„Sunt un împătimit cititor de poezie de când mă ştiu”

interviu cu Viorel MARINEASA

Marius CHIVU: Domnule Marineasa, mi-am petrecut dimineaţa citind cartea dvs. în dialog Prozator din silă, făcută împreună cu Robert Şerban şi apărută la editura Casa de Pariuri Literare, ediţia a doua. Cine se uită la dvs. poate n-are impresia că sunteţi un om atât de harnic. Dar, de fapt, aţi muncit foarte mult şi aveţi o ditamai opera. Dacă am numărat bine, sunt peste 20 de cărţi pe care le-aţi publicat singur, o parte dintre ele cu regretatul Daniel Vighi. Aţi debutat în 1988 cu un roman, Litera albă, care n-a mai fost reeditat. Ce s-a întâmplat cu el? Mi s-a părut interesantă povestea din jurul lui, pe care nu mai ştiu în care dintre cărţile dvs. am găsit-o. 

Viorel MARINEASA: De fapt, a fost un debut în 1985, când, ca pe vremea comunismului…

Se debuta colectiv.

Da. Atunci am avut secţiunea „Unchiul”, într-un volum intitulat Nefericit drumul cel mare, o parte dintre povestirile nuvelelor de acolo le-am reluat. M-aţi întrebat de Litera albă și fără să ştiţi mi-aţi ridicat o minge la fileu. De vreo şapte ani, am un proiect cu Ion Bogdan Lefter – să reedităm proza mea scurtă, într-un volum sau două, ce era mai bun acolo, numai ce am scris de unul singur, nu în combinaţie, şi să reedităm şi aceste manuale. A venit pandemia şi ce trebuie făcut? Eu le-am pus la punct, le-am revăzut, trebuie o prefaţă a lui Bogdan Lefter pe care o aştept şi care nu mai ajunge la rând, deşi iniţiativa unei asemenea ediţii a fost a lui, nu a mea. Nu pot să zic lucruri prea rele despre asta că se supără şi zice că n-o mai face.

Cum e să recitiţi ceva ce aţi scris cu atâta amar de vreme în urmă? Vă recunoaşteţi? Vi se pare că eraţi mai bun, mai naiv?

Naivităţi există. Nu chiar cu duiumul, dar destule. Cred că am avut o anumită constantă în scris. Spuneai de Litera albă, m-am bucurat că a fost prinsă şi în acest Dicţionar al Romanului Central-European. Dar parcă ar fi nevoie să revin într-un plan mai apropiat de zilele noastre cu restul. Cum ziceam, sunt destule naivităţi acolo pe care am încercat să le corectez pe alocuri, dar în rest trebuie să rămână aşa. Ăsta am fost eu. Plus că am şi o altă senzaţie – uitându-mă la lucruri pe care le-am scris acum zeci de ani, zic că atunci parcă-mi scăpăra mintea! Deci încep deja să alunec pe panta cealaltă, a lipsei de vlagă, poate şi a unor uşoare confuzii.

Privind în urmă la toată opera dvs., care e destul de variată, că v-aţi ocupat şi de poezie, şi de proză, ce aveţi de spus?

Am şi scris poezie, plus că am citit. Sunt un împătimit cititor de poezie de când mă ştiu. În calitatea de consilier editorial la editura Marineasa, i-am citit pe toţi optzeciştii şi nouăzeciștii, că trebuia, că nu trebuia, dar îmi plăcea să-i citesc. 

Dar v-aţi ocupat şi de genuri nonliterare. Aţi făcut şi jurnalism, şi un pic de cercetare, nici nu ştiu cum să numesc toate aventurile dvs. din arhive.

Munca de cercetare pentru lucrarea de doctorat mi-a luat nişte ani. Am făcuto plecând de la ideea că e fascinant, să mă ocup de Nichifor Crainic şi de Nae Ionescu. Când am intrat în miezul ei, m-am ocupat de jurnalistică, şi de cea literară, şi de cea politică. Când am ajuns în miezul operei lor, m-am îngrozit cu ceea ce propuneau, n-am fost deloc fascinat de ei şi mi s-au limpezit şi mie minţile cu ocazia asta.

Dar iniţial de la ce idee porniserăţi să faceţi lucrarea despre ei, că doar ştiaţi ceva?

Ştiam ceva, sigur că ştiam, dar nu credeam că lucrurile stau aşa de îngrozitor. Credeam că totuşi au o jurnalistică culturală, cu anumite excese. Ea este absolut îngrozitoare, dacă stai să o studiezi. Numai propunerile lor pentru un stat românesc sunt cumplite şi se apropie de ideile unor tipi de extremă dreaptă sau stângă de astăzi.

V-a şi nimerit pe dvs., care sunteţi un european prin excelenţă, un tip deschis şi tolerant.

Da. Sigur că aveam nişte semnale de la unchiul meu, care fusese deţinut politic şi care vorbea cu entuziasm de toţi aceşti oameni, şi atunci sigur că atenţia mea a fost îndoită şi întreită.

Întrebarea mea bătea în sensul în care, făcând atâtea lucruri, de la presă, editare de carte, cercetare, facultate, scris, poezie la proză, e un fir roşu care v-a interesat în toate acestea? De ce v-aţi împrăştiat în aşa de multe zone? Sau poate nu e doar o împrăştiere.

Asta s-a întâmplat vrând-nevrând, imediat după Revoluţie. În Timişoara, vorbind totuşi de Revoluţie, nu a fost uşor să te reîntorci la scris, la făcut literatură. Şi atunci sigur că m-am băgat cu toată convingerea în jurnalistică, pentru câţiva ani asta am făcut. După aceea, am revenit la literatură, dar şi la un soi de docu-fiction, să zicem, m-au fascinat documentele de care am dat în cartea asta, Deportarea în Bărăgan. Şi acum am văzut că au început mulţi să facă ficţiune pe baza celor întâmplate în Gulag. Mie nu prea mi-a venit, am zis că mai bine să adunăm sub o formă digerabilă toate aceste mărturii, deci să nu apăsăm pe latura antropologică, pe latura aşa-zis ştiinţifică, ci să primeze totuşi literatura, chiar şi în acest caz. Da, gândul meu a rămas la a scrie proză, la a scrie romane, unul pe care nu-l mai termin, şi la a scrie proză mai lungă sau mai scurtă.

Am aici pe masă mai multe cărţi, nici nu ştiu cu ce să începem. Sunt aceste cărţi de cercetare ale dvs., în care aţi intrat în arhive. Am un volum Rusalii ’51. Fragmente din deportarea din Bărăgan, o ediţie adăugită, editura Mirton 2017, şi proaspăta Continentul gri: Timişoara culturală în dosarele Securităţii, la editura Ariergarda anul trecut, ambele făcute cu Daniel Vighi, două dintre cele vreo şapte cărţi pe care le aveţi împreună. Să vorbim în special despre Continentul gri, că e şi mai actuală, şi centrată pe Timişoara, o carte masivă, de 400 de pagini, numele de la Index sunt vreo 600, dedicată scriitorilor subterani ai literaturii timişorene, scenelor din viaţa literară timişoreană în deceniul 9, deci după Revoluţie, Universităţii şi profesorului Tohăneanu în Arhivele Securităţii. E o carte digerabilă, destul de uşor de citit, materialul acesta care e împărţit pe fragmente, unele au nişte denumiri poetice, altele par nişte nume de proză scurtă. M-am amuzat urmărindule, alegându-le pe cele care sunt mai bune: „Ascensiunea întâmplătoare a unui modest lucrător” sau „Ţipete reacţionare într-o redacţie socialistă”, „Paralelă între zdroaba studentului şi cea a securistului”, „Pentru un suprarealism a orânduirii socialiste”. Toate sunt aşa. E un proiect care a ţinut ani de zile. Cum aţi lucrat la el, cum l-aţi gândit?

Am avut o rubrică în Orizont ani de zile. Amândoi, şi eu, şi Daniel Vighi, aveam acel act care-ţi permitea să studiezi în arhivele CNSAS. Numai că împrejurările au făcut că numai el s-a dus la Bucureşti, el a extras de acolo acte, într-o oarecare dezordine, pentru că te duci cu un anumit scop şi dai de altele. Plus că altele nu le găseşti, îţi trebuie nişte date – dacă, spre exemplu, cauţi o persoană, trebuie să ştii exact data şi locul naşterii, numele părinţilor şi de multe ori nu dai, sau nu dai de nimic, sau dai în dosarul cuiva de povestea altuia. 

Cauţi, e un dosar obiectiv, „Teatrul nu ştiu care”, şi dai acolo despre redacţia nu ştiu cărui ziar. Nu e chiar mare ordine. Şi Daniel, având şi unde să stea, a scos o serie de documente de acolo. Şi astea au trebuit aranjate. Cu bucătăria asta, în multe cazuri, m-am ocupat eu, în cea mai mare parte cu titrarea, cu ordinea, cu livrarea într-o anumită ordine. Lucrurile nu stau la modul ideal în această ediţie, dar „am dat bice” pentru că Daniel ţinea neapărat să apară cartea. El a mai apucat să vadă semnalul şi atunci ea a apărut cu anumite imperfecţiuni. Dar, cum zici, cred că se citeşte cu interes şi are totuşi un fir. Ea sigur că e perfectibilă la o altă ediţie, eu şi introdusesem nişte corecturi pe care el n-a mai apucat să le facă, s-a încăpăţânat să facă un soi de tehnoredactare, ori, oricât ar fi fost el de priceput, nu era la nivelul unui profesionist.

Legat de cum se citeşte, ajută foarte mult şi comentariile dvs., şi punerea în context, parantezele pe care le faceţi.

Asta aş fi vrut, nu cu tradiţionala batere la maşină a documentului, ci eventual detaşat, într-un anumit fel grafic. Asta urmează. Dar cred că nici aşa nu se citeşte foarte greu, îţi dai seama planurile care sunt acolo.

Sunt surprize majore pe care le-aţi avut? 

Au fost surprize destul de mari, oameni care au turnat şi nu am fi crezut niciodată aşa ceva, pe unii i-am bănuit, alţii reies din alte documente, numele lor este evident. Din păcate, sau din fericire, Daniel Vighi n-a mai apucat să ceară deconspirarea informatorilor şi până la urmă nici nu ne-a interesat exact asta. Ne-a interesat fenomenul ca atare. La un moment dat, un prieten de-al nostru, artist plastic, care era şi urmărit, dar şi turnător, este admonestat de securistul care se ocupa de caz: „Nu le mai da tu idei!”. Venea cu idei „reacţionare” trăsnite rău. „Lasă-i şi pe ei!” Omul intrase aşa de tare în jocul ăsta, încât propunea tot felul de colivii la graniţă, tot felul de instalaţii care să provoace regimul, dar să-i și provoace pe partenerii lui de joacă împotriva regimului.

Dacă n-aţi cerut deconspirarea lor înseamnă că despre identitatea multora nu ştiţi nimic, sau doar bănuiţi?

Doar bănuim. E cazul unora despre care totuşi ar fi trebuit să aflăm, pentru că au fost prea sârguincioşi. Ăştia erau de mai multe feluri. Unii erau precari, alţii ranchiunoşi, alţii extrem de riguroşi şi cu un nivel intelectual bun – se vede că conlucrau foarte bine cu securiştii, chiar le propuneau soluţii culturale ca să ajungă, chipurile, mai departe, ca imaginea României în lume să fie una mai lustruită.

Ce proporţii sunt, din ce estimaţi dvs., între oportunişti şi oamenii care n-au avut de ales?

E greu de spus. E prea mică tranşa asta pe care am avut-o noi de la CNSAS ca să-mi dau seama. În orice caz, mulţi au fost evident siliţi şi unii dintre ei au avut bunul-simţ să se sustragă acestei presiuni. A fost şi un caz interesant, nu pot să-i spun numele pentru că nu mi-a dat OK-ul în sensul acesta, un membru al Cenaclului „Pavel Dan”, care a dat două informări de tipul ăsta şi care după aceea s-a oprit şi a plecat unde l-a repartizat statul, cum era atunci cu repartiţie. Dar securistul care s-a ocupat de el a continuat să scrie, chipurile, mărturii ale lui, pe numele lui, semnate de securist, nu de el – toate alea, vreo 50 de asemenea „perle”, timp de vreo 15 ani, care nu-i aparţineau. 

Şi omul a mers până la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a câştigat procesul cu CNSAS-ul, dar securistul a rămas bine-mersi colonel în rezervă, printre noi, cu pensia maximă, şi atât de „printre noi”, încât în ’90, în noile organe, dacă informaţiile noastre sunt corecte, l-au luat cu plata cu ora pentru un timp. Dovadă ar fi şi faptul că persoana de care vorbesc a fost scoasă, aşa-zisul informator – mă rog, informator până la urmă, că a dat două asemenea probe – a rămas în nomenclatorul lor până în decembrie 1990. Ceea ce e cam ciudat ca în decembrie 1990 să fie scos, la un an după Revoluţie.

Citind cartea, mă gândeam că Timişoara se preta şi foarte bine, era un oraş de graniţă, intelectual de toate felurile, de toate etniile.

Sigur, Aktionsgruppe Banat, apoi maghiarii, trupa de teatru de la Casa Studenţilor, care a fost în legătură cu pastorul László Tőkés. Sârbii, în mod ciudat, scriitorii de aici, au fost foarte cuminţi, ei n-aveau nevoie, deşi noi eram cu ochii la sârbi. Cum voi eraţi la Televiziunea Bulgară, noi eram la sârbi, o televiziune care avea nu numai informaţii foarte bune şi dădea sport mult, dar – asta mi se pare şi jalnic într-un alt fel – băgau cultură cu toptanul în popoarele iugoslave, ca până la urmă să se ajungă la acel măcel intraetnic, interetnic cumplit.

Groaznic, de la ce nivel au pornit şi cum au sfârşit în comunism. Vorbeam despre Timişoara, despre toţi oamenii prinşi în acel vârtej al celor informaţi, al celor care erau informatori, al celor care turnau, al celor care erau subiectul turnătoriilor. Cum a fost în cazul dvs. şi al lui Daniel Vighi, pentru că înţeleg că Daniel Vighi n-a reuşit până la sfârşitul vieţii să-şi vadă dosarul?

Şi eu l-am cerut, şi el şi nu a apărut acest dosar. În schimb, dacă ai fost atent, apărem în dosarele altora. Cred că parţial în dosarul lui Andrei Ujică şi încă în nişte dosare, când suntem anexaţi la categoria elitişti, ceva în genul ăsta. Mai suntem pomeniţi când e vorba de mişcarea asta subterană literară, a mişcării underground, oameni pe care securistul se grăbea să-i califice drept nişte frustraţi lipsiţi de talent şi care nu-şi văd de producţie şi de ce ar trebui să facă. 

Ori, să ne gândim că în acest underground era Ion Monoran, un poet pe care foarte bine l-a pus în valoare şi Cosmin Ciotloş în cartea lui despre Cenaclul de Luni şi alţi critici şi poeţi care şi-au dat seama încă de atunci de valoarea lui. Şi ca el au mai fost alţii, a fost un fenomen interesant ăsta al „ouvrierilor”, cum le ziceam noi, care aveau o bună cultură literară, poetică, în special, şi care au lăsat câte ceva interesant în zestrea literară a Timişoarei.

În cazul dvs., nu vă miră că nu aveţi dosar? Sau ce explicaţii aveţi pentru această lipsă a dvs. şi a domnul Vighi, până la urmă?

Apar totuşi într-un dosar critic al lui Nicolae Stoia, unul căruia Securitatea aproape că i-a distrus viaţa, a luat şi bătăi. Am făcut un cerc de antropologie, de fapt, la propunerea lui Vighi, a lui Secheşan, a acestui muzeograf de la Muzeul Banatului, Nicolae Stoia, şi care a fost închis la ordinul Securităţii foarte repede, cu un oarecare scandal. Apar şi acolo, cred că mi-a ţinut spatele într-un fel directorul Casei, care ţinea foarte mult la mine şi care mă avertiza de obicei, asta era vorba lui: „Domnule Viorel, vezi că profesorii se interesează de dvs.”. Profesorii erau securiştii, pentru că ei se prezentau drept profesori, inginer şi aşa mai departe.

Şi asta ce rol avea, să staţi o vreme retras?

Avea rolul următor, cum s-a întâmplat odată. Le zic la Cenaclu: „Vedeţi că ăştia sunt pe noi”. Şi atunci Vighi sau Monoran urlau în gura mare: „Băăi! Vezi că ăştia…”. Era ca naiba, adică nu prea ieşea nimic. Cine ştie? Asta sunt convins că în alte dosare mai apar. În dosarul lui Livius Ciocârlie cred că un pic, prin toate. Şi există mai mulţi în cazul acesta.

E posibil ca şi în cazul lui Danielş Vighi să fie la fel, să nu aibă dosar?

Eu zic că trebuie să aibă. Şi, probabil, cred că directorul Casei mi-a ţinut spatele o perioadă. Dar, în rest, referinţele lor despre mine sunt proaste.

În ceea ce-l priveşte pe Daniel Vighi, e o ipoteză pe care o formulează chiar el, şi anume că ar mai avea încă deschis dosarul respectiv. E o glumă?

Asta i-a sugerat Marius Oprea. Nu ştiu acum dacă a fost o glumă sau Marius Oprea, cu antenele lui, ştie mai multe. Asta ne-a mai zis-o cineva, parcă şi Willy Totok ne-o zicea. Daniel mai şi scrisese în revista Provincia, dacă-ţi aminteşti de ea – era o revistă foarte interesantă, care urmărea o reconciliere intelectuală româno-maghiară foarte largă şi care a fost privită, culmea, cu mare suspiciune şi chiar cu repulsie şi de cercurile intelectuale şi politice şi româneşti, şi maghiare. Tocmai pentru că mergea pe un fel de reconciliere istorică, nu prin poveşti, ci plecând de la realităţi vechi, pe care le analizau şi încercau să găsească soluţii în climatul de acum, nu să se meargă pe soluţiile acelea de forţă, cum s-a întâmplat la Târgu Mureş, când şi-au spart capetele şi au făcut jocul fostei Securităţi şi ale politrucilor.

Continentul gri, cartea aceasta despre Timişoara culturală în dosarele Securităţii, când a fost lansată, ce reacţii aţi avut? Ele bănuiesc că s-au răsfirat de-a lungul mai multor ani, în măsura în care e un proiect tratat iniţial în revistă.

A fost foarte citită în revista Orizont, lunară, timp de mulţi ani – nici nu mai ştiu de când am început, cred că prin 2008 – şi a stârnit tot timpul emoţii, după câte mi-am dat seama, şi interes. Dar atitudini tranşante nu a prea luat nimeni, ceea ce iar spune foarte mult nu numai despre opinia publică de la noi, dar şi despre percutanţa pe care ar trebui s-o aibă intelectualii şi scriitorii români şi pe care nu prea o au. Deci reacţiile au fost acum, la apariţia volumului, sigur, favorabile, dar atât. Mari patimi a declanşat acel pasaj din dosarul Tohăneanu, a scris Mircea Mihăieş un articol dinamitar în România literară, a scris Vasile Popovici în Orizont, Melania Cincea în Puterea a cincea, cam asta a fost.

Între Continentul gri: Timişoara culturală în dosarele Securităţii și Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, mai e un volum, Lecturi parţiale. Librăria de nişă, unde aţi adunat de-a lungul anilor tot felul de cărţi, documente, cercetări.

Sunt un fel de pseudo-recenzii combinate cu ce îmi aminteam eu referitor la chestiunea discuţiilor.

 Dar concentrate pe aceeaşi chestiune: a opresiunii în comunism, a deportărilor, a arhivelor, a turnătoriilor, la final este o adendă cu texte despre Aktiongruppe Banat şi alţi scriitori din zona aceasta.

Şi despre Bodiu, care a petrecut o perioadă aici, în Timişoara. 

Preocuparea dvs. a fost de lungă durată şi au ieşit nişte cărţi din ea, lucruri destul de rar pentru noi, pentru cultura noastră, unde în continuare trăim sub semnul complexului Zidului părăsit, iar această ultimă apariţie la Humanitas, împreună cu Daniel Vighi, Pas de deux, iarăşi e la limita dintre genuri. Pentru că nu e doar proză scurtă, sunt reportaje, mărturii, portrete, note de călătorie, memorialistică, este un amestec la două mâini care cartografiază tot aşa, o zonă culturală, politică a Banatului. Cum s-au pus unul lângă celălalt toate aceste texte?

De fapt, ca să înţelegi Pas de deux, ar trebui să vezi un proiect mai vechi al nostru, similar sau pe undeva pe aproape, un volum apărut la Diacritico, o editură mai mică a lui Butnaru, foarte bună atunci, în momentul acela. Se chema Plânsul bătrânului tenor dramatic sovietic. Memorator pentru tanchişti, unde, cum zice Carmen Muşat undeva, textele se îngână şi-şi răspund. Nu numai textele, ci şi temele, personajele, aş spune eu. Şi aceasta ar fi o continuare a acelui volum în alţi parametri. Aceluia i-am zis noi Stereoproze. Acesta a fost poate mai precis delimitat, fiecare rostindu-şi partitura lui. Sigur că am ajuns la o înţelegere –aici apare el primul pe copertă, dincolo apar eu primul pe copertă, aici el propunând temele, i-am zis: „Pune-te pe tine primul”.

Aş vrea să vorbim despre această colaborare îndelungată şi fructuoasă a dvs. cu Daniel Vighi. A fost un mare noroc pentru amândoi, dar cum s-a nimerit? Pentru că nu cred că în literatura română avem un alt exemplu, şi oricum sunt puţine în lume.

N-am citit ce a scris Borges, ca să mă refer la oamenii noştri, cu Bioy Casares împreună. Am auzit că au ceva împreună, dar pe acelea nu le-am citit. 

Sunt romane şi sunt semnate cu pseudonim.

Aş fi curios. Cum? A fost în primul rând o mare prietenie, trebuie să spun asta. A fost şi o şansă, şi o loterie, până la urmă, că am dat unul de altul. În 1979, când ne-am cunoscut, el cred că era student în anul al II-lea la Filologie aici, iar eu eram, cum se spunea atunci, metodist sau referent la Casa de Cultură a Studenţilor şi aveam în grijă cenaclurile. Dar mă consideram coleg cu ei, nu păzitorul lor sau supraveghetor, ci omul care participa la şedinţele lor. 

Reîncepusem să scriu, după ce-mi făcusem apostolatul pe la sate, fusesem profesor acolo, și am descoperit că el e născut la Lipova, în Arad, că a trăit acolo până la 18 ani, eu copilărisem nouă ani acolo, în acelaşi mediu, am descoperit că avem cam aceleaşi preocupări. În momentul în care el a citit prima oară în Cenaclu – toţi citeau poezie şi proză cam firavă – ceea ce urma să constituie materia volumului lui de debut, Povestiri pe strada Depozitelor, am zis că ăsta e un prozator făcut. De unde l-a scos Dumnezeu în cale? Fiecăruia trebuia să-i mai zici ceva. Şi după aia a început marea noastră prietenie, şi cu nevestele, şi cu copiii, cu taberele de la Crivaia.

Ce a făcut să vă potriviţi scriind, lucrând împreună, o asemănare suficient de mare sau, dimpotrivă, o complementaritate?

Şi una, şi alta, dacă nu se exclud. Şi o asemănare, adică vedeam şi ce se întâmpla în zona politică, la zi, vedeam lucrurile cam la fel. După aceea, în privinţa literaturii, eram destul de apropiaţi cum vedeam literatura, dar pe de altă parte ne dădeam seama că am şi scris cartea Rusalii ’51, e scrisă realmente împreună. Adică unul zicea o propoziţie, celălalt că nu e bine aşa, schimba o sintagmă. Apoi ne-am dat seama că suntem doi şi că fiecare vede un pic lucrurile altfel şi am zis ia să schimbăm tactica, să-şi scrie fiecare partitura, după care o discutam, câteodată sumar, altădată citea unul ce scrisese celălalt şi în funcţie de asta îşi scria şi el poezia lui. Deci cam aşa a fost. 

După aceea, ne-a legat şi admiraţia faţă de proza lui Sorin Titel şi a lui Livius Ciocârlie, acesta iarăşi a fost un punct comun. Lumea aceea, cum ziceam, a Lipovei, lumea lui Slavici, pe care voiam să o vedem cum continuă în zilele noastre. Era o materie care merita să fie reexploatată. Ştiu că au mai încercat pe spaţiul acela Carmen Francesca Banciu ceva proze bune. De acolo ne-am extras o serie de poveşti. După aceea a venit obsesia Timişoarei, cu memoria Timişoarei, cu istoria Banatului, fără să intrăm în penibil, dar ne dădeam seama că, pentru Banat, o mare perioadă, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu sunt irelevanţi. 

Aici a existat o altă istorie, a existat altceva. Şi atunci am intrat un pic şi pe această zonă, într-o relaţie cu tot felul de istorici, de antropologi, cu familia Feneşan – Cristina Feneşan a scris două lucrări aş zice monumentale despre Banatul Otoman, ea ştiind turca osmană, deci turca de Cancelarie pe care n-o prea ştiu mulţi, şi având o bibliografie. O viaţă întreagă a lucrat la asta, Costin Feneşan, care iarăşi… Banatul a avut o istorie a lui, vrem, nu vrem, asta e. După aia sigur că s-a lipit de România în 1919 şi asta a fost tendinţa.

Întorcându-mă la Daniel Vighi, n-aş vrea să sune ca Eugenia Vodă, dar cum vă simţiţi acum fără el?

Nu m-am obişnuit cu ideea, bineînţeles. Am început un alt proiect după Pas de deux, am propus să plecăm de la documente, de multe ori mărunte, cu un potenţial de proză, tot pe spaţiul acesta, dar lărgindu-l, la o adică ajungând până la Bucureşti cu unele poveşti. Şi am scris, că am reuşit să scriem câteva episoade. Deci am mers pe ideea asta de a nu duce documentul în ficţiune până la capăt, ci de a-i demantela cumva aceste resurse pentru cine o veni după noi, chiar pentru noi pentru mai târziu.

Şi am început promiţător toată povestea respectivă, dar din păcate am oprit-o la vreo şase-şapte, Daniel s-a îmbolnăvit rău. După aceea am mai scris eu vreo câteva texte, sub pseudonim, pseudo-Daniel Vighi, am scris cvasi-Daniel Vighi, dar tot eu le-am scris, dar cam pe baza a ceea ce el deja făcuse. Pentru că el a lăsat în manuscris câteva lucruri interesante despre care poate odată ar merita să vorbim.

Domnule Marineasa, sunt nouă întrebări standard despre cărţi, despre formarea dvs., şi una specială, gândită cu prilejul acestei întâlniri. Despre ce carte aţi spune că a fost cartea copilăriei dvs.?

Insula misterioasă de Jules Verne.

Eraţi un cititor avid de Jules Verne?

Da, citeam. Unele mă plictiseau, dar Insula misterioasă m-a fascinat. Mi-a mai plăcut Mathias Sandorf foarte mult. Ştiu că Ocolul pământului în 80 de zile a mers, dar au mai fost nişte romane pe care nu le-am putut citi.

Despre ce carte aţi spune că v-a deschis ochii?

Nu mai știu titlul, un roman de Alberto Moravia, mare.

Eraţi adolescent?

Cred că eram student.

V-aş ajuta dacă aş şti mai multe despre opera lui.

Şi De veghe în lanul de secară, categoric.

O carte clasică necitită deloc sau până la capăt, din genul lecturilor obligatorii?

Hermann Hesse. Nu ştiu de ce n-am organ pentru Hermann Hesse, deşi sunt un cititor răbdător, deci nu am probleme cu Faulkner sau cu Proust.

Dintre cărţile pe care le-aţi citit recent, pe care aţi lua-o cu dvs. pe ipotetica insulă pustie?

Ar fi două. Această carte Abraxas a lui Bogdan Alexandru Stănescu şi ar fi cumplită singurătatea acolo cu ea, și Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim, cartea lui Krasznohorkai.

În ce carte v-ar plăcea să trăiţi pentru o vreme?

Există nişte momente foarte frumoase în Adela a lui Ibrăileanu.

Ce scriitor din istorie aţi invita la o terasă timişoreană pentru o bere?

Deşi am fost aici, n-am avut şansa asta – pe Orhan Pamuk. 

Nu mai ştiu în care dintre cărţile dvs. am găsit că v-a plăcut Cartea neagră, care şi pentru mine e unul din romanele favorite din opera lui.

Da, e extraordinară.

Ce muzică preferată aţi trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Bach şi Ceaikovski şi un pic Chopin.

Dacă aţi avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi aceea?

Asta cu războiul.

Că to am vorbit despre Timişoara şi tot Tmişoara este așa prezentă în cărţile dvs., care este unul dintre locurile dvs. preferate din Timişoara?

Poate că şi aici „La Bufniţe”, deşi ne mai deranjează aparatul de cafea. Piaţa Unirii este un loc frumos.

Sunteţi încântat acum, după restaurare, cum arată?

Arată în general bine. Mă deranjează clădirea aia care are masca pe ea de vreo câţiva ani şi cred că e chiar o mască, nu se mai face. Dar sunt şi alte lucruri frumoase, poate undeva prin Piaţa Traian, deşi e eteroclită, nu e încă pusă la punct, nu e nici mizerabilă ca în tinereţea mea, dar nici nu e readusă la un anumit standard. Am şi scris un text, „Piaţa Traian c’est moi”. Acolo acum nu mi-aş găsi locul, în Piaţa Traian. 

Presupunând că aţi da totuşi de un dosar pe numele dvs., e ceva ce aţi fi mândru să apară în dosarul acela?

Da, faptul că stăteam de vorbă şi îi promovam pe oamenii ăştia, pentru că, zic eu cu toată modestia, am făcut mult pentru impunerea poeţilor şi prozatorilor de la Cenaclul „Pavel Dan” de la Timişoara şi asta aş fi bucuros dacă li s-ar părea că am făcut exces de zel.

Ca să rămânem cu un nume dintre aceşti poeţi, care poate e nemeritat necunoscut, pe care l-aţi alege dintre cei trecuţi pe la Cenaclul „Pavel Dan”?

Sunt trei care cred că sunt subevaluaţi: Petru Ilieşu, Eugen Butnaru şi Ioan Monoran.

Dintre toţi, Ion Monoran e singurul care nu mai trăieşte?

Da.

aprilie 2023