Simona SORA 

„Cronica literară adevărată se face într-o cultură cu picioarele pe pământ”

Marius CHIVU: Simona, ai publicat anul trecut un roman, Complezenţă, un roman alcătuit din două bucăţi. Până să ajungem să vorbim de cariera ta de prozatoare, aş vrea să începem cu cea de critic literar, cu care te-ai lansat şi cu care lumea a apucat să te cunoască mai bine. Ai făcut cronică în Dilema veche până prin 2010, iar în ultimii trei ani, 2007–2010, am scris amândoi recenzii, alternativ. Aş vrea să te întreb, pentru că nu mai ţin minte atunci când ai motivat tu: de ce ai renunţat la cronica literară?

Simona SORA: Nu mi se pare că m-am oprit sau că am încetat vreo secundă de când am început să scriu recenzii, probabil în România literară prin anii ’90 am început să scriu. Există diferite lungimi ale recenziilor, şi, după părerea mea, când vorbesc la telefon cu anumiţi prieteni din lumea literară acum, cei cincisprezece ani de cronică literară stabilă, pagină cu cronică dedicată, cu semnătură, contează foarte mult. Pentru că în momentul când spui o sintagmă acum, e ca şi cum ai face o cronică de patru mii de semne. 

Dacă mă întrebi de ce n-am mai făcut cronică din aceea, răspunsul e: pentru că nu era nevoie. Întotdeauna în anumite literaturi, anumite instrumente dispar, nu mai sunt importante. Şi atunci a fost un asemenea moment, pentru că în anii aceia, prin 2010–2012, lumea era mult mai atentă la bloguri decât la cronicile din revistele culturale consacrate şi era mult mai atentă la un fel de publicitate editorială, care uneori era mascată, alteori era pe faţă, uneori era bine făcută, alteori era mult prea evident făcută, uneori voia să vândă cartea, iar alteori voia chiar să încadreze acea carte într-o generaţie, într-o literatură, în ceva care să sune a continuitate. A fost un moment în care n-a mai fost nevoie de noi, toţi am simţit asta, deşi mai ales scriitorii au spus, de-a lungul timpului, că „am avut nevoie de voi, ce rău îmi pare că nu mai e aşa”. De fapt n-a fost nevoie. Şi nici acum nu este nevoie, pentru că se citeşte atât de puţin, încât o cronică din asta de două cuvinte la telefonul fără fir e suficientă.

Cronica literară adevărată se face într-o cultură care este cu picioarele pe pământ, când lumea înţelege câtă investiţie nu numai culturală, dar şi de carne şi sânge e acolo. Realmente, ca să poţi să vorbeşti despre anumite cărţi, şi nu sunt foarte multe în treizeci de ani din literatura română, dar ca să poţi vorbi despre acele cincizeci de cărţi care au rămas şi care există şi în momentul ăsta, trebuie să fi citit biblioteci întregi, mii de cărţi. Trebuie să fii nu numai un cap foarte organizat, dar trebuie săţi fi investit o parte din viaţa ta acolo. Dacă era nevoie de oameni care să facă asta, am fi aflat şi noi.

Te-aş întreba ce m-au întrebat şi alţii pe mine: la doi ani după renunţarea la cronică, ai scris şi ai publicat Hotel Universal. Ideea de a trece spre proză a fost mai veche sau a apărut în momentul în care ai renunţat la cronică şi ai zis: acum ce fac?

Nu, am scris proze scurte înainte de a scrie, dar nu le-am adunat şi nu am publicat decât puţine dintre ele. Aveam în cap nu neapărat să scriu un roman, ci să scriu o succesiune de proze scurte, eventual care să se lege prin subiect, cum cred că se scrie proza scurtă de fapt, să se adune cumva, să se coaguleze. Şi, făcând asta, s-a ivit acest subiect al Hotelului Universal, aş zice că mai degrabă asta m-a determinat şi asta m-a bântuit. Atunci am scris cartea asta sub această formă. Cred că aveam de spus ceva despre un anumit subiect, despre anumite subiecte, şi atunci am hotărât că e mai bine şi mai potrivit aşa.

Te-am întrebat asta pentru că, pentru mine, critica literară a fost foarte multă vreme o formă de ucenicie. Eu îmi doream de fapt dintotdeauna să public proză, doar că am apucat o vreme pe calea recenziilor şi m-am bucurat de ea, pentru că vedeam că învăţ. De asta te-am întrebat, dacă a fost intrarea în proză pentru tine un ocol prin critica literară sau o reconsiderare a traseului tău.

Sincer vorbind, după mine e acelaşi lucru. Adică, indiferent de felul în care scrii un articol de critică literară şi felul în care scrii proză, până la urmă scrii la fel, scrii în acelaşi ritm interior şi interesele tale sunt mai mult sau mai puţin aceleaşi. De pildă, când din douăzeci de cărţi care apar într-o lună alegi patru cărţi ca să le recenzezi, nu le alegi întâmplător. Alegi un anumit tip de proză, de poezie, un anumit gen de carte care te interesează. Nu alegem nici că ne plac sau nu ne plac un anumit tip de scriitori, ci pur şi simplu sunt cărţi care spun ceva, care te duc pe tine personal undeva. Uneori am recenzat cărţi care nu-mi plăceau deloc, tocmai ca să mă pot duce până înăuntrul mecanismului lor şi să înţeleg de ce mă enervează îngrozitor. Am avut asemenea reacţii de mai multe ori, cărţi care mă scoteau din sărite. 

Cel mai tare mă scoteau din sărite cărţile pe care le simţeam false, încercam să demontez mecanismul şi de fapt înţelegeam în final de ce mă scoteau din sărite mai mult sau mai puţin. Era un fel de falsitate, de asumare a unor cărţi citite şi de mimare a mecanismelor. Nu vreau să zic că veneau din cărţi, vreau să zic că pur şi simplu voinţa de a fi scriitor îi ducea pe oamenii ăştia într-o zonă de imitaţie care nu era sterilă, îşi făceau pur şi simplu damblaua făcând cartea asta. Dar vreau să zic că până la urmă şi când citesc proză, şi când citesc critică, mai ales critica bună, critica realmente interesantă, lucrurile se adună în acelaşi fel cumva. Adică Brodski zicea: cărţile erau până nu de mult documente spirituale. Acum nu mai sunt, acum sunt altceva. 

Poezia are alt statut, mereu. Poezia e un fel de a intra pur şi simplu în propria-ţi biografie spirituală, ritmat şi având cumva o înţelegere dinăuntru a literaturii. Poezia ţi-e dată. 

Înainte să avem dialogul ăsta, mi-am dat seama că aş putea face nişte analogii între felul în care ne-am construit o carieră şi am scris cărţile tu, eu şi Bogdan Stănescu, pentru că fiecare am pornit ca recenzenţi, apoi am început să scriem. Înţeleg că poezia nu te-a bântuit niciodată pe tine, spre deosebire de mine şi Bogdan.

Eu am scris poezie, dar n-am publicat şi n-o să public niciodată! Sunt momente în care n-am putut să scriu nimic altceva decât poezie. Eu am destul discernământ literar ca să ştiu când nu trebuie să vorbesc despre anumite zone ale creaţiei şi am preferat întotdeauna proza, un anumit tip de proză, care are şi o doză de poem, pentru că m-am simţit mai degrabă cu picioarele pe pământ. Voi aţi scris la tinereţe, eraţi tineri.

Crezi că e un avantaj să începi să scrii proză mai târziu?

Depinde mult de ce fel de proză scrii. De pildă, o proză gen Aglaja Veteranyi sau proză gen Tatiana Ţîbuleac să zic, sau Raluca Nagy, genul ăsta de proză care ţâşneşte poate fi scrisă la douăzeci de ani fără niciun fel de problemă. Cred că nu întâmplător toate cele trei scriu proza aia poematică, care ar putea să fie foarte bine poem şi ar putea brusc să intre în anumite forme prozodice. 

În schimb, există genul de proză Uliţkaia, genul de proză de mare respiraţie, pe care o construieşti, pe care o laşi să se depună aluvionar, pe care o scrii în mulţi ani, dar în care contează tot oazele alea. Adică, indiferent cât de mare e construcţia – şi la Tolstoi, şi la Dostoievski, deşi e cu totul alt gen de raportare la istorie –, asta contează. Felul în care există câte o oază care nu e numai de poezie, e de umanitate incandescentă. E genul în care te recunoşti, în care respiri, indiferent de vârstă.

Ăsta e şi genul tău de proză?

N-aş zice că e neapărat aşa. Eu am pornit mereu de la o imagine, în tot ce am scris ca proză. A fost câte o imagine şi aici, probabil, e un gen de îmbinare cu poezia pe care am scris-o, dar n-o voi publica niciodată. Genul ăsta de imagine care este interioară şi care încearcă să se obiectiveze, care nu este personală de foarte multe ori. Cineva care ar studia Jung ar zice că e o imagine arhetipală, o imagine de inconştient colectiv, e ceva care-ţi apare. Uneori ne întâlnim cu lucruri din astea, uneori trec pe lângă noi asemenea lucruri, şi atunci eşti cumva obligat să limpezeşti ce căutai tu pe strada aia de ai văzut aşa ceva. 

Aş zice că încă mi-e greu să construiesc dincolo de personal. Adică, dintro căutare a adevărului propriu nu prea-mi vine să extind, să extrapolez, să spun că aş construi în zone pe care nu le-am experimentat niciodată, măcar prozastic, măcar în proza altora. Iar istoria de multe ori te trădează, mai ales când n-o poţi şi imagina, pe lângă faptul că o citeşti. De foarte multe ori istoria scrisă de învingători e o istorie paralelă cu adevărata istorie.

Am citit în ultimul timp foarte mulți ruși şi m-a copleşit minciuna în care au trăit ruşii contemporani nouă. Halucinant. Şi minciuna în care trăiesc scriitorii ruşi. Felul în care au fost călcaţi în picioare, distruşi, felul în care au rezistat într-o literatură enormă care nu se mai termină şi care, spre deosebire de noi, are din ce în ce mai multe valenţe, ciudăţenii.

Spuneai că proza are un nucleu personal, şi într-adevăr, citind romanele tale, îţi dai seama că e un substrat biografist puternic. Aş vrea să te întreb: subiectul romanelor tale e ceva ce te-a preocupat întotdeauna? A fost o obsesie mai veche care abia acum şi-a găsit formă sau ai stat în drum şi ţi-ai reevaluat viaţa, ai regăsit aceste două momente pivotale şi le-ai transformat în romane?

Dacă mă întrebi de ultimul roman, de Complezenţă, da, au fost aceste două imagini de care-ţi spuneam, au existat două lucruri care m-au bântuit şi care m-au făcut să încerc să le aprofundez. Ideea de bază de fapt era asta, a contrafactualului, ce-ar fi fost dacă n-aş fi făcut asta. Ăsta e un lucru care bântuie foarte mult acum prin literatură. 

Am început să scriu prima parte prin 2015 şi am terminat-o prin 2016, prima parte fiind aceea despre un spital comunist, un spital vechi, un spital care ne bântuie şi acum până la urmă, pe toți ne bântuie acest spital exact în anul în care vorbim. Cea de-a doua parte, care era o parte elveţiană, s-a coagulat foarte greu, nici acum nu înţeleg de ce, pentru că acesta a fost un subiect care m-a interesat foarte tare şi pentru care m-am documentat enorm. Din documentarea pe care am făcut-o ani de zile în privinţa părţii elveţiene n-am păstrat decât foarte puţin, nu pentru că mi s-ar fi părut irelevant, ci pentru că după plecarea mea din Elveţia, acolo lucrurile s-au schimbat destul de mult. Eu am prins o perioadă în care era război în Balcani atunci şi veneau foarte mulţi oameni din Balcani în Elveţia. Eram cumva trataţi cu toţii la grămadă şi în acelaşi timp eram priviţi ca nişte oameni care ar putea fi interesanţi, mai ales dacă s-ar adapta acolo. Era cumva vexant, nu ştiu cum să explic asta, pentru că noi eram diferiţi. 

Locul în care am lucrat în Elveţia, de pildă, era într-un fel, universitatea era în alt fel, la universitate erau studenţi din toată lumea, pentru că la Fribourg era o universitate internaţională, bilingvă, catolică, şi atunci erau nişte creuzete, într-o zonă un creuzet mai jos, în altă zonă un creuzet mai intelectual şi mai academic. Lucrurile astea s-au schimbat, pentru că, imediat după nişte referendumuri în Elveţia, s-a blocat orice intrare de rămas mult timp al străinilor, şi atunci creuzetul s-a cam împrăştiat. 

Au fost două lucruri care m-au obligat oarecum să le scriu, nu neapărat că sunt în biografia mea, ci pentru că era vorba despre lucruri care ne privesc într-un fel pe toţi. Povestea din anii de dinainte de 1989, cu copiii care nu erau lăsaţi să se nască, şi povestea de după 1990, cu acei oameni care erau invitaţi să plece cât mai repede, să se ducă unde vor ei – pe de o parte, cei care lucrau, şi, pe de altă parte, bătrânii lor, care erau deja în plus. Am văzut oameni extraordinar de bătrâni în Elveţia, nu-ţi poţi imagina cât de bătrâni erau, unii dintre ei cu greu îşi reconstituiau vârsta din acte pe care nu le găseau. Oricum, erau foarte mulţi oameni care depăşeau o sută şi mulţi ani, pentru că trăiseră bine.

Pentru cei care n-au citit romanul, mi-aş permite să fac o mică prezentare schematică a lui. E format din două părţi, din două romane aşezate în oglindă, unul dintre ele este al personajului Maia, care este tânără soră medicală într-un spital din Deva din 1988, şi fiind martora unui avort clandestin, ea ajunge să fie interogată de Securitate, iar al doilea roman, cincisprezece-douăzeci de ani mai târziu, o regăsim pe Maia în acest azil de lux elveţian unde e interogată pentru că salvase sau încercase să salveze de la moarte un bătrân internat acolo. Sunt două lumi unde Maia are probleme etice de altă natură, de fiecare dată. Niciuna nu pare perfectă. Ai resimţit tu însăţi, pentru că ai trecut prin experienţa emigraţiei, această formă deopotrivă de inadecvare la tine acasă în comunism şi în anii ’90, pentru că apar mineriadele, deopotrivă şi în Elveţia ca emigrant care nu se integrează şi vine cu alte valori şi alte aşteptări?

Eu pot fi inadecvată în tot felul de situaţii. Mă pricep la asta, este unul dintre lucrurile la care mă pricep cel mai bine. Da, cu siguranţă au fost momente de neînţelegere a situaţiei. După mine acum, la vârsta asta, am senzaţia că sunt de foarte multe ori momente în care retorica ne ia pe sus şi de foarte multe ori o inadecvare din neînţelegerea situaţiei. 

Personajul pe care am încercat să-l prind e inadecvat pentru că nu înţelege în partea românească situaţia politică în care se află, iar în partea elveţiană nu înţelege situaţia omenească în care se află. Nu reuşeşte să fie complezentă nici într-o parte, nici în cealaltă, adică să găsească liantul de comunicare, pentru că are tot felul de închipuiri, asta aş zice. Închipuirile astea sunt substanţa ei. La asta m-am gândit când am recitit cartea şi înainte de a o trimite, că sunt foarte multe lucruri care n-ar fi trebuit să încapă încă în memoria sau în sufletul unei fete de douăzeci de ani. Adică, la douăzeci de ani eşti preocupat de cu totul alte lucruri, pe de o parte, să te joci cu păpuşile, să găseşti un fetus şi să te apuci să te joci cu el ca şi cum ar fi o păpuşă, şi în partea cealaltă, să citeşti o carte în germană necunoscând limba germană, să insişti să termini o carte, că asta este ideea cel puţin aberantă. Şi despre aberaţie am vrut să scriu, într-un fel.

Ambele poveşti ale Maiei sunt două forme de maturizare, sunt nişte maturizări succesive. Cum ai gândit, cum ţi-a venit mai la îndemână ideea de a construi două romane separat în loc să spui povestea Maiei în acelaşi mare roman? Dacă a fost importantă ordinea în care le-ai scris sau ţi-a fost mai uşor cu unul decât cu celălalt.

Iniţial cartea avea patru volete pe care le-am schiţat într-un fel înlăuntrul celor două. Ar fi trebuit să mai urmeze o parte care se petrecea în Africa, în care Maia pleca în Gabon, tot ca asistentă medicală, era tot o întoarcere la origini cumva, în Libreville, tot un fel de Friboug. Culmea e că aceste lucruri chiar sunt biografice. Eu am avut la un moment dat actele depuse pentru Gabon şi numai faptul că am intrat la Filologie în 1989 m-a ferit să ajung în Gabon. M-am gândit tot timpul cum ar fi fost să plec atunci, pentru că voiam să plec, trebuia, nu mai suportam în general. Numai Gabonul s-a deschis, deci surorile medicale puteau să plece acolo şi am vrut să plec şi eu. N-am reuşit să plec. 

La partea a patra m-am gândit foarte mult şi era extraordinar de interesantă pentru mine, biblioteca doctorului Negru, pe care Maia, ca soră medicală la Deva, o reconstituie. O bibliotecă absolut fabuloasă, ştiu pe cineva care a avut o asemenea bibliotecă absolut extraordinară, cu totul ieşită din comun, şi pe care voiam s-o reconstitui după un criteriu care până la urmă m-a depăşit şi nu ştiu dacă o să-l reiau vreodată, criteriul era hapax-ul. Un cuvânt care nu este folosit decât în acea carte, o singură dată. Există asemenea cuvinte, nu sunt foarte multe, am făcut şi un lung inventar şi la un moment dat mam oprit, pentru că devenea ceva absolut imens. Dar asta voiam să zic, că erau cele patru volete, şi după aceea le-am redus şi am ajuns la aceste două poveşti care mi s-au părut că se ţin mult mai bine narativ. Am rămas la ele şi am încercat să le duc până la ultimele consecinţe.

Te-ai bucurat mai mult de scrierea din comunism decât de scrierea din străinătate?

La Înălţarea la Ortopedie am lucrat aproape un an şi jumătate, am scris-o bineînţeles înainte şi am scris-o foarte diferit de asta, pentru că am scris-o cumva dintr-odată. Am scris-o un an și jumătate, am mai scos, am mai tăiat, am mai asamblat, dar am scris-o ca pe apă. Știam exact unde mă duc şi ce fac. 

În schimb, dincoace, a fost destul de complicat şi am intrat în nişte documentări care m-au dus mai departe decât voiam şi pe care le-am sugerat în câteva feluri în carte. N-am vrut să ajung la vreo ideologie, n-am vrut să ajung la ceva care să sune a învăţătură de vreun fel, pentru că nu era cazul, dar în acelaşi timp am vrut să spun destul de clar şi de definit faptul că în acel home médicalisé se întâmpla ceva, care nu era ceva neapărat rău. 

Mulţi dintre comentatorii cărţii au vorbit despre partea asta, faptul că domnul Stoltz era într-o situaţie în care nu putea fi resuscitat, astfel încât ideea mea a fost şi de fapt ideea pe care am simţit-o în aer mult timp când eram acolo – că nu e atât de rău să mori. Pe de altă parte, şi că felul în care mori contează enorm. Felul în care te duci e mult mai important decât a sta la nesfârşit într-un pat fără să înţelegi ce ţi se întâmplă, fără să vezi ce e în jur, fără să poţi reacţiona, fără să te poţi mişca şi aşa mai departe. Era un fel de tanatologie, să zic, care era cumva optimistă. Lumile sunt altfel decât aici.

Între timp, Elveţia a devenit una dintre primele ţări care au introdus serviciul morţii asistate.

Nu era vorba de aşa ceva, n-a fost nicio clipă vorba de aşa ceva. Era vorba de unde te duci când te duci, de fapt despre aşa ceva era vorba. Acest home médicalisé, şi în carte, şi în realitatea pe care am trăit-o cât de cât, era într-un canton catolic, asta am spus-o tot timpul. Maia nu înţelege – şi perspectiva ei e foarte ambivalentă, duplicitară –, ea nu este neapărat creditabilă. Dar acolo se întâmpla un lucru nu neapărat rău, şi lucrul ăsta era. Adică în momentul în care se moare, se păstrează memoria, era o discuţie pe tema asta în mai multe zone, şi filozofice, chiar şi la universitate. Acolo era o universitate unde veneau tot felul de oameni şi conferenţiau, unde venea foarte multă lume bună şi-şi etala convingerile. Aşa încât o convingere de genul ăsta într-o ţară foarte deschisă spre antropozofie şi spre tot felul de lucruri de genul ăsta nu a părut nicio clipă bizară sau ciudată. Erau nişte instrumente de fapt, şi de ajutor, dar şi de relativizare a banalului. Pentru că banalul în Elveţia poate să fie îngrozitor, iar plictiseala probabil nesfârşită.

Dragă Simona, menţionai biblioteca doctorului Negru, care e un personaj spectaculos în romanul românesc, al Maiei, e atât de spectaculos, încât e greu de presupus că a fost fie personaj real, fie cu totul inventat. Dar eu te întreb totuşi dacă ai avut un model.

M-aş fi bucurat foarte mult să existe. Aş fi fost fericită. Aşa am rămas patru ani în acel spital, sperând. Trebuia să mi-l fac singură până la urmă. 

El pare un doctor care slujeşte mai multe tipare.

Au fost mai mulţi doctori reali, au fost mai mulţi doctori din Kundera, Ridicole iubiri, din anumite filme. Există un serial de Lars von Trier, în care stăteau în subsolul unui spital foarte bizar, un serial extrem de bizar.

O mini-serie de un umor extrem de întunecat.

Da, dar cu totul ieşit din comun. Erau nişte doctori şi acolo, cred că şi o bucăţică dintr-un doctor suedez. Deci era un suedez rău, pe care danezii îl urau şi care patrula prin spital. Pot să spun însă că doctorul Boghiş este un personaj real, de aia şi numele este atât de ardelenesc. Este un personaj real care era un doctor îngrozitor de talentat, n-am văzut să piardă vreodată vreun bolnav în toţi anii ăia, nici în sala în care lucram eu, nici în alte săli. Într-adevăr a plecat la Oradea în ultimii ani şi a murit într-un accident de maşină, mergând spre Oradea sau aşa ceva, şi n-a putut fi salvat de medicul de gardă. Era cu totul ieşit din comun acel doctor, un anestezist, un medic de terapie intensivă care ştia meserie cum foarte rar am văzut pe cineva.

În ultimii zece-cincisprezece ani s-au publicat şi la noi mai multe cărţi de nonficţiune, confesiuni, memorii, istorie orală, despre experienţa femeilor care au trecut în comunism prin avort. Tu însăţi ai scris într-una din aceste cărţi. Între timp au început să mai apară şi alte cărţi. Nu ţi-a fost teamă să abordezi printre primii acest subiect? Şi doi: dacă le-ai citit şi pe celelalte şi dacă nu ţi se pare un subiect prea riscant sau prea emoţional ca să dea cărţi bune.

Sunt două lucruri aici. În primul rând, înainte de toate aceste cărţi a fost traducerea lui Gail Kligman, Politica duplicităţii, care pur şi simplu a arătat cum stau lucrurile, cum s-a întâmplat obiectiv. Deci asta e o carte nu neapărat de istorie orală, cât o carte de istorie pur şi simplu. După aceea au fost aceste cărţi de care spui. Nu mi se pare un subiect pe care să-l abordezi sau nu. Eu fac parte dintr-o generaţie care e cea a decreţeilor, cum ştii, acei copii numiţi decreţei, şi din punctul lor de vedere, tratarea acestui subiect cu avorturile e foarte riscantă, pentru că e inversă. Adică e din perspectiva victimei posibile.

Nu înseamnă că toţi copiii născuţi atunci erau destinaţi avortului!

Asta cu siguranţă, dar în acelaşi timp trebuia să fii un copil foarte dorit ca să nu-şi pună nimeni problema, mai ales dacă mai aveau alţi copii. Generaţia a fost imensă. La şcoală ştiu că înainte de noi erau clase A, B, C, iar noi eram până la I sau până la K. 

Poate să fie un subiect care să te cam obosească în momentul în care e tratat ideologic sau superficial. Nu ştiu ce ar însemna să tratezi foarte profund un subiect de genul ăsta, dar mi s-a părut că el coagulează o mulţime de alte lucruri. Adică ce te faci cu un copil când tu eşti infantil, deci din punctul de vedere al personajului principal mi s-a părut foarte ofertant. Asta este o altă secvenţă care chiar a existat, acel fetus chiar a fost una dintre imaginile de la care am pornit cartea asta. Făcând şcoală sanitară, bineînţeles că am văzut tot felul de lucruri în perioada aia şi mi-au rămas cumva în cap. 

În acelaşi timp, când lucrezi într-un asemenea loc, dezvolţi un fel de insensibilitate care e obligatorie, pentru că altfel nu poţi continua. Am citit mai multe cărţi care ating acest subiect mai mult sau mai puţin, şi mi s-au părut întotdeauna dinăuntrul subiectului, dar nu mi s-au părut nici false. Toți copiii librăresei, pe care a scris-o Veronica D. Niculescu, aborda un asemenea subiect, de asemenea Corina Sabău avea un roman foarte interesant. E la fel cum e cu orice subiect, până la urmă. Depinde unde te duci cu el, depinde ce faci, depinde cum faci constelaţiile astea în jurul lui. Poate că ar trebui epuizat odată şi odată, dar ar trebui cumva să treacă şi perioada asta a noastră. Adică, după șaizeci de ani cred că n-o să mai scriem despre avorturile prin care au trecut mamele noastre.

Dacă tot suntem la subiectul ăsta, crezi că sunt teme pe care bărbaţii le pot aborda mai bine decât femeile în literatură şi viceversa?

N-aş zice asta, chiar nu cred. Nu mi se pare deloc interesant să fie aşa, adică un bărbat care nu poate aborda mai bine ca o femeie orice temă, şi o femeie care nu poate aborda mai bine ca orice bărbat absolut orice temă. Există nişte lucruri pe care le-am citit în ultimul timp care mă contrazic. Dar în literatură prefer să nu intru acolo. Ştiu câteva cărţi care încă n-au apărut, ştiu un subiect pe care nu pot să-l devoalez în momentul ăsta, dar o să-l devoalez în momentul în care apare, am promis că discut despre asta, vreau să zic că până la urmă e important să te situezi în câmpul ăla care contează literar şi în care eşti şi bărbat, şi femeie. Ştii foarte bine că nu scriem cu altceva în afară de memorie pe spaţii mai largi, scriem cu genul ăsta de interior pe care-l putem şi feminiza, şi masculiniza, şi în care genul personal contează mai puţin.

Aveam obiceiul ca atunci când invitam un poet sau o poetă în emisiune să-i pun aceeaşi întrebare: cu ce parte a corpului se scrie poezia. M-ai adus cu discuţia în punctul ăsta, mă tentează să te întreb cu ce parte a corpului se scrie proza.

Cu coloana vertebrală. Adică îţi rupi coloana stând nouă ore pe zi şi încercând să faci o frază, să refaci o frază şi să tai ultimele două pagini scrise în timp ce sună telefonul.

Ce-ţi place cel mai mult la scrierea unui roman? Care parte a procesului?

Finalul! În momentul când o trimit la Polirom sunt fericită, abia atunci. În rest sunt distrusă, ruptă şi nu-i înţeleg deloc pe acei scriitori care spun cum stau ei în coconul lor şi cum scriu proză cu mare bucurie. Nu-i pot înţelege! N-am citit în memoriile niciunui mare scriitor ceva despre acea bucurie imensă a scrisului. Îmi pare rău s-o spun.

Anul trecut ai scos şi o antologie absolut remarcabilă din poezia Ilenei Mălăncioiu, Peste zona interzisă, într-o colecţie splendidă de altfel, a editurii Cartier. Eu te ştiu pe tine dintotdeauna ca o mare admiratoare a poeziei Ilenei Mălăncioiu, dar deopotrivă şi a omului şi a intelectualului public Ileana Mălăncioiu. Cum s-a pus proiectul ăsta pe roate?

Propunerea a venit din partea Ilenei Mălăncioiu. Ea m-a rugat să o fac şi editura mi-a făcut contractul. Noi ne cunoaştem de mult, din anii ’90 cred, şi m-a uimit întotdeauna la Ileana Mălăncioiu felul în care n-a fost luată de niciun val. Nu s-a lăsat luată de niciun val, a rămas clară, lucidă şi spunând lucrurile până la capăt, în ciuda lucrurilor care i s-au întâmplat tocmai datorită acestei intransigenţe. E foarte rar, după cum ştii, şi e foarte greu în acelaşi timp să fii complet necomplezent şi răspicat, şi în acelaşi timp să poţi continua să fii în lumea literară. 

Poezia Ilenei Mălăncioiu este o mare poezie, care nu s-a lăsat în niciun fel împinsă, ea a reuşit să fie cine este şi din punct de vedere literar. Poemele ei sunt un gen de poezie care depăşeşte cumva clasicitatea şi care vine în acelaşi timp nu doar din anii ’60, când a început să scrie şi să fie poetă recunoscută, dar şi în prezent. A reuşit să se acordeze cumva şi la prezent, dar nu la poezia ultimilor scriitori. După mine, Ileana Mălăncioiu este o mare poetă, care a reuşit în acelaşi timp să fie şi o mare figură.

Asta voiam să şi spun, că în ciuda faptului că e o mare poetă şi mulţi dintre noi o apreciem la superlativ, rareori am regăsit-o în poezia tinerilor, în discursul tinerilor. De ce crezi că s-a întâmplat asta? Pentru că a fost un pic mai retrasă, mai puţin populară din punctul de vedere al prestaţiilor publice? Ce s-a întâmplat?

Probabil că e şi clasicitatea, genul de poezie pe care o scrie şi care e foarte înnădită, poezia anilor ’60, pe de o parte; pe de altă parte, nu este un om expansiv, şi asta a contat. N-aş putea să mă pun în pielea tinerilor poeţi, dar după mine trebuie citită şi sunt poeme care sigur i-ar interesa.

Simona, aş întoarce discuţia noastră înspre activitatea ta de editor la Editura Institutului Cultural Român. Care e planul tău editorial acolo? Eu am observat ce vrei să faci, dar aş vrea să te aud şi pe tine spunând.

Eu nu am un plan editorial, şi dacă aş avea un plan editorial, mi-ar fi imposibil să vorbesc acum despre el. Această editură, care probabil este ultima editură de stat, ar trebui să publice cărţi care să sprijine activitatea Institutului Cultural Român, literatura română vie, care există în acest moment. Ar trebui să facă antologii foarte bine gândite, cu ţintă, pentru ţările europene unde ar urma să fie nu vândute, că nu se vinde aşa ceva, ci distribuite, la târguri de carte, oamenilor esenţiali. Ăsta e un lucru foarte greu de făcut, să alegi douăzeci de prozatori buni, să-i traduci cu bani foarte mulţi. Această editură cu bani publici are bani ca să publice aşa ceva. Ăsta ar trebui să fie planul editorial, conform legii de funcţionare a Institutului Cultural Român. 

Eu nu am niciun plan acolo, m vrut să fiu impersonală şi am încercat din răsputeri, filozofic aproape, am încercat să fiu impersonală. Deci să nu conteze faptul că sunt acolo, dar să nu las să treacă niciun fel de mizerie. Acum, habar n-am dacă e bine sau dacă e rău, mi s-a părut fundamental, mi s-a părut că foarte mulţi dintre noi ştim ce înseamnă mizerie literară şi că e absolut păgubos să ne minţim şi să băgăm şi pe gâtul altora cărţi pe care noi nu le putem digera la noi acasă. Asta este o problemă care ne priveşte pe absolut toţi şi care ţine, până la urmă, literatura tânără, care contează în momentul ăsta, literatura oamenilor de treizeci, de patruzeci de ani, şi care trebuie să se regăsească cu orice preţ în acele pieţe literare. Asta e fundamental. Această editură poate să facă şi asta, poate să publice anumite albume, care sunt extraordinar de costisitoare pentru alte edituri, ale unor pictori, ale unor oameni din artele vizuale, ale unor oameni de teatru, de care au nevoie în anumite momente, la anumite evenimente pe care le au ei în străinătate, cu ICR-ul sau cu altcineva.

De care titlu eşti cel mai mândră din cele apărute în ultimii ani?

Eu nu sunt mândră de nimic. Jur! Nu am niciun fel de mândrie în această editură, e o chestie pe care mi-o voi asuma, atâta timp cât voi fi aici, total impersonal. Am făcut nişte antologii pe care le-a tradus Alistair Ian Blyth, care au fost făcute împreună cu Ministerul Culturii în acel moment, pentru că noi n-am putut plăti până la capăt, antologii de proză contemporană în care prozatorii îşi alegeau ei înşişi fragmentele din propria carte, aceste fragmente fiind urmate de nişte micro-interviuri în care ei se prezentau şi mai ales prezentau alţi tineri scriitori. Asta a fost o chestie foarte concentrată, care după aia a fost refăcută de Alina Purcaru în spaniolă, alţi douăzeci de prozatori contemporani. Lucrurile de genul ăsta pur şi simplu ne fac să avem obraz, când mergem undeva şi când ne întâlnim cu oameni care ştiu despre ce e vorba şi care fac aşa ceva.

Mai ai timp tu însăţi să traduci? Pentru că ai făcut câteva traduceri până acum şi nu ştiu dacă te mai amuză să mai intri în pielea traducătorului.

N-am avut nicio ofertă de traducere, n-aş traduce acum. Am tradus Alejandra Pizarnik, ar fi trebuit să apară la Nemira, dar n-au fost bani. Am tradus o carte întreagă pe care o am încă nepublicată. Cred că aş traduce Bolaño, aş traduce Pizarnik, de pildă jurnalele ei, care sunt interesante. Cam asta aş traduce. Nu m-aş apuca de tradus profesionist, pentru că chiar nu mă interesează.

Prima întrebare a chestionarului „All you can read” este legată de cartea copilăriei. Care a fost pentru tine?

Povestirile lui Habarnam.

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

2666, de Roberto Bolaño.

Cartea clasică necitită deloc sau până la capăt? Numeşte una, bănuiesc că nu eşti atât de silitoare pe cât credem noi.

Pe cât par! Am citit toate cărţile!

Bravo, eşti prima care răspunde.

Pot să spun cartea pe care am citit-o de două ori pentru că am uitat că am citit-o.

Care?

Libertate, de Franzen. Am citit-o o dată, şi când a reapărut în colecţia mică, am mai citit-o o dată. 

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Ţipă cât poţi, de Moni Stănilă.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

În Imago, de Ludmila Uliţkaia. 

Cu ce scriitor din istorie ţi-ar plăcea să ieşi la un mic şi o bere după ce se termină pandemia?

Mi-ar plăcea cu Dante! Să-mi povestească ce i-a făcut lui Brunetto Latini, de pildă. Cu Bolaño mi-ar plăcea să mă duc, aş sta la nesfârşit să-mi povestească. Şi cu Houellebecq, pe care l-aş detesta, dar aş sta cu el la o bere.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Muzica lui Lipatti, compusă de Lipatti.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi aceea?

Bolile autoimune. Adică lupta omului cu el însuşi şi auto-călcarea în picioare.

Pentru că suntem încă în pandemie, am o întrebare legată de locul preferat din Bucureşti: unde o să dai buzna prima dată când viaţa va reveni la normal? Poate să fie locul ăsta orice: o cafenea, o librărie, o stradă, un muzeu, o piaţă.

O să dau buzna la Biblioteca Centrală Universitară, unde nu se poate intra, unde poţi să implori, unde stai în faţă. În orice bar am putut intra în perioada asta, dar la Biblioteca Centrală Universitară am fost ţinută în hol, am implorat să primesc anumite cărţi, pentru că fac o documentare, şi le-am primit cu mare greutate. Acolo voi da buzna şi voi sta cât am nevoie, că am nevoie de nişte cărţi pe care nu le pot nicicum obţine.

Pentru a zecea întrebare, care de fiecare dată este în funcţie de invitat, legat de subtitlul unuia dintre cele două romane ale tale, adunate între aceleaşi coperte, Complezenţă, „Musafir pe viaţă”. Unde ţi-ar plăcea să fii musafir pe viaţă?

Mi-ar plăcea să fiu musafir pe viaţă la Fribourg, exact în casa în care am stat, şi să mă plimb de câte ori am chef pe malul Sarinei. E un oraș superb.

februarie 2021