„Aş vrea să anulez meschinătatea”

interviu cu Tudor GANEA

Marius CHIVU: Ne vedem cu ocazia fericită a unei noi cărţi, Cântecul păsării de plajă, al cincilea roman în tot atâţia ani. Eşti în formă, cum am scris pe coperta romanului, în ciuda invidiei şi-a admiraţiei altora. Am făcut o mică documentare în ceea ce te prieşte, să aflu şi lucruri pe care nu mi le-ai spus direct – din fericire, sunt destule interviuri consistente cu tine pe interne. Spui undeva că „se întâmplă să scrii romanele”. Intri într-o stare febrilă, ai un scris compulsiv şi dai gata cea mai mare parte din roman într-o perioadă relativ restrânsă. Asta a fost şi cazul acestui al cincilea roman al tău, despre care spuneai undeva că mare parte din el ai scris-o în decurs de aproape o săptămână, cât ai stat închis în baie, crezând că ai covid. Poate ne spui care e întreaga poveste a genezei cărţii.

Tudor Ganea: Nu cred că e bună sursa aia sau m-am exprimat greşit acolo, am stat o săptămână în baie şi am scris un singur capitol, ultimul capitol. Ăsta e romanul la care am scris cel mai mult, sincer să fiu. Cred că ştii şi tu că au apărut bucăţi din el şi antologia FZN. Atunci scrisesem la persoana I, între timp l-am schimbat la persoana a III-a şi scriu la el de vreo trei ani. Ăsta e romanul la care am scris cel mai mult dintre toate romanele. În ceea ce priveşte scrisul compulsiv, da, etichetarea e valabilă în cazul primelor trei romane, că şi Cazemata am scris-o în patru-cinci luni, Miere în două-trei luni şi Porci l-am scris în două săptămâni.

Tu şi Sadoveanu!

Da! Mă uitam odată pe Wikipedia la Sadoveanu şi am văzut că într-un an publicase vreo 20 de colecţii de povestiri, romane, nuvele şi aşa mai departe. Dar la Cântecul păsării e plajă am scris mult, l-am bibilit până să iasă în forma asta.

Nu ştiu unde o să ajungi în ritmul ăsta. Să vorbim puţin despre cartea asta. Zici undeva că are legătură mediul geografic şi spiritual al Constanţei şi că s-ar constitui într-un fel de trilogie a Constanţei. Poate puțin ideea asta.

Da. Ideea mi-a venit pe parcurs, în baie, când scriam ultimul capitol, pentru că atunci m-am gândit că e păcat de FZN-ul ăsta. În Cazemata, în primul roman, am scos foarte puţin Constanţa din mine. Cadrul ăla era foarte subtil şi foarte vag schiţat. De aia Cântecul păsării de plajă a venit ca o completare majoră la ceea ce simţeam că lipseşte în Cazemata. Şi în momentul în care scriam ultimul capitol, izolat fiind în baia mică, mi-am dat seama că vreau să leg cumva de Cazemata, pentru că mai vreau să scriu despre Constanţa. Știi că în ultima pagină se întâlnesc tătarul Ailur și Liţoi, iar în Cazemata Liţoi iese din mare în prima pagină. Deci ultima pagină din Cântecul păsării de plajă devine cumva prima din Cazemata. Şi toată acţiunea din Cântecul păsării de plajă se desfăşoară în ziua premergătoare saltului lui Liţoi din mare, din Cazemata.

Cu toate astea, sunt două romane stilistic diferite. Ce o să te faci?

Şi al treilea o să fie complet diferit, pentru că o să scriu la persoana a III-a. Dar ce, nu s-au mai văzut trilogii care nu sunt legate stilistic? Habar n-am ce o să iasă, sincer. Am început deja să scriu la partea a treia şi nu-mi place absolut deloc, nici nu mai am timp. Probabil peste trei-patru ani o să-l scriu şi pe ăsta.

A fost deja o schimbare în momentul când ai încercat să scrii la persoana I, până la urmă schimbarea majoră vine din faptul că e un roman realist, spre deosebire de Cazemata, unde sunt nişte inserţii fantastice, de altfel, prezente şi în celelalte romane ale tale. De unde a venit schimbarea asta şi cum te simţi pe tărâmul realismului? Deşi unul dintre autorii pe care tu-i admiri cel mai mult, John Steinbeck, e un autor realist, până la urmă.

Trebuia să schimb macazul, că mă plictisisem. Şi paradoxul este că nici eu nu înţeleg cum de am făcut toate virajele astea onirice şi fantastice în microromanele mele anterioare, din moment ce eu sunt un mare consumator de proză realistă, iar proza realistă şi romanul realist îmi plac cel mai mult. Chiar am citit mult prea puţin realism magic sau proză fantastică decât ar crede unii. Asta mi se pare proza adevărată, realismul şi mi-am încercat puterile aici şi vreau să mă duc mai departe pe zona asta, pentru că mi-am făcut un rodaj în primele trei-patru cărţi şi acum mi se pare că intru în ritm cu antrenamentul făcut şi pot să mă bat bine.

Mai în glumă, mai în serios, recent ai scris pe Facebook aşa: „Am scris Cazemata şi a dispărut Liţoi din FZN, am scris Mierea, a dispărut Bonu din Gruiu, am scris Porci, a apărut partidul AUR, am scris 8, a venit pandemia. 

Tot e adevărat din ce am zis acolo.

Da. E ciudat că genul ăsta de relaţii între ficţiune şi realitate e impresionant cu atât mai mult cu cât tu, ca autor, crezi că inventezi totul. Şi descoperi că realitatea în general ne copiază.

E o simplă coincidenţă, îţi dai seama.

E o relaţie ciudată între realitate şi ficţiune. Pe de altă parte, şi eu, şi tu îl admirăm foarte mult pe Răzvan Petrescu şi îţi spun, pentru că-l cunosc foarte bine, omul ăsta e terorizat când are de inventat ceva groaznic în prozele lui, pentru că el crede cu adevărat că ficţiunea atrage realitatea după ea. 

Nu ştiam asta! Nu m-am mai văzut de mult cu el.

Dar fiecare scriitor are ţăcănelile lui. Care sunt ale tale?

În legătură cu literatura sau în general?

În legătură cu literatura. Care e cea mai stranie relaţionare pe care o ai cu literatura? E ceva ce te sperie?

Am o mare nesiguranţă cu mine în ce priveşte scrisul. O am de când am început să scriu, de la 16-17 ani, când am scris o povestire şi am dat-o la un concurs în liceu, şi de atunci şi până acum, după trei microromane şi două romane, sunt foarte nesigur pe mine. Adică dacă nu văd feedback, nu ştiu dacă am dat cartea aia bună. Tu ai fost singurul, şi încă vreo doi prieteni, cărora le-am dat romanul să-l citească înainte să-l public şi habar nu aveam. Când mi-ai dat telefon şi mi-ai zis „Îmi place, e OK”, nu mi-a venit să cred. Atunci mi s-a aprins un beculeţ, înseamnă că am scris-o bine. Asta mă enervează într-un fel, că nu am încredere în mine, e un vierme al nesiguranţei care se zbate pe sub piele de fiecare dată când scriu sau termin vreo carte.

Să ştii că siguranţa e un semn rău în meseria noastră.

Oare? Mie mi-ar plăcea să fiu puţin mai sigur pe mine.

Eu sunt ceva mai sigur pe mine decât tine, dar tot n-am încredere. Să ne întoarcem la romanul Cântecul păsării de plajă. Eu l-am descris pe coperta a patra ca fiind un fel de „gangs of Constanţa”, se întâmplă diverse. E povestea creşterii şi acaparării puterii de către un mardeiaş de origine tătară şi creşterea şi descreşterea lui, singurătatea lui, violenţa lui, poezia lui, până la urmă. Tu ai crescut în mediul ăsta, e clar că sunt nişte personaje sau nişte scene, nişte amintiri care au rămas în capul tău şi s-au sublimat în proza asta. Pe de altă parte, sunt elemente în carte care au legătură cu realitatea, mici detalii, mici amintiri, întâmplări pe fundal, care conturează o lume poate mult mai reală decât e cu adevărat în carte. Cum de eşti aşa de preocupat de lumea asta a marginalilor? Pentru că în interiorul generaţiei tale faci o figură aparte. 

E ciudat, pentru că majoritatea celor care şi-au petrecut copilăria în anii ’90, care s-au născut la începutul anilor ’80, cum sunt eu, spun că au crescut, s-au jucat şi au copilărit între marginali. Sincer, nu m-am gândit la treaba asta, dar fiind copil şi neavând acces la toate mijloacele astea media pe care le au copiii de azi, stăteam foarte mult timp afară. Adică în vacanţele de vară, în Constanţa, la 8-9 dimineaţa, mi-aduc aminte că ieşeam în slip şi desculţ, nu mă mai spălam pe dinţi, nici nu mâncam, şi mergeam pe dig. Stăteam 3-4 ore pe dig, după aia veneam în casă şi mâncam ceva, deci tot timpul ăsta liber era consumat afară. Afară însemna pe dig, pe plajă sau prin cartier. 

În jurul meu erau foarte mulţi copii veniţi, majoritatea din medii sociale dezavantajate, pentru că cartierul ăsta, Faleza Nord, deşi acum este privit ca cel mai luxos cartier, la început nu a fost aşa. Era un cartier nou, construit în buza mării, iar o mare parte dintre locuitorii acestui cartier erau moldoveni strămutaţi de undeva din zona Bârladului, din câte mi-aduc aminte, care au şi construit blocurile respective. Am şi povestit despre asta în roman. Şi cu ei mă jucam. Mai veneau şi ţiganii, şi machedonii, şi armenii din jur şi nu făceam nicio diferenţă că ăla e machedon, că ăla e arman, că ăla e ţigan, pur şi simplu ne jucam cu toţi laolaltă. Şi de acolo mi-am luat materialul, de afară, am stat mult între ei şi am povestit despre ceea ce ştiu.

Care era percepţia voastră de copil vizavi de diferenţa dintre voi? Pentru că trebuie să fi văzut că machedonii, ţiganii şi restul erau diferiţi, cum sunt şi copiii moldovenilor, până la urmă. Simţeaţi diferenţa asta? În ce fel se trata ea în jocurile voastre?

Era o admiraţie. Să fac o mică paranteză, eu sunt constănţean prin adopţie, am ajuns acolo în clasa I, când aveam 7 ani. Taică-meu a fost mutat la baza militară şi atunci ne-am mutat în Constanţa. Am fost fascinat în primul rând de limbajul lor, care era de pe altă planetă. Habar n-aveam ce înseamnă „in aia”, „in încoa”, „habe-ghibe” şi toată zona asta turcită a lexicului pe care o foloseau copiii de afară, şi voiam să mă apropii de ei ca să-i înţeleg şi să le intru pe sub piele, să mă împrietenesc cu ei. Deci toţi tătarii, machedonii şi turcii de acolo erau văzuţi ca mici regi ai cartierului. În jurul lor coagulau ceilalţi. E foarte ciudată Constanţa, e o salată orientală stranie.

Până şi noi, la Râmnicu Vâlcea, aveam, dar mult mai puţin. Recunosc foarte mult din descrierea copilăriei tale copilăria mea. Şi noi stăteam toată ziua pe-afară, părinţii erau bucuroşi că nu trebuia să aibă grijă de noi şi nici nu ne supravegheau. Noi trebuia doar să ajungem seara acasă.

Exact. 

Şi ce făceam peste zi, pe unde umblam, Dumnezeule!, astăzi e de neimaginat. Ei bine, în contactele dintre noi, copiii, erau şi câţiva copii rromi, era şi un băieţel de culoare, eram mai degrabă fascinaţi de ei, iar dacă ne temeam, pentru că erau mai îndrăzneţi, se purtau crud cu animalele – cu cât ne speria comportamentul lor, cu atât încercam să fim în preajma lor.

Exact!

Ce-mi amintesc eu de atunci, erau şi nişte poveşti pe care le spuneau. Mulţi erau mitomani, inventau tot felul de aventuri prin care ar fi trecut. Aşa era şi la voi? Îţi aminteşti dimensiunea asta narativă a copiilor de sorginte mai exotică?

Da! Era o conjuraţie a mincinoşilor, se minţea în draci! Stăm odată şiţi spun nişte poveşti de n-o să-ți vină să crezi! Cât era ziua de mare, în afară de fotbal, de-a v-aţi ascunselea, stăteam pe bordură, ăsta era trade mark-ul cartierului, stăteam toţi pe bordură, ne aliam vreo 10-20, şi scuipam în timp ce unul minţea. Unul povestea cum taică-său s-a dus în Germania şi l-au înconjurat nişte nemţi, avea două sprayuri lacrimogene, nişte after shave, şi acum îmi aduc aminte cum povestea cum s-a întors taică-său şi au căzut nemţii pe spate. Asta era savoarea întâlnirilor, care se lăsau de fiecare dată cu nişte pete imense pe asfalt de scuipat. Am văzut că azi nu se mai scuipă, atunci scuipam în draci. Lăsam în urma noastră bălţi mari de tot de salivă, câte 20-30 de bălţi înşirate pe marginea bordurii.

Ai primit feedback de la cineva din perioada aceea? Te-a recunoscut cineva? Ai mai ţinut legătura cu copiii aceia? E cineva care crede că s-a recunoscut în invenţiile tale sau care ţi-a confirmat întâmplarea pe care ai scris-o sau care, dimpotrivă, ţi-a adus nişte corecţii la ce ai scris?

Da. Un prieten foarte bun din copilărie, Olube, apare şi în Cazemata, nu i-am schimbat numele, chiar asta e porecla lui. Mă rog, n-a citit cartea.

I-a povestit-o cineva!

Da, i-a povestit cineva şi m-am trezit cu un telefon de la Olube la vreun an după ce scosesem Cazemata. Și m-a luat urât de tot la rost: „Bă, Tudorică, bă, ce minţi mă acolo? Că eu n-am învăţat să dau chefan de la nea Baban, eu am învăţat de la nu ştiu care de la scara B, nu cum zici tu acolo!”. Dar ăsta a fost singurul reproş care mi s-a adus. Dar cu băieţii de acolo mai ţin legătura, pentru că soţia mea e din Constanţa, iar când ne ducem la socrii, trecem prin cartier destul de des. Şi de fiecare dată când mă văd se lasă cu bere, bem pe acolo pe la Cazemată sau pe plajă şi ne aducem aminte de toate tâmpeniile pe care le-am făcut. Sunt băieţi foarte mişto.

Să vorbim puţin de personajul principal, de Ailur, de tătar. Cum s-a conturat, ce e cu el? L-ai inventat, eşti tu?

Pleacă dintr-un personaj cu care am crescut acolo în cartier şi al cărui nume n-o să-l divulg acum că mi-e frică de el. Dar am altoit pe personajul ăsta.

Să-i dea cineva cartea, dacă-l recunoaşte!

Da! Dar am altoit pe el şi alţii, mardeiaşi, băieţaşi de care eram fascinat când eram puştan. Blocul meu era fix în faţa acestui bar-cazemată, care e un buncăr din Al Doilea Război Mondial în care cineva şi-a amenajat un bar. Funcţionează și în zilele noastre. Şi acolo se strângeau, nu ştiu prin ce concurs de împrejurări, nişte puşcăriaşi. Era o gaşcă de puşcăriaşi, vreo trei fraţi care fuseseră prin puşcărie, băiatul ăsta de care-ţi povesteam şi încă câţiva, care şi-au făcut o brigadă la începutul anilor ’90 şi erau foarte temuţi. Şi noi, copiii din jur, îi idolatrizam, pur şi simplu ne strângeam în jurul lor seară de seară şi le ascultam poveştile, minciunile, deşi unele nu erau minciuni, pentru că oamenii chiar tăiaseră alţi oameni, se băteau. Am văzut nişte bătăi crunte într-o seară. Şi să-ţi zic acum, să „dau din casă”. 

Am început să scriu la Cazemata şi am zis că nu vreau să bag scena asta pentru că e prea crudă şi vreau s-o ţin pentru mine. Ăsta a fost resortul scrierii, eram puştan şi stăteam „la piatră” – era o bordură înaltă în faţa cazematei – într-o seară, şi personajul ăsta care mi l-a inspirat pe Ailur a ieşit afară nervos, ţinându-l de guler pe un alt tip care avea în mână un iepuraş. Tipul ăla apăruse în scenă de vreo câteva zile la Cazemată cu iepuraşul ăla şi se pare că atenta la atenţia fetelor care trebuiau să-l idolatrizeze pe tătarul ăsta. Ăsta l-a scos de guler, a început să-i care pumni în gură, tipul a leşinat, a scăpat iepuraşul din mână şi atunci băiatul ăsta pe care eu îl idolatrizam până în momentul respectiv sa dus şi a tras un şut iepuraşului care a zburat vreo 10 metri şi a scos un ţipăt, nici nu ştiu cum să-i spun! Ai auzit vreodată cum ţipă iepurii?

Da.

Atunci ştii despre ce-i vorba. Ăla a fost un şoc pentru mine şi de la amintirea asta am pornit.

Cruzimea faţă de animale e prezentă!

Da. Şi am zis puţin în roman faţă de ce am văzut pe-acolo. Erau copii care spânzurau pisici, care loveau pisici în cap cu bordura până le ieşeau ochii, unul a spânzurat un câine – asta n-am înţeles-o niciodată. Cum nici violenţa la care eram martor şi trebuia s-o văd n-am înţeles-o şi n-am s-o înţeleg niciodată.

Să ştii că îţi confirm că copiii sunt nişte animale extrem de crude, pentru că şi eu în copilărie am fost martorul unor astfel de scene. Prin faţa blocului nostru trecea o cale ferată şi aveam şi noi pisici şi câini vagabonzi, deci îţi dai seama ce fel de morţi am văzut, tot aşa, din partea unor copii. Te-aş întreba, legat tot de Constanţa, crezi că romanele tale plasate acolo, sau trilogia pe care o ai în plan, vine şi dintr-o formă de nostalgie? Ţi-e dor de copilărie? Adică e şi o regresie înspre un trecut mai liber, mai exotic, mai spectaculos decât cel foarte controlat, igienic şi aseptic în care trăim acum?

Categoric. Sunt nostalgic după timpurile alea şi, pe cuvânt, aş da de multe ori timpul înapoi să mă duc acolo. Am două zone în care mi-ar plăcea să mă întorc: în 1994, când România a ieşit din grupe, când a dat Dan Petrescu golul ăla cu SUA, şi în liceu, în clasa a XI-a, când m-am simţit foarte bine. Sunt două zone pe care vreau să le reciclez şi să le mai abordez din punct de vedere literar. Între timp, până să termin trilogia, am început partea a treia, dar ţi-am zis cam lăsat-o deoparte. 

Am de gând să scriu ceva autobiografic, la persoana I, o întâmplare care mi s-a întâmplat în liceu. Şi fac o mică paranteză: în Constanţa erau poeţi pe care i-am cunoscut în clasa a XI-a, din Cenaclul „Marin Mincu” – Mircea Ţuglea, Dumnezeu să-l ierte c-a murit, Mugur Grosu, George Vasilievici, şi el a murit, Jeni Mocanu. Se strângeau într-un club care se numea Toch hand spray din Peninsulă – că tot vorbim de nostalgie. Şi-mi aduc aminte că Mircea mi-a spus într-o zi la ora de română: „Vino şi tu, să vezi cum e cenaclul nostru”. 

Şi am coborât pentru prima oară în viaţa mea într-un bar, în clasa a XI-a, că până atunci eu beam numai cola, şi am băut prima bere în clubul ăsta, în Toch hand spray din Peninsula, la subsol. Mi-a deschis un tip cu părul oxigenat, cu ţepi à la Prodigy, îmbrăcat într-un maiou pe care scria „I’m a poet, I know it, I hope I don’t blow it”, versul lui Dylan, şi am coborât într-un subsol plin de fum de ţigară, cu luminile aproape stinse, în care se citea poezie şi poeţii se certau, unii peste alţii. Şi aia a fost prima mea legătură cu lumea literară – n-am ţinut legătura cu cei de acolo, doar cu Mircea, dar m-a fascinat foarte mult locul ăla şi o să scriu despre el.

Apropo de scris: ai scris la Constanţa, la Bucureşti, la Gruiu. Ţi se pare că locurile unde scrii pun o amprentă asupra cărţilor tale?

Da, categoric. Scriu şi eu despre ceea ce ştiu. N-am putut să scriu din prima în Gruiu. Ai mei s-au mutat la Gruiu de vreo zece ani, adică lucrurile trebuie să se aşeze cumva ca să pot să scriu bine. Ca şi Constanţa. Am scris Cazemata, prima carte despre Constanţa, la vreo 7-8 ani după ce plecasem din Constanţa. Miere şi celelalte cărţi le-am scris tot aşa, la vreo 7-8 ani de când locuiam în Gruiu, adică trebuie să treacă ceva timp să mă aşez, să cunosc foarte bine oamenii şi locurile respective, ca să pot să scriu despre ele. Adică n-aş putea să scriu niciodată despre prezentul imediat, aş putea să scriu numai despre trecut. Nu pot să scriu despre prezent.

Eşti de formaţie arhitect, dar şi un băiat cu multiple talente – aştept încă să te văd la „Românii au talent”. „Românul are talente”, aşa ar trebui să se cheme emisiunea în care ai apărea tu, pentru că, uite, cânţi şi la chitară, mai nou am văzut că postezi şi picturi pe care le faci în perioada asta.

Sunt încercări. Mă aflu în treabă. Acum, nu că vreau să mă alint, dar sunt un pictor mediocru şi un chitarist şi mai mediocru.

N-am zis că revoluţionezi! Dar, în mod cert, pasiunea dinspre arhitectură vine dinspre desen. Ţi se pare că în vreun fel sau altul ţi-a organizat sau ţi-a disciplinat scrisul meticulozitatea şi exactitatea cu care trebuie să lucrezi atunci când exersezi arhitectura? În ce fel ai găsi nişte semănări între cele două îndeletniciri?

Dacă aş vrea să par smart, aş forţa nişte asemănări, le-am şi forţat într-un interviu, acum foarte mulţi ani, dar aş greşi total. Pentru că arhitectura şi scrisul n-au nicio treabă una cu cealaltă. În primul rând pentru că la arhitectură lucrezi cu o echipă, ai o temă dată de altcineva, ai un beneficiar care dictează tema respectivă, ai normative care te îngrădesc, ai terenul care te îngrădeşte, ai vecinătăţile, ai certificatele de urbanism, ai structurişti, ai instalatori care vin şi-ţi dau cu bâta-n cap dacă nu faci cum zic şi ei, deci produsul final nu este al tău, este al unei echipe. Pe când în scris eşti singur da capo al fine şi faci ce vrei tu. Nu e vorba de nicio disciplină. Pur şi simplu sunt două entităţi diferite de la care nu împrumută nimic niciuna.

Când ziceam disciplină sau un anumit exerciţiu, mă gândeam că vine din faptul că atunci când lucrezi la un imobil trebuie să ai multe lucruri în vedere deodată sau să le anticipezi, să le vezi dinainte. Ai o privire mai largă, mai de sus. Un lucru pe care îl cere şi proza. E greu să te apuci să scrii fără să ştii ce vrei să faci sau cum ar trebui să funcţioneze.

Da, dar şi improvizez mult. Fac o tramă de obicei, dar improvizez mult de tot în roman. Deci iar las laoparte lecţia din arhitectură.

Trebuie să remarc că în momentul acesta sunt nişte prozatori care vin dinspre arhitectură. Primul a fost Mihai Duţescu, apoi tu, vine din urmă Irina Lupu, adică e clar că în zona asta există o preocupare pentru literatură. Ceea ce mă bucură. De asta insistasem cu întrebarea de mai devreme. Mi-aduc aminte de un interviu cu o scriitoare americană, căreia la un moment dat i se pune următoarea întrebare: aţi scris nu ştiu câte cărţi în ultimii ani şi totodată aţi născut şi trei copii – sau doi –, cum aţi reuşit? Şi femeia s-a simţit ofensată, a zis că e o întrebare sexistă, o să răspund la ea când or să fie şi bărbaţii întrebaţi genul ăsta de întrebări. Aşa că te întreb: ai un copil, cum ai reuşit să termini romanul?

M-am închis în baie! M-am închis cu cheia în baie! Ţi-am zis, scriam la roman de peste trei ani şi nu mai aveam de scris decât ultimele două capitole în momentul în care s-a născut Matei, acum un an şi ceva. Scrisesem peste 80% din roman. Doar ultimele două capitole le-am scris de când s-a născut el şi, după cum ţi-am mărturisit, unul chiar l-am scris în șase zile în baia mică. Îţi fură foarte mult, dar e altceva. Sunt în altă etapă a vieţii. Pur şi simplu – nu mai ştiu unde citisem chestia asta, dar sunt total partizanul a ceea ce spusese scriitorul respectiv – aş renunţa instant la literatură, n-aş scrie un rând în viaţa mea, doar ca să-i fie lui bine. Adică dacă ar trebui să pun în balanţă aşa ceva, din start el e pe primul loc. 

Nu mă mai interesează nimic în momentul ăsta, decât să-i fie lui bine, sănătatea lui şi să-i dedic cât mai mult timp. E greu, de acum îmi va trebui mult mai mult timp să scriu, cred că am dat cam cel mai mult timp până în momentul de faţă şi de acum va fi mult mai greu, pentru că a apărut omuleţul ăsta şi acum trebuie să avem grijă de el şi să ne dedicăm timpul lui.

N-aş paria pe asta!

Pentru mine, în momentul ăsta, literatura e un moft.

O cititoare de-a ta, Violeta Mihalache, te asigură că poţi să-ţi permiţi să ai încredere în tot ceea ce gândeşti. Aşa că nu persista în neîncredere. Iar doamna Florica Courriol, traducătoare, consideră interesantă diferenţa dintre scriitor şi arhitect. Pentru că ştiu că atunci când îţi place un scriitor sau o carte le spui şi altora încercând să le dai sugestii de lectură, ai aflat de scriitori noi, iar în urma lecturii ţi s-a reformat percepţia asupra scrisului? Ai primit influenţe noi în ultimii ani, crezi că are legătură cu evoluţia scrisului tău sau, dimpotrivă, în funcţie de viaţa ta, au fost nişte schimbări naturale?

Mă influenţează major absolut tot ce citesc, şi nu doar în ultimii ani. Ci zilnic. Sunt foarte influenţabil din punctul ăsta de vedere. De multe ori mă văd plagiind fără să-mi dau seama şi urând scriitorul pe care-l citesc în momentul respectiv, iar atunci trebuie să mă opresc, să termin cartea lui, să las să treacă o vreme, să mai citesc încă doi şi după aia să termin ce am eu de scris. Mă influenţează foarte mult. Înveţi de la maeştri, şi în pictură, de peste tot. Sincer să fiu, mă enervează şi nu cred în scriitorii care sunt originali din prima şi în scrisul cărora nu se vede nimic, niciun pic de emulaţie. N-ai cum să înveţi de unul singur.

Există, dar sunt nişte cazuri rarisime. Cred că sunt nişte genii înnăscute care n-au nevoie, dar nu vorbim de excepţiile artei. Apare o cometă pe cerul artelor şi e inexplicabil de unde vine, ce face şi unde se duce, dar, într-adevăr, creştem din alţi scriitori. Cărţile noastre primesc foarte multe sugestii dinspre alte cărţi, şi ceea ce spui, că te-ai trezit plagiind, nu e chiar plagiat. Într-adevăr, încerci să copiezi nişte elemente cu care ai rezonat, dar adaptându-le la tine. Nici dacă am vrea să copiem un scriitor n-am fi în stare, pentru că trece prin noi.

Da, aşa e. Sincer, îmi puneam semne de întrebare în momentul în care scriam despre Ailur, acum un an-doi, pentru că recitisem Pastorala americană a lui Roth – nu cumva îl prezint pe Ailur ca pe un ricoşeu din Levov Suedezul? Nu are ceva din zona aia? Şi mi-am dat seama că nu are.

Mi se pare că e la antipod!

Exact! Dar în momentul în care scriam, ziceam: cred că se aseamănă. Dar până la urmă a ieşit original, zic eu. Mult mai prost decât scrie Roth, dar măcar original. Şi cu Roth, apropo că mă întrebai de influenţe, eu n-am avut un variaj foarte bun la început, nu mai ţin minte cu ce începusem acum vreo 10 ani. Îi citisem un roman şi nu prea mă prinsese. M-am apucat de el acum vreo 5-6 ani şi iam epuizat toate cărţile. În momentul ăsta, e în primii trei prozatori ai mei. Nu-i zic pe ceilalţi doi.

Se pregătesc ăştia să-l canceleze, că cică ar fi fost misogin.

Am auzit bârfe de genul ăsta. Ştiu că a dat câteva interviuri în care justifica destul de fain faptul că nu e misogin. Dar sunt curios ce or să zică cârcotaşii.

Nu ţine de tine ce cred alţii, n-ai ce să faci. Romanul ăsta este favoritul meu, pentru că este foarte curat ca perspectivă şi ca univers, e mult mai omogen decât Cazemata, şi matur. Apropo de influenţe, poate că acolo, deşi uneori poate fi o impresie nedreaptă, se văd mai degrabă influenţele. Aici, dacă există, au fost absorbite şi e cum trebuie, până la urmă. După atâtea romane, era normal să ajungi în locul ăsta de încredere şi de naturaleţe, dar am văzut că şi tu spui despre cartea asta că e cea mai bună a ta. Ce te face să crezi asta?

Aşa cum ai spus, e mai matură. Am stat mult de tot în ea şi, oricum, ultima carte e cea mai bună, e o regulă asta, nu? Aşa am zis şi despre 8 acum doi ani, că am dat cea mai bună carte, dar n-a scris nimeni despre ea. Dar asta mi-a plăcut foarte mult s-o scriu, mai ales pentru că nu am pornit cu o idee clară în minte, ci pur şi simplu am lucrat foarte încet, ca o furnicuţă, într-un folder pe care l-am denumit Amintiri. Erau pur şi simplu amintiri de-ale mele care a fost trecute prin multe filtre până am ajuns la vocea pe care o am în roman. 

Ţi-am zis că am scris vreo 70 de pagini în Word la persoana I şi eram gata să-l dau aşa, până când am zis că nu e OK, nu mă cred, nu-mi place, numi iese, nu scriu bine la persoana I – era o lălăială, o repetiţie continuă. Încă nu sunt pregătit pentru persoana I. Am mai zis-o, nu ştiu cum le iese altora aşa de bine, mie-mi iese foarte prost la momentul ăsta. Şi probabil de aia mi se pare cel mai bun, pentru că am stat cu el la dospit foarte mult timp, nu m-am grăbit cu el cum am făcut cu altele – pot să-mi asum chestia asta, aşa sunt eu, asta este firea mea, mă grăbesc. Aici n-a fost vorba de nicio grabă şi, cum zicea şi Mircea Cărtărescu, romanul e „arta lentorii”, e prima oară când m-am găsit şi eu scriind lent. Şi cred că mi-a ieşit ceva bun.

O altă citare – Anita Ghilan spune că găseşte influenţe de la Irvine Welsh, pe lângă cele de la Philip Roth. Nu ştiu cât de cititor de Irvine Welsh eşti tu, probabil că vine impresia dinspre violenţă şi limbaj.

Nu văd legătura, cel puţin din punctul meu de vedere. Cu Roth da, ţi-am povestit şi mai devreme, am vrut să fac un dialog între Suedezul şi Aliur, dar am renunţat până la urmă la ideea asta, îmi era frică să nu semene prea mult. Dar, întradevăr, de la Roth am furat galopări, are la un moment dat galopările alea pe câteva fragmente, în propoziţii scurte. Şi am câteva bucăţi, ştiu că ţie ţi-a plăcut scena cu spânzuratul câinelui, acolo e un galop rothian, în propoziţii scurte, pistolate foarte repete, tocmai ca să-i schimb cititorilor starea pe care voiam s-o transmit în momentul acela. Dar atât. În rest, mi-ar plăcea să am mai mult de la Roth, dar n-am cum.

Știi foarte bine că în timp ce tu scriai la roman sau revizuiai ceva, eu scriam la nuvela mea şi că sunt nişte asemănări, sunt două scene asemănătoare, fără ca noi să ne vorbim și fără să ne dăm seama că scriam două scene relativ asemănătoare în acelaşi timp. Ai avut norocul că ai publicat romanul, când o să iasă proza mea, o să se zică „l-a copiat ăsta pe Ganea”, dar îmi asum treaba asta. Tudor, e vreo carte te-a marcat? De fapt e o întrebare cu două capete. A doua e: cine e primul tău cititor?

Cartea care m-a marcat cel mai mult cred că e cartea cu care am început să citesc, sunt late-boomer în lectură, am început prin clasa a VIII-a. Până în clasa a VIII-a n-am citit aproape deloc, nimic – cartea aia se numeşte Păşunile Raiului şi e scrisă de Steinbeck. Şi pentru a doua întrebare, răspunsul este: primul meu cititor este tata.

Prima întrebare din chestionar: care ar fi cartea copilăriei tale?

Necitind foarte mult în copilărie, ce să zic? M-a marcat foarte mult o carte înainte de Păşunea Raiului, scrisă de Molnár Ferenc – Băieţii din strada Pál. 

Cunoaştem! Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

Procesul de Kafka.

Numeşte o carte clasică necitită deloc sau pe care n-ai terminat-o.

Ulise de James Joyce. Nu cred că o s-o termin vreodată.

Să ştii că e un club întreg al scriitorilor invitaţi la „All you cane read” care n-au citit cartea asta, în frunte cu mine! Ce carte citită recent ai lua cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Indignare de Philip Roth.

Îmi place. În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme? Nimeni nu se pregăteşte pentru întrebarea asta decât dacă a ascultat emisiunea înainte şi şi-a dorit foarte mult să vină în emisiune şi să ştie întrebările.

Aş vrea să trăiesc în Mendebilul lui Cărtărescu, pentru că e foarte asemănător cu copilăria mea. Asta ca să nu zic că mi-ar plăcea să trăiesc în cărţile mele!

Cu ce scriitor ai ieşi la o bere, la o cârciumă pitorească de la Gruiu, când se va putea?

Cu Marius Chivu!

Stabilim detaliile după emisiune.

Te duc. Dacă eşti rapidist, te duc la o cârciumă faină de rapidişti.

Dar hai, răspunde cu ce scriitor din istorie ţi-ar plăcea să bei o bere?

Mi-ar plăcea să beau cu Dostoievski, c-am auzit că era băutor şi parior mare şi cred că era fain la băut.

L-ai duce pe faleză? Ce muzică ai trimite într-o capsulă spaţială să întâlnească alte civilizaţii?

Rock-ul anilor ’60-’70.

O vastă capsulă!

Cam mare.

Dar alege o trupă din anii ’60-’70.

Ca să le dau un mind-fuck, le-aş pune un Velvet Underground.

Dacă ai avea puterea să rezolvi definitiv una dintre toate problemele omenirii, care ar fi aceea?

Să nu dau şi eu un răspuns de miss! E foarte grea întrebarea asta, nu ştiu dacă pot să răspund.

Ai fi primul care nu ar răspunde la o întrebare.

Aş vrea să anulez meschinătatea. Mă enervează meschinătatea. Nu ştiu dacă aş putea, dar o lume fără meschinărie cred că ar fi mai OK.

La întrebarea 9, care de obicei era legată de locul din Bucureşti, pentru că pe vremea când am început emisiunea lumea putea ieşi în oraş, le ceream oamenilor să recomande un loc frumos din Bucureşti, care putea fi orice: o piaţă, o terasă, o librărie, un muzeu, o stradă. Unde ţi-ar plăcea să te reîntorci cu mare drag după ce se va fi dus pandemia în Bucureşti?

Îmi place la nebunie strada Popa Soare. Aveam un job pe Calea Călăraşilor, plecam din Piaţa Unirii pe jos şi mergeam pe Popa Soare până spre Calea Călăraşilor. Şi-mi place mult de tot strada aia.

Dragi cititori, după ce trece pandemia îl puteţi întâlni pe Tudor Ganea plimbându-şi băieţelul pe Popa Soare! În ce carte de-ale tale l-ai lua pe John Steinbeck să-i fii ghid într-o călătorie de câteva zile?

Clar în Cântecul păsării de plajă, pe faleză, pe-acolo!

[aprilie 2021]