„Mi se pare mai normal să scrii poezie la maturitate”

interviu cu Ştefania MIHALACHE 

Marius CHIVU: Dragă Ştefania, prima dată când te-am întâlnit era în 2004, când ai debutat cu romanul Est-falia la Paralela 45, cu o prefaţă de regretatul Gheorghe Crăciun, carte care anul acesta s-a reeditat împreună cu al doilea roman al tău, Poemele secretarei, la Casa de pariuri literare. Aş vrea să vorbim mai întâi despre aceste reeditări, două romane la distanţă de 18 ani. Le-ai recitit? Cum te mai raportezi la cărţile astea? Îţi mai plac, nu-ţi mai plac, te surprinde ce scriai atunci şi ce nu mai poţi scrie acum? 

Ştefania MIHALACHE: Bună, şi eu mă bucur că ne reîntâlnim şi ţin minte atât întâlnirile noastre de demult, cât şi cronica ta la Est-falia, o să vorbim probabil şi de asta. Şi eu mi-am pus problema legat de reeditări, am simţit evident nevoia să le recitesc şi chiar am făcut mici-medii modificări pe ici, pe colo, am scos anumite lucruri, am tăiat anumite chestii care mi se păreau asperităţi sau nefericiri de expresie, şarjări inutile, exagerări care au venit cu vârsta şi erau acolo. Dar, în mare, n-am vrut să modific foarte tare, pentru că realmente trebuie să rămână aceeaşi carte. Eu în Est-falia cred foarte tare, pentru că, exact cum ziceam şi noi mai devreme, sunt foarte curioasă cum pică în momentul acesta. Cine vorbea atunci despre gen, egalitate, identitate, cursul acesta vestic? Noi atunci eram în ceaţă.

Cultural era o perioadă în care abia atunci începeam să călătorim afară.

Abia ieşeam, nici eu nu ieşisem chiar de multe ori până atunci. Deci tematic vorbind, cartea era efectiv mult înaintea timpului ei şi nimeni nu scria aşa pe atunci şi despre aşa ceva. Deci, din cauza asta, eu cred foarte tare în ea şi m-am bucurat mult că a putut să fie reeditată. Cred de asemenea că tonul ei, şi fragmentele para-literare, acelea mi s-au părut acum un pic mai parazitante decât ar fi fost cazul, textualisme, optzecisme, pentru că nu degeaba trecusem prin facultate cu scriitori optzecişti.

Şi la Braşov.

Păi asta e. Acolo n-aveai cum să nu fii influenţat de lucrurile astea. Aici am mai pieptănat un pic, am mai periat lucrurile, dar altfel am ţinut foarte tare să rămână aceeaşi tonalitate. Chiar vocea feminină pe care o aveam acolo, un pic narcisică, poate chiar mai mult narcisică.

Deci am avut dreptate în cronică,

Un pic răsfăţată, un pic alintată. Dar o găsesc valabilă. Mi se pare OK să existe şi-mi pare că face parte din farmecul cărţii, se pliază. E vocea care filtrează prin acest ton nişte teme foarte importante şi cumva sensibile. Da, mi s-a părut că se potriveşte şi că e foarte bine să rămână aşa. Acum, singura mea mare grijă este că nu-mi dau seama câtă lume chiar o mai citeşte, adică dacă s-a cumpărat, ar trebuie să întreb la editură cât s-a mai vândut din ea.

Dar asta este o problemă generală cu cărţile.

Da, dar am senzaţia că uneori la reeditări este cu atât mai mult, pentru că lumea e avidă de nou. Dar asta, săraca, e atât de îngropată în timp, e atât de demult, că poate să pară şi nouă fără mari probleme.

Da, dar ai două atuuri acum. În primul rând, e o carte care discută despre gen, şi al doilea, eşti femeie. Eu cred că acum e cel mai bun moment al literaturii să fii femeie. Pentru că s-a creat o comunitate în care vă susţineţi, vă premiaţi, vă citiţi, vă promovaţi, sunteţi peste tot.

Nu spui asta la modul ironic, nu?

O spun la modul constatativ. Mi se pare că nu mai văd cărţi de bărbaţi recenzate de femei sau recomandate de femei. Cumva s-a creat un clivaj în care fetele scriu despre fete şi băieţii scriu despre băieţi.

Eu n-am observat să fie aşa, dar nici nu m-am uitat, pentru că, dacă mă întrebi pe mine, eu am o problemă cu critica în general astăzi, cu cine scrie în general, nu mai contează despre ce. Am senzaţia că critica de întâmpinare e absolut la pământ.

Asta voiam să spun, ai avut un mare noroc atunci să debutezi şi probabil tu ştii mai bine, ai avut mai mult de zece recenzii. Acum dacă ai trei eşti fericit.

Absolut, aşa este. Deci de aia nu cred că putem pune problema că fetele scriu despre fete şi băieţii despre băieţi, că eu am senzaţia că abia dacă mai scrie cineva despre cineva.

Bine, nu mă gândesc doar la critică, ci spre exemplu la postat coperte pe Instagram.

Exact, de promovare mai degrabă, dacă vrei să zici aşa poate. Nu m-am gândit. Eu aş promova orice carte care-mi place, indiferent că este scrisă de femei sau de bărbaţi, dar sincer să fiu, dacă s-a făcut clivajul acesta sau dacă într-adevăr a apărut această susţinere inclusiv să zicem nu instituţională, dar de grup mai mare, a femeilor, mi se pare că tot suntem în urmă, că asta dincolo s-a întâmplat de o sută de ani şi nici n-ar trebui să mai fie nevoie. Nu ai şi tu impresia că acum scrisul femeilor e mai vizibil decât era, poate tocmai datorită acestor mecanisme, că şi-au suflecat mânecile şi au zis „să ne mai promovăm şi singure”?

Eu nu cred că din cauza bărbaţilor nu au fost mai multe scriitoare, eu cred că pur şi simplu aşa au stat lucrurile.

Dar ele au fost, doar că mi se pare că nu erau atât de vizibile. Nu că n-au fost.

Când am făcut Best Of. Antologia prozei scurte a anilor 2000, am avut de ales între 40 de scriitori bărbaţi şi 3 scriitoare femei, pe zona de proză scurtă. Dar acum, dacă aş face, aş găsi mai multe scriitoare femeie pentru că între timp pur și simplu au apărut mai multe scriitoare femeie.

Da, dar poate că mecanismele acestea chiar au şi creat genul acesta de dorinţă, poate că multe femei care ar fi vrut să scrie s-au simţit încurajate.

Nu ştiu dacă e așa. Eu fac cursuri de creative writing de 11 ani, şi acum 11 ani nu se vorbea în termeni de ce gen are autorul. Şi întotdeauna am avut mai multe femei la curs şi, dacă ne uităm în urmă la cei care au debutat în aceşti zece ani de la cursurile noastre, tot femeile sunt mai multe. Cred că este o schimbare a perspectivei femeilor faţă de carieră. Au acces mai uşor. Oricum eu mă bucur.

De acces ziceam şi eu. Poate e într-adevăr o chestiune mai largă.

De acces în general. Cred că pentru oricine e mai uşor azi, bărbat sau femeie, să debuteze, decât o făcea în 2004.

Şi condiţiile astea sunt exterioare scrisului. Adică, în momentul de faţă bărbaţii sunt mult mai aware de faptul că femeile trebuie să aibă şi ele timpul lor, cariera lor şi să fie şi ele împlinite şi în alt fel decât să aibă grijă de familie, de copii şi aşa mai departe. Pentru că am vorbit despre asta cu scriitori care au devenit taţi. Înainte aveam paradigma asta a scriitorului, când el devine tată are camera lui, izolată în casă, şi acolo scrie, acolo se ştie că tata scrie şi nu ne băgăm. Dar nu mai e aşa, şi nu numai scriitorii. Sunt mult mai mulţi tătici care devin implicaţi, înţeleg că este şi rolul lor. Asta mi se pare că s-a schimbat realmente foarte mult la noi şi că din ce în ce mai mulţi se implică.

Eu cred că e o chestiune care a venit cu generaţia. Nu ţi se pare că generaţia noastră e crescută altfel?

Ba da, altfel pur şi simplu. 

Poemele secretarei, un roman pe care la vremea respectivă eu l-am scăpat, apărut la Cartea românească în 2010, a fost și el reeditat acum. Cu romanul acesta cum stau lucrurile? 

La Poeme am operat ceva, dar nu atât de mult. Tot aşa, nişte asperităţi, nişte lucruri care săreau din schema poveştii. Nu foarte mult. Dar la ele mă raportez altfel, şi acum o să pară că realmente mă laud, dar am senzaţia că şi ăsta a fost întrun fel o premieră sau printre primele romane care vorbeau despre corporaţie. A fost. Dacă o să cauţi, vei vedea că e printre primele, dacă nu chiar primul. A fost citit, au fost recenzii bune, am avut şi vreo două proaste.

Proaste sau negative?

Negative. Deci am avut recenzii pozitive şi vreo două negative, dar mi se pare că, una peste alta, şi acest roman a atins această chestie la noi, această lume nouă, care venea pe filiera capitalismului pe care o aveam noi în momentul acela şi începuturile corporatismului, dar cu toată sălbăticia care a venit peste noi. Pentru că şi aici, acum altfel este cred să fii corporatist, decât era să fii în 2010 să zicem, că lucrurile care m-au inspirat pe mine nu se întâmplau în 2016, ci cumva mai de mult. Deci una era în 2010 şi alta e în 2022. Şi m-a interesat să surprind nepotrivirea între corporatismul sălbatic şi felul de a fi al celor care nimereau în el.

Şi care astăzi sunt deja măcinaţi.

Da, cumva sunt măcinaţi. Adică ori s-au adaptat şi s-a construit un nou tip de persoană la locul de muncă corporatist, ori ceilalţi, care n-au suportat, nu li s-a potrivit, au ieşit din sistem şi, sinceră să fiu, teama mea este că sunt şi unii care au fost striviţi şi sunt striviţi. Şi aceştia m-au interesat cel mai tare. Asta a fost ideea.

Mă gândeam cum mi-aş promova eu acum cartea aceasta, Poemele secretarei, pentru că la un moment dat am avut o întâlnire cu nişte cititori, dar era despre Cronica Akasha şi am vrut să zic ceva, pentru că tocmai apăruseră astea reeditate, Poemele şi Est-falia, şi am vrut să le prezint un pic, ca să le dau o şansă să meargă şi către cititorii mai tineri. Bine, am ratat ocazia, că mi se întâmplă, dar aş fi vrut să le spun asta: Poemele secretarei este o carte despre o proastă, realmente este o carte despre o proastă, şi nu sunt eu. Nu este autoficţiune! Această persoană care mi-a slujit mie ca model există, a exista, mai există, sunt foarte sigură, dar este acel cineva pe care tu-l vezi şi n-ai crede că se poate, dar care a mâncat pe pâine literatură motivaţională şi efectiv şi-a transformat viaţa. Deci ea, de dimineaţă până seara era un discurs motivaţional, tot ceea ce făcea era motivaţional. Mânca motivaţional, respira motivaţional, şi m-am gândit că aşa ceva este fantastic şi că trebuie să scriem despre asta. Bineînţeles că o sfârşeşte super-rău, probabil îţi aminteşti dacă ai citit romanul, am avut aici un dubiu că parcă prea am pus-o să sfârşească cum nu se poate mai rău şi asta dă poate o aură de dramă.

Ai izbăvit-o.

Nu. Dar cumva e fix genul de personaj, dacă te duci cu povestea ei, „she was asking for it”. Adică n-aveai cum.

În timp ce vorbeai, mă gândeam ce alt roman ar mai putea sta lângă, ar fi Deadline din Adina Rosetti, cu cazul acelei fete care a murit din cauza epuizării, a unui burnout. 

Exact, ăsta. Şi am mai găsit ceva din Poemele secretarei, am mai găsit în mult mai celebrul şi nu am ce să zic aici, pentru că este o scriitură de mare calitate, Interior zero al Laviniei Branişte. 

Dar asta mult mai târziu.

Mult mai târziu, exact. Când ţi-am spus că cel puţin tematic, nu judec calitatea cărţilor, nu pot eu s-o fac deşi, pe ici, pe colo aş putea, dar tematic vorbind, cărţile astea chiar au fost nişte premiere. Şi mai mult din motivul acesta am vrut să le reeditez, pentru că sunt curioasă ce loc ar avea acum.

Situaţia ta e un pic pe dos, în sensul că ai debutat cu roman, ai scris al doilea roman şi după două cărţi de proză lungă, tocmai a apărut o carte de povestiri la Humanitas, Gene dominante, o carte ieşită şi în urma rezidenţei de la prima ediţie a burselor Cărtureşti. Ce s-a întâmplat, te-ai apucat de proză scurtă să-ţi reintri în formă pentru al treilea roman? 

Ştii că asta e un pic misleading, pentru că, de fapt, s-ar putea să fie un mic roman. Nu este chiar proză scurtă.

Exact ce detest eu să aud: cărţi de proză scurtă, dar sunt romane indirecte, micro-romane, romane fragmentare.

Îmi pare rău. Poate să fie proză scurtă, dacă mă feream de chestiunea asta cu povestiri nemaipomenit de tare, puteam s-o dau ca roman. Dar am zis: nu, lasă-le să fie povestiri. Dar tu, după ce o să citeşti, poţi să vezi dacă poate fi un micro-roman sau nu. Acum nici nu-mi pasă, ca să zic foarte cinstit. E vorba de un personaj, care e acelaşi în toate povestirile şi care le leagă, şi e vorba şi de un parcurs. Adică este un soi de trecere prin vârste ale personajului, dar invers. Eu asta am încercat, până la urmă însă am încheiat cu o povestire care cumva contrazice ceea ce tocmai am zis, cumva, de la un anumit moment al existenţei până la înainte de naştere, pentru că mă interesa un pic să transmit intrageneraţional nişte frici, o atmosferă mai degrabă psihică sau emoţională. În sensul ăsta de asta am zis că poate fi un micro-roman.

E o temă veche de discuţie, chiar anul acesta s-a tradus şi Tânăra cerşetoare, cartea de proză scurtă a lui Alice Munro, scrisă în 1978, şi care tot aşa a fost văzută ca un fel de roman, pentru că în toate povestirile e acelaşi personaj la vârste diferite.

Corect, e ceva ce s-a mai făcut. Sigur, dar nu e suficient pentru ca să fie un roman.

Tu gândeşti o carte, n-o scrii fragmentar, şi când gândeşti un roman, îl gândeşti altfel.

Evident. Până la urmă asta a şi făcut să decid să rămână povestiri, pentru că mi-am dat seama că aşa am conceput-o şi e foarte OK să fie povestire, adică cine ce are cu povestirile? E foarte bine.

Absolut. Cei care ştiu cu ce mă ocup pot să înţeleagă entuziasmul meu pentru orice carte de proză scurtă care apare la noi.

Exact. Mie chiar mi se pare că ar trebui să fie mai multe, pentru că proza scurtă e altceva decât proza lungă, şi un pic mai greu într-un fel. E mai grea într-un fel, că este ceva care e aproape ca poezia, pentru că trebuie să concentrezi un material care să-i dea cititorului întreaga experienţă a citirii şi înţelegerii unui text, pe un spaţiu mult mai mic. Adică e de bun-simţ ce am spus aici, nu e ceva special, doar că din punctul ăsta de vedere mi se pare mai greu. Trebuie să ai o stăpânire a mecanismelor textului mult mai bună. Romanul poate să facă şi burţi, poate să aibă tot soiul de interstiţii, de adăugiri, de sărituri pe care spaţiul unei proze scurte nu ţi-l permite.

Acesta este de fapt cel mai greu lucru scriind proză scurtă: ce spui şi ce laşi să se subînţeleagă sau ce treci cu totul sub tăcere. Selecţia pe care o operezi în interiorul unei poveşti.

Exact, şi e de fapt un pariu. Pentru că nu ştii dacă-ţi va ieşi şi nu ai timpul şi spaţiul necesar – bine, o poţi rescrie, dar e un pariu pe care-l faci.

Nu te-am întrebat până acum. Ai nişte scriitoare, nişte modele care în mod cert te-au inspirat, te-au încurajat sau pe care le admiri în mod constant în scrisul lor? Mă gândesc că, în ce priveşte proza scurtă, noi nu avem o tradiţie puternică, mai ales în ce priveşte femeile scriitoare. Adică, în afară de Hortensia şi Adriana Bittel, istoria noastră n-a dat nişte nume mari în genul scurt.

Cumva am senzaţia că de asta nu se întâmplă, pentru că nu rămâne nimeni fidel doar genului scurt.

Adriana Bittel a rămas. Sau Alice Munro. Şi mai sunt: Lydia Davis, Cynthia Ozick…

Da, exact. Mai degrabă m-a fascinat Alice Munro, de exemplu, pe partea asta, şi altminteri ca proză lungă eu rămân fascinată de Gabriela Adameşteanu. 

Care mie-mi place mai mult în proza scurtă, no offence. Uite, am uitat de Gabriela Adameşteanu, are două volume de proză scurtă în anii ’80, foarte bune amândouă.

Să ştii că eu nu cred că le-am citit, dar s-ar putea să am unul acasă. Ideea este însă că păreau pregătiri.

Asta cu pregătitul iarăşi mă scoate din minţi.

Ok, dar tu m-ai întrebat dacă am apelat la asta ca să mă pregătesc, şi voiam să-ţi spun că nu, că nu are nicio legătură cu nicio pregătire. Adică povestirile sunt povestiri, şi ceea ce ai de spus în momentul acela, dacă decizi să apelezi la acest format, nu este ca să te pregăteşti pentru altceva, ci pentru că ceea ce ai tu de spus în momentul acela se pliază foarte bine şi pur şi simplu asta este. Reîntorcându-mă la Gabriela Adameşteanu, eu cred că am totuşi o fascinaţie pentru proza de cursă foarte lungă şi de mare forţă. Încerc să o găsesc şi în mine, apropo de al treilea roman, la care m-am apucat să scriu, dar merge lent.

Spre deosebire de poezie, la care vom ajunge după următoarea pauză, proza necesită foarte mult timp, foarte multă perseverenţă, condiţie fizică, disciplină şi mai ales timp. Necesită timp şi linişte. Şi-mi amintesc un interviu în care scriitoarea americană Lauren Groff era întrebată de intervievator: „Aţi scris în ultimii 10 ani trei cărţi şi aţi şi dat naştere la doi copii. Cum aţi reuşit să le împăcaţi una pe alta?”, şi ea zice: „N-o să răspund la această întrebare misogină decât atunci când o să puneţi întrebarea asta şi unui scriitor bărbat”. Aşa că aş vrea să-ţi pun întrebarea asta misogină: cum te-ai descurcat? Că ai o familie şi uite, ai şi produs un volum considerabil de literatură până la această vârstă tânără, de 30 de ani, cât ai.

Eu n-o să consider întrebarea misoghină, dimpotrivă, mi se pare o întrebare utilă care ar trebui să-i fie adresată fiecărei scriitoare, realmente. Şi scriitorilor, nu zic că nu, dar răspunsurile mă tem că vor fi foarte diferite. Eu, ca să răspund la asta, o pot face tocmai mulţumind unui bărbat, al meu. Eu fără el nu aş fi putut face nimic. Noi n-am avut bunici care să ne crească copiii, nu am avut locuri unde să-i lăsăm, noi am făcut din punctul acesta de vedere totul împreună. Şi, dacă vrei să vezi cât de power-woman sunt, dar şi pentru că am un bărbat implicat, eu am făcut şi doctoratul tot în această perioadă. Pentru că a fost by my side tot timpul, în mod egal şi chiar mai mult, dacă se putea, asumându-şi acelaşi rol ca mine. Ce pot să mai zic? Nu e o întrebare misogină. 

El, de altfel, având şi o meserie la fel de creativă şi înţelegând latura artistică.

Având şi el treabă pe lume, sigur, nu era complet fără alte ocupaţii.

 E primul tău cititor? Te interesează cum citeşte el? Pentru că în general există mai degrabă relaţii dificile între doi creatori, diferenţa fiind în cazul vostru că nu sunteţi amândoi scriitori.

Da. Nu ştiu cum ar fi fost aşa. Mă interesează cum citeşte eu ce scriu, numai că-i dau totdeauna la sfârşit, sau nici măcar. E foarte ciudat, nici el nu vrea să citească ceva până n-a fost publicat. Adică în sensul ăsta este primul meu cititor, dar el vrea să-i dau cartea în mână s-o citească.

Deci n-are nicio contribuţie la varianta finală.

În sensul ăsta chiar n-are. Şi eu văd la fel piesele în care joacă şi lucrurile pe care le face, le văd şi eu când sunt gata. Deşi, cel mai interesant este că nu-l văd niciodată pregătindu-se. Adică el pe mine mă vede scriind, că asta se întâmplă, deşi încerc să fiu cât mai discretă.

Bănuiesc că el nu se pregăteşte acasă.

Nu, sigur că fac repetiţii la teatru, dar presupun că-ţi închipui că actorii nu lucrează un personaj doar în cele două ore de repetiţii, ci trăiesc cu el o perioadă lungă, şi eu nu-l văd trăind cu el, nu-l văd când trăieşte cu personajul. Sincer. Nu ştiu cum face.

Dar el te vede pe tine trăind cu personajul în timp ce scrii?

Cred că nu, pentru că şi eu cred că-l las în camera unde scriu. Deci pare că suntem cumva separaţi şi ne citim produsele la sfârşit, însă mă interesează părerea lui cel puţin la fel de mult ca al oricărui alt critic sau cititor, critic chiar.

Aveţi surprize după ce vedeţi munca fiecăruia? Să zici: nu ştiam că ai asta în tine!

Eu am avut, dar nu i-am spus.

Când mă gândesc că tu, ca scriitoare, te expui şi mai mult…

Eu mă expun mai mult, şi cumva mai direct. Pentru că folosim limbajul acesta direct în cărţi. Nu ştiu dacă şi el a fost surprins, nu mi-a spus, dar eu am fost. Dar am fost într-un sens pozitiv, am descoperit adâncimi şi lucruri care nu-mi apăruseră evidente. Dacă mă gândesc bine, nici nu e foarte flatant ce zic acum, pentru el. Dar au fost şi anumite piese în care el a crezut, spectacole în care crede şi acum, iar eu nu aşa tare. Şi i-am spus. N-a fost foarte încântat, dar eu tot am ţinut-o pe a mea.

Când ai deputat cu Est-falia era încă începutul autoficţiunii în literatura noastră. În ce măsură acum, odată cu timpul, odată cu familia, mai ai aceeaşi predispoziţie să foloseşti din biografia ta? S-a schimbat în ceea ce te priveşte raportul între biografie şi ficţiune în scrisul tău? 

Da. Dar acum o să şi explic. Raportul între autoficţiune şi ficţiune nu este, până la urmă, ceva care ţine de împărtăşirea biografiei, cât mai degrabă de forma în care faci asta. Pentru că eu cred că absolut orice scriitor îşi foloseşte biografia într-un fel sau altul, şi pe a altora şi aşa mai departe, deci de asta nu poţi şi nici n-are sens să te fereşti, că e povestea ta cumva. Dar forma contează.

Părerea mea este că la început preferi să te expui, pe când, odată cu maturitatea, începi să te ascunzi.

Aici sunt de acord, să te ascunzi, dar revelându-te în acelaşi timp, dar sub forme mult mai sofisticate, adică te blindezi cu nişte mecanisme.

Mă amuză întotdeauna când primesc întrebarea: câtă biografie e în proza dvs.? Şi mă amuză să răspund: e multă, dar nu unde v-aţi imagina.

Exact. Pentru că lucrezi cu nişte zone pe care poate înainte, dată fiind şi vârsta, nu le aveai şi nu mai ai nevoie, până la urmă nu mai ai aşa mare nevoie să te agăţi de evenimente concrete care să-ţi ducă povestea, pentru că da, te-ai mai maturizat, ai mai scris, ţine cumva şi de dezvoltarea tehnici şi de schimbarea raportului faţă de scris. Dar, altminteri, diferă foarte mult forma şi, sigur, asta nu te va convinge, aici este persoana a treia, nu folosesc nici măcar persoana întâi, nici în cartea asta şi nici în romanul la care scriu acum. Ceea ce evident nu înseamnă că nu are şi biografie în el, dar s-au schimbat forma şi mecanismele şi cred că şi proporţia, categoric.

Ce am zis mai devreme este tocmai pentru că, lucrând cu cursanţii mei, văd cât de mult le place persoana întâi; or eu încerc să-i îndepărtez de ea.

Da, dar poate că ajută.

Să înveţi exerciţiul distanţării. Pentru că, în prima lor fază de creaţie, ei vor să se exploateze pe ei.

Exact, şi aşa cum sunt. Ştiu, dar e important şi asta. Eu aş lăsa să existe persoana întâi până acolo când pregătirea va fi fost suficientă cât să poţi să-ţi iei aripile la spinare şi să ieşi din cuibul persoanei întâi.

Tu ai debutat cu reviste literare, cu poezie de fapt, dar ţi-a luat 20 de ani până să publici prima carte de poezie. Un alt lucru cumva mai degrabă rar, să debutezi cu roman şi să continui cu poezie sau să ajungi să scrii poezie atât de târziu. În 2016 ai publicat Sisteme de fixare şi prindere, o carte a naşterii cum a fost ea marketată, iar anul trecut Cronica Akasha, o carte a pierderii tatălui, două cărţi apărute la Nemira în aceeaşi colecţie, Vorpal, două teme care de data asta nu mai sunt atât de originale pe cât erau romanele tale, în sensul că pentru fiecare temă aveai o precedenţă. Spune-ne aventura ta pe tărâmul poeziei.

Am început cu poezie, ca toată lumea cumva, şi am publicat în reviste. Însă am avut senzaţia foarte vie că în perioada aia ne tot contaminam unii de la alţii şi că nu-mi găsisem vocea, că nu era nu neapărat original, dar adevărat în ceea ce scriam. Şi atunci am preferat să nu public aşa. De exemplu, cu Est-falia de aia am şi publicat-o, aşa cum era ea la persoana întâi, efervescentă, narcisică şi tot ce vrei, dar măcar eram eu, era o voce acolo care era a mea şi de la ea mă gândeam că încep să văd ceva. 

Cu poezia încă nu văzusem chestia asta. Şi am continuat să mai scriu poezie, nu zic că nu, dar sporadic şi nu mai publicam. Am simţit eu că, dacă va fi să scriu poezie, va fi într-un moment special. Cumva aşa am gândit, că aşa o să-mi găsesc vocea, în ceva special, într-un moment special. Şi da, aşa a venit, cu maternitatea. Atunci nici nu m-a interesat originalitatea sau precedenţa, în general nu mă interesează, pentru că ceea ce-ţi vine e ceea ce-ţi vine şi aşa scrii. 

Mi-a plăcut foarte mult Cerul din burtă al Ioanei Nicolaie, dar nu mi-am propus să scriu aşa ceva. De exemplu, ţin minte că m-a şi ajutat, nu doar că m-a plăcut, pentru că în noaptea de dinaintea primei naşteri, când eram programată la spital la 7:30 şi nu am putut să dorm absolut deloc, era o stare de emoţie teribilă, şi atunci m-am dus în bucătărie cu cartea Ioanei Nicolaie şi am stat şi am recitit până dimineaţă cu cartea asta. Am simţit nevoia. 

Iar eu am început să scriu la cartea asta nu în timp ce eram gravidă, ci mult mai târziu. Primul copil eu l-am născut în 2010, iar cartea a ieşit în 2016, am început să scriu mult mai târziu de fapt la ea. Şi tema sarcinii, spre exemplu, perioada aceea este retrospectivă complet. Deci nu am scris ce simţeam în momentul în care eram în situaţia respectivă. Şi n-a fost numai despre asta. Ştiu că aşa este marketată şi în general aşa este percepută.

E şi despre relaţii, despre îmbătrânire.

De exemplu Svetlana Cârstean, editoarea mea, spunea, şi mi-a plăcut pentru că ea a remarcat chestia asta şi eu ştiu că are dreptate, nu ştiu dacă mulţi au mai văzut-o, dar ea spunea că este o carte şi despre erotism. Şi este. Este despre mai multe lucruri. Este şi despre îmbătrânire, deşi acum, când mă gândesc la asta nu prea…

Să zicem trecerea spre o altă vârstă.

Da, să-i spunem aşa.

Care e povestea cu Cronica Akasha? O carte neplănuită, nedorită.

Nu, evident, nimeni nu şi-o doreşte. La ea n-am ajuns punându-mi problema că s-a întâmplat asta, acum o să scriu o carte. Eu aveam început un altfel de volum şi tot adunam texte, neştiind foarte exact ce o să fie, cum nu ştii pe parcursul unor cărţi. După care mi s-a întâmplat evenimentul ăsta, dar n-a fost un eveniment brusc. Pentru că tata a fost bolnav ceva timp înainte să moară, ceva ani, dar începuseră să se întâmple lucrurile astea care au făcut să cotească textele mele înspre altă direcţie. Dar iarăşi, încă nu era o carte de doliu, încă nu era o carte funerară, sub nicio formă. Dar apoi s-a întâmplat şi evenimentul final şi atunci textele astea au venit şi s-au aşezat aşa, ca şi cum aş fi avut un puzzle şi au început să se aşeze. Şi au devenit despre asta. Aşa s-a întâmplat. Cumva mi se pare şi mie ciudat. Dar, acum mi s-a părut că scriu o poezie cam matură, şi că e de fapt normal. Mi se pare mai normal să scrii poezie la maturitate, decât când eşti tânăr.

Am două întrebări pe care le pun când am poeţi în emisiune. Una e dacă există o vârstă propice poeziei, dar tu ai scris-o şi la tinereţe, şi acum, mai târziu, şi mă bucură ce spui, ideea de relaţie între poezie şi maturitate, pentru că şi eu văd mai degrabă aşa, cealaltă întrebare fiind: cu ce parte a corpului simţi că scrii poezia?

Nu cred că există o vârstă propice, dar am văzut nu numai la mine, ci şi la alţi poeţi, că volumele lor de maturitate sunt mai bune decât volumele de început. Nu că acelea n-ar avea farmecul lor sau intuiţii foarte mişto, pentru că e nevoie de fapt şi de vocea aia tânără de poet/poetă. Dar are o legătură. Poezia asta „mare” – între ghilimele – în sensul care are intuiţii puternice şi foarte personale sau care prind conturul unui discurs complet specific cuiva, asta o găseşti la maturitate. Aşa mi se pare. Iar la bătrâneţe, cred că ar trebui să fie focul de artificii, nu ştiu ce să spun, o să văd, adică sper c-o să văd. 

Iar cealaltă, cu ce parte scriu eu poezie? Cu toate părţile. Câteodată predomină unele, alteori altele.

Am ajuns și la chestionar. Prima întrebare este legată de copilărie, şi întâmplarea face că tu ai şi o carte dedicată copilăriei, doctoratul tău, apărut în 2019 la Paralela 45, Copilăria, reconstituiri literare după 1989. N-am apucat să discutăm despre ea, dar despre ce carte ai spune că a fost cartea copilăriei tale?

Te referi la copilăria mică?

Care vrei tu.

Până la cât ne considerăm copii? Că nu ştiu. Am citit Jules Verne, mult. Am citit Jane Austen când eram foarte tânără, am încercat Război şi pace când eram foarte tânără, l-am închis, nu se poate aşa ceva! În prepubertate cred că La Medeleni şi sunt sigură că a mai zis şi altcineva chestia asta, şi În casa bunicilor, tot de Teodoreanu, dar sunt povestiri. Aia mi-a plăcut şi mai mult, era atmosfera aceea ce copilărie interbelică, cu bunici atât de sofisticaţi şi cu toată atmosfera sofisticată pe care o citea un copil care trăia în comunism. Şi cred că de aici a fost fascinaţia.

Despre ce carte ai zice că ţi-a deschis ochii?

Cred de Javier Marias, Inimă atât de albă. 

Târziu.

Târziu am deschis ochii.

Pentru că a fost tradusă prin anii 2000, la RAO.

Da. Nu înţeleg ce vrei tu să zici prin „mi-a deschis ochii”. Mi-a deschis ochii spre un anumit fel de experienţă pe care am simţit-o foarte similară cu felul în care trăiesc eu ca animal biologic şi emoţional. În sensul acesta. Altfel, am mai avut cărţi revelatorii, dar asta a fost de suflet.

Ce carte clasică n-ai citit deloc sau până la capăt?

Război şi pace, tocmai spuneam.

Ai început prea devreme.

Am început prea devreme şi n-am mai reuşit niciodată să găsesc timpul să mă întorc.

E despre Rusia, am înţeles.

Aşa aş zice.

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o pe insula pustie?

Manuel Vilas, În toate a fost frumuseţe.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Cred că tot într-una, oricare a lui Javier Marias. E autorul meu preferat. Ştiu că există şi cărţi mai valoroase, dar am o identitate cu scrisul lui ceva de speriat.

Din fericire, Editura Litera scoate acum toată opera lui, nu ştiu când se vor opri, dar au apărut deja cinci cărţi.

Mi-am adus acum aminte, este un volum de proză scurtă de John Barth, care se numeşte Toga Party şi alte povestiri. Mor după el.

Da. E povestirea aia formidabilă, cu bătrânii la un azil. Este minunată.

O ador. Aş putea să locuiesc şi acolo puţin.

Un pic textualist, cum îţi place ţie.

Am rămas puţin cu gustul ăsta. Dar doar când trebuie.

Ce scriitor din istorie ai invita la o cină pregătită de tine?

Nu. N-aş invita niciun scriitor din istorie la o cină pregătită de mine. Pe Cezar Petrescu l-aş invita. Ştii de ce? Pentru că m-a păcălit un pic, tot aşa, când eram prin clasa a VIII-a şi primele cărţi de liceu, l-am citit cu Întunecare şi Duminica orbilor şi m-a păcălit într-un fel. Adică nu că dezavuez acum, dar mi-a plăcut atât de mult atunci, ca după aceea să descopăr că era un pic facil, dacă nu chiar mai mult, şi a fost o mică dezamăgire pentru mine.

Un scriitor profesionist, care a trăit din scris.

Da, exact. Iar pentru acest motiv l-aş invita la o cină făcută de mine, pentru că ar fi ca în cărţile lui. Ar putea să pară foarte gustos, dar s-ar putea să se trezească un pic trist după aceea.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Dark cabaret.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi aceea?

Sărăcia.

Nu mai fiţi săraci! S-a rezolvat.

Nu mai fiţi săraci începând de mâine. Sau chiar de acum, dacă se poate.

Ai venit din Braşov în Bucureşti, care sunt locurile tale preferate, unul din Braşov şi unul din Bucureşti? Şi când zic locuri poate fi orice: o cafenea, o librărie, un muzeu, o stradă, o piaţă, o clădire.

Pot să spun că locul meu preferat din Bucureşti e casa mea, am voie?

Da, dar nu putem să venim toţi.

Plănuiai aşa ceva?

Nu, dar ideea e ca ascultătorii să descopere un loc.

Deci unde să se poată duce… Eu nu sunt aşa de umblată în materie de descoperiri, de locuri secrete. Eu umblu pe unde umblă toată lumea.

Prin librării?

Umblu şi prin librării, dar nu sunt orientată deloc. Mi-e foarte greu să zic.

Dar din Braşov? Ce-ţi plăcea în Braşov, când erai o tânără debutantă?

Mi-a plăcut, sunt ataşată din Braşov, de strada care are un nume de neamţ, este în spatele Bisericii Negre şi acolo a fost sediul Paralela 45 din Braşov, se leagă foarte tare de studenţia mea, că mergeam mult acolo.

Ai localizat-o, cine vrea s-o caute o găseşte.

În Bucureşti, terasa mea de acasă, care e în spatele unui zid. Orice loc care are un zid îmi place, şi terasa mea de acasă, de asta am vrut să zic despre ea, şi de fapt o să zic şi despre o sinagogă. Am aflat foarte târziu că suntem vecini, perete în perete, cu o fostă sinagogă, care între timp a ajuns şi club de fitness. S-a închis şi el, dar a fost fabulos. Am avut ocazia să intru de câteva ori în ea şi este fabulos cum e spaţiul acela. Din păcate nu se vizitează, dar ar trebui să se viziteze aşa cum este, pentru că este mobilă de toate soiurile pusă prin colţuri, sunt echipamente rămase de când a fost gym, şi e un loc în care vezi efectiv cum au trăit fiecare dintre oamenii care au trecut pe acolo şi ce întrebuinţare i-au dat. Şi a rămas totul. Şi terăsuca mea dă cumva pe o laterală a sinagogii, şi e perete cam până sus. Văd cerul şi peretele acesta, ceea ce mi se pare fabulos, pentru că mie-mi plac pereţii.

Pereţi subţiri, cum a scris Ana-Maria Sandu.

Am suferit foarte mult din pricina pereţilor subţiri, dar din fericire acum stau între nişte pereţi groşi.

Pentru ultima întrebare m-am gândit la o formulă asemănătoare cu o întrebare precedentă, tocmai pentru că discuţia noastră a început de la literatura scrisă de femei vs. literatura scrisă de bărbaţi. Cu ce scriitoare din istorie ţi-ar plăcea să fii vecină şi să vă întâlniţi dimineaţa la cafeluţă?

N-am nici cea mai vagă idee. Cu Gertrude Stein, pentru că aş avea s-o întreb multe chestii. 

Aţi avea ce discuta.

Cred că. I-am tradus pentru Poesis International nişte texte şi m-a secat. Efectiv m-a secat de toată energia şi de toate energiile şi aş vrea să mă întâlnesc cu ea la cafea.

Dragă Ştefania, mulţumesc că ai venit la „All you can read”, iată un an prodigios pentru tine: două romane reeditate, un volum de proză scurtă, invitaţii la festivaluri, plus familie, nu ştiu cum faci faţă.

Am şi animale. Nu m-ai întrebat de animale.

Nu te-am întrebat.

noiembrie 2022