu mi-l doresc să fie vocea a cât mai multă lume. Sunt foarte multe drame, şi dramele Cernobîlului sunt colosale, sunt dramatice, şi în cartea aceasta este o dramă mică, o dramă secundară faţă de ce s-a petrecut în realitate.

Pentru că ai zis reprezentativitate, fac legătura cu ce spuneam la începutul discuţiei noastre, şi anume la faptul că nu e rău să scrii literatură pornind de la un context actual, tocmai pentru că dai voce foarte multor drame care nu ajung de fapt să-şi găsească o cale de comunicare sau de reprezentare artistică. Adică, de ce ar fi ruşinos să scrii despre realitatea care ni se întâmplă?!

A mai fost o categorie de cititori: oamenii care au copii marginali – hai să-i numesc aşa – fie că sunt copii autişti, fie că sunt copii cu probleme în general.

Şi care sunt foarte mulţi.

Foarte mulţi, şi suferinţa lor este colosală. La suferinţa părinţilor mă gândesc acum, şi felul în care trebuie şi trăiască această stare. Şi cei care au astfel de copii şi care cumva au ajuns la această carte, la Pelinul negru, au reacţionat şi au simţit nevoia să-mi transmită reacţia lor. Şi a fost puternică, a fost emoţională.

Continui acum să scrii literatură pentru copii pentru că vrei să scapi puţin din „starea” Pelinului negru?

A trecut acum, s-a depărtat starea asta.

Ca norul radioactiv.

Da. E adevărat că atunci când o deschid la întâmplare sau dacă trebuie să citesc din ea, sunt câteva fragmente pe care îmi vine să le ocolesc, pentru că ştiu că or să-mi pună un nod în gât şi mi-aduc aminte cum le-am scris. A fost o stare, şi asta iar am mai spus-o, când terminam de scris câte un astfel de fragment, nu mai puteam prinde realitatea coerent. Îmi trebuia câte un ceas, două, de reîntoarcere. Şi atunci făceam cele mai domestice lucruri cu putinţă, acelea în care nu trebuie să gândeşti. Iei un aspirator şi te întorci în realitate sau găteşti – de obicei găteam, că venea copilul de la şcoală. Şi-mi reveneam până se întorcea copilul. Dar a fost greu să scriu, pentru că e ceva foarte apăsător. Acum scriu literatură pentru copii.

Am citit că vei continua fantasy-ul Ferbonia cu câţiva eroi de acolo. Va fi tot un roman ilustrat?

Va fi tot un roman ilustrat, Anca Smărăndache a făcut ilustraţia Ferboniei şi cred că a reuşit foarte bine registrul, însă într-o direcţie steampunk, a desenat tot felul de mecanisme, de şuruburi, de locuri în care sunt conducte, ţevi, şi mi-a plăcut ce a făcut ea, cum a lucrat. Acum am şi vorbit cu ea, ne-am întâlnit în vara aceasta şi o s-o duc într-o cu totul altă direcţie. Este povestea unei lumi despre care eu nu las să se înţeleagă ce fel de lume este.

Doar că nu plouă, nu?

Da, îţi spun de la început că nu plouă şi dau tot felul de indicii, şi când am ateliere cu copiii din ţară sau unde mă întâlnesc eu cu ei, mereu îi provoc să-mi spună cam ce cred ei că este Ferbonia. Dragi ascultători, nu vă spun nici vouă ce este această lume, doar că e altceva.

E tot lumea asta şi în noua carte?

Nu. Este cu totul alta, pentru că ei pleacă din Ferbonia, nu spun de ce şi cum, personajele principale sunt doi ferboneni, instalatori de meserie, dar ei se ocupă de nişte instalaţii mai speciale.

Şi emigrează.

Trebuie să facă nişte lucruri complicate şi sunt expulzaţi cumva din lumea lor. Când am terminat Ferbonia mi-am dat seama de două lucruri: că scriitorii sunt responsabili de lumile pe care le construiesc, cel puţin unii dintre ei, iniţial în Ferbonia aveam să-mi distrug lumea, acela era sfârşitul cărţii, îl ştiam de la început, de când am început să scriu cartea, şi să-mi salvez doar eroii care plecau de acolo. Şi pur şi simplu, înainte să termin cartea, mi-am dat seama că nu pot sămi distrug lumea. Ar fi fost prea de tot, dar n-am putut s-o fac şi a trebuit să găsesc o soluţie complicată de salvare a acelei lumi, sper c-am găsit-o. În orice caz, eroii mei au rămas undeva suspendaţi în neant şi am simţit nevoia să-i fac să-şi găsească drumul către casă.

Cum se va chema noua lume?

Vertijia se cheamă, şi-mi place. Am încercat să scriu în vara asta, am progresat destul de mult, aş fi putut s-o termin, pentru că eu lucrez în vacanţe. 

Fiind profesoară.

Da. Dacă nu apuc să-mi termin proiectele cu deadline clar, după aceea ştiu că ele se vor mai lungi 6 luni sau mai mult, pentru că nu am timp absolut deloc de altceva. Şi sper să fie simpatică. Am scris cu drag şi sunt acum în interiorul acestei poveşti, cel puţin vreo 60 de pagini am scris, cu mare pasiune. Îmi place ce e acolo, dar nu spun încă. Totuşi este ceva care a fost foarte apăsător şi mi-am dat seama iarăşi, în timp ce scriam, ce mult contează când construieşti astfel de locuri, cum intri tu în ele ca autor. Tu eşti acolo, fireşte că eşti acolo. Şi am ajuns într-o zonă intermediară, iarăşi nu spun ce era, şi acolo totul era nemişcat. Nu mai exista timp. E ceva îngrozitor.

Tot am vorbit înainte de pauză despre literatura pentru copii. Prima întrebare este despre cartea copilăriei tale, care ai zice că a fost?

Eu o să spun Huckleberry Finn, Mark Twain.

Când ai citit-o?

Am citit-o în multe rânduri, era una din puţinele cărţi pe care le aveam în casă şi era întreagă. Tom Sawyer am avut-o cu vreo 20 de pagini rupte de la început, că aşa o împrumutasem de la bibliotecă, şi pierdeam scena aceea iniţială cu zugrăvitul gardului, cu păcăleala copiilor. Am iubit şi Tom Sawyer, dar Huckleberry Finn mi se pare cea mai tare carte şi cel mai tare erou pentru copii. 

Dar nu e grozav cum noi, când suntem mici, mai degrabă recitim cărţile care ne plac şi pe măsură ce ne maturizăm recitim mai greu? Mie aşa mi se pare, că mai degrabă reciteam când eram mici.

Când eram mici reciteam tot timpul, pentru că voiam să scotocim cât mai mult în acea lume, dar şi pentru că eu nu aveam cărţi. În vacanţele mele de vară din copilărie aveam câteva cărţi în casă, din biblioteca oraşului puteai să iei câte ceva, şi atunci citeam cam tot ce găseam: cărţi complicate, cărţi de copii, ce era, de-a valma.

Despre care ai spune, dintre cărţile alea, că este cea care ţi-a deschis ochii?

Sunt multe, foarte multe cărţi care au contat. Într-un fel cred că toate au avut relevanţa lor. Să spun Robinson Crusoe, pe care am citit-o prin clasa a III-a şi după aceea am început să scriu un roman, plecând de la cartea asta am scris eu primul meu roman, în clasa a IV-a.

Spune-ne o carte clasică necitită deloc sau necitită până la capăt?

Mie-mi place să citesc cărţile până la capăt, adică lecturile obligatorii le-am cam parcurs.

Atunci una de care nici măcar nu te-ai apropiat, dintre cele considerate clasice.

Le-am cam citit. Nu ştiu ce să spun.

Să ştii că eşti cea mai premiantă scriitoare la întrebarea asta. Toată lumea a zis ceva.

Da. Dar uite, eu am citit Ulysses când trebuia. Nu l-am citit în clasa a IX-a, lam citit la 24 de ani şi l-am terminat. Sau alte cărţi. Dar totuşi trebuie să zic şi eu una care m-a enervat. Nu-mi aduc aminte, dar revin dacă-mi aduc aminte.

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Îmi plac multe cărţi pe care le citesc. Eu citesc şi literatură pentru copii destul de multă. De exemplu, după ce am citit cartea lui Lucian Dan Teodorovici, ultima lui carte, Omul care cheamă câinii, şi care e o carte minunată, o carte pe care o recomand, mă duc repede, şi astăzi mi-am cumpărat un Gianni Rodari cu nişte poveşti de-ale lui scrise cândva, acum 40-50 de ani. Deci citesc. Dar ce aş lua pe insulă din ce am citit recent? Să iau o carte de poezie. Hai să fie antologia din Ingeborg Bachmann.

Apărută la Humanitas. În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

În foarte multe cărţi pentru copii, în foarte multe cărţi pentru copii, dar aş vrea să zic totuşi alta. Aş vrea să trăiesc în Un veac de singurătate.

Îţi place ploaia.

Şi căldura, şi furnicile.

Cu ce scriitor din istorie ţi-ar plăcea să bei un pahar de vin?

De Faulkner am zis. 

Cu Faulkner bei un whisky.

O tărie ceva, da. Hai să aleg un rus, adică un georgian: Bulat Okudzhava.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele planetei, una şi una singură, care ar fi aceea?

Cred că ţi-am răspuns la fel, dacă m-ai mai întrebat. Suferinţa. Probabil că ţi-am zis bolile, dar suferinţa.

Şi suferinţa din dragoste?

Suferinţa din dragoste e şi dulce. Aia trebuie să rămână.

Îţi dai seama câtă literatură nu s-ar fi scris dacă n-ar fi existat suferinţă din dragoste? Sau dacă n-ar fi existat suferinţă de tot? Deci, practic, tu vei pune capăt artelor!

Bolile atunci. Şi nici bolile, nu în totalitate. Bolile grave. 

Care e locul preferat din Bucureşti, şi poate fi orice, o cafenea, un muzeu, o librărie, o stradă, o clădire, o piaţă.

Îmi plac multe locuri în Bucureşti Pot să aleg două? Eu aleg Librăria Humanitas de la Cişmigiu, mi se pare un loc extraordinar de profitabil cultural al oraşului, acolo poţi să vezi scriitori colosali, care sunt invitaţi, care vin şi vorbesc acolo şi tu poţi intra în librăria aia şi poţi să-i vezi, sunt reali, există.

Păcat că n-are vitrinele chiar spre Cişmigiu!

Şi, al doilea loc pe care eu îl vizitez aproape în fiecare an este Muzeul Satului. Îmi place foarte mult acest loc. Acolo-mi duc şi prietenii din străinătate.

E un obiectiv turistic clasic.

Dar e linişte. Acolo mergem pentru că e linişte.

M-am gândit la o întrebare specială, la un joc de imaginaţie, nu ştiu dacă cunoşti un joc de societate care se cheamă: „ce-ar fi, dacă ar fi”, în care tu îţi defineşti un prieten prin ceva. Şi aş vrea să îţi adresez ţie o astfel de întrebare: ce ai fi, dacă ai fi – că tot am vorbit de pelin – o plantă?

Am să-ţi răspund cu o poezioară pe care am scris-o plecând de la un lucru pe care l-a spus băiatul meu când era mic, şi care a spus aşa: „eu, dacă aş fi o floare, aş alege să fiu o gălbenea lângă un loc de joacă, ca să văd întotdeauna copiii.”

martie 2017