„Preocuparea mea nu este să le povestesc oamenilor istoria, ci să povestesc vieţi”

interviu cu Tatiana NICULESCU

Marius CHIVU: Tatiana Niculescu ne oferă, aşa cum ne-a obişnuit, o carte pe an – cam ăsta pare să fie ritmul – câte o biografie din ceea ce tu, Tatiana, spui la un moment dat: este colecţia mea de biografii interbelice. 

Tatiana NICULESCU: Eu sper că nu spun numai eu asta. Asta sunt!

De data asta personalitatea asupra căreia te opreşti este Mihail Sebastian, dar, dacă-mi permiţi, aş relua celelalte figuri cărora le-ai dedicat câte o carte până acum: Regina Maria, Mihai I, Corneliu Zelea Codreanu, Carol al II-lea şi Elena Lupescu, Nae Ionescu, într-o carte intitulată Seducătorul domn Nae. Viaţa lui Nae Ionescu, singura pe care n-am citit-o din seria asta, mi-a scăpat.

Regretabil!

Una despre Arsenie Boca şi o colecţie de şapte minibiografii sentimentale, Nepovestitele iubiri. Cum cazi asupra personajelor despre care ajungi să scrii şi împreună cu care îţi petreci o bună parte? Lucrezi în tandem, că unii dintre ei au avut de fapt legături intense, între vieţile şi operele lor sunt legături puternice. Ai lucrat cu câte doi deodată? Când ai făcut documentarea, ai mers pe o epocă anume? Cum i-ai ales?

Am început cu Regina Maria cumva dintr-o întâmplare, în sensul că se împlineau atunci 140 de ani de la naşterea ei, se făcea un eveniment la Muzeul de Istorie a României, se muta inima ei de la muzeu la Pelişor, locul unde a murit regina. Cu ocazia acestui eveniment care avea să se petreacă pe parcursul anului respectiv, m-am gândit efectiv la inima reginei, în modul cel mai concret cu putinţă, nu metaforic, şi miam dat seama că întâi de toate aș vrea să ştiu mai multe despre povestea asta cu inima, despre toată cultura medievală şi antemedievală a inimii. De ce regina face gestul ăsta în România în care, e bine ştiut, că n-a mai făcut nimeni un asemenea gest şi aşa mai departe. 

Şi, deci, am început să mă documentez şi să scriu povestea inimii în această carte, care trebuia să apară în momentul acela în care inima era mutată de la Muzeul de Istorie al României la Pelişor. Aşa a început totul. Sigur că documentându-mă în mod special pentru povestea inimii am intrat într-un univers care mă interesa de mult, dar pe care nu-l abordasem niciodată serios sau făcând investigaţii mai aprofundate. După asta, m-am apucat să scriu o biografie a Regelui Mihai şi aşa s-au legat lucrurile. După Regele Mihai a urmat Zelea Codreanu. 

În general, mi-am dat seama retrospectiv că mă îndreptam spre personaje sau personalităţi despre care aveam senzaţia că ştiu totul, că nu se mai poate spune nimic sau, în orice caz, nu mai pot fi privite şi din alt unghi decât din cele deja validate istoric, cultural, literar. Ori, eu aveam senzaţia că am nevoie de o privire nouă, de o perspectivă poate mai proaspătă asupra acestor personalităţi şi asupra epocii lor. Aşa am început. Pe urmă, într-adevăr, cum spui, ele s-au legat, pentru că destinele lor se întâlnesc la un moment dat, chiar dacă nu direct, chiar dacă nu pe parcursul aceloraşi evenimente politice, istorice, culturale. Dar aşa a început povestea colecţiei mele interbelice.

Ai zis epocilor şi, într-adevăr, indirect, se conturează o imagine destul de diferită a interbelicului, în sensul că în anii ’90 a fost o recuperare plină de entuziasm şi febrilitate a unui interbelic văzut ca al unor minţi strălucite, a marii literaturi moderne române, a unei modernităţi, până la urmă a societăţii, întreruptă brutal de comunism. Prin cărţile tale descoperim adevăratul interbelic, care a fost o epocă plină de nenorociri, plină de moarte, de schimbări politice majore, de crime, de pogromuri, de foarte multe lucruri care, poate, pentru unii sunt greu de acceptat astăzi. Ai primit genul acesta de observaţii, că ne-ai distrus imaginea interbelicului românesc?

Spre surprinderea mea, nu. Am sentimentul că lumea, cititorii mei, vreau să spun, descoperă cu plăcere alte căi sau alte drumuri către epoca interbelică. Probabil că pe la începutul anilor ’90, când toţi idealizam această epocă, o redescopeream mitologic. De atunci sigur că toţi ne-am eliberat de aura asta mitologică cu care înconjuram perioada interbelică. Un fapt rămâne: această perioadă este încă, după părerea mea, de explorat şi că personalităţile ei din politică, din cultură, din arte sunt încă remarcabile şi cu nişte destine excepţionale, fabuloase, absolut de roman. Nici nu-ţi vine să crezi că au trecut prin evenimentele prin care au trecut sau au supravieţuit prin formulele de supravieţuire prin care au supravieţuit. 

Deci, zic că e o perioadă atât de bogată în vieţi de oameni, de personalităţi, ca şi în evenimente, în dezastre, în nenorociri, în frânturi de destin şi de vieţi, de situaţii politice, de întâmplări dramatice, încât poate că sper că nu cad în cealaltă extremă. Adică de la o imagine ideală şi idealizantă, idilică despre perioada interbelică, să mă duc în partea cealaltă şi să distrug complet această imagine. Cred că nu, cred că adevărul e undeva la mijloc şi că încă există nişte modele acolo, şi în bine, şi în rău, dovadă că se întâmplă lucruri în zilele noastre. Îţi amintesc de nişte momente interbelice grave şi despre care credeam că nu se vor mai petrece în zilele noastre.

Bănuiala mea este că o să mai rămâi în interbelic nişte ani de aici încolo.

Cu siguranţă! În capul meu, acolo sunt în siguranţă.

În căutarea ta de documente şi informaţii despre aceste personaje mari, cunoscute, ai descoperit şi personaje despre care nu se ştie nimic sau care sunt uluitor sau inexplicabil de anonime, deşi au fost în vremea respectivă mari?

Sunt, sunt o grămadă. Unele lucruri, personaje sau situaţii necunoscute din vieţile unor personaje cunoscute am încercat să le adun, dar le-am ficţionalizat în Nepovestitele iubiri. Cele şapte poveşti de acolo sunt rezultate tocmai din documentarea pe parcursul anilor despre mari personalităţi sau despre cele cunoscute, astea sunt nişte personaje secundare, cum s-ar spune, dar la fel de interesante, extraordinar de interesante. De pildă, am descoperit recent, graţie cărţii Monicăi Pillat despre bunicul ei, un personaj formidabil, extraordinar, nemaipomenit, la fel, un personaj interbelic.

Vine cineva să-ţi spună că are un personaj care te-ar interesa sau cauţi tu?

Mi-ar plăcea. Cred că asta am zis la emisiunea noastră precedentă, dar mi-ar plăcea să deschid un birou de scris povestiri, să vină lumea la mine şi să zică: uitaţi-vă, am aici povestea bunicului meu. Astea sunt documentele, asta este ce ştiu de la bunica, asta e ce ştiu de la mama, asta este ceea ce am auzit de la un vecin, vreau să scrieţi povestea bunicului meu. Asta aş face cu o plăcere infinită.

Îţi dau o idee şi mai bună: deschizi o şcoală, îţi aduni zece ucenici, îi înveţi cum se face treaba asta şi faceţi o mică fabrică de biografii.

Da, facem aşa, ca un atelier de pictură renascentist, cu ucenici care să picteze ce le spune maestrul.

Îţi coordonezi cumva personajul în funcţie de o aniversare, comemorare sau ce se întâmplă momentan în România legat de situația sociopolitică?

Mi s-a întâmplat cu Regina Maria, de care povesteam, asta a fost o alegere deliberată, pentru că ştiam că se împlinesc 140 de ani, ştiam că va avea loc evenimentul mutării inimii. Pe asta am premeditat-o, ca să zic aşa. Următoarea, Regele Mihai, am premeditat-o parţial, pentru că era în ultimul sau în penultimul an de viaţă a regelui, era deja bolnav, urmăream în presă comunicatele despre starea lui de sănătate şi atunci mi-am zis că nu exista la vremea aceea o biografie pentru publicul larg despre Regele Mihai, nu o analiză, o abordare istorică, istoriografică, ci pur şi simplu o biografie. Am scris-o şi la puţin timp el a murit. 

Dar celelalte au fost întâmplătoare. De pildă, am scris cartea despre Nae Ionescu în momentul în care se împlineau 80 de ani – sau mai mult? – de la moartea lui. N-am ştiut, aşa s-a nimerit. Acum, în octombrie, se vor împlini 115 ani de la naşterea lui Sebastian. Acum doi ani, când m-am apucat de această carte, n-am ştiut, n-am făcut socoteala, nu mi-am dat seama, nici n-am ştiut când o s-o termin şi când o să apară. Deci e aşa, întâmplător şi neîntâmplător.

Sebastian este poate cea mai importantă descoperire literară de după 1989, el nu era un autor de prim rang. În 1996, foarte târziu, de altfel, apare jurnalul lui, care îl propulsează, lasă lumea perplexă şi practic nu mai ai pe cine pune lângă el în zona ziaristicii din perioada respectivă. De altfel, el are o fulminantă carieră internaţională, ceva neobişnuit pentru literatura română. El şi Blecher sunt de departe vedetele internaţionale ale literaturii române, dintre autorii modernişti – cei morţi, nu vorbesc de cei care sunt în viaţă. 

E o glorie la care el n-ar fi visat în vecii vecilor, săracul.

Şi probabil că nici n-ar fi sperat că taman cu Jurnalul. Cum lai descoperit tu pe Sebastian, îţi aminteşti când ai dat prima dată paginile în prima carte?

L-am descoperit la începutul anilor ’90. Sigur, ştiam şi eu ca toată lumea despre Sebastian şi ştiam din Istoria literaturii române a lui Călinescu că a fost un autor minor, modest, sentimental, cu producţii mai mult sau mai puţin valabile în epoca lui şi că ulterior a scris câteva piese de teatru. Mai cu seamă Steaua fără nume şi Jocul de-a vacanţa fuseseră bine primite de public. Lucrurile astea le ştiam. Pe urmă, la începutul anilor ’90, a apărut la Humanitas, o am şi acum şi i se desprind toate paginile, o ediţie prăpădită de tot, cam cum erau toate cărţile atunci, a romanului De două mii de ani…, care cuprinde şi Cum am devenit huligan.

O am şi eu, tot pe aia am citit-o.

Da, pe care uneori nici nu mai văd bine s-o citesc, pentru că s-au şters paginile. Şi atunci am descoperit un alt Sebastian, care mie nu-mi era cunoscut. Şi m-am tot gândit, am citit de mai multe ori de atunci De două mii de ani…, mi se părea că e un univers pe care nu-l cunosc mai deloc, cu care nu sunt familiarizată, despre care nu-mi povestise nimeni nimic. Şi mi-a rămas undeva în cap. Pe urmă a apărut, târziu, Jurnalul, care a fost într-adevăr spectaculos, a fost un Sebastian de o forţă, de o profunzime, de o inteligenţă sclipitoare, de un echilibru şi de o luciditate formidabilă, cu totul nebănuită, neaşteptată.

Mai ales că între timp îi recuperaserăm şi pe Eliade, pe Cioran şi aflasem păcatele lor.

Da, şi câte şi mai câte. Dar acolo era totul, ca să zic aşa. Acum mi-a venit ideea, a fost şi n-a fost ideea mea. Lucrând la Nae Ionescu, desigur, am dat din nou de Sebastian. Dar n-am avut acolo loc, pentru că aceste biografii încerc să nu le fac greoaie, să nu le fac studii istorico-nu-ştiu-de-care, pentru că eu nu sunt istoric şi preocuparea mea nu este să le povestesc oamenilor istoria, ci să povestesc vieţi. Şi acolo n-am putut să-i dedic mai mult spaţiu şi capitole mai multe lui Sebastian. 

Iar când a apărut cartea despre Nae Ionescu, cineva, o cititoare, mi-a scris: „Dar pe când biografia lui Sebastian?”. Şi atunci mi-am zis: iată, acum, biografia lui Sebastian, că tot aş fi vrut să scriu mai mult în cartea despre Nae Ionescu. Și aşa m-am apucat de biografia lui Sebastian. Şi, cu ocazia asta, ca să încheiem cercul descoperirilor, i-am descoperit publicistica, care mi s-a părut extraordinară, formidabilă.

O parte din ea fusese publicată la editura Hasefer la un moment dat.

Da, fusese adunată şi văzusem la un moment dat un volum al cronicilor muzicale, care deja mi se păruse formidabil şi care e actual până în zilele noastre. Dar nu citisem sistematic, zi de zi, an de an publicistica lui, cronicile, recenziile. Mi s-au părut extraordinare.

În ce măsură l-ai citit integral cu ocazia asta pe Sebastian? Pentru că pare că te mişti cu uşurinţă şi printre romane, piese de teatru, cronică, epistole, jurnal.

Am citit cele opt volume scoase pe parcursul câtorva ani de Academie, ediţia aia care imită Pleiade, şi citeam publicistica lui, articolele astea, cu o poftă, cu o plăcere extraordinară. E un amestec de mărturie personală, de bucurie a lecturii la Sebastian, de proprietate a termenilor, şi o limbă română de o splendoare extraordinară. Mă întorc când şi când la ele. Atunci când le-am citit prima dată, pentru carte, le-am citit cronologic, ca să fac, cum se zice în cinematografie, racordul cu literatura, cu jurnalul, cu celelalte jurnale ale lui, schiţele lui de alte jurnale, cu indicaţiile, notele şi informaţiile biografice din De două mii de ani… şi să le întrețes. Pentru asta aveam nevoie să citesc publicistica cronologic şi să văd când scria şi ce citea. Încercam să-i urmăresc lecturile în recenziile şi cronicile pe care le făcea. 

Asta a fost pentru mine o mare descoperire, publicistica lui Sebastian, care mi se pare încă pe nedrept uitată. Chiar m-am gândit că ar merita nişte volume tematice, o selecţie, să le zicem „colecţia lista lui Sebastian” sau avea o colecţie „Dulapul cu cărţi”. Splendide, absolut minunate şi cu judecăţi critice şi literare legate de romane care apăreau în perioada lui, care rămân valabile până în zilele noastre şi au fost validate de-a lungul timpului.

Toată generaţia lui era extraordinar de cosmopolită, trăia într-o cultură europeană la zi, cărţile circulau. Ce m-a uimit – aici fac o paranteză – şi la Sebastian este că uităm că de fapt avem o operă a lui, el având o viaţă foarte scurtă, 37 de ani. Anton Holban cred că a trăit şi mai puţin, 35-36 de ani. Erau atât de harnici, şi în acelaşi timp atât de talentaţi, pentru că toţi foloseau mai multe genuri, şi publicistică, şi teatru, şi roman, proză scurtă, jurnale, nu mai spun se scrisori, că n-aveau de ales şi trebuiau să scrie scrisori! Forţa de muncă a lui Sebastian şi dedicaţia faţă de literatură. Tu spui că se decide să scrie un roman și trei luni mai târziu publică romanul – e uluitoare forţa asta de muncă.

Şi n-am investigat îndeajuns la Sebastian. N-am avut suficiente date, dar miar fi plăcut să fac un capitol special, mi se pare fascinant felul în care-i veneau ideile. Avea aproape nişte simptome fizice, fiziologice când îi venea o idee.

Cea cu accidentul e de altfel…

Cea cu accidentul e aproape premonitorie, e tulburătoare. Dar el povesteşte în mai multe rânduri că atunci când îi vedea o idee, avea un fel de febră, îl apuca un fel de febră şi vedea scene din piesa de teatru pe care urma să o scrie sau din romanul pe care urma să-l scrie, vedea scene ca într-un film, dramatizate gata, filmate gata, nu trebuia decât să se apuce să scrie. Era o trăire atât de deplină, de corporală a literaturii, formidabilă, care pe mine m-a emoţionat foarte tare.

În carte, fireşte, începi cu naşterea lui, copilăria, familia, tradiţia iudaică în care a crescut, plecarea de la Brăila natală la Bucureşti, anii de chin, mulţi ani s-a străduit din greu să-şi facă un loc aici, să câştige suficienţi bani, a avut o bursă la Paris, s-a întors, mergea în vacanţe la Balcic, îşi face prieteni, el fiind mai tânăr decât ei, cu Camil Petrescu, cu Eliade, a căror rinocerizare o vedem treptat. Până la urmă, din toată cunoaşterea vieţii lui, care crezi că a fost cea mai interesantă perioadă din viaţa lui? Unde ţi s-a părut că e greul cărţii, cea mai efervescentă transformare sau revelaţie din viaţa lui?

Cred că sunt mai multe, dar poate că cel mai dureros moment, un fel de răscruce a destinului lui, se leagă, totuşi, de Nae Ionescu. Nu numai de prefaţa la De două mii de ani…, care a stârnit un scandal imens, dar de felul în care îl pierde şi vede că-l pierde treptat pe Nae Ionescu, şi încearcă din răsputeri, pentru că el e un om bun şi fidel în prieteniile lui, în ciuda faptului că e trădat periodic. Despărţirea de Nae Ionescu se vede că e o durere. El nu se poate împiedica să nu fie lucid, să nu vadă cum treptat-treptat se îndepărtează, cum Nae devine altcineva, dintr-un om luminat, cultivat şi interesat de cultura iudaică şi priceput, ca puţini în epoca lui, la desluşirea Talmudului, a Bibliei, a Cabalei şi preocupat de toate lucrurile astea, treptat devine ideolog al mişcării legionare, răvăşit la minte de tot contextul politic, însetat brusc şi fascinat de putere. Ori el asistă la toată această schimbare a lui Nae Ionescu şi se vede bine că suferă şi-l doare că Nae însuşi nu-şi dă seama ce devine în această perioadă. 

După care începe propria experienţă dureroasă, cumplită, a lui Sebastian, că el nu e nici erou, nici martir. Pentru mine, Sebastian întruchipează omul civilizat, omul care, cum chiar el zice, „trăieşte din nuanţe şi distincţii”. Şi pentru că e omul civilizat, este omul fragil. Și acum, în zilele noastre, e o iluzie să credem că civilizaţia e un dat, în care dacă te-ai aşezat odată, rămâi aşezat pe veşnicie sau pe termen lung. Nu. E o realitate extraordinar de fragilă. Şi Sebastian întruchipează această fragilitate a omului civilizat. Şi asta se vede începând cu anii ’40, şi mai înainte, de fapt, de prin ’38, se vede bine cum încearcă să supravieţuiască propriilor temeri, propriilor revolte, propriilor gânduri suicidale, viselor care-l năpădesc, coşmarurilor, privaţiunilor de toate felurile, închiderii în casă, recluziunii pe care – avem şi noi acum experienţa şi ştim că nu e chiar uşor. 

Perioada asta, a anilor ’38, până la moarte, de fapt, sau să zicem că puţin între ’44-’45, începutul anului 1945, când moare, e doar o perioadă cu puțin optimism, de speranţă că lucrurile se aşază în alt făgaş şi poate că el va putea să plece în Franţa.

De ce n-a plecat din România? Pentru că a avut de câteva ori ocazia şi și-a pus problema plecării. Avea un frate care era deja plecat.

În ultima scrisoare pe care i-o trimite în Franţa fratelui lui mai mare, spune că asta ar fi dorinţa lui cea mai arzătoare: să se reunească familia în Franţa. Dar nu mai apucă. 

Bine, dar era deja târziu! Se terminase războiul. De ce n-a încercat să plece înainte?

De ce n-a încercat să plece înainte? Nu cred că avea cum înainte. A fost întradevăr în călătoria pe care o menţionai mai devreme, timp de un an şi câteva luni, la Paris, dar acolo a trăit în mare sărăcie. Pentru mine, ăsta a fost un mister, pentru că n-am găsit pe nicăieri, sau nu m-am priceput să caut suficient, ce se întâmplă cu fratele lui în perioada în care el e la Paris. Nu apare pe nicăieri, nici în corespondenţă, nici în jurnal, ca sprijin moral, dacă nu material. El trăieşte câteva luni de sărăcie şi de disperare cruntă la Paris. 

În plus, fiind dintr-o familie evreiască, ei erau foarte uniţi, iar părinţii lui şi fratele mai mic erau în România. Iar el, ca frate rămas cumva capul familiei după plecarea fratelui mai mare, el era mijlociul, este cel care se ocupă de familie, întreţine familia, sigur. Și tatăl lui muncea, şi fratele mai mic după ce face facultatea încearcă şi să aducă un ban în casă, dar Sebastian avea această responsabilitate. De aia cred că n-a rămas atunci în Franţa, nici nu avea posibilităţi materiale să rămână, iar pe urmă a fost prea târziu, n-ar mai fi putut să plece decât după 1944, dacă mai trăia.

Transformarea lui Nae Ionescu îl descumpăneşte. Îl iartă, totuşi, iarăşi o capacitate de iertare inexplicabilă pentru mine. Şi pe el, şi pe Eliade, care iarăşi mi se pare că este foarte rău şi cinic de-a dreptul. Foarte târziu apare Eugen Ionescu, o singură dată, că tot ziceam de rinocerizarea celor din jurul lui. Mai sunt nişte explicaţii ale fragilităţii lui Sebastian, şi anume cea sentimentală, care rămâne destul de ambiguă în cartea ta, şi probabil că peste tot altundeva. Nu ştim foarte limpede de ce Sebastian n-a fost împlinit sentimental, şi aparent nici erotic.

El nu spune nicăieri pe şleau, dar dă indicii destul de clare, mi se pare. Povestesc în carte despre întâmplările din adolescenţă pe care el le menţionează în mai multe rânduri, nu numai în jurnal, şi care se pare că l-au marcat. Încearcă să se trateze sau să se caute de o eventuală boală care va fi fost de natură sexuală, „nenorocul meu”, cum zice el.

Şi care crezi că i-ar fi putut provoca o impotenţă?

Nu, probabil nişte disfuncţii care se prea poate să fi fost cauzate la fel de bine şi de marea lui sensibilitate şi timiditate. Dar în Jurnal există o notiţă la un moment dat, după o întâlnire eşuată cu Leny Caler, din acest punct de vedere erotic, există o notiţă că se va duce la Paul, la fratele mai mare în Franţa, care era medic, să se sfătuiască, să se caute, să vadă dacă e vorba de o chestiune care speră să fie medicală. El a fost în Franţa, dar i s-a furat geamantanul cu schiţa şi ce scrisese la romanul Accidentul, dar şi un jurnal. 

Şi poate că în acel jurnal pierdut şi ne găsit niciodată, şi pe care el nu l-a mai reconstituit, aşa cum a încercat să facă cu romanul Accidentul, ar fi putut să existe rezultatul examenului medical pentru care s-a dus în Franţa. Presupunerea mea este că au fost două lucruri: el menţionează, ca atare, că se poate să fi fost o boală venerică luată în adolescenţă de la unul dintre bordelurile ieftine din portul Brăilei şi la vremea aia o boală netratată sigur că ducea la disfuncţii de natură sexuală, fie amândouă, adică o boală netratată şi jena pe care retrospectiv o dădea ideea că are ceva în neregulă şi asta îl bloca.

Asta îmi aminteşte de aceeaşi jenă sau complex pe care i l-a cauzat zona zoster lui Bacovia, că el a suferit toată viaţa din cauza unei eczeme. Asta l-a terminat psihic.

Exact.

Spui la un moment dat de complexul Cyrano de Bergerac. Acesta există ca atare sau l-ai inventat tu?

Nu, nu l-am inventat eu, el există ca atare. De fapt, citez o carte a unei americance care s-a ocupat mai îndeaproape de psihologia legată de complexul Cyrano de Bergerac, în care e vorba exact de distanța dintre corporalitatea cuiva şi imaginea pe care acela o are despre asta. La Cyrano de Bergerac era nasul prea mare care-l făcea să se simtă nedemn, nevrednic de iubirea femeii de care era îndrăgostit. Sebastian spune în multe rândur că se simte bătrân, asta începând de la vreo 25 de ani, că e mic, că e bicisnic, şi asta era şi percepţia femeilor care, altminteri, îl adorau, închipuindu-şi-l înainte de al vedea şi a-l cunoaşte ca pe un mare bărbat dominator.

Era proiecţia scrierilor lui.

Era proiecţia scrierilor, desigur.

E foarte frumos felul în care surprinzi această fascinaţie a femeilor pentru „persona” lui Sebastian şi mă gândeam că niciunul dintre scriitorii generaţiei lui n-a fost un bărbat chipeş, nici Camil Petrescu, toţi aveau „ologii”, nici Mircea Eliade, care era aproape chior, Nae. Dar în acelaşi timp erau extraordinar de carismatici şi de fascinanţi. Femeile, în schimb, erau toate foarte frumoase. Cartea ta conţine şi un grupaj foto – Leny Caler, nu mai zic de Nadia Mărculescu, care în tinereţe era o splendidă. Am o mică contribuţie la această poveste cu Nadia Lacoste-Mărculescu, ultima şi nici nu ştim dacă a fost iubită în adevăratul sens al cuvântului pentru Sebastian. Ea era foarte mică şi el părea că respectă diferenţa de vârstă.

Eu cred că nu era. Şi nici n-au avut timp prea mult, pentru că ea a plecat curând cu toată familia şi dragostea lor s-a consumat mai mult epistolar.

În schimb, este martora posterităţii lui Sebastian. A văzut şi Jurnalul publicat, l-a citit, a văzut succesul lui internaţional – ea a murit fix acum un an.

Exact.

Ce m-a „amuzat” sunt teoriile iscate de toată povestea asta nebuloasă în jurul vieţii sentimentale a lui Sebastian, cum că ar fi putut să fie homosexual.

Eu nu cred. Nu văd, nu rezultă de nicăieri, fie că ar fi fost cripto-homosexual sau de o homosexualitate reprimată. Jurnalul e destul de limpede în privinţa asta, el iubea femeile, tocmai de asta şi suferea de ceea ce numea el „nenorocul” lui, de problema sexuală despre care vorbea, şi nu reiese de nicăieri homosexualitatea lui.

Se termină războiul, Sebastian pare că în sfârşit are cale liberă pentru o viaţă liniştită, pentru carieră, cad toate interdicţiile şi sancţiunile şi vrea să scrie un roman, evreii au drept de semnătură, nu mai trece prin nebuniile legate de nume, pseudonim, de piese semnate cu numele altora, aici tu intri foarte frumos în tot acest vals al identităţii, cu măşti – pasajul cu masca, pe care l-ai găsit în publicistica lui, este foarte frumos – şi moare în urma acestui accident. Ce este uluitor este că putem bănui că ar fi putut sfârşi mai rău, dacă n-ar fi venit accidentul, care oricum e teribil de nedrept.

E teribil şi contrazice tot ce ai fi aşteptat să se întâmple cu acest om – numai la un accident nu te-ai fi gândit, dacă nu era acea stranie premoniţie din romanul Accidentul. Dar unul dintre amicii lui şi ai lui Eliade, şi vechi prieten, Belu Zilber, zice foarte limpede că dacă ar fi trăit şi ar fi rămas în România, Sebastian ar fi fost probabil la Aiud sau ar fi murit într-o puşcărie comunistă, în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi în tot ce avea să se întâmple ulterior.

El dând o nesemnificativă mână de ajutor redactării unor texte.

Dar el nu era angajat în niciun fel. Ideea că Sebastian ar putea fi asociat cu vreun extremism de vreun fel, de stânga sau de dreapta, mi se pare mai mult decât hazlie, pentru că nu avea în ADN-ul lui intelectual, cultural, familial, nu avea acest morb al totalitarismului, al extremismului de vreun fel.

Dimpotrivă!

Exact, dimpotrivă.

Ce carte despre interbelic, dintre cele publicate în ultimii 20-30 de ani, ai spune că te-a marcat, te-a influenţat într-un mod intens şi pozitiv?

O carte de istorie, zici.

De orice fel despre interbelic, de nonficţiune. 

De nonficţiune este exact cartea pe care o menţionam şi pe care am citit-o recent, poate că de asta mi-e atât de proaspătă în cap, a Monicăi Pillat, despre acest fabulos bunic, pentru că ea, povestind despre el şi felul în care i-a recuperat viaţa, povesteşte, de fapt, despre lumea meşteşugarilor, a burgheziei mici de meşteşugari dibaci interbelici, lumea lor, mentalitatea lor, viaţa lor. Acest om e un orfan care pleacă din satul lui, vine la Bucureşti, devine ucenic la un pantofar şi pe urmă face o pereche de pantofi cu care câştigă medalia de aur la Barcelona, la o mare expoziţie. E o carte, o aventură.

E şi fotografia pantofilor în ea.

E o aventură interbelică extraordinară. Mie astea-mi plac. Eu citesc numai atunci când am nevoie să fac cronologii – şi la toate cărţile fac cronologii multe –, cărţi strict de istorie, de analiză a evenimentelor. Altminteri, citesc poveşti de vieţi interbelice. 

Această carte se numeşte Bunicul meu fără mormânt, de Monica Pillat, tot la Humanitas apărută, iar numele lui e Gheorghe Ene Filipescu. 

Dacă ar fi ca cineva să vrea să se documenteze despre antisemitismul din interbelic, ce carte i-ai recomanda? Pentru că, mai ales în cartea asta despre Sebastian, antisemitismul e un suprapersonaj, mai ales în jumătate din carte.

Ar putea să citească o cărticică reeditată anul trecut la editura Hasefer şi care este Oraşul măcelului a lui Brunea Fox. Este o carte de reportaje făcute la faţa locului în perioada rebeliunii legionare. Omul s-a dus ca reporter şi a consemnat ce a văzut. E suficient. Nici nu-ţi mai trebuie altceva.

Trebuie să spun că, dintre reportajele lui Brunea Fox, a apărut acum doi ani la Polirom o altă selecţie. Ce carte din interbelic ai lua cu tine pe o insulă pustie? 

Aş lua cu mine Cronicile muzicale ale lui Sebastian.

Dintre scriitorii interbelici, care era, cel puţin până acum când ai stat foarte mult pe opera lui Sebastian, preferatul tău?

Era Hortensia Papadat-Bengescu, drept să-ţi spun, pe care Sebastian o evaluează, de altfel, cu mare deşteptăciune şi cu mare adevăr. Fapt e că judecăţile lui critice au rămas valabile până în zilele noastre.

Acum, la polul opus, dintre toţi scriitorii interbelici, care este cel pe care lai citit cel mai puţin sau care îţi este complet străin?

Îmi e străin, şi nu vreau să-mi fie străin, pentru că Sebastian mi-a deschis gustul pentru el, Ion Călugăru. Chiar aş vrea, am căutat prin anticariate în perioada asta când scriam la Sebastian şi am mai găsit câte ceva. Mi se pare foarte interesant, mi se pare un scriitor uitat şi pe care aş vrea să-l descopăr.

Cine din interbelic ţi-ar fi plăcut să-ţi citească romanele?

Biografiile?

Romanele!

Romanele… El, Sebastian. 

Totul se învârte în jurul lui Sebastian.

Mi-ar fi plăcut, pentru că sunt sub impresia extraordinarelor lui recenzii şi cronici de cărţi. Mi-ar fi plăcut să le citească, şi dacă ar fi scris vreo trei rânduri despre vreo carte de-a mea, aş fi fost foarte mulţumită.

Din ce ai studiat pentru biografiile astea, unde informaţia de ordin politic e destul de frecventă, care ar fi pentru tine cel mai de admirat om politic al perioadei?

Greu de spus, pentru că toţi sunt cu lumini şi umbre. E greu de ales o personalitate care să fie integră de la început până la sfârşit. Eu caut să nu judec cu criteriile şi standardele epocii noastre această epocă şi personalităţile ei. Nu m-am gândit.

Putem lăsa răspunsul deschis, şi la următoarea biografie, când vom face o nouă discuţie, începem cu răspunsul ăsta.

Am să mă gândesc. Nu ştiu acum ce om politic întrunește toate criteriile.

Cel mai uşor ar fi Regele Mihai, dar el n-a reuşit să se manifeste suficient.

Da, dar era mult, mult prea tânăr.

Din ce scrii despre el m-a convins că putea fi un rege luminat.

Da, şi eu cred că ar fi putut să fie, dacă mai avea timp.

Dacă ai avea la dispoziţie maşinăria timpului, ce loc ai vizita, aşa cum era atunci?

Brăila! Şi aş vizita-o împreună cu Nae Ionescu, cu care aş bea şi o cafea, şi cu Sebastian.

Se leagă cumva de ultima întrebare: dacă ai avea această posibilitate fantastică de a fi cu Sebastian într-o după-amiază, într-un loc anume din epoca lui, ce i-ai spune sau ce l-ai întreba, ştiind tot ce ştii acum?

L-aş întreba ce conţinea jurnalul pierdut.

martie 2022