„Voyeurismul în dosarul de Securitate al Ninei Cassian este dus la extrem”

interviu cu Mona Nicoară

Marius Chivu: Întâlnirea noastră e prilejuită de lansarea documentarului Distanţa dintre mine şi mine, un documentar cu şi despre Nina Cassian, pe care l-ai făcut împreună cu Dana Bunescu, producătoare Ada Solomon. Iată un fel de frăţie a fetelor din mai multe generaţii, care au scos un film foarte frumos, vizual, literar, interesant din punct de vedere al istoriei literare, pentru că face portretul unei poete faimoase la un moment dat, însă prea puţin cunoscute în momentul ăsta. Ţi-aş propune să vorbim puţin despre documentar. Cum aţi ajuns să lucraţi la documentarul acesta?

Mona Nicoară: Din pricina Adei. Ea este capul răutăţilor în acest proiect, de mulţi ani avea această idee, să facă un documentar despre Nina Cassian, pe care o ştia cum o ştim toţi, din generaţia noastră cel puţin, din pricina poeziilor din copilărie, din pricina poeziilor avangardiste etc. Ada a cunoscut-o pe Nina acasă la soţul ei, Alecu Solomon, care este şi el regizor de documentar, este fiul lui Ivonne Hasan şi Petre Solomon. Ivonne a fost la şcoală cu Nina, la o şcoală segregată practic, o şcoală evreiască de fete, înfiinţată în urma regilor rasiale ale regimului Antonescu. Şi a fost puţin şi la şcoala lui Maxi, de arte vizuale, şi au avut o prietenie de o viaţă, care a ţinut din adolescenţă până când s-a dus Nina, prima dintre ele. 

Ada voia să facă la un moment dat un film despre relaţia dintre cele două sau a propus la un moment dat Televiziunii Române să facă un film al cărui titlu era Eroină este Nina. Nu i-a ieşit, 11-15 ani a lucrat la această idee, a încercat să i-o vândă lui Alecu, Alecu era prea aproape de subiect şi uneori e greu să te instalezi în el dacă eşti foarte aproape. Eu m-am cunoscut cu Ada abia în 2012, când am venit cu filmul meu anterior, Şcoala noastră, la One World, şi am văzut că se uită după mine şi mă studiază. 

Dar am crezut că e o curiozitate mult mai simplă decât s-a adeverit a fi când mi-a trimis pe Facebook un mesaj că vrea să facă un film despre Nina Cassian şi crede că eu sunt persoana potrivită. Mie mi-a trebuit doar o secundă, a trebuit să inspir şi să expir, pentru că mi-am zis: expiră înainte să zici „da”. Pentru că-mi era foarte clar că vreau să fac treaba asta din două motive. Şi motivele erau Nina şi Ada. Ada e o garanţie pentru mine şi voiam foarte mult să lucrez cu ea. 

Iar cu Nina aveam o relaţie, ca noi toţi, de mai lungă durată, începând cu cărţile copilăriei. Între noi copiii e una dintre primele cărţi pe care le-am avut şi o am şi acum pe acasă, cu mâzgălelile mele peste desenele mult mai bune ale Ninei. Apoi am descoperit poezia ei avangardistă, tot într-un volum ca Între noi copiii, din 1974. Se numește Loto Poeme și mi-a fost foarte dragă, m-a îmboldit să caut şi alte volume ale ei. Nu se mai publica foarte mult din ea, deja undeva la mijlocul anilor ’80 – ea a plecat în ’85. 

Când am început să scriu poezie, ca tot adolescentul, şi să umblu pe la cenacluri şi prin cercurile literare, fantoma ei bântuia în continuare, deşi era plecată. Erau bârfe, erau poveşti, erau legende care erau fascinante, dar nu mi-ar fi trecut, sinceră să fiu, prin cap să fac un film dacă n-ar fi venit Ada Solomon la mine să zică: „Hai să facem film!”.

Dar îmi imaginez că o cunoscuseşi personal în momentul în care Ada ţi-a propus proiectul ăsta, nu?

Da, într-un eşec major. Am cunoscut-o la New York, eu mam mutat în New York în 1995, pe undeva prin ’97, ’98, ’99 prin Carmen Firan, altă poetă din România, care la vremea respectivă lucra la Centrul Cultural Român din New York, ulterior transformat în Institutul Cultural Român. Organizase ceva acolo, nu mai ţin minte ce, şi Nina era şi ea prezentă undeva în biblioteca Centrului. Iam fost prezentată şi m-am fâstâcit aşa de tare, că n-am putut să scot o propoziţie cap-coadă, a fost o întâlnire complet eşuată. Pe Nina am cunoscut-o de-adevăratelea abia în 2012, când a venit Ada, cu mine de guler – m-a luat să mergem la Nina s-o cunosc şi să încep să lucrez cu ea.

Cu doi ani înainte de moartea ei.

Da. Mai puţin de doi ani.

Am cunoscut-o şi eu în 2003 când a venit în România. După Revoluţie ea a venit de multe ori în România. Cu ocazia unei vizite din 2003, am fost trimis de Gabriela Adameşteanu – pe vremea aia lucram la Revista 22 – să fac un interviu cu ea. Şi-mi amintesc şi acum, a fost foarte drăguţă, ca şi în film, interviul l-a dat în timp ce a băut dintr-un pahar de whisky – ţin minte că mi-a pus şi mie, era cu Maurice, soţul ei, atunci i-am cunoscut pe amândoi atunci. Aș fi vrut să am mai multe amintiri, dar cumva mi s-a şters vizual întâlnirea respectivă. A fost destul de longevivă, a trîăit aproape 90 de ani, s-a născut la Galaţi, a murit la New York – asta mi se pare întotdeauna amuzant, extremele vieţii unui om. A fost destul de influenţată de tatăl ei, care avea şi el preocupări literare.

Era un traducător foarte bun.

În documentarul tău apare foarte puţin latura asta a ei de ilustratoare sau desenatoare.

Da, am încercat să-i găsim loc, dar n-am reuşit.

Şi e amuzant, pentru că istoria literară a reţinut o întâmplare în care tatăl ei a amestecat poeme de-ale lui cu poeme de-ale ei, pe când era adolescentă, și i le-a dus lui Arghezi. Ştii întâmplarea?

Nu!

Arghezi le-a citit, şi-a dat seama că sunt două voci diferite şi a pus degetul pe poemele Ninei Cassian, zicând: talent incontestabil, vocaţie sigură.

A, ţin minte! Ţin minte povestea.

La un moment, dat poemele au ajuns şi la Ion Barbu, care iar a fost impresionat de ea. Aparent, ea a mistificat puţin pasiunea lui Ion Barbu.

Nu ştiu cât de mistificată este, pentru că dacă te duci la Biblioteca Academiei Române, unde se află manuscrisul primului ei volum, Destinele Paralele. La Scara 1/1, cu adnotările şi comentariile lui Ion Barbu, vezi că acolo a fost o relaţie foarte intensă de admiraţie, cel puţin dinspre el spre ea. E o admiraţie foarte viguroasă.

A fost chiar mai mult de atât. Absolut, i-a dedicat şi două poeme, doar că pasiunea asta n-a fost așa longevivă pe cât părea Nina să spună, că toată viaţa Ion Barbu a visat la ea. Dar au avut ceva împreună, asta e clar. A debutat pe la ce vârstă?

22-23 de ani.

Anii ’47-’48 era o perioadă foarte proastă pentru debut. Ea a plătit un tribut foarte mare acelui debut, o carte interesantă, criticată însă de cei care aveau să pună pe picioare realismul socialist şi proletcultismul. A publicat atunci un text pentru care este înfierată într-un ziar comunist într-un titlu „Să smulgem din noi înşine poziţiile de autoapărare ale capitalismului”. Dumnezeule! Pentru un tânăr să înceapă aşa şi să urmeze anii ’50… Înţelegi de ce a făcut compromisurile pe care le-a făcut.

Ea a fost dată exemplu de Scânteia, a fost unul dintre primii scriitori care înfieraţi imediat după căderea Cortinei de Fier în cultura română. E straniu. E o alegere foarte stranie, pentru că era o comunistă convinsă. Ea intrase în Uniunea Tineretului Comunist la începutul anilor ’40, în adolescenţă, când România era fascistă, trecuse prin Rebeliunea legionară, scăpase de rebeliune pentru că se umpluseră camioanele care luau mobila şi oamenii din casele evreieşti, se umpluse camionul înainte să ajungă la casa Ninei. Pentru mulţi dintre tinerii care au trecut prin aceste spaime, comunismul părea să fie într-adevăr o soluţie.

Şi mai ales pentru tinerii evrei. Foarte mulţi tineri evrei au îmbrăţişat comunismul, mai ales în perioada de ilegalitate, tocmai pentru că era unica lor salvare ideologică, socială și de toate felurile. A urmat o perioadă cumplită din punct de vedere literar pentru ea, fără niciun fel de valoare. A încercat să intre pe sub pielea Partidului, n-a reuşit pentru că era falsă, nu credea în tipul ăla de poezie, şi s-a refugiat o bună vreme în literatura de copii, a scris piese de teatru de păpuşi. Ea făcuse pian şi compoziţie, iar un aspect puţin cunoscut e faptul că a compus multe partituri de muzică vocală şi instrumentală pentru pian, lieduri, chiar și o suită pentru soprană şi orchestră. Și-a găsit refugiul în arte adiacente poeziei, iar asta apare puțin în documentarul vostru.

Da. Noi folosim muzica ei în documentar, unde se povesteşte foarte puţin despre asta. Dar e clar că muzica îi era un refugiu într-o perioadă în care cenzura se uita la fiecare cuvânt. La fiecare notă e mai greu să te uiţi şi să înţelegi ce înseamnă sau dacă are conotaţii politice sau nu. Ea însă a avut vreo trei volume şi „un volumaş de poezie proletcultistă”, cum zice ea, în care a încercat cu bună credinţă să devină nu neapărat pe placul regimului, dar să fie un bun poet comunist. 

Până la sfârşitul vieţii, Nina a crezut într-un ideal care e foarte greu de dat la o parte, această idee de egalitate între clase, sexe, rase pe care ea însăşi o defineşte ca un basm, acea idee a binelui care învinge răul. Ea n-a fost niciodată ideologică, n-a citi Marx, văzuse Manifestul comunist, dar mai mult de atât nu ţinuse minte, şi nici până când am filmat-o noi nu s-a ostenit să citească ideologie comunistă. Dacă comunismul ei se revendica de undeva, se revendica din Brecht şi dintr-o serie de alţi artişti care credeau în acelaşi ideal. 

Idealul acela însă venea cu o cămaşă de forţă, cum zice ea cu interzicerea metaforelor, cu o poezie cu platfus, o limbă cu platfus, literalismul acela socialist proletcultist care este foarte greu de înghiţit, dar cred că şi mai greu de executat. Şi nu i-a ieşit pasiența pe cât şi-ar fi dorit ea. Credea în aceste lucruri cu bună-credinţă şi povestea că de-abia undeva la Revoluţia din Ungaria, la moartea lui Stalin a început să se trezească că în forma lui practică comunismul nu arată aşa cum arăta basmul acela în capul ei.

Erau multe basme în capul ei, pe unele le-a şi scris. Un segment foarte frumos şi care se întinde de-a lungul documentarului vostru ca un laitmotiv este ea citind din basmul Ninigra şi Aligru. E ceva gellunaumian acolo, un ecou din Apolodor, şi e foarte frumos. Era o persoană căreia îi plăcea foarte mult să se joace, iar asta revine şi în documentarul vostru, îi plăceau jocurile de limbaj, era o persoană extrem de veselă, voioasă şi amuzantă, se vede şi în film.

Jucăuşă în cel mai profund sens al cuvântului. Era o persoană, un om care înţelegea şi actul creativ ca pe o joacă. Pentru ea, revenirea la copilărie sau această intrare pe frecvenţa copilăriei era modul ei de a intra în actul creativ.

Ce m-a amuzat a fost să descopăr că a lucrat pentru revista umoristică Piţigoiul şi a fost la un moment dat redactor-şef adjunct la Urzica. Pe vremea când scria în revista umoristică Piţigoiul, a semnat cu trei pseudonime. Le ştii?

Nu!

Ţi le zic eu: Cezarina Pipotă, Haralambina Ficat şi Clementina Maţ. 

E ca acea ultimă replică din 4, 3, 2 a lui Mungiu, acel chelner care vine la sfârşit, după ororile care s-au petrecut, şi povesteşte că are ficăţei, pipoţele, tot felul de organe interne la diminutiv, chelnăreşte.

Ea n-a avut copii, deşi a avut trei soţi. Cu primul, Vladimir Colin, el însuşi scriitor, s-a căsătorit devreme, la 22 de ani sau ceva de genul ăsta.

Foarte, foarte devreme, şi a şi divorţat foarte devreme, din motive care mie mi se par foarte întemeiate. Mi-a povestit: am divorţat pentru că mă plictiseam duminica! Cum este posibil când eşti tânăr, proaspăt căsătorit, să te plictiseşti duminica cu soţul?

Al doilea soț a fost Alin Ştefănescu, pe care l-a impulsionat să scrie, a fost o influenţă benefică în viaţa lui – şi reciproca e valabilă, pentru că a fost cea mai lungă căsnicie a ei din cele trei, ultima fiind cu Maurice Edwards, după ce a plecat în SUA. Vom vorbi puţin mai târziu despre Maurice Edwards. Trei căsătorii, un spirit ludic, foarte apropiat de copii, cum de n-a avut copii?

N-am răspunsul la asta, nu mi-a dat niciodată un răspuns la asta. Dar nici nam avut sentimentul că ar fi vrut să aibă copii. Şi nu mi se pare deloc o necesitate acest lucru. Eu spun asta ca părinte de doi copii, nu e deloc necesar. E mult mai bine fără. Mai ales dacă eşti artist şi creator.

Era o curiozitate, pentru că în documentar e foarte amuzant episodul în care face o împărţire a bărbaţilor din viaţa ei, aventuri pasagere, iubiri îndelungi, „amureţe”, la final de tot „şi bărbaţii”, soţii. O stratificare sentimental-relaţională.

Mi se pare just acest lucru şi e important ca noi toţi să-l facem cu noi înşine, măcar în interiorul nostru să fim oneşti. Ceea ce m-a surprins întotdeauna la Nina este că, fără să ştiu foarte multe detalii, este că ea a purces în toate aceste demersuri foarte etic, foarte transparent, pe faţă. Nu ştiu exact toate detaliile, dar impresia mea e că e destul de clar că şi soţul ei, Alin Ştefănescu, ştia de aceste lucruri, ea povesteşte despre relaţiile pe care le-a avut în timpul acestei îndelungi căsătorii.

Mai ales cu Marin Preda.

Cu Marin Preda, posibil și cu alţii, probabil nu cu atât de mulţi pe cât credem noi sau pe cât umblă vorba, pentru că întotdeauna proiectăm dorinţele şi speranţele noastre, bârfele, legendele, care sunt mult mai ample decât realitatea. Dar ea povesteşte despre toate astea ca – nu mai ţin minte exact cuvintele – ceva de genul „aduce afluenţi râului mare al iubirii”, termeni care cred că în ziua de astăzi, dacă te gândeşti la ce se raportează din terminologia noastră, cred că cel mai aproape ar fi de poli-amor. Nu ştiu dacă asta este situaţia, dar ceea ce îmi e foarte clar este că ea a fost foarte etică în toate aceste demersuri.

Se vorbeşte mult şi în film, ea însăşi, chiar şi în dicţionarul Academiei la capitolul ei se vorbeşte de urâţenia ei ajunsă exemplară, acea diformitate a feţei alungită, cu o bărbie extrem de proeminentă. Ea însăşi vorbeşte foarte mult despre asta şi râde, glumeşte despre treaba asta, vorbeşte foarte mult despre nasul e în documentar. Pe de altă parte, în documentar, în două-trei filmări de arhivă, apare tunsă scurt şi cu un păr ciudat. Pentru prima dată mi-am dat seama că aduce sau semăna într-o perioadă a vieţii ei cu Tilda Swinton. Adică o figură nu masculină, un androginism foarte ciudat.

Nu ştiu, dar eu am o problemă cu chestia asta, cum am o problemă şi cu obsesia pentru bărbaţii cu care s-a culcat Nina.

Ea a întreţinut asta, e şi ea de vină!

E şi ea de vină, parţial, dar acest focus pe imaginea ei şi pe relaţiile ei cu bărbaţii nu ştiu dacă s-ar aplica dacă Nina nu ar fi femeie. Dar aţi fi așa obsedaţi de nasul unui bărbat?

O, crede-mă, s-ar putea face o istorie a literaturii masculine legat doar de poli-amori a bărbaţilor. Nu de nas!

Aia da. Dar nu sunt identificaţi în aceeaşi măsură cu aceste elemente, care ţin nu de operă, ci de viaţa lor externă.

Bun, dar era o descriere în care punea accent pe nas.

Toate avem misoginismul nostru internalizat!

Nu ştiu, nu sunt specialist, dar mi s-a părut amuzantă asemănarea asta şi pentru prima dată am avut revelaţia că are o carismă androgină.

Absolut. Şi era absolut fermecătoare, pentru că era o persoană a cărei inteligenţă îi locuia întregul trup, gesturile, felul în care se mişcau acei ochi, felul în care relaţiona fizic cu tine şi cu spaţiul din jur.

Nina a plecat în 1985 în SUA, cu prilejul unei burse Soroş, pentru a preda poezie la New York University, şi nu s-a mai întors în ţară. Era perioada în care prietenul ei Babu, Gheorghe Ursu, era anchetat, ulterior arestat şi torturat până la moarte de Securitate pentru vina de a fi ţinut un jurnal în care apărea şi Nina, cu discuţii şi întâlniri pe care ea le-a ţinut din anii ’50 până în anii ’80 la ea acasă. Se adunau, era un fel de Cenaclu clandestin, ceea ce era suficient să fie văzut drept subversiv de către Securitate. Ea nu ştia ce e comunismul ca ideologie, era un comunism trecut prin filtrul ei poetic. Dovadă că şi târziu, în interviurile de după ’89, când se aborda subiectul, ea spunea că n-a fost comunism, a fost un anti-comunism, că nu se dezice de comunism. Că într-adevăr, ce a făcut Ceauşescu, pe care-l detesta profund, era în cel mai intens mod detestabil. Poate că umbra în care a intrat şi poezia, şi figura ei după 1989 e legată şi de lucrurile astea două, de scrierile ei din anii ’50 şi de faptul că nu s-a dezis de comunism, a crezut în continuare în el.

Da, şi nouă ne place să simplificăm lucrurile, mai ales când ne uităm în spate. Mai ales imediat după Revoluţie a survenit asta. Eu însămi am strigat în Piaţa Universităţii „Jos comunismul!”. Lucrurile sunt caricaturizate, simplificate, pentru că asta ne pică nouă bine şi ne linişteşte ca să vedem lucrurile în alb şi negru. Şi Nina, din păcate, a picat parţial pradă acestei deziceri totale de tot ce s-a întâmplat înainte. 

Cred că în acest moment avem suficientă distanţă, inteligenţă şi sper eu luciditate să ne putem uita în trecut şi să vedem ce este de recuperat. Pentru că sunt bule de libertate în acea perioadă, sunt bule de efervescenţă intelectuală, de efervescenţă sexuală, personală care merită revizitate şi din care avem multe de învăţat, mai ales că nu vin vremuri uşoare. Nu urmează nişte vremuri neapărat foarte uşoare, eu acum locuiesc în SUA sub regimul Trump, care devine din ce în ce mai greu de suportat, şi există nişte lecţii legate de felul în care funcţionezi în regimuri opresive, în momente complicate din punct de vedere etic ale istoriei, pe care merită să le revizităm acum.

E foarte straniu să mai crezi că comunismul a fost prost aplicat în condiţiile în care a fost prost aplicat vreme de 50 de ani peste tot, în toată lumea, şi să crezi că mai poate fi vreodată bine aplicat.

E foarte posibil să fie o chestiune de vocabular.

Şi zic asta pentru că m-a întristat o declaraţie de acum câteva zile a Alexandriei Ocasio-Cortez, pusă în faţa unui comentariu legat de regimul comunist dictatorial din Venezuela: „Da, situaţia e cam complexă, nu ne putem exprima în mod categoric”. Doar pentru că ăla e un stângist nenorocit, situaţia e complexă dintr-odată. Adică m-a dezamăgit aici Alexandria Ocasio-Cortez.

Cred că e foarte important să nu simplificăm lucrurile, să ne clarificăm vocabularul şi să nu confundăm comunismul, regimurile comuniste, cu ideea de comunism, iar ideea de socialism cu practica socialismului, inclusiv în ţări capitaliste. Stalinismul înseamnă altceva decât un regim comunist, ceauşismul este altă formă, cred că e extrem de important să ne clarificăm vocabularul şi să ne lămurim ce e ce. Pentru că altfel lucrăm de-a valma cu aceste concepte care nu sunt interşanjabile şi pe care, dacă le despărţim, avem ce învăţa de acolo.

Ca să închid paranteza, ce a zis Alexandria Ocasio-Cortez cu privire la regimul din Venezuela, că situaţia e complexă, e fix acelaşi lucru pe care l-a zis Trump când au fost protestele din Charlotte Ville, spunând că au fost „good guys” şi de o parte, şi de cealaltă. Închidem paranteza, să ne întoarcem la Nina, care în anii ’90 a avut nevoie de vreo 10 ani pentru a-şi face curaj să ajungă să stăpânească suficient de bine limba engleză încât să scrie în limba engleză. A scris vreo patru sau cinci cărţi în limba engleză, sunt vreo şase cu totul în perioada exilului ei. Am avut curiozitatea să număr câte cărţi a scris. Ai idee câte sunt?

Peste treizeci.

Sunt patruzeci, plus-minus una sau două. Deci a scris vreo cinci cărţi în engleză în exilul ei din SUA, perioadă în care a primit Leul literar, o distincţie acordată de New York Library, în 1994, şi un volum cu Selected words, apărut la editura Norton, o editură foarte prestigioasă. Pentru un poet est-european e foarte greu să obțină asta.

Este inclusă în The Norton Anthology, care se folosesc în colegiile şi universităţile americane. 

În tot timpul ăsta, în România i-au apărut doar vreo două cărţi, plus probabil cea mai importantă operă din ultima perioadă a vieţii ei, Memoria ca zestre, cele trei volume de memorii publicate între 2003-2005. E foarte interesant în documentarul vostru momentul în care spune că la un moment dat n-a mai avut energie să mai scrie. Mi-ar fi plăcut un pic să o chestionez legat de asta.

În documentar povesteşte două lucruri. Că pe la 30 de ani i-a dispărut ambiţia de a mai fi recunoscută şi singurul lucru care a interesat-o a fost să producă, să creeze. Ăsta este un lucru foarte sănătos la casa omului. Ar fi bine să luăm toţi aminte de la ea din acest punct de vedere. Iar cândva, înainte să o cunoaştem noi, începuse să-i sleiască şi energia creativă. Mai scria în continuare, dar mult mai puţin ca înainte, mai mult îşi edita diversele volume şi republicări şi traduceri din ea, dar nu mai avea aceeaşi putere nici fizică, nici creativă. 

Citea însă în continuare foarte mult. Am găsit-o într-o zi citind „Sappho”. Era Sappho pusă pe măsuţa ei printre medicamente, whisky, ţigări, Dilema, ce mai era pe acolo, şi m-a impresionat foarte tare, m-am emoţionat aşa de tare că n-am avut curajul să o întreb de ce citeşte Sappho, că mi-am dat seama că e ceva acolo legat de sfârşitul vieţii. Ca poetă, să te întorci la prima poetă despre care noi ştim sau al cărei nume îl ştim înseamnă ceva. Şi nu ştiu exact ce înseamnă şi nici nu ştiu dacă vreau să ştiu ce înseamnă.

În documentarul vostru ea apare de la cap la coadă fumând şi bând. Ce era în paharul ăla?

Whisky. 

Că se zicea că era votcă.

Nu, votca era pentru noi, pentru oaspeţi. Whisky-ul şi-l păstra pentru ea. E forte simplu.

Mie mi-a dat whisky când i-am luat interviul! Deci mă simt privilegiat!

Ai fost un privilegiat al sorţii. Nu. Ea îşi ţinea whisky-ul în principal pentru ea, pentru ceilalţi era votcă. Ea a avut perioade diverse de pălincă, de votcă, de whisky etc. Mai spre sfârşitul vieţii a avut un incident digestiv care a făcut-o să treacă pe Ginger mai degrabă decât whisky şi a descoperit la bătrâneţe că-i place acest lucru şi Maurice, soţul ei, îşi făcea tot felul de iluzii că poate, poate se lasă de băut.

Dar de ce să se mai lase? Avea 90 de ani, fuma, bea, făcuse sex toată viaţa, le-a avut pe toate şi era în regulă!

Da, exact, ce rost are? Dar Maurice, acum el însuşi are 96 de ani, este un tip care simte nevoia să rămâi în viaţă cât mai mult şi cu cât mai multă energie.

Mai facem o pauză să ascultăm de data asta un poem de Lewis Carroll, Jabberwocky, în traducerea Ninei Cassian de pe o înregistrare de la Editura Casa Radio, urmată imediat de o altă compoziţie de-a ei din film.

Înainte e pauză vorbisem de Maurice Edward, care în momentul ăsta are 96 de ani, el aproape jumătate de viaţă a condus Filarmonica din Brooklyn, iată că au avut mai mult muzica în comun decât literatura.

Şi literatura! El scrie foarte mult, traduce foarte mult.

Spuneai că l-a pus să scrie memoriile?

Cred că nu e în film, dar ea i-a sugerat să-şi scrie memoriile, el nu ştia cum să şi le scrie şi în cele din urmă le-a scris sub formă epistolară, deci scrisori dedicate Ninei.

Asta ar fi ceva ce ar merita tradus la noi.

Da, el are o viaţă fabuloasă. A fost în spatele frontului c „monument man”, căutând cum să salveze ce mai rămăsese din cultură de pe urma ocupaţiei naziste în Europa şi a nimerit la Paris cu Gertrude Stein, o vreme, când s-a întors la New York a făcut parte din distribuţia iniţială a „Scripcarului de pe acoperiş”, este din distribuţia originală a acelui musical pe Broadway, după care a intrat pe acest făgaş cu Filarmonica din Brooklin unde a deţinut diverse poziţii, a fost şi director la Filarmonică până s-a pensionat.

Nu mi-e clar, nu ştiu în ce context s-au cunoscut cei doi. Ştii mai multe detalii despre asta?

S-au cunoscut la o petrecere a unei prietene a Ninei şi ea l-a plăcut pe el foarte mult, dar el avea o soţie în acel moment, care era pe moarte şi s-au reconectat puţin după, Nina l-a rugat pe el să vină la ceremonia de decernare a acestui Premiu „Leul literar” a lui New York Public Library, a bibliotecii publice mari, şi povesteşte de fapt şi în documentar, l-a întrebat dacă are frac, ea neştiind că el conduce filarmonica din Brooklin şi că-şi petrece cel puţin jumătate din viaţă în frac. L-a întrebat dacă are frac şi dacă poate să vină să o ia de acasă din Roosvelt Island. O chestie care e de modă foarte veche şi n-o mai face nici dracu’ la New York. 

Plus că e o distanţă enormă!

Sunt distanţele mari! Şi pe Maurice l-au amuzat foarte mult aceste pretenţii ale Ninei, mai mult, Maurice era o persoană care încerca să ţină lucrurile mai pe căprării, mai americăneşte, şi ea a încercat să-i spună Ninei „no strings attached”, că relaţia lor aşa ar trebui să fie. Ninei nu i se întâmplase niciodată, dimpotrivă, pentru ea cu cât erau mai multe fire şi cu cât erau lucrurile mai complicate, cu atât era mai interesant, Ninei i s-a părut o chestie mirobolantă această idee de „no strings attached”. În cele din urmă ea a avut o relaţie de care era foarte ataşată, ăi vezi că se schimbă, şi în documentar îi vedeam la sfârşit, acel mic happy end, se schimbau la faţă când se vedeau unul pe altul, era clar o intimitate şi o bucurie a relaţiei dintre ei, care era de invidiat până la sfârşit.

Şi ca să dau ultimul retuş al acestui portret al relaţiei lor, ei s-au căsătorit când ea avea peste 70 de ani, adică erau la vârste venerabile amândoi. M-aş întoarce puţin la documentar, în documentar foloseşti multe filmări din Arhiva TVR şi ANF, unele extraordinare, cea a întâlnirii poeţilor dintr-o fabrică, într-o uzină, la IMGB, unde apar Adrian Păunescu şi Grigore Hagiu, Marin Sorescu, multe filmări cu ea acasă, intervievată, citind, răspunzând la întrebări, apar nişte capturi din dosarele de Securitate, un dosar care numără 11 volume. Cât din toată această arhivă de imagini foto şi video a rămas pe din afara documentarului?

A rămas ceva, pentru că întotdeauna cercetarea este mult mai amplă. Pe de altă parte, cercetarea noastră a fost şi destul de focusată. De exemplu, din marele ei dosar de Securitate noi n-am cerut decât să fie un facsimil vreo o sută de pagini maxim, pentru că altfel era foarte mult material, foarte stufos, dar noi ştiam cam ce vrem pentru film.

Ai dosarul de Securitate ca atare?

N-am tot dosarul, am doar acele pagini pe care le-am cerut. Eu ştiu că Dragoş Cojocariu, care este prietenul Ninei, care se ocupă de treburile ei aici în România, a cerut la un moment dat întregul dosar în facsimil de la CNSAS şi nu-l primise, nu ştiu dacă între timp l-a primit. Dar el poate fi consultat la CNSAS pentru cine are stomac pentru 11 volume de delaţiune în diverse forme.

Cu toţii suntem voyeuri, deci ne interesează!

Nu. De fapt voyeurismul în dosarul Ninei este dus la extrem, pentru că aparatura din dotare din casa ei de pe strada Racoviţă a rămas şi după ce a plecat Nina. Drept urmare, Mioara Crăciunescu şi Vevet Mora, care au locuit în casa ei după ce a plecat Nina, s-au bucurat de atenţia Securităţii, că tot era aparatura acolo, iar ultimele două volume sunt practic dedicate acestor chiriaşe întâmplătoare din casa Ninei, că dacă tot avem aparatura… Toate materialele de arhivă pot fi în continuare accesate, consultate, care pe unde sunt. Din păcate noi am restaurat şi am digitalizat doar lucrurile de care am avut nevoie pentru acest film, pentru că altfel e un proces foarte scump de scanare. Şi mai avem şi din arhiva personală a lui Alecu Solomon, avem nişte filmări făcute de Alecu de fapt, la 16 ani, la 2 Mai, cu Ivonne Hasan, Petrică Solomon şi Nina la 2 Mai. Sunt nişte bucăţi de arhivă privată care vin toate din familia Solomon.

Petre Solomon, tatăl lui Alecu Solomon, are de altfel şi el o carte splendidă de memorii publicată în urmă cu câţiva ani la editura Humanitas. Poate, cine ştie?, dacă documentarul ăsta va avea şi o variantă extinsă, pe un DVD, să mai încapă nişte filmări din arhivă?

Sunt lucruri pe care am vrea să le punem ca „specials” pe un DVD şi sunt nişte obiecte de arhivă care sunt foarte interesante. Inclusiv acea emisiune, „Revista literară TV”, făcută de Păunescu când era el pe cai mari, proaspăt uns redactor şef la Flacăra, aceea este o nebunie.

Înainte să ajungă cu Cenaclul.

Da, chiar înainte. Dar e un fel de Cenaclu acela făcut la IMGB.

E una dintre cele mai amuzante scene!

Poeţii aduşi în fabrică, cu echipamentele care uruiau acolo prin jur, şi în mijlocul acestei nebunii muncitorii discutau despre problema esenţială a literaturii române. De ce, domnule, eu pot să înţeleg Coşbuc sau chiar şi Eminescu, dar poeţii ăştia moderni îi înţeleg mai greu?

Sau trebuie să-i mai citesc odată!

Da.

Despre care carte ai spune că a fost cartea copilăriei tale?

Alice în ţara minunilor,pe care am recitit-o de foarte multe ori, întâi în română şi după aceea, când am început să citesc Lewis Carroll în engleză am înnebunit. Aveam capacitatea să înţeleg în engleză acea precizie matematică a limbii, jocurile logice şi am dat şi de „Through the Looking-Glasss” care nu ştiu dacă a fost între timp tradusă în română, nu fusese pe vremea mea tradusă.

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

Sunt atâtea, cum să aleg? E greu. De fapt nu e o carte de literatură cea care m-a influenţat cel mai mult intelectual, ci o carte de critică literară şi oarecum teorie, Edward Said, „Retro Orientalism”. 

Care e cartea clasică necitită deloc sau până la capăt?

Şi alea-s multe. Proust n-am citit niciodată. N-am reuşit, ca mulţi dintre noi, să trec de primul volum, dar sper ca la un moment dat să îl termin. Război şi pace nu ştiu dacă am terminat-o, ştiu că mi-am pierdut la un moment dat apetitul pentru ea, nu ştiu dacă am reuşit s-o termin. Dar sunt multe! Am multe găuri.

Dintre cărţile citite recent pe care ai lua-o cu tine pe o insulă pustie?

Dintre cărţile citite recent, mi-a plăcut foarte mult o carte puţin cunoscută şi nu ştiu dacă a fost tradusă – Andrei Codrescu, Bibliodeath –, o carte de eseuri. Îmi place foarte mult de el ca eseist şi prozator, poate mai mult decât ca poet. E o carte foarte frumoasă, despre relaţia cu cărţile.

S-a tradus cu titlul Lecția de poezie.

Bibliodeath! Nu mere! Mi-a fost foarte dragă.

Este cea în care vorbește despre poezie şi poeţi?

Nu!

Atunci înseamnă că nu s-a tradus.

E o carte oarecum autobiografică, e foarte greu să te povesteşti prin cărţi şi prin relaţia cu cărţile, dar lui chiar i-a ieşit bine de tot.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Asta e foarte simplu. În Spuma zilelor de Boris Vian. E trist, se termină rău, dar până se termină rău e bine.

Ce scriitor din istorie ai invita la cină sau la un pahar de vin?

Pe mulţi, cam pe toţi. Încep cu Shakespeare şi-l întreb: cum ai făcut să poţi trăi din artă? Că el a fost un tip antreprenorial, în aceeaşi măsură în care era un scriitor foarte bun. Acolo e o lecţie bună despre cum să supravieţuieşti.

Mulţi au supravieţuit având profilul lui – Tennessee Williams, Eugene O’Neill, toţi dramaturgii mari.

Nu e de ici, de colo să-ţi faci companii de teatru, să ţi le muţi dintr-o parte într-alta, într-un regim în care era foarte multă cenzură, într-un regim în care era complicat să faci bani din teatru. Am studiat problema cu mare atenţie şi nu ştiu dacă ne-ar ieşi nouă acum, aşa cum suntem noi mai leneşi.

Deci nu l-ai invita pe Shakespeare la cină, ci la o întâlnire de schimb de management cultural.

Da, şi la o întâlnire cu contabilul meu, dacă se poate.

Ce muzică ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Eu am o relaţie foarte bună cu muzica clasică. Dintotdeauna am fost, e o boală de Timişoara burgheză, de mers la Filarmonică, la sala Capitoliu în fiecare joi şi sâmbătă. Am perioade şi perioade, dar la cvartetele lui Beethoven revin tot timpul, ascult foarte mult Bach în anumite perioade. Mi-aş trimite cam toată biblioteca de muzică clasică. Să fie! E de multe feluri, îţi trebuie multă vreme să intri în ea, îţi pică bine. Înseamnă multe.

Nu ştim ce capacităţi au extratereştrii, poate că o devorează foarte repede.

Da, poate sunt mai avansaţi decât noi la acest capitol. 

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv una dintre problemele omenirii care ar fi aceea?

Răspund şi eu ca Nina: inegalitatea. Realmente inegalitatea. Şi cred că asta e una dintre problemele cele mai urgente, împreună cu încălzirea globală. Dar inegalitatea e o chestie care m-a deranjat întotdeauna şi căreia am încercat să-i dedic şi partea aceea activistă din viaţa mea a drepturilor omului.

Fac aici o paranteză mai optimistă: ştii că rata de mortalitate infantilă şi sărăcia sunt la cele mai mici cote din istoria omenirii?

Da.

Din punctul acesta de vedere, trăim cea mai bună perioadă, cât mai apucăm din cauza încălzirii globale.

Da, şi totuşi nu înseamnă că stăm bine. Iar ceea ce am văzut eu în cursul vieţii mele până acum este o ascuţire a acestor inegalităţi. 

Care e locul preferat din Bucureşti? Unde-ţi place neapărat să mergi?

În oricare dintre grădinile din Bucureşti. Mă duc foarte des vara în grădini. Mă duc cu fiul meu la aceste grădini şi înregistrăm sunete, pentru că e un amestec de sunete pe care le găseşti numai în Bucureşti. Combinaţia aceea de vorbărie cu clinchete de pahare şi greieri, şi aerul ăla greu pe care-l simţi vara în sunet e cu totul special şi nu-l găseşti nicăieri. În Brooklyn nu găsim aşa ceva.

Sunetul poluării bucureştene.

Da!

A zecea întrebare: acum, după ce ai făcut documentarul, după ce s-au dus aproape 5 ani de când Nina nu mai e, ce ai întreba-o dacă ai mai putea să-i adresezi o ultimă întrebare?

Nu pot o singură întrebare! 

Convenţia chestionarului.

Ştiu că e convenţia chestionarului. Relaţia noastră, în ciuda faptului că în film apare ca interviuri, relaţia noastră a fost de vorbăraie, de taclale. Vorbeam una cu alta cât se poate de mult, de onest, relația nu era unidirecţională. Cred că Nina îmi punea la fel de multe întrebări, şi mi-a pus, de fapt, la fel de multe întrebări câte i-am pus eu.

[februarie 2019]