„Am avut onoarea de a fi interzis la Cuvinte Încrucișate“

interviu cu Virgil Nemoianu

Marius CHIVU: Povestiți-mi cum a fost să copilăriți în Banat. V-ați născut la București, în 1940, dar până în adolescență ați locuit mult în Banat.

Virgil NEMOIANU: Da. Lucrurile s-au petrecut așa: părinții mei sunt amândoi bănățeni. S-au căsătorit și au locuit la București. Era prin ’44, când s-au apropiat fronturile, au început bombardamentele și ei s-au gândit să ne trimită pe mine și pe fratele meu, cu 3 ani mai mic de mine, la bunici, în Banat, la Caransebeș ca să fim mai la adăpost. Acolo am făcut și primele 3 clase primare. Începând din ’48-’49, în fiecare vară făceam vacanțele la Borloveni, de unde e originară familia mamei mele, în Valea Almăjului, în sudul Banatului. Asta a durat până pe la 20 de ani sau mai bine. Veneam în fiecare vară și stăteam câte trei luni. Era și o bibliotecă foarte bună, cu cărți în mai multe limbi. Marele scriitor ruso-american Vladimir Nabokov scrie în volumul său de amintiri: „Am fost un copil normal trilingv“. Așa pot spune și eu, pentru că germană vorbeam în casă cu bunicii, vorbeam românește și franceză de foarte devreme. Pe la 6-7 ani citeam deja cărți în română, germană și franceză. Engleza a venit mai târziu, am început-o la liceu. Alte limbi le-am mai adunat pe parcurs.

Ce citeați în cele trei limbi, literatură?

Da, erau cărți de aventuri, pentru tineret: Jules Verne, Karl May, Alexandre Dumas.

Familia dvs. era o familie de intelectuali, tatăl era avocat. Nu știu despre ceilalți.

Da, tatăl meu era avocat, el însuși era fiu de medic. Bunicul meu din partea mamei a fost ofițer și om politic. Amândoi străbunicii au fost ecleziastici. Da, era o familie de intelectuali.

Cultura și religia au venit natural pentru dvs. încă de mic. Ați fost conștient și de dimensiunea politică, pentru că în familie ați avut un unchi care în cele din urmă a murit într-o închisoare comunistă. Un alt unchi a fost executat de comuniști. Probabil că nici tatăl dvs. n-a avut o viață prea ușoară ca avocat.

Și el a fost arestat vreo șase-șapte luni. Nu i-au găsit niciun motiv de vinovăție, cariera i-a fost frântă în ’47-’48. Ă. Au mai fost și alți unchi, veri care au stat ani lungi la pușcărie. A fost și un caz interesant, un unchi al meu a făcut un fel de mini consiliul de familie. Un alt unchi era arestat de ceva vreme, nu se știa nimic de el, și cine să se ducă să-l întrebe? Hai să-l trimitem pe uica Cori – unchiul meu Coriolan. Și el era tânăr, era nevinovat, în sensul că nu a apucat să facă niciun fel de politică. S-a dus la Securitate și-a întrebat „domnule, am venit să întreb de cutare“. La care imediat l-au înhățat și l-au ținut vreo trei luni – pe nimic, pur și simplu pentru că se dusese să întrebe. Au trebuit să-i dea drumul pentru că n-avea nicio vinovăție. De altfel, el a făcut o carieră pasabilă de contabil șef, a lucrat la Banca Națională la nivel, să zicem, mijlociu, nu prea înalt, dar cât de cât pasabil.

Se discuta în familie despre toate aceste lucruri?

Se discuta, adică în primul rând noi copii eram învățați: „Fii atent, nu vorbi despre cutare, nu povestit nimic, fii foarte atent“ și așa mai departe. Deci și eu știam, familia trăia ca într-o cetate asediată, adică aveam încredere unii în ceilalți și într-un număr foarte mic de prieteni apropiați, era atmosfera asta de asediu.

Aveați spre 30 de ani când ați plecat în Statele Unite cu o bursă.

Da, prima oară, în 1969. Am plecat pentru doctorat în California și m-am întors cu doctoratul în mână, convins fiind că România era la sfârșitul unei perioade oarecum de liberalizare.

Primii ani de sub Ceaușescu.

Da. Primii ani de sub influența lui Maurer, erau ultimii ani ai lui Gheorghiu Dej și primii ani ai lui Ceaușescu. Asta e înțelegerea mea a istoriei perioadei respective. Eu văd lucrurile nu împărțite în faza Gheorghiu Dej – faza Ceaușescu, ci le văd împărțite în faza Gheorghiu Dej – faza Maurer, circa 1960–1971, și apoi faza Ceaușescu. Alți istorici nu împărtășesc acest fel de împărțire. Eram convins că lucrurile merg relativ bine și că s-au împărțit apele. Noi, intelectualii tineri, nu ne băgăm în politică, voi faceți politică cum vreți, iar voi la rândul vostru nu vă băgați în cultură, ne lăsați pe noi să facem cum vrem. E bine, în ’71 au venit tezele din iulie și lucrurile s-au schimbat. Au început să se bage masiv în momentul ăla. Eu mi-am dat seama că nu mai pot să mai fac carieră aici, că nu am cărțile disponibile, că nu voi putea să călătoresc, nu voi putea să scriu, să-mi exprim părerile și așa mai departe, și deci trebuie să plec definitiv, nu se mai poate. Și am profitat de ocazie și de sprijinul câtorva persoane importante – îi sunt recunoscător lui Mircea Malița, unul dintre puținii conducători comuniști care era un om deștept și bine intenționat. Chiar și Niculescu-Mizil era acceptabil. Ei m-au ajutat să obțin plecări, după care am rămas definitiv în America.

A fost o decizie pe care ați discutat-o în prealabil cu familia, cu părinții? Știați că n-o să vă întoarceți prea curând?

Nu prea știam. Nu era încă sută la sută sigur, iar familia era împărțită. Erau unii care erau convinși și mă îndemnau să plec, să rămân, și alții, inclusiv mama, care dorea să rămân în sânul familiei – mama, bunica mea, alții, deci erau împărțiți chiar și în interiorul familiei, și din afară. Și eu nu prea vorbeam de lucrurile astea. Țin minte că din proprie inițiativă Nichita Stănescu mi-a spus odată: „Măi băiete, uite ce este: voi, tu Matei Călinescu, Petru Popescu plecați, nu mai rămâneți aici că nu e de voi. Eu nu pot, aș pleca și eu, dar nu pot, după trei săptămâni în străinătate mă apucă așa o nervozitate, un tremur. Îmi vine să mă întorc, știu că de zece ori o să rimez glia cu patria, dar n-am ce face, trebuie să mă întorc. Dar voi plecați și nu vă mai întoarceți“. N-am răspuns nimic, am zâmbit mânzește, dar mi s-a părut interesant că el vorbea foarte deschis de lucrul ăsta.

Apropo de plecat, lucrul ăsta s-a și întâmplat, nu doar în cazul dvs., dar și în cazul lui Petru Popescu, și în cazul lui Matei Călinescu. Privind în urmă, e o întreagă generație de intelectuali români care a obținut un statut academic internațional – în afară de dvs., sunt Matei Călinescu, Toma Pavel, Marcel Corniș Pop, Mihai Spăriosu, Culianu, Victor Ieronim Stoichiță. Aparent, toți cei care au plecat au reușit să facă lucruri formidabile la nivel internațional, ceea ce dovedește că a fost o mare șansă.

Da, un număr într-adevăr mare. Și care s-au afirmat foarte frumos la nivel înalt și care au fost treptat luați în serios. Sigur, la început nu se știa nimic despre niciunul dintre noi, dar într-un timp relativ scurt, în câțiva ani, am început să fim recunoscuți ca oameni valoroși, oameni necesari universităților respective.

Erați foarte tânăr, aveați 30 de ani când ați plecat și nu v-ați mai întors.

Nu mi se părea deloc că sunt tânăr.

Publicaserăți trei cărți în limba română. 

Chiar mai multe, vreo patru.

Ați ajuns să publicați la universități de prestigiu, v-ați stabilit la Universitatea Catolică din Washington, dar ați predat și la Londra, la Cambridge, Amsterdam, la Berkeley de-a lungul carierei. La sfârșitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ați început să publicați și cărți în limba engleză, marile dvs. titluri traduse, din fericire, și la noi – O teorie a secundarului, Micro-Armonia, Îmblânzirea romantismului – aflate într-un proiect de reeditare la editura Spandugino. Cum a fost între anii ’70 și ’90 acomodarea asta, trecerea de la o cultură la alta, de la o limbă la cealaltă?

A fost un proces treptat, nu lipsit de dificultăți. Parcă centrul de greutate se muta încetișor pe o linie, de la un capăt la celălalt. La început, mai ales în prima vizită americană, mi s-a părut că există incompatibilități. Am fost foarte mirați de stilul de viață, de societatea de consum, de modul de gândire și așa mai departe. Toate lucrurile astea au fost șocuri pentru mine. Treptat, m-am obișnuit cu ele și la rândul lor și ei s-au obișnuit cu mine. Vedeți, eu cred că a fost bine că am fost în America, unde lumea e ospitalieră, nu se miră prea mult că ești altfel decât ceilalți. Țin minte că eram odată într-un magazin cu soția mea și vorbeam românește și o doamnă bătrână vine și zice: „În ce limbă vorbiți, de unde sunteți?“. „Din România, vorbim românește.“ Și ea spune: „Da? Și eu sunt din Kansas.“ sta era în California, adică și eu sunt de altundeva. Edestul de tipic pentru modul lor de a gândi.

V-ați integrat ușor în mediul academic? Simțeați că veniți cu bagaje intelectuale solide din România?

Da, categoric, și ei au apreciat lucrul ăsta și, da, au fost unii care mă împingeau spre predare și spre studiu și publicare de lucruri despre România, dar mie asta mi se părea că parcă mă împinge așa într-un ghetou și ziceam nu eu, specialitatea mea este comparatistă, este mai largă decât asta. Nu vreau să fiu privit ca un simplu românist în privința asta. Și atunci, datorită acestui fapt, am predat mai ales literatură engleză, și americană într-o măsură mai mică, și literatură comparată în care introduceam, sigur, și câte un element românesc din când în când, în măsura în care existau traduceri și lucruri de felul ăsta și uneori existau, alteori nu existau. Deci, în felul ăsta, am putut să mă adaptez destul de bine.

Apropo de literatură contemporană, între anii ’70 și ’90 ați fost directorul Programului de Literatură Comparată la Catholic University of America. Vi se pare că ați avut un avantaj tocmai venind dintr-o parte a lumii și dintr-o cultură atât de diferită de cea americană să vă ocupați taman de literatură comparată?

Da, sigur că da, pentru că ei vedeau că eu știu un număr de limbi, și asta erau plus, și un număr de literaturi, și asta mă făcea prin excelență eligibil pentru o astfel de poziție. Am fost director de program din ’79 până în ’94, la Catholic University director de program de literatură comparată, deci 15 ani.

Privind în urmă, această interdisciplinaritate pe care ați practicat-o, și nu doar dvs., și Toma Pavel, și Matei Călinescu, ar fi fost imposibilă în România anilor ’70-’80. V-ați gândit vreodată ce s-ar fi ales de dvs. dacă ați fi rămas în țară?

Sigur, de multe ori îmi imaginam scenarii, ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă aș fi rămas. Toate scenariile astea se sfârșeau prost – ori mă năruiam în beție, ori, dimpotrivă, mă adaptam la linia ștabilor, ori, știu eu, ajungeam într-un colț părăsit. În ’71, a venit un decan de la Universitatea din Timișoara. Eu eram lector universitar la București. Mi-a spus: „Domnule, ai venit cu doctorat din America, te facem profesor plin, șef de catedră“. M-a tentat puțin această soluție, și Băneștiul o chestie. Timișoara, pe atunci cel puțin, era un oraș plăcut și mă gândeam că ne luăm mașină, în weekend ajungem destul de ușor până la Borloveni, de acolo poate mergem până la Viena… Familia s-a împotrivit, lor li se părea că e un fel de coborâre în rang, ai căzut de la București la Timișoara. Până la urmă n-am reacționat. Am rămas la București, cu ideea de a pleca definitiv. Țin minte că la prima întoarcere ultimul segment a fost cu trenul de la Frankfurt la București, iar când am coborât în Gara de Nord, m-am uitat la nevastă-mea, ea s-a uitat la mine și cumva din ochi am înțeles că nu e de noi aici.

Cum ați evalua acum cariera colegilor dvs. de generație, pentru că, după cum știți, există teoria rezistenței prin cultură. S-a făcut cultură în privat tocmai pentru a rezista presiunii politice? Credeți că s-a făcut cultură de performanță la nivel internațional de către cei care au rămas în țară?

Categoric, sigur că da. Vorbim de oameni de vârsta mea, cum ar fi Mircea Anghelescu, Mihai Zamfir, Niky Manolescu și alții care au avut realizări foarte frumoase. Și au fost recunoscuți, după ’89 au suit scara socială foarte mult. Și realizările lor remarcabile au fost recunoscute în străinătate. O persoană care n-a fost prea cunoscută în România, dar care internațional e foarte sus este Nadia Anghelescu, arabistă, care la nivelul studiilor arabice și musulmane e considerată o autoritate – în România, nu i s-a dat prea mare importanță.

Da, dar tocmai pentru că ați ieșit din spațiul strict literar. Pentru că dacă e să vorbim de cei care s-au ocupat exclusiv de literatură, niciunul dintre cei numiți de dvs. nu a dat o carte de referință în ceea ce privește literatura comparată sau teoria literaturii, o carte de referință internațională. La acest tip de performanță mă refer, pentru că volumele dvs. Îmblânzirea romantismului, O teorie a secundarului sau Micro-Armonia sunt cărți în care reevaluați niște concepte minore sau negative într-o cu totul altă lumină, care au schimbat percepția unor întregi curente literare.

Da, e adevărat că autorii din interiorul României nu au ajuns să fie cunoscuți în suficientă măsură în străinătate. De abia după ’89 au început să apară traduceri în franceză, în germană, în engleză care să fie citite și citate la nivel academic sau biologic chiar.

Mă gândesc că asta ține și de ceea ce spuneam mai devreme, de lipsa de legătură între domenii – era foarte greu în România comunistă să ai abordări ideologice, antropologice, de științe politice sau de religie.

Să amintesc un caz foarte interesant. Când a apărut în limba engleză de The Taming of Romanticism, Îmblânzirea romantismului, i-am trimis un exemplar lui Maiorescu, cu care fusesem coleg de facultate și eram în relații amicale. Nu știu dacă eram prieteni, dar eram am relații amicale. Și Manolescu a avut curajul nebun de a o recenza pe două pagini de mijloc în România literară. E adevărat, nu menționa numele meu, spunea „autorul“ sau uneori punea inițialele V.N.

Asta era prin ’88?

Asta era prin ’84-’85, deci în plin ceaușism. Și el a avut curajul de a face acest lucru, ceea ce mie mi s-a părut formidabil, îi sunt foarte recunoscător, pentru la Direcția generală a presei și tipăriturilor, cum se numea pe atunci, se făcuse la Cenzură o listă de nume de români din străinătate care nu puteau să apară nici măcar la cuvinte încrucișate. Eu am avut onoarea de a fi interzis la cuvinte încrucișate. Mi s-a părut un mod de a fi recunoscut.

Culmea celebrității. Într-una dintre cărțile dvs., cred că în O teorie a secundarului, aveți o frază care mi-a rămas în cap: „Literatura e reacționară prin natura ei“. Considerați că mai e valabilă astăzi, în condițiile în care nu doar literatura, ci și artele sunt strâns legate de politicile momentului, indiferent că vorbim de feminism, de post-colonialism, de schimbări climatice, de marxism și așa mai departe?

Cred că e valabilă mai mult decât înainte, pentru că un autor literar inevitabil este mai apropiat de adevărul realității decât ar dori conducătorii politici și ideologici să impună părerile lor. Și mulți scriitori foarte buni au avut și au în continuare greutăți în a scrie aceste lucruri sau renunță complet. În America știu câțiva comici absolut de vârf de la televiziune care spun: „Domnule, am terminat, eu nu mai pot să mai fac acest lucru, pentru că la ora actuală așa e atmosfera că nu se mai poate. Eu nu mai pot să mai spun lucrurile sau să mai glumesc pe seama unor lucruri pentru că se supără cineva pe mine în felul ăsta“. Alții au ajuns chiar la proces. 

În Franța, mulți îl consideră cel mai bun romancier pe Houellebecq. Ei bine, el a avut proces. A fost acuzat că este rasist, că e anti arab. Erau personaje care își exprimau câte o părere acolo și s-au găsit diferiți juriști care să îi sară în cap pe treaba asta. Au fost și alții, și Kingsley Amis din Anglia a avut cărți care i-au fost blocate, cel puțin o vreme, în America. Deci iată cazuri în care se întâmplă lucruri de felul ăsta. Un alt romancier francez, Jean Raspail, are un roman în care scrie despre un fel de invazie a populației din Lumea a Treia în Europa. Și a apărut cu greu o nouă ediție, cu un fel de post-scriptum al lui care spune: „Iată, dacă aș fi scos cartea acum, lucrurile nu se mai puteau spune, puteau fi oprite de către editură sau de către critică“.

Simțiți că e o presiune a epocii spre domeniile artistice ca orice act să formativ-progresist?

Da, există, categoric. Dacă nu merge în direcția în care merge politica, în momentul ăla devine suspectă sau chiar e privită cu ostilitate. Aceste lucruri în literatură sunt mai evidente, dar și în pictură. Și religiosul e cumva băgat într-o rubrică a lui. E mai greu să intre pe canalele principale literare de acest fel. Eu spun în una dintre cărțile mele, cred că în O teorie a secundarului, că suntem potrivnici, pe drept cuvânt, la totalitarismele de extrema stângă și de extrema dreaptă, dar există un totalitarism de centru și acesta ne amenință în momentul de față.

Un totalitarism de centru, care mie mi se pare că e tot înspre stânga, este marxismul cultural, dacă vorbim despre tendința aceasta progresistă, care încearcă să pună în centru problema minorităților, a raselor, a egalității de gen.

Da, dar astea sunt puse sub semnul democrației, a egalități, a valorilor generale ale societății.

Când spuneți că literatura prin natura ei e reacționară, pare că ține de niște valori foarte solide și foarte împământenite. Pe când mi se pare că din totdeauna literatura a încercat să mineze statu-quoul epocii sau al societății. Literatura bună, vreau să zic.

Da, dar să o mineze tocmai pentru că această societate mergea în direcția progresului, se mișca în direcția asta și literatura venea și spunea: stai, să ne gândim puțin și la tradiție, să putem să adunăm și lucrurile care au fost lăsate în urmă. Interesant, eu l-am citat acolo pe un om pe care îl consider cel mai bun filozof român, Mircea Florian, dar și Lovinescu spune asta în unele dintre eseurile lui din perioada mai târzie. Vreau să spun că nu sunt cu totul original și exploziv spunând astfel de lucruri.

Avangardele, pe de altă parte, s-au născut tocmai din dorința de a arunca în aer tradiția și de a ne elibera de presiunea ei, de respectul castrant, dacă vreți, al tradiției. Și cred că spiritul avangardelor a rămas destul de prezent în literatura și în cultura lumii.

Da și nu, pentru că, de pildă, ce numim postmodernism este în bună măsură un joc cu valori, situație, episoade, imagini, simboluri și așa mai departe din diferite perioade și originalitatea lor constă în a le amesteca – au luat ceva din Antichitatea Greacă, au amestecat cu ceva medieval și așa mai departe.

Plus cultură populară.

Da. Aceste lucruri sunt tocmai o salvare a lucrurilor, a memoriei și ale valorilor tradiționale. Adevărat, o insolită formă de salvare, dar este acest lucru.

Aveți o carte pe care, din păcate, nu o cunosc – Postmodernism și identități culturale, conflicte și coexistență. Am tradus eu titlul. Despre ce e vorba acolo, mai suntem în postmodernism? S-a modificat ideea de postmodernism față de ce știam în anii ’80?

Pornesc de la distincția între condiția de postmodernitate și curentul cultural al postmodernismului. Condiția de postmodernitate este cea în care ne aflăm istoric. Curentul postmodernist e cum ai spune curentul simbolist, curentul romantic și așa mai departe. Deci asta e teoria de bază și dau exemple, e un ciclu întreg de articole acolo, de apărare a literaturii împotriva diferitelor forme de a o submina.

Care e cea mai puternică formă de subminare a literaturii în acest moment?

Politica, incontestabil. Politica împinge peste tot spre o înaintare cât mai accelerată și o renunțare la valorile tradiționale ale familiei, ale religiei, ale cutumelor, ale obiceiurilor. Ori literatura, vrând-nevrând, le amintește, le recuperează pe acestea și creează diferite cadre în care funcționează mai departe.

Sunteți un om mai apropiat de valorile conservatoare. O bună parte din eseistica dvs. pune religia în contexte culturale și viceversa. Pentru că trăiți de aproape 50 de ani în Statele Unite, sunteți un republican?

Da, eu votez cu Partidul Republican.

Și cum vedeți prezentul republicanilor în această perioadă?

Nu știu, e foarte greu de spus. Uneori îmi pun problema: „Dacă se va întâmpla ca în Uniunea Sovietică?” Într-adevăr, în Uniunea Sovietică, în ’89-’91 sistemul s-a năruit complet și brusc și nimeni nu prevedea acest lucru. Poate că exista vreun serviciu secret care știa lucrul ăsta, dar public nu se știa și de teoretizat nu teoretiza nimeni acest lucru. S-ar putea ca și în America să se petreacă acest lucru. Eu nu mi-l doresc pentru că mi-ar atinge interesele materiale și într-o măsură pe cele spirituale și nu văd cum s-ar întâmpla, dar imposibil nu este, se poate întâmpla și acolo o dăruire de acest fel.

Care ar fi cele mai mari îngrijorări pe care le aveți acum în America condusă politic de republicani?

Încerc să răspund pomenind un mic episod de prin știu ’77, ’78, cam așa ceva. Eram asistent la Berkeley și mă împrietenisem cu un conferențiar de la științe politice. Acest conferențiar era de origină maghiară. Ca student, participase la Revoltele din 1956. Scăpase în Austria trecând înot nu știu ce fluviu și l-au primit în America, și-a făcut doctoratul la o universitate foarte bună, cred că l-a Princeton, și a ajuns cadru didactic la Berkeley. Vorbea englezește perfect, dar cu accent maghiar. Era foarte prudent și discret în discuțiile cu colegii, dar pe mine mă mirosise că poate să vorbească mai deschis. Și spun: „Dragă Andrew, ce crezi, în țările astea ale noastre o să scăpăm vreodată de comunism ?“ Și el spune: „Sigur, dragă Virgil, sigur că o să scăpăm și atunci ce se va întâmpla este că aceste țări, fostul lagăr va deveni liberal și capitalist, iar în Occident ei se vor îndrepta spre socialism și spre apăsare“. 

Mi s-a părut că e un banc, un cuvânt de spirit, și am zâmbit așa și, desigur, nu l-am luat în serios. Însă cam așa s-au întâmplat lucrurile. Adică constatăm că în aceste țări se merge spre într-o anumită direcție, care e diferită de cea în care merg America, Anglia, Franța, Germania. Cât de departe vor merge aceste țări apropiindu-se de formele socialiste ale societății și ale economiei, asta nu știm. S-ar putea să se oprească la un moment dat, să spună stai, că nu merge, nu e bine așa. Există în America conflicte foarte clare între cele două orientări. Nu-mi dau seama prea bine în țările Europei Occidentale cât de tare e fricțiunea între aceste orientări.

Considerați că politica republicană din acest moment este un răspuns eficace celei socialist-marxist de stânga?

În orice caz, e foarte energică și îi supără foarte tare pe stângiștii care obțin poziții tot mai puternice în Partidul Democrat. Până prin 1960, 1970 Partidul Democrat nu se deosebea prea tare de cel Republican, cel puțin în ce privește lucrurile esențiale ale societății și ale economiei. De abia după 1980 a început să meargă și câtă vreme exista împărțirea asta între două lagăre, lagărul socialist și lagărul capitalist, inevitabil trebuiau și democrații să se situeze pe anumite poziții. În momentul în care s-a năruit lagărul socialist, ei s-au simțit liberi să dea drumul la ceea ce poate în adâncul sufletului credeau mai de demult. La ora actuală, republicanii au găsit răspunsurile cele mai bune. Asta se poate discuta, nu putem fi siguri sau cel puțin eu nu sunt sigur sută la sută. Poate că există și răspunsuri mai adecvate în această privință. Oricum, ei se împotrivesc oricărei tendințe cvasi-socializante de pe cealaltă parte a eșichierului politic.

Întorcându-ne la cultură, soția și fiul dvs. sunt profesori universitari sau au predat, unul lingvistică, celălalt, fiul, filozofie. Considerați că astăzi umanioarele sunt pe o pantă descendentă în interesul și în importanța societății în care trăim?

Da, după cum se vede. Din păcate, cu foarte mult regret, trebuie să spun că așa se văd lucrurile și în America. Dacă te uiți la universitățile cele mai bune, realizările sunt în domeniile științelor exacte, ale științelor biologice și lucruri de felul ăsta. Acolo se fac într-adevăr, ca și înainte, descoperiri, lucruri de felul ăsta. În umanism, dimpotrivă, se dă înapoi. Acolo se adaptează. În primul rând că frumosul nu mai e luat în serios, în egală măsură stă așa cum era chiar și în secolul XIX. Ăsta e un aspect. Iar celălalt este că el este subminat de către științele așa-zis sociale. Eu nu prea cred în științele sociale, dar asta mă privește personal, e treaba mea, ah. Și se transformă într-un fel de științe sociale mai stupide și mai mediocre decât ar fi științele sociale adevărate.

De ce credeți că nu mai e atractivă studierea artelor și a literaturii, a limbilor moarte, de exemplu? Era o vreme când era absolut necesar să studiezi latină sau greacă, iar astăzi sunt încercări peste tot în lume, unele chiar reușite, din păcate, de a scoate din curricula școlară astfel de materii.

Da. Există un dezechilibru în societatea actuală în dezvoltarea năvalnică, s-o numesc, a tehnologiei. Este de așa natură încât tradiția frumosului și a valorilor estetice rămâne în urmă. Spiritualul, în general, nu a cunoscut progrese dramatice în ultima vreme, și apoi este atacat puternic de către pătura asta tehnologizată, care tinde să fie materialistă. Și este această victorie a materialismului, este tendința asta antispirituală și efortul de a crea o „religie“ alternativă, care să fie hedonistă, materialistă și care să înlocuiască religiile așa cum le știam și cum le-am apucat unii de o anumită vârstă. Sigur, există o luptă aici în continuare. Cu alte cuvinte, nu e încă terminată disputa. În orice caz, presiunea este foarte puternică din direcția cealaltă și în universități se vede că învinge doctrina unei ramuri a marxismului, a lui Gramsci, adică „lungul marș prin instituții“. Era teoria lui Antonio Gramsci, un alt soi de marxist, dar nu bolșevic.

Despre ce carte ați spune că a fost cartea copilăriei dvs. și în ce limbă ați citit-o?

Nu pot să spună despre o singură carte, dar citeam cărți de aventuri, în general: Jules Verne, Karl May, Alexandre Dumas. Chiar și lucruri foarte populare, care supraviețuiau în subsolurile vieții – Aventurile submarinului Dox, dacă vă spune ceva.

Era o colecție.

Da, și le regăseam pe undeva, Dumnezeu știe unde și cum. Astea erau în prima copilărie, dar începând cu 10-12 ani am început să citesc, și asta e o raritate cred eu, enciclopedii. Aveam enciclopedii germane și franceze pe care le citeam cu sete, capitole sau elemente biografice, geografice și așa mai departe.

N-ați avut nicio șansă să nu deveniți academician. Despre ce carte ați spune că v-a deschis ochii?

Foarte multă influență târzie a avut Tocqueville asupra mea, adică mi s-a părut că așa cum explică el este răspunsul la Karl Marx, care a scris ulterior, cronologic vorbind. Dar, teoretic, acesta este răspunsul. Deci Tocqueville – Despre democrație în America a fost una dintre cărțile fundamentale.

Există vreo carte clasică pe care n-ați citit-o sau pe care n-ați terminat-o?

Nu-mi plac toate capodoperele. De exemplu, nu izbutesc să îmbrățișez în întregime Divina comedie a lui Dante sau Don Quijote a lui Cervantes. În schimb, Faust al lui Goethe cred că l-am citit de peste 20 de ori, l-am și predat și am scris despre asta. Asta a fost eseul meu, o carte fundamentală.

Apropo de cărți clasice, fac o paranteză pentru că tocmai a murit Harold Bloom. Ați avut ocazia să îl cunoașteți personal?

Nu l-am cunoscut personal, mulți dintre prietenii mei l-au cunoscut, și Matei, și colegul meu de catedră Ernest Suarez. Și alții l-au cunoscut foarte îndeaproape. Pe de altă parte, am citit cărți de-ale lui și le-am folosit ca material de predare.

V-am întrebat pentru că și el părea preocupat de aceeași zonă a literaturii clasice și cu aceleași valori, să zicem, literale.

Categoric, asta e ceva foarte interesant, pentru că el în critică mergea destul de iconoclast și lansa lucruri care puteau să-i deranjeze pe tradiționaliști. Dar în momentul în care a intervenit pericolul răsturnării canonice, a sărit ca ars și a luat apărarea cărților valoroase tradiționale.

În ce carte v-ar plăcea să trăiți pentru o vreme?

Asta chiar e culmea. După cum se știe, Robinson Crusoe a fost o carte foarte influentă și au existat multe invitații. Una dintre aceste invitații pe care le-am citit în prima copilărie în traducere românească a fost Robinson Elvețianul, în care o familie de elvețieni ajunge pe o insulă.

O insulă neutră.

O gospodărie. Iar mie nu mi-ar displace să trăiesc acolo.

Cu familia pe o insulă.

Da.

Ce scriitori din istorie ați invita la cină?

Nu știu dacă ar veni ei. Montesquieu, de pildă, ar fi unul foarte distins. Și Goethe, desigur.

Dintre cei români, de pildă, Doinaș, cu care ați avut o prietenie bună și de opera căruia sunteți foarte apropiat?

Bine, și în colaborare, am lucrat împreună destul de mult, da.

În timp ce mă documentam pentru întâlnirea cu dvs., m-am bucurat să văd că ați tradus din I.D. Sîrbu în engleză sau ați a fost coeditor unei traduceri din I.D. Sîrbu.

Nu e o traducere, sunt scrisori, el a inițiat corespondența respectivă, care a continuat destul de disciplinat vreme de vreo șase ani. Până la urmă, a fost întreruptă tot de el. Am mai avut un scurt schimb de scrisori, una de la el, una de la mine, în preajma decesului său. Aceste scrisori, împreună cu altele către Negoițescu și Mariana Șora, au apărut într-un volum pe care l-am intitulat Traversarea cortinei. Adică voiam să arăt cum exista o colaborare între intelectualii români din Vest și un intelectual de seamă din România.

Am adus numele lui în discuție pentru că anul ăsta s-a împlinit centenarul de la nașterea lui I.D. Sîrbu, un scriitor și un intelectual pe nedrept prea puțin cunoscut la noi.

Da, el a început să fie post-mortem…

Recuperat.

Da.

Ce muzică ați trimite într-o capsulă spațială pentru a întâlni alte civilizații?

Muzică de Haydn, Haydn mi se pare cel mai mare compozitor, atât în simfonii, cât și în muzica de Cameră, care nu este prea bine cunoscută. El e cunoscut ca autor de simfonii. Dar mi se pare că există la el un echilibru între inovație. De fapt, el a fost dascălul, să zicem așa, al lui Beethoven. Ș Mozart a fost mult influențat de el. E în același timp un tip foarte moderat și echilibrat în ceea ce scria. Se inspira și din muzica populară, și din muzica cultă. Da, opera lui Haydn aș trimite-o.

Dacă ați avea puterea de a rezolva definitiv una dintre toate problemele planetei care ar fi aceea?

Nu știu, cred că tendința sau încercarea asta de a crea perfecțiunea pe pământ. Mi se pare că în zona sublunară nu poate să existe perfecțiune, nu poate să existe decât o lume imperfectă. Și încercările de a introduce, de a injecta perfecțiunea acolo duc la dezastru.

Vă referiți la ingineria bio?

Da, și biologică, și economică, și politică și așa mai departe.

Aveți o carte care se cheamă Triumful imperfecțiunii. Spuneați înainte de emisiune că nu vă mai place Bucureștiul sau că nu-l mai regăsiți în zonele care vă plăceau odinioară. Care era zona favorită când locuiați aici sau ce credeți că a dispărut?

Cartierul Antim, incontestabil, care a fost distrus sub Ceaușescu, în perioada strict comunistă. Dar și cartierul în care locuiam, Floreasca, cu străzile cu nume de compozitori îmi era drag și mi se părea foarte trăibil, adică se putea funcționa acolo și era liniștit, era apropiat de lacuri, blocurile erau mici, era un cartier care îmi plăcea.

Dat fiind că cea mai faimoasă carte a dvs. este Îmblânzirea romantismului, m-am gândit să vă întreb: dacă ar fi să trăiți în epoca Biedermeier, ce v-ar fi plăcut să faceți?

Probabil să fiu dascăl. Mi se pare că era disciplinat, ordonat, substanțial. Acolo puteai să fii și creator academic, chiar și literar. Venitul era pasabil. Și, da, cred că asta mi-ar fi plăcut. Chiar mai mult decât să fiu aristocrat.

[octombrie 2019]