„Îmi place grozav să ies din propria mea poveste“

interviu cu Tatiana Niculescu

Marius CHIVU: Suntem în plină perioadă de promovare a unei biografii pe care ați scris-o în ultimii ani, Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu, a treia după două biografii – una dedicată Reginei Maria, iar cealaltă Regelui Mihai I. Ați trecut la biografii după o serie de cinci romane de ficțiune?

Tatiana NICULESCU: Aș îndrăzni să zic că am trecut la biografie după alte biografii pentru că, dacă ne gândim fără contextul în care a apărut și fără alte glose la Spovedanie la Tanacu, care a fost prima mea carte, aceea este o biografie. Este biografia Irinei Cornici, de fapt. Pe urmă, Nopțile Patriarhului este iarăși o biografie – a unui patriarh, a fostului patriarh. Deci n-aș fi la prima tentativă, cred că m-am apropiat în mai mulți pași.

Sau v-ați îndepărtat de ficțiune, pentru că celelalte cărți au fost totuși marketate drept romane, romano-biografic, pornind de la cazuri reale și personaje reale, însă dezvoltarea era proprie romanului, cu o structură narativă cu personaje. Pentru cei care nu știu, trebuie să spunem că nu doar că ați făcut și Litere, și Jurnalism, dar foarte multă vreme, între 1995 și 2008, ați lucrat la BBC Londra, apoi la București, deci interesul acesta pentru personaje reale și pentru întâmplări din istoria mai mult sau mai puțin recentă vine cumva și dintr-o calitate sau dintr-un defect profesional.

Mai curând defect. Dar vine și din nevoia și bucuria de a povesti din poveste, și sigur că povestea fără personaje și fără acțiune n-are niciun sens și niciun haz. Vine într-adevăr dintr-o preocupare față de ceea ce numim mai mult sau mai puțin convențional realitate. O preocupare pentru lucrurile care bat de multe ori ficțiunea și care se întâmplă zilnic, le știm sau nu le știm, le aflăm sau nu le aflăm, se află în știri sau nu se află în știri, dar pe mine mă intrigă totdeauna, mai ales întâmplările despre care cu toții credem că știm tot și că am epuizat orice altă lectură posibilă. Și atunci, când toată lumea e de acord sută la sută că un lucru s-a întâmplat într-un anume fel, pe mine de-abia de atunci încolo începe să mă intereseze și să mă intrige și adesea cercetând mai îndeaproape constat că lucrurile stau puțin altfel decât aș fi crezut eu însămi la început.

Făcând atâta vreme jurnalism, credeți că aveți – poate termenul e un pic cam dur – un handicap al imaginației? De asta vă țineți și aproape de fapte?

Nu știu dacă am un handicap, poate că am. Asta rămâne posterității mele critice să decidă. Mai curând aș îndrăzni să zic în apărarea mea că am o mare aplecare către impersonalitate. În toate cărțile mele mă străduiesc cât pot de mult să fac exerciții de impersonalitate. Îmi place grozav să ies din propria mea poveste, din propriile mele emoții, din propria mea raportare la lume, la viață, la un eveniment anume și să intru în pielea altora, în gândul altora. Sigur, asta fac toți scriitorii așa-numiți omniscienți, care sunt micii zei ai aventurilor din cărțile lor. Dar pe mine mă preocupă mai mult să scriu despre povești adevărate în mod impersonal decât să scriu variațiuni nesfârșite pe tema, să zicem, a poveștii mele, ce trăiesc eu, cum simt eu, ce mi s-a întâmplat mie, cum văd eu lucrurile. Chestia asta nu mă preocupă prea tare.

De asta în întrebarea mea precedentă părea că minimalizez tipul acesta de scriitor. Dimpotrivă, era în mod indirect un elogiu, pentru că, trebuie s-o spun și am spus-o de fiecare dată când am avut ocazia, mi se pare că ducem lipsă de scriitori care să folosească realitatea sau să se inspire din ce se întâmplă sau ce sa întâmplat în România ultimelor decenii, o istorie plină de senzațional și de evenimente extraordinare.

Și de oameni fabuloși, extraordinari, remarcabili.

Fac legătura și cu biografia – la noi lipsește aproape cu desăvârșire genul biografic. Sunt foarte puține exemple de scriitori care fac asta. Or, afară e un gen foarte popular și comercial, iar noi cred că avem suficiente personaje, personalități, figuri istorice, artistice care sunt grozave și pe care nu le cunoaștem. Ei bine, iată că, în ciuda unui tezaur atât de important, scriitorii români se apropie foarte greu de acest gen.

N-aș ști să spun de ce, pe mine mă fascinează și această specie care este biografia și care mi se pare extrem de interesantă, nu o nimerești întotdeauna, nu întotdeauna e ușor de scris, dar și publicul care e interesat. Am citit oarecum recent un studiu despre ce cărți îi interesează pe oameni, nu numai în România, și pe primele locuri sunt jurnalele și biografiile. Pentru că cumva e firesc să te intereseze soluțiile de viață și de moarte ale altuia. Cu atât mai mult dacă e vorba de o celebritate, de cineva care a însemnat ceva, în bine sau în rău, în istoria lumii, în cultură, în cinematografie, în teatru sau în orice. Cineva care a avut un destin semnificativ într-un fel sau altul.

De altfel, sunt două tendințe extreme ale interesului pentru cărți în acest moment. Avem pe de o parte ce spuneți dvs., biografii și jurnale, pentru că trăim într-o cultură interesată de personalități, avem și cultul personalității, dar avem și tendința iconoclastă și de dărâmare. La polul opus, literar vorbind, avem toată literatura fantasy și a imaginației debordante care e deja pe genuri, subgenuri, pe categorii de vârstă. Sunt două extreme la fel de populare în acest moment.

E loc pentru toată lumea!

Ce ar trebui să aibă în comun cu personajul un scriitor care vrea să scrie biografii sau e interesat de genul acesta? Privind relația autorului cu subiectul lui, ce e necesar pentru ca o carte, o biografie să iasă bine?

Eu nu-mi dau seama sau nu pot să evaluez singură biografiile pe care leam scris și să spun: asta este o biografie reușită. Mi-ar plăcea să fie toate reușite. Probabil că unele sunt mai mult sau mai puțin reușite. Cred că punctul de pornire îl reprezintă curiozitatea și uimirea. Să fii suficient de curios și uimit de viața cuiva, încât să vrei s-o povestești, să vrei să afli mai mult despre ea.

Să vedem personajele din cele trei biografii ale dvs. – Regina Maria, Mihai I și Corneliu Zelea Codreanu. Care a fost triggerul pentru fiecare dintre acestea? Trebuie să spun că toate cele trei biografii au apărut la Editura Humanitas.

Cartea despre Regina Maria de fapt nu este o biografie, sau este oarecum o biografie, pentru că ea povestește inima la propriu și la figurat a reginei. Cartea a apărut într-un context legat de un eveniment inițiat de Casa Regală, la 140 de ani de la nașterea Reginei Maria, care consta în mutarea casetei în care se afla de ani de zile inima ei, de la Muzeul de Istorie din București la Pelișor, în camera în care a murit ea, și nu la Balcic, cum ar fi dorit ea. Evenimentul se anunțase cu luni de zile înainte, se știa că la data la care în octombrie se aniversau 140 de ani de la nașterea reginei se va petrece acest eveniment. Și atunci eu mi-am zis: cine știe ce e cu inima Reginei Maria? Câți domnitori români și-au depus inimile întro casetă și au lăsat un testament către țară atât de impresionant, unic, ca al Reginei Maria?

Bine, unii dintre ei au fost decapitați.

Unii dintre ei au fost decapitați, dar nu ei au decis asta! Deci mi s-a părut că aici este o mare poveste de spus și m-am apucat s-o scriu. Încercarea mea sau provocarea – cum zice toată lumea acum – a fost să fiu gata măcar cu o zi sau cu două zile înainte să aibă loc evenimentul, pentru că era ca o dedicație a mea către o persoană. De Regina Maria – aici vă dau dreptate în ce spuneați mai devreme – sunt chiar îndrăgostită total și pe toată viața.

Păi cine nu e? Mi se pare unul dintre personajele providențiale pentru noi.

Da, și mă minunez, nu înțeleg de ce nu există niciun regizor român care să se apropie de acest personaj care are tot, tot ce i-ar trebui unui film, unui scenariu. Sar putea face o coproducție româno-britanică, ar fi un lucru extraordinar să faci un film despre Regina Maria.

Mai ales că are rădăcini britanice.

Avea mai mult decât rădăcini, era! Ăsta e contextul în care am scris cartea despre inima Reginei Maria.

Ne-ați vorbit despre atașamentul față de Regina Maria. Cât de atașată sunteți de personajul Regelui Mihai I? Trebuie să spun că tocmai am citit cartea și se vede că vă apropiați cu multă căldură de el și iese un personaj, dacă-mi permiteți, chiar mai bine conturat decât Corneliu Zelea Codreanu.

Se prea poate, pentru că tot Regina Maria m-a ajutat de fapt să mă apropii de el, pentru că, citindu-i jurnalele sau jurnalul, însemnările, ea notează încă de la nașterea lui Mihai și până târziu tot felul de detalii extraordinar de fine, de interesante. 

Cartea asta despre Regele Mihai în fond, dacă are într-adevăr miez și sens, cum ziceți, i se datorează tot ei, pentru că aceste detalii vin de la o bunică și de la o persoană care, chiar dacă era bunica, avea suficientă detașare încât să vadă calitățile, defectele și să observe de la lună la lună uneori, dacă nu de la an la an, cum se dezvolta Mihai, ce se schimba.

E destul de severă în descrierile micuțului Mihai.

E foarte severă. E severă treptat. Întâi e entuziasmată, pe urmă e îngrijorată, pe urmă e dezamăgită. Cam astea sunt treptele raportării ei la nepotul ei. Și deci ea m-a ajutat foarte mult să înțeleg de unde vine acest om și acest personaj devenit în carte. Deci, ea a fost una dintre sursele foarte bune, care pun carne pe personaj – cum se zice –, care fac personajul vizibil, viu.

În cazul lui Corneliu Zelea Codreanu, aici e cu totul alt tip de personaj, care este, din punctul meu de vedere cel puțin, detestabil. 

Aici n-aș fi de acord. Eu n-am pornit de la premisa că trebuie să-l fac pe Codreanu detestabil sau admirabil.

N-am pornit, dar mi-am creat-o citind cartea dvs.

Pentru mine a fost de descoperit, pentru că între mitologizarea, eroizarea și toate atuurile lui de personaj providențial al unei epoci – aș pune ghilimele aici, e o anume lectură – și lectura cealaltă, demonizarea, odiosul, sinistrul personaj, eu simțeam nevoia unui echilibru.

Dar e foarte greu să faci acest echilibru. Mi s-a părut, dacă-mi permiteți, că v-ați străduit prea mult să faceți acest echilibru în carte. Adică vorbim totuși în termenii de acum, firește. Eu înțeleg că dvs. reprezentați contextul, care e destul de oribil.

Aici vă contrazic, pentru că eu asta mă străduiesc să fac – uneori îmi iese, alteori îmi iese mai puțin –, să nu privesc un om din altă lume și din alt timp cu ochii timpului meu și cu ochii lumii mele. Pentru că atunci privirea mea distorsionează inevitabil și personajul, și viața, și epoca lui.

Dar un om care e în stare să împuște în cap un prefect de poliție pe treptele judecătoriei acum 80 de ani, nu vorbim de acum sute de ani!

Dacă luăm lucrurile din context, ele par mult mai odioase, mai groaznice și mai sinistre decât sunt. Dar dacă le punem în context, acum 80 de ani, acest om, acest prefect, la rândul lui, era o bestie care bătea cu sete adolescenți și tineri la tălpi cu vână de bou și pe urmă le băga capul în găleți cu apă ca să-i convingă să declare ce nu voiau să declare – ei erau niște copii. 

Revenind la Codreanu, epoca asta în care el îl împușcă pe prefect era o epocă de o maximă violență de fapt, dacă ne gândim numai la felul în care se desfășurau campaniile electorale. Erau cu bătăi fizice, nu cu vorba. Adică nu erau bătăi de argumente sau bătăi de discurs politic. Nu, erau ciomăgeli în toată legea. Se zdrobeau capete, se frângeau mâini, se zdrobeau picioare, era o bătălie pe bune.

Și acum, traducând în termenii noștri, Corneliu Zelea Codreanu de fapt este un exemplu tipic de terorist, care pune la cale asasinate, omoară politicieni și oameni legați de instituții, agresează, are o organizație paramilitară, cu oameni instruiți, foști militari, înarmați, care descind noaptea în casele oamenilor

Sigur că da. În termenii noștri de astăzi, așa am eticheta. Dar eu m-aș feri de etichete, pentru că etichetele sunt tabloidizante și împart lumea în alb și negru, bun și rău și până la urmă tot nu înțelegem nimic nici din personaj, nici din epocă. El era un om – ne place sau nu – de caracter, în bine sau în rău. Dar era un om de o mare voință și de caracter. Avea această impulsivitate, într-adevăr.

Și ambiție. Părea un om ambițios în a-și duce idealurile până la capăt.

Era un om ambițios, în sensul că avea un ideal în care credea până în pânzele albe, fără să-i pese de mijloacele prin care se atinge idealul respectiv.

Crimă, de exemplu.

E de discutat.

Să vorbim despre tentația de a face presupuneri, dincolo de deducțiile logice pe care le poate face un biograf, și în general acesta este punctul critic al unei biografii: cât de mult își permite biograful să speculeze de fapt, în baza unor informații puține. Și sunt forte multe biografii spectaculoase tocmai prin ipotezele pe care le pun. Și aici ține cumva și de îndrăzneala scriitorului, inclusiv de a crea o controversă sau de a fi discreditat.

Sigur, există acest risc, numai că eu cred că atâta timp cât ipotezele sunt prezentate ca atare, deci nu sunt enunțate ipoteze cu pretenția de verdicte sau de adevăruri ultime, ele rămân doar atât – ipoteze. Sigur, cineva poate veni și spune: ipoteza biografului cutare despre personajul cutare nu se adeverește, pentru că iată ce am descoperit eu pe baza unor documente clare în care Codreanu spune: m-am căsătorit, am încercat să am copii, n-am reușit, am înfiat o fetiță. Atunci sigur că da, ipoteza mea, să zicem, potrivit căreia căsătoria lui ar fi fost una „albă“, cade. Dar ea a fost enunțată ca o ipoteză, n-a fost niciodată enunțată ca un adevăr ultim sau ca un verdict asupra vieții personajului. 

În ceea ce privește echilibrul acesta de care vorbeam la un moment dat, trebuie să recunosc că sfârșitul pe care-l are până la urmă Codreanu este în aceeași cheie, e dezamăgitor. Adică moare la fel de mișelește cum la rândul lui acționase.

Uneori ți se pare că moare și mai mișelește.

E omorât ca un șobolan, de fapt.

Exact.

Și cumva cartea se încheie într-o notă de indignare și regret, pentru că ar fi meritat să moară judecat sau pe măsura a ceea ce făcuse.

Adevărul e că nici nu făcuse prea mult. S-a spus la vremea respectivă că procesul și condamnarea au fost de fapt niște mari măsluiri, pretexte, pentru că se căutau diverse motive. Ce ajunsese Codreanu să facă – și ce devenise într-adevăr periculos – era crearea unor instituții și a unui stat paralel, subteran, dirijat paramilitar. Or, asta pentru orice stat, și mai ales în contextul apropierii celui de Al Doilea Război Mondial și al tensiunilor teritoriale și politice ale vremii, era mai mult decât periculos și exploziv. 

Erau create premisele pentru o lovitură de stat.

Erau acolo. Și atunci sigur că trebuiau găsite niște soluții rapide și mai puțin legitime. Într-adevăr, au dreptate cei care susțin că procesul lui a fost o batjocură la adresa justiției, că a fost nedrept, că uciderea a fost complet lipsită de orice legalitate.

Ca și în cazul lui Ceaușescu.

Ca și în cazul lui Ceaușescu.

Pe de altă parte, la fel de simulacru și de ilegală fusese și achitarea lui în cazul crimei asupra prefectului, pentru că el a fost achitat sub presiunea populară, a demonstrațiilor.

Desigur. Și trebuie să ținem cont că pe vremea aceea procesele se desfășurau cum vedem în filmele americane, cu jurați și cu public. Soarta procesului era decisă de jurați, și atunci dacă jurații apăreau în instanță în costume naționale sau cu svastica la piept, era clar care avea să fie rezultatul procesului.

Uitându-mă pe lista cu personajele principale din romanele dvs., Spovedanie la Tanacu, Cartea Judecătorilor, Nopțile Patriarhului, vedem Tanacu, Patriarh, Zelea Codreanu, mai încolo Brâncuși într-o piesă de teatru, sunt situații și personaje controversate și, mai puțin în cazul lui Brâncuși, elementul comun e religia. Ce aveți de spus despre asta? Avem un caz de exorcizare, un Teoctist care moare, un „terorist creștin”, cum îi spun eu lui Codreanu.

Și cu Regina Maria și cu regele ce facem? Ați selectat.

Lăsăm deoparte. Nu mi se pare că e o controversă în ceea ce o privește pe Regina Maria. În mod cert e un personaj pozitiv.

Bine, unii ar zice că e semipozitiv. Sunt tot felul de păreri. Dar religia. Sigur, mă preocupă religia și mă preocupă mai cu seamă un lucru pe care-l vedem în zilele noastre în toate felurile, anume raporturile religiei cu politica și felul în care religia devine politică sau politica devine religie. Și felul în care, iarăși, faptul religios poate deveni tentația puterii. Asta în diverse feluri, în mic și mare, într-un univers de mănăstire pierdută undeva între dealuri, într-un palat patriarhal sau întro structură politică interbelică. Mă preocupă, pentru că mi se pare că resorturile care se joacă în toate aceste situații sunt extrem de actuale, extrem de periculoase și merită măcar descrise. Pentru că eu încerc să nu fac judecăți de valoare sau personale, ci doar să descriu situații. Și dacă cititorii înțeleg sau capătă o anumită înțelepciune în urma acestor descrieri, cu atât mai bine. Dacă nu, nu.

Aș vrea să vă dau un citat, două fraze care sună așa: „Cred că ortodoxia, instituțional și ritual, reprezintă o forță subterană în România contemporană insuficient luată în seamă și care va produce pe termen lung surprize și mutații sociale și de mentalitate dintre cele mai puțin așteptate. Ortodoxia merită mai multă atenție decât i se acordă, mai ales în contextul crizelor financiare, instituționale, de valori, care traversează lumea întreagă.” Este o frază dintr-un interviu pe care vi l-am luat în 2012, în revista Dilemateca.

O recunosc și cred și acum că este așa, și cred că cumva se verifică.

Asta este, nu doar că e așa!

Deci am fost o profetesă diletantă, dar am nimerit-o. 

Astăzi, în contextul Coaliției pentru Familie, al marșurilor pentru legea antiavort, al enormelor finanțări de către stat ale Catedralei Mântuirii Neamului, tocmai s-a plătit o jumătate de milion de euro pentru un clopot cu chipul patriarhului pe el, adică sunt niște gesturi într-adevăr neașteptate, cel puțin pentru populația laică care n-avea legături religioase.

Nu, eu cred că erau așteptate. Cineva care a urmărit felul în care s-a umplut golul imens de autoritate și de putere lăsat în urmă de căderea regimului comunist, după patruzeci de ani, și recuperarea discursului religios, și zic discurs religios tocmai ca să îl delimitez de credința autentică, putea ușor să facă pseudo-profeția pe care o făceam eu în 2012 analizând numărul absolvenților de institute teologice din România. 

Strict statistic, nu am acum cifre în cap, dar cineva care urmărește de-a lungul anilor aceste cifre constată că numărul cel mai mare de studenți din România este cel dat de facultăți și diverse institute de teologie. Iar această persoană se gândește, în modul cel mai realist cu putință, că toți acești absolvenți și-au găsit locul și rolul în societate, în diverse instituții, funcții, misiuni în sensul bun și practic al cuvântului, și că fiecare, după priceperea lui, a construit încet-încet un fel de rețea de aspirații comune, de intenții comune, de proiecte comune pentru societatea românească. Că ne plac sau nu, asta e o altă poveste.

Unele de tip mafiot.

Nu știu dacă neapărat de tip mafiot, dar e adevărat că e ca o pânză freatică pe care România s-a construit și care la un moment dat va deveni, și cred că începe să devină, izvor. Să iasă la iveală în diverse forme. Dacă aceste forme ar fi benefice, ar fi de ajutor social, de implicare socială, de caritate, de compasiune, de toleranță, cu atât mai bine. Dar, dacă acest izvor care iese la iveală este de intoleranță, de agresivitate, de violență ideologică, de transformare a credinței în ideologie, de transformare a spiritualității în spiritualism, de transformare a lui Dumnezeu întrun discurs manipulator și dominator despre Dumnezeu, atunci lucrurile întradevăr nu stau foarte bine. 

Există un mare elan anticlerical, care are varii motivații pe care nu le examinăm noi aici, și la noi, și în Occident. Pe de o parte, suntem foarte mândri și avem multă studențime, cum spuneam, școlită în institute de teologie, pe de altă parte, ignoranța în materie de religie este enormă. Și atunci sigur că un eveniment poate că important, care se leagă de corupție, de mită, de cumpărare și vânzare de parohii sau de posturi, creează rumoare.

Douăzeci de mii de euro, dacă vă interesează.

Da. Pe vremea lui Ceaușescu, de pildă, la seminar se intra dând un vițel.

Dar n-aveai voie să-l tai.

La vremea aia erau obligați țăranii. Sau o Dacie 1300. Acum, dacă cineva sar apuca să vadă și lucrurile bune pe care le face Biserica, poate că ar fi o viziune mai echilibrată. Pentru că face și foarte multe lucruri bune, care poate că nu se văd.

Dar lucrurile bune ar trebui să fie în firea acțiunilor ei. Adică nu e ceva extraordinar că Biserica face lucruri bune. N-ar trebui să se laude cu asta.

Nu e vorba de lăudat, este vorba de percepție, care este o percepție mediatică. Cu excepția celor care practică într-un fel sau altul, cetățenii au asupra Bisericii o percepție mediată de știri. Că așa află ce se întâmplă și ce nu. Și atunci, dacă se întâmplă și lucruri bune, asta nu mai află. Și se întâmplă și o grămadă de lucruri bune.

Iată-ne în fața chestionarului „All you can read”, sunt nouă întrebări standard și una specială pentru dvs.

Am împietrit de frică!

Care considerați dvs. că ar fi cartea copilăriei?

Cartea copilăriei mele este o carte al cărei titlu nu-l mai știu. Dar este o carte care avea pe copertă, mi-aduc aminte foarte bine, două ghete scâlciate și o căsuță. Și din cartea aia îmi citea bunica mea o poveste cu un băiețel care era un mofturos și un răsfățat – probabil că mi-o citea ca pe o pildă, mi-am dat seama ulterior – și care avea o poveste cu ghetele lui. Toată ziua bătea drumurile și alerga peste tot și seara își punea ghetele sub pat, niciodată nu le ștergea, niciodată n-avea grijă de ele, și când se culca, ghetele începeau să-i vorbească în vis. Asta este cartea fără nume. Dacă am să-i găsesc vreodată numele, o să fiu bucuroasă.

Care este cartea despre care ați spune că v-a deschis ochii?

Ochii către ce?

Asupra lumii, asupra vieții, literaturii. E o întrebare cu sens deschis.

Înțeleg că e o întrebare cu sens deschis. Aș îndrăzni să zic că o carte care m-a pus pe multe gânduri și pe care o recitesc periodic este Flaubert, Madame Bovary. Nu spun de ce.

Nici nu vă întreb!

Știutorii vor înțelege.

O carte clasică pe care n-ați citit-o deloc sau n-ați terminat-o?

Cărtărescu se consideră carte clasică? E vorba de Orbitor. N-am citit Orbitor.

Dintre cărțile citite recent, care v-a impresionat?

O carte citită recent, pentru că am scris biografia lui Codreanu, este Cărticica Șefului de Cuib. Și de ce m-a impresionat? Pentru că acolo de fapt cred că am identificat mai bine spiritul cazon precis și simplisim al lui Codreanu. În același timp, este o carte mică, foarte eclectică și are multiple surse pe care eu leam dat în biografie.

În ce carte v-ar plăcea să trăiți pentru o vreme?

Mi-ar plăcea să trăiesc în toate jurnalele Reginei Maria. 

Bănuiesc că de aici extragem și răspunsul următoarei întrebări: cu ce scriitor sau figură din istorie v-ar plăcea să vă întâlniți la un ceai sau la o cafea?

Da, cu Regina Maria. 

Ce muzică preferată ați trimite într-o capsulă spațială pentru a întâlni alte civilizații?

Există un american de origine sârbă care face niște parodii nemaipomenite după diverse muzici.

„Weird Al” Yankovic.

Exact. Și preferata mea între toate parodiile lui este cea legată de Star Wars. Pe asta aș trimite-o s-o audă toată lumea. Cred că se potrivește.

Dacă ați avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele planetei, una și una singură, care ar fi aceea?

Copiii. Starea emoțională mai curând decât materială a copiilor. Dacă aș putea să fac clic dintr-un deget ca toți copiii să se simtă iubiți, asta aș face.

Care e locul preferat din București? Ar putea fi orice: o cafenea, o librărie, o stradă, un muzeu.

Este o ceainărie care nu știu dacă mai există, pentru că n-am mai fost de vreun an și mai bine, care se deschide în general primăvara târziu până toamna târziu, pe strada Popa Rusu, care are cinci-șase mese în total. Este o fostă casă parohială – că tot am vorbit de religie – în care a fost instalată o ceainărie care are toate mirosurile pe care ți le închipui când ești copil în casa bunicii, de la pelin la levănțică, la săpun de casă, la ceai de mușețel.

Petrosin…

Petrosin nu știu, asta era o invenție ulterioară. La spirt, dacă vrem, și colonie.

Întrebarea zece, doar pentru dvs. Spuneați în interviul de acum cinci ani că vă plac filmele sud-coreene și iraniene, așa că repet aici întrebarea cu cartea și aș zice: în care dintre filmele sud-coreene sau iraniene, unul dintre ele măcar, v-ar plăcea să locuiți? În lumea, în universul, în atmosfera lui.

Mi-ar plăcea să locuiesc în telenovelele sud-coreene istorice.

Nu cred c-am văzut vreuna!

Eu n-am televizor, dar mă uit pe internet, și sunt de o splendoare și de o risipă a detaliilor frumoase!

A, cred că știu! E pe TVR, dar am crezut că e chinezească.

Nu, este sud-coreeană. Au fost niște filme istorice extrem de fine și de bine făcute, cu prima femeie medic la curtea regală, cu prima femeie pictor imperial. E adevărat, noi le putem judeca acum în cheie feministă, dar n-au nimic din asta, nu e o poveste feministă la mijloc. Iar filmele iraniene sunt mai multe, dar este unul în care un frate și o soră sunt atât de săraci, sunt copii, își împart o pereche de teniși ca să se ducă la școală, el aleargă ca să facă schimbul cu ea când trebuie să meargă la școală și se înscrie la un concurs de alergat unde, la locul al doilea, se câștiga o pereche de bascheți noi.

Aveți ce aveți cu încălțămintea!

Da! Iacătă! Interesant. De la bocancii la tenișii iranieni.

[mai 2017]