„Sunt o fiinţă tânără cu o carcasă tot mai puţin potrivită”

interviu cu Simona POPESCU 

Marius CHIVU: Dragă Simona, eşti una dintre cele mai discrete personaje ale literaturii noastre, şi ca apariţii publice, dar şi ca apariţii editoriale, publici relativ rar, ceea ce nu înseamnă că nu scrii sau că n-ai scris în acest timp, dovadă că se pregăteşte o avalanşă de cărţi cu numele tău, unele deja au apărut, cum e primul volum al unei serii de volume intitulate „Opera poetică”, la Editura Rocart, o carte de poezie nouă, dar şi mai veche, la Editura Nemira şi o serie de alte cărţi la Polirom. Mai întâi te-aş întreba însă cum poţi trăi departe de viaţa literară?

Simona POPESCU: Pauză de respiraţie, ca să citez un volum colectiv scos împreună cu prietenii mei Andrei Bodiu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea. Debutul nostru colectiv. Eu sunt un om timid şi de felul meu „retractat”, ca să folosesc cuvântul lui Victor Brauner, cu celebrele lui autoportrete de retractat. Sunt şi un om dificil şi sunt un om onest. Dacă apar în public şi e nevoie să vorbesc despre una-alta, onestitatea mea am observat că deranjează. Şi altfel nu pot să fiu. 

Şi atunci am hotărât să fiu cât mai retrasă, m-am cam izolat, s-au şi întâmplat nişte lucruri despre care n-am să vorbesc acum, poate altădată, poate mai târziu, în 2005, legate de lumea literară românească, care m-au deconcentrat şi m-au amărât. Atunci mi s-a părut că e mai bine să mă ţin departe şi să îmi văd de treaba mea, pentru că până la urmă cărţile sunt cele care rămân, dacă rămân, şi că nu e bine să pierd vremea cu prostii, mai ales dacă aceste prostii mă lezează şi mă corup în sensul că, dacă te lezează, când eşti lezat trebuie să te şi aperi, şi dacă te aperi trebuie să fii şi puţin rău şi uneori poate că nejust în răutatea ta, devii meschin şi eu nu vreau să am de-a face cu astfel de apucături, m-aş dezamăgi pe mine însămi. Sigur că se întâmplă să mă apăr, şi când se întâmplă să mă apăr repet cuvântul ăsta, sinceritate şi onestitate, care deranjează. Cam aşa stau lucrurile. 

La un moment dat, acum vreo cinci ani, am primit un mesaj pe email de la revista Steaua, de la cineva care făcea o anchetă, se numea „Cum v-aţi lăsat de scris”. Şi eram în micuţa mea cameră, care-mi era birou, o fostă cameră de serviciu, la „biroul” meu, între ghilimele spun asta, că era o fostă maşină de cusut Singer şi din când în când scriam şi dădeam la pedalele acelea de Singer, şi citesc asta şi atunci am avut un şoc, pentru că, pe vremea aceea, nu mă gândeam la cum sunt percepută din afară, pentru că uitasem de lumea din afara mea şi uitasem de timp mai ales, adică timpul trecea şi eu eram foarte prietenă cu timpul. Cum zice Heraclit, că „timpul e ca un copil care se joacă cu nişte pietre pe marginea râului”, şi cumva eu eram al doilea copil care se juca, copilul nu timpul, pe marginea râului cu nişte pietre, dar uite că prietenul meu timpul trecea pentru toată lumea, şi deci trecea şi pentru mine. 

Şi m-am dus în apartamentul nostru şi i-am spus soţului meu Bogdan: „uite ce am primit! Uite ce anchetă, uite ce întrebare: cum te-ai lăsat de scris? Ce să fac?” Şi el a fost la rândul lui derutat, adică ce anchetă e asta? Cum poţi să pui o asemenea întrebare unor scriitori? Chiar dacă ei s-au lăsat definitiv de scris! Şi mia zis: nu răspunde. Şi m-am întors în camera mea, şi am zis: hai să răspund, dar să răspund pe larg şi să vorbesc despre mai multe lucruri. Şi mi-a ieşit un eseu amplu, care o să-mi apară, sper, curând într-o carte de eseuri pe care o s-o public în trei-patru volume la Polirom. Mi-a ieşit un text frumos despre admiraţia mea pentru scriitorii care scriu puţin, despre faptul că eu nu am atâta putere, atâta curaj şi o personalitate atât de mare încât să mă las de scris, nu pot asta, asta o pot face cu adevărat marile, puternicele personalităţi, Ion Barbu se lăsase după o carte-două, şi „După melci”, Urmuz se lasă şi de scris, şi de viaţă, Matei Caragiale, sunt puţini, sunt excepţiile şi sunt oamenii pe care eu îi preţuiesc foarte mult şi pentru această putere de „a se lăsa” de scris. Nu mai vorbesc de Urmuz, care se lasă şi de viaţă. 

Am o slăbiciune pentru personajele astea care au atâta curaj, pe care eu nu laş putea avea. Şi am scris despre faptul că eu nu m-am lăsat de scris, doar m-am lăsat de publicat şi de autopromovare, deşi n-am făcut-o niciodată, dar în ziua de astăzi contează şi uneori oamenii chiar cred că ai dispărut şi că nu mai exişti. Însă, eu am rămas cu o amintire emblematică. 

La un moment dat m-a oprit o doamnă care era mare scriitoare pe vremea aceea, între timp a mai dispărut şi ea, adică trăieşte, dar e mai estompată – folosesc acest cuvânt –, pentru că doamna mi-a spus într-o întâlnire, la un târg de carte, „dar ce mai e cu tine? Te-ai estompat de tot!”. Şi i-am zis: „Doamnă, m-am estompat pentru că scriu. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când scriu mă estompez”. Şi scriam într-adevăr de ani de zile la Exuvii. Nu numai la Exuvii, pentru că scrisul pentru mine nu înseamnă numai să stau şi să fac nişte fraze. 

Scrisul înseamnă să trăieşti într-un anumit fel, să fii conectat la informaţia dintotdeauna a lumii şi mai ales la informaţia contemporană, extrem contemporană. Scrisul înseamnă foarte multe lucruri. Scrisul e doar un efect, scrisul efectiv, şi publicatul unei cărţi căreia îi pui punct că trebuie să-i pui punct. Mie nu-mi place să pun punct, mie-mi place să ţin cărţile toată viaţa. Dacă aş fi ca Pessoa aş face frumos şi mi-aş face cărţile pe toată viaţa, mai multe la care scriu simultan şi aşa ar fi frumos. Dar zice lumea că te-ai estompat sau ai dispărut sau îţi apar anchete din acestea cu de ce te-ai lăsat de scris. 

Am trimis textul lung, care se numea: „Cum de nu m-am lăsat de scris”, şi implicit era „dar de publicat, da”. Şi cu pandemia asta, când a venit, m-am gândit că eu aşa ca un copil, jucându-mă cu timpul ca un copil, că tot ziceam de Heraclit, m-am gândit prima dată că viaţa omului are şi un sfârşit imprevizibil şi trebuie să fii norocos să trăieşti 80 de ani, dar poate că nu eşti aşa de norocos, mai ales în condiţiile astea, şi am zis că poate ar fi cazul ca măcar ce am să le pun frumos, să le aranjez, ca pe nişte haine în sertar, şi să le dau drumul. Pe toate. 

Ştiu că există o strategie că să publici în fiecare an câte o carte, e o prostie să publici mai multe deodată, dar eu nu fac strategii, pentru că eu cred că dacă e să rămână cărţile rămân, dacă nu – nu rămân, orice ai face şi oricum te-ai suci, aşa că să încerc să le public repede pe toate câte sunt, într-un an-doi, maxim trei. Bine, nu depinde numai de mine. Domnul Silviu Lupescu, care e editorul meu, mi-a spus de mult că uşile sunt deschise pentru mine, cred că asta a fost o greşeală, pentru că ştiind că uşile sunt deschise nu m-am mobilizat. Aşa că i-am scris o scrisoare acum, după nişte ani mulţi, din 2006 de când i-am scris pentru Lucrări în verde n-am mai dat niciun semn. Şi acum i-am scris aşa, ca o fantomă, o scrisoare, „Dragă domnule Lupescu, au trecut 15 ani de la ultimul meu mesaj, eu între timp am scris şi am nişte cărţi; mai e uşa aceea deschisă pentru mine oare?”. Şi el mi-a scris foarte frumos că sigur, te aşteptăm, mobilizează-te.

Păi sigur că te aşteaptă Editura Polirom, pentru că la ei ai avut nenumărate ediţii ale romanului Exuvii, care s-au vândut foarte bine. Dar să vorbim mai întâi despre opera poetică, primul volum dintr-o serie, e voluminos, nu mi-aş fi imaginat că puse împreună cărţile tale de poezie dau o asemenea impresie de corp. Sunt toate cărţile tale de poezie urmate şi de un dosar foarte consistent al receptării poeziei. Are o prefaţă foarte frumoasă de Cosmin Ciotloş. Cum a fost? Ţi-ai recitit, ţi-a venit să intervii pe poeme, ai fost surprinsă că scriai într-un anume fel, ai fost surprinsă să îţi dai seama că scrii la fel, cum te-ai perceput evaluându-ţi opera poetică?

Eu am fost invitată de Călin Vlasie să fac asta acum mai mulţi ani, eu scriu în prefaţă trei ani, dar prefaţa e de acum doi ani. Deci ar fi cam acum cinci ani că el mă invită să intru şi eu în această colecţie, Opera poetică, şi mi se pare că era adăugat şi un ’80. 

Iniţial am zis că nu, adică m-au deranjat două lucruri, că „Opera poetică”, şi de câte ori le mai spun unor prietene, eventual mai scriu câte un email, însoţesc cu o paranteză: pardon de expresie. „Operă poetică” (pardon de expresie). Deci am amânat, am zis că mă mai gândesc, dar m-am gândit câţiva ani şi apoi nici nu voiam să fiu arondată, Opera poetică ’80, nu vreau să fiu arondată generaţiei ’80, cum nu vreau să fiu arondată nici generaţiei ’90, deşi eu am participat la „bătălia” – între ghilimele – ideologică a generaţiei ’90, care văd că aproape nu contează, sau dacă contează, contează, culmea!, prin nişte nume selectate habar n-am pe ce criteriu, uitându-se faptul că ideologic generaţia asta există prin ceea ce au avut prietenii mei din grupul de la Braşov. 

Adică, dacă generaţia ’90 există ca ideologie, adică dacă au fost şi nişte capete teoretice acolo, pentru că noi n-am beneficiat nici măcar de un singur critic literar serios, al nostru, care să ne însoţească şi să scrie despre noi, despre proiectul nostru, să ne urmărească pe câţiva, n-am avut acest noroc. E un noroc într-adevăr, uite, cei mai tineri scriu unii despre alţii, din 2000 să zicem, au critici literari, scriu unii despre alţii, noi nu am avut parte de cutia asta de rezonanţă. Mă crucesc şi mă uimesc de câte ori dau de poveşti despre generaţia ’90, cât de aiurea şi false sunt toate lucrurile astea, despre care voi vorbi odată ca să pun la punct nişte lucruri, deşi eu m-am despărţit, m-am desprins de ideile astea, de ideea de generaţie, şi dacă e să mă simt bine cu nişte scriitori, ei rămân băieţii din grupul de la Braşov, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, a căror poezie mie continuă să-mi placă cel mai mult din tot ce se scrie, şi ştiindu-i şi ca oameni, sunt oameni de care-mi place şi cu care mă simt bine. 

Deşi, cu unul dintre ei nu mai vorbesc, că s-au întâmplat nişte lucruri, şi Andrei a plecat dintre noi. Deci am rămas aşa, trăiesc în bula grupului de la Braşov din anii ’80, care era o minunăţie de grupuleţ tânăr, de liceeni, o fată şi trei băieţi, ca-n filme cumva.

Să ne întoarcem la „poezia fetei”.

Să ne întoarcem la „poezia fetei”. Mă întrebai cum văd reeditarea. Şi a venit această invitaţie de la Călin şi i-am spus cu bun-simţ, pentru că trebuia să spună ceva despre mine nu doar ca scriitor, i-am spus: poate o să public după ce publică majoritatea poeţilor importanţi din generaţia ’80, adică nu mă bag în faţă.

Bine, dar o astfel de colecţie nu funcţionează cronologic. Ea poate să ia din orice generaţie câte un nume.

Deocamdată era aşa. Aştept la rând. Eu sunt mai tânără. Aştept întâi, cum se cuvine, după vârstă, că aşa cred că e bine. Atât am prelungit, colecţia era la Cartea Românească şi Călin Vlasie a plecat de acolo şi şi-a făcut o editură foarte mică, deocamdată, dar cred că va fi o editură de nişă, onestă şi interesantă, şi m-am hotărât pentru că mi-am dat seama că generaţiile s-au schimbat, studenţii mei mă tot întreabă: unde vă găsim cărţile? – nu ştiu, la bibliotecă? – Nu. Şi am zis: hai că e un prilej să adun toate cărţile mele de tinereţe, că n-au mai fost publicate de foarte multă vreme, deşi eu aş fi putut să le republic, că nu e mare lucru în ziua de azi, o fac atâţia. Dar nu m-am îngrijit, nu mi-a păsat, m-am dus înainte cu ce scriu.

Şi am citit pentru prima dată, pentru că trebuie să fac corectura. Am citit de două ori. Nu am schimbat nimic în corpul de texte, pentru că nu umbli dacă e o restituire, singurul lucru pe care l-am făcut, pentru că l-au făcut alţii înaintea mea, şi Bogdan Ghiu, şi Călin Vlasie şi alţii, că nu este operă poetică figée, deci din aia de restituire, ca şi cum autorul nu mai trăieşte. Dacă autorul trăieşte, lasă-l să-şi asambleze cum vrea el, ce vrea el, ceva care să-l reprezinte în totalitate. 

Am hotărât să adaug o anexă cu poezii de la 17-18 ani, pe care nu le-am pus într-o carte sau, la un moment dat, în antologia poeziei mele din 2004, la Paralela 45. Atunci m-a chemat Gheorghe Crăciun să fac antologia, m-a somat, că nu prea voiam, că mi se părea că încă n-a venit vârsta să mă antologhez, şi adăugasem iniţial versuri din tinereţe şi George mi-a spus: cred că nu e bine acum să adaugi astea, că sunt mai de copil, mai de începuturi. Şi mi-am dat seama că are dreptate. După ce am publicat Lucrări în verde, în care fac pe acolo ce fac în aşa fel încât unii mă consideră o scriitoare foarte sofisticată, foarte complicată, nu e aşa, dar mă rog, foarte mulţi aşa au spus.

E o arhitectură acolo…

Intelectualisme. Da, dar nu e bine să vezi doar asta, cum să vezi doar asta? După Lucrări în verde am zis: acum îmi permit să recuperez naivităţile de la început, care-i plăceau atât de mult lui Alexandru Muşina, pentru că el în Antologia generaţiei ’80, pe care o gândise în anii ’80, a fost publicată după ’90, a vrut foarte mult să fim şi noi, puştii care eram în jurul lui, Grupul de la Braşov, şi s-a împuţinat foarte mult la poeziile acelea simple, de la 17 ani. Şi am zis că e momentul să se vadă de unde a pornit iedera de s-a întins pe faţadă, să se vadă şi frunzuliţele alea mai mititele. Şi am adăugat două eseuri scrise de mine la un pic peste 20 de ani şi publicate unul în Dialog şi unul în Echinox, despre cum vedeam poezia. Adică am vrut să vadă că un tânăr poet în comunism gândea poezia, adică erau şi oameni foarte serioşi. Tineri, tineri, dar tineri intelectuali înainte de orice. Tineri conectaţi la poezia lumii, la valorile lumii. 

Chiar eram nişte fiinţe foarte serioase, oneste, cu o doză mare de puritate aş zice, în contextul ăla de lucruri mizerabile şi constrângătoare, într-un moment în care totul participa la deformarea ta, şi tu nu puteai să te aperi decât refuzând şi izolându-te, de fapt, de tot ce era în jurul tău. Şi ştiind noi că n-o să fim publicaţi în vecii vecilor, cât trăieşte Ceauşescu şi cât ţine dictatura. 

Am mai simţit nevoia să adaug un poem nou, colaj, din tot ce am scris, în care fiecare vers începe cu „îmi amintesc”. Şi practic, eu scriu acolo „îmi amintesc”, dau câte un vers, este un poem despre cum îmi amintesc nu de viaţa mea, ci de felul în care am scris despre ce am scris şi mai ales tot ce a rămas pe lângă, nescriind. Pentru că scrii poezie, dar în spatele poeziei tale sunt fapte de viaţă şi aşa mai departe. Şi acest poem recapitulativ este de azi şi eu zic că există o continuitate în poezia mea, cu acest Lucrări în verde care tulbură foarte puţin lucrurile. 

Adică Lucrări în verde era o carte experiment, şi provocată fiind de studenţii mei care la vremea aceea nu suportau genul poezie, adică li se părea absolut prăfuit şi de nefrecventat, în anii respectivi poezia era la pământ, adică nu erau festivaluri, să scrii poezie era cvasi-penibil, chiar ca tânăr autor, nu voia nimeni să scrie poezie. Era ceva neserios şi, dacă n-ai altceva mai bun de făcut, scrii poezie. Şi atunci am scris cartea aceea cu pledoaria mea pentru poezie, istoria poeziei, cu conexiuni în contemporaneitate, foarte important contextul. Acum n-aş mai scrie-o, nu-i nevoie. 

Acum, dimpotrivă, e atâta inflaţie de poezie, aşa un amestec, cum criticii literari, din păcate, cei serioşi şi de care noi scriitorii avem atâta nevoie nu mai sunt, e o harababură, se amestecă pe Facebook, cineva care a publicat cinci poezii în viaţa lui sau zece are o sută de like-uri că e frumoasă fata sau frumos băiatul, sau nu ştiu cum băiatul sau nu ştiu cum fata, şi un scriitor care contează poate să aibă 10 like-uri. Mi se pare aşa ceva… Unde sunt criticii noştri?

Nu ştiu dacă un critic ar trebui să facă asta, dacă el ar fi ascultat, dacă ar putea alege una sau alta în contextul reţelelor sociale, unde totul se diseminează.

Tocmai acum e nevoie de ei. E mai multă nevoie ca oricând.

Dar nu ştiu dacă ar putea, dacă ar face faţă.

Nu ar face faţă pentru că ar lua dislike-uri.

Şi cu ce instrumente să facă faţă?

Reţeaua n-ar mai fi prietenoasă cu el.

Dragă Simona, de câte ori am avut invitaţi poeţi la „All you can read”, de-a lungul timpului, am construit o mică tradiţie în a-i întreba pe toţi două întrebări, aceleaşi. Prima e – înainte să ne apucăm să vorbim tot despre poezia ta fac acest intermezzo…

Deci azi vorbim despre poezia mea, nu despre proza viitoare, planurile mele viitoare.

Nu vorbim, că n-avem când.

N-avem când. Dar spunem că există.

Cu ce parte a corpului crezi că se scrie poezia?

Eu aleg creierul, dar nu separ creierul de inimă. Adică uite, mă duc spre Antonin Artaud care vorbea despre cerebralitatea inimii şi nu mai ştiu cum să parafrazez să fie invers, despre un fel de suflet al minţii. Pentru mine inima şi creierul sunt de nedespărţit. Aş zice creierul plus inima.

Se şi vede, de altfel, în poezia ta, care mi se pare atent construită în ceea ce priveşte referinţele, citatele, uneori rămân în original, stratificarea în pagină, un poem deasupra paginii, un poem în subsol…

Dar văd că te duci spre creier acum. 

Da. Asta e parte formală, să zicem. Dincolo de conţinut.

Eu cred foarte mult în inocenţă. Eu cred că o zonă puternică în toată literatura mea este legată de cuvântul inocenţă, a se înţelege literalmente şi în toate sensurile, plecând de la Cântecele inocenţei, ca să fie mai precis, şi Cântecele experienţei, despre care vine vorba în cartea mea viitoare, Plante şi animale.

Pentru cineva care a scris mult despre copilărie, adolescenţă, o carte se cheamă Juventus şi alta care se cheamă Exuvii, crezi că există o vârstă propice poeziei?

În principiu tinereţea, când eşti foarte tânăr. Dar devine foarte interesant ce se întâmplă după ce treci de o vârstă şi chiar începi să îmbătrâneşti. Atunci terenul de joacă este uriaş. Atunci tu ştii atât de multe lucruri, eşti atât de disponibil, ai atâtea „jucării” – jucării în sensul lui Nabokov, care zicea că jucăria este o capodoperă, dar nu în sensul lui Nabokov – atât de multe lucruri interesante adunate, încât, dacă-ţi păstrezi tinereţea, şi eu îmi păstrez tinereţea indiferent de vârsta biologică, este fantastic ce poţi să faci cu tot ce ai acumulat. Când eşti tânăr nu ai mari acumulări.

Dar nu te blochează tocmai această acumulare?

Nu, este fantastic. E un uriaş teren de joacă, cu fantastic de multe jocuri ale minţii şi ale tot ce vrei tu. Uite, îţi dau un exemplu: eu am şi cursuri de creative writing la facultate, şi în funcţie de cum îmi cer studenţii facem proză sau poezie. De cele mai multe ori poezie şi merg şi eu să lucrez cu ei. Când eram foarte tânără am auzit că Nichita Stănescu „producea” versuri pe care unii le scriau pe şerveţel în faţa lui, sau chiar el. Şi mi se părea neserios cumva, adică aşa un mare poet care a ajuns să emită nişte versuri pentru unii-alţii. Acum înţeleg foarte bine povestea asta. Nu oricine poate să fie spontan. 

Ieri îl pomeneam pe David Antin, un poet american la care ţin foarte mult, care se ducea în faţa publicului studenţesc, publicului lui preferat – pun la trecut că s-a prăpădit acum ceva timp – şi intra întrun anume ritm, îşi mobilizase inteligenţa şi cultura şi experienţa lui de viaţă şi era capabil să producă nişte texte care sunt tot ce înseamnă poezie din punctul meu de vedere. Cărţile lui sunt nişte transcrieri ale acestor înregistrări. El dădea drumul şi cerea nişte cuvinte sau un cuvânt de la care să pornească să vorbească despre cuvântul respectiv, despre tema respectivă. Nu era premeditat, nu-l ştia. 

Se întâmplă aşa după o vârstă: eşti cam ca un jazzman care face improvizaţie. Improvizaţia e un lux pe care nu şi-l permite un tânăr. Cel tânăr face nişte joculeţe, nişte cântece sau urmează nişte reguli. Cel care ştie muzică de-adevăratelea, poate să improvizeze foarte frumos, sofistica şi simplu, să se joace.

Şi cu studenţii mei, le dau teme: să facem poezie în zece minute, ceea ce pare o neseriozitate privind din afară. Şi pentru ei nu e uşor, dar eu le spun: este un exerciţiu de disponibilitate, nu o luaţi aşa că facem poezie. E un exerciţiu de disponibilitate, ai o constrângere şi poţi să faci ceva în zece minute. E o chestie de spontaneitate, pe dicteu automat câteodată, când pui restricţiile în paranteză, pot să-ţi iasă lucruri mult mai bune decât dacă stai şi elaborezi o poezie o săptămână, iese o prostie, iese nimic. Şi eu trebuie să fac cu ei, o să public la un moment dat într-un volum, Ocazionale, poeziile astea care sunt bune, realmente. Poate şi din cauză că trebuie să demonstrez că am scris şi eu, ştiu că mă ascultă şi trebuie să fie bune. Şi mobilizezi tot ce eşti tu şi iese, şi e foarte interesant şi surpriză pentru tine, pentru că tu nu ştii ce să faci în zece minute. Că ai tema – sau tema poate să vină de la ei.

Te-a ajutat interacţiunea asta din ultimii ani cu cei tineri? A ajutat poeziei tale?

Enorm. În primul rând le datorez o carte. Lucrări în verde, dacă nu erau ei cu încăpăţânarea aia sau cu onestitatea lor de a spune „nu ne interesează poezia”, şi eu disperată, că urma să fac un seminar de poezie contemporană, obligată fiind, pentru că profesoara mi-a spus să facem literatură contemporană, „eu iau proza, tu iei poezia”. Eu, ferindu-mă până atunci să vorbesc despre poezie, că e foarte greu fără să fii penibil să vorbeşti despre poezie, mai ales în faţa unor tineri super-inteligenţi, super-branşaţi la informaţia cea mai interesantă a vremii, dar pentru care poezia era ceva chimic şi n-avea legătură cu viaţa lor, asta mi-au spus. E un limbaj artificial. În prima întâlnire eu ştiam reacţia, şi o oră le-am dat citate din poeţi, din Gombrowicz sau din Nietzsche, împotriva poeţilor şi poeziei. Şi au rămas uimiţi: „cum aţi ştiut că noi aşa gândim?”. Păi am ştiut, că sunt lucidă. 

Deci le datorez această carte. O să le mai datorez o carte, dacă o să fiu în stare s-o fac. În pandemie am început un mic roman, după ce am scos romanul Rubik cu studenţii mei, prietenii mei din 2008, acum în pandemie, fiind noi cam disperaţi, chiar la începutul pandemiei, mă gândeam că poate nici nu supravieţuim, că erau imaginile acelea din China cu tineri care pică pe stradă şi acolo rămân. Şi în clipe de disperare, insomniaci fiind, am început să conversăm noaptea pe la 2, pe la 3, ei mai ieşeau, mai fumau, îi vedeam cum ies şi fumează fiecare pe balconul lui, şi am început un fel de roman. 

După ce s-a liniştit cu pandemia sigur că am renunţat, nu mi-a mai păsat, dar mie mi-a rămas ideea şi aş vrea să scriu un roman mic, dacă se poate cu foarte mult dialog. Ceea ce eu am detestat întotdeauna, dialogul. Cu foarte mult dialog, pentru că dialogul îţi dă posibilitatea să vorbeşti despre orice, dacă nu creezi personaje, dacă toate personajele şi toate vocile sunt vocile din mintea ta, vezi valurile.

Deci tot un poem.

Nu, că se întâmplă chestii, totuşi. 

Dragă Simona, la Editura Nemira apare Cartea plantelor şi animalelor, o carte consistentă, sunt peste 200 de pagini, tot cu o arhitectură sofisticată, cu multe niveluri ale textului, cu multe tipuri de texte şi cu o temă inedită: plante şi animale. Cel puţin la prima vedere. Cum s-a conturat cartea asta? Cum ai pus împreună toate textele astea? Înţeleg că unele erau mai vechi…

Eu datorez cartea asta soțului meu, Ion Bogdan Lefter, şi Svetlanei Cârstean. După Lucrări în verde eu aş fi avut o carte aproape gata despre poeţi. Nu mai spun, acum două ore am vorbit despre ea şi nu vreau să mă repet, şi Bogdan, soţul meu, mi-a spus: nu merge să publici aşa o carte, cu adevărat sofisticată. Lucrări în verde mie nu mi se pare o carte sofisticată absolut deloc, dimpotrivă aş zice. Toată lumea a spus că e carte grea, complicată, intelectualistă. „Ai face o greşeală. Ar părea că e doar prelungirea Lucrării în verde. Tu voiai oricum să scrii o carte despre plante şi animale” – pentru că primele texte le-am publicat în Familia, în 1995, de atunci sunt primele. Zice: „cred că ar fi mai bine să publici cartea asta simplă, cu plante, animale, conţinutul manifest aproape de naivitate, ce e latenţă unii or să vadă, alţii nu, fiecare după capacitatea lui de a se scufunda într-un text, mai adânc sau mai puţin adânc” şi i-am dat dreptate. 

Am mai adăugat, am mai lucrat, am mai adunat, dar n-aş fi publicat-o dacă Svetlana Cârtean nu mi-ar fi spus anul trecut cam pe vremea asta „ziceai că ai nişte cărţi, aş vrea să te public şi pe tine în această colecţie, ai sau e dor o vorbă? – Da, sigur! – Atunci ne vedem pe 5 ianuarie să vorbim.”. Svetlana e un editor foarte serios, m-am speriat, „Chiar pe 5? Sărbătorile… – Nu. Pe 5 la ora cutare”. M-am mobilizat, am adunat textele, dar simţeam eu că nu e chiar ce trebuie, voiam să-i propun să amânăm cumva. Dar ea n-a mai dat niciun semn vreo două luni, am şi crezut c-a renunţat, însă eu am profitat şi, ca la o carte de proză, am lucrat cartea zi de zi, schimbând poemele între ele, schimbând locul poemelor, mozaicul, de mai multe ori, intervenind pe text. Simţeam nevoia să fac versiuni ale poeziei şi ce să fac cu ele? Că era interesant să faci versiuni ale unei poezii. 

Aşa am folosit subsolul acela pe care l-am folosit în Lucrări în verde pentru spectacol haios, zic eu, un subsol foarte haios, aici e un subsol cu literatură, cu poezie. Deci nu mai sunt trimiteri. Şi am mai simţit nevoia că unele texte sunt ca pentru nişte copii aproape, iar altele sunt conceptuale i mai barbiene – eu l-am descoperit pe Barbu mai târziu, ţin enorm la Ion Barbu, e unul dintre poeţii mei preferaţi de când am îmbătrânit. Deci unele sunt barbiene, ermetice chiar, deci simplitate, ermetism, toate cele. Şi am simţit nevoia ca astea mai ermetice, tot cu plante şi animale de altfel, să fie pe partea cealaltă coloană pe pagină. Am adăugat spre sfârşit şi un soundtrack, cum am făcut la Lucrări în verde, doar că nu le-am cules ci aşa, din ce mi-am amintit.

Dar tema asta a plantelor şi animalelor, ai devenit la un moment dat conştientă de faptul că o aveai?

Eu am vrut să dau la facultatea de biologie şi am fost foarte fericită când am auzit că Leonid Dimov, pe care-l preţuiesc enorm şi care nu e preţuit, adică toţi acum s-au dus de ceva vreme, să zicem „domniştii”, pardon de expresie, în sensul că folosesc şi eu împărţirea asta în generaţii, domniştii s-au dus spre Mircea Ivănescu. Eu nu recunosc nimic în poezia lor din Mircea Ivănescu, deci e mai mult „că dă bine”. 

Dimpotrivă.

Dimpotrivă. Adică vorbiţi de Mircea Ivănescu, dar unde e Mircea Ivănescu? N-ajunge să zici că-ţi place, după cum la un moment dat au descoperit ei Vânt potrivit până la tare, care e cartea mea preferată din liceu, descoperită împreună cu băieţii din Grupul de la Braşov, era cartea noastră şi numai a noastră, credeam că numai noi ştim de ea.

Carte poeţilor de etnie germană.

Cartea poeţilor de etnie germană. Şi tot aşa, dar unde e influenţa? Adică degeaba aţi dat de ea, cum vă influențează? N-ajunge să spui c-ai descoperit, în ce fel te schimbă? Că asta înseamnă să descoperi o carte.

Deci pe tine biologia te-a adus pe o altă cale înspre poezie.

Da, mă preocupă fantastic şi mi-a fost greu să dau drumul cărţii. Poate aş fi făcut-o atunci în anii ’90, dar îmi trebuia informaţii. Nu aveam net, nu exista. Ştiu că prima dată când am fost la Paris, în loc să mă duc să văd Parisul, m-am dus la expoziţie cu animale de mare adâncime marine, şi mi-am luat notiţe. M-am dus în fiecare zi vreo trei zile, nici n-am văzut Luvrul, n-am avut timp să văd niciun Paris, c-am vrut să văd asta, mă interesa expoziţia asta. Şi e o preocupare în sensul că lumea plantelor şi a animalelor e o lume necunoscută şi misterioasă.

Frumoasă şi cumva semnificativă. Sunt poveşti ale unor specii.

Că tot vorbesc unii şi alţii despre „frumuseţea în literatură”. Eu vreau s-o văd, s-o regăsesc şi la alţii. N-ajunge să vorbeşti doar de frumuseţe în poezie. Arată-mi-o! Şi eu vreau asta. Atât s-a scris despre Florile răului, în versiune postmodernă, modernă, eu acum am simţit nevoia, am vrut de la alţii să vină şi florile binelui. Şi asta am vrut eu cu cartea asta, florile binelui. Că, el este şi pe dedesubtul florilor binelui sunt florile răului.

Te-ai mai documentat în afară de ce ştiai? Ai căutat, ai stat pe internet?

După ce a apărut netul. Dar oricum mă interesau pentru mine, nu ca să scriu despre nu ştiu ce. Pentru că majoritatea sunt plante obişnuite, pe care le cunosc din copilărie. Am o memorie bună, mi-au vorbit şi bunicile mele, ştiam ce ceaiuri culegeam.

Dar sunt şi exotice.

Sunt şi bizare. Ele sunt de fapt, toate un fel de aş zice simbol, dacă nu m-ar deranja aşa de mult acest cuvânt cu trimitere la simbolism. Un corelativ-obiectiv, îmi vine mai bine sintagma lui Eliot. Deci un corelativ-obiectiv pentru ceva legat de fiinţa umană. Toate sunt nişte trimiteri spre ceva legat de fiinţa umană. O fragilitate, o vulnerabilitate, o putere extraordinară – nu vorbesc de câteva animale nemuritoare, nişte plante care par moarte şi care nu sunt decât aparent moarte şi de fapt sunt cât se poate de vii, dacă au un context foarte bun. Adică, fiecare poezie la primul nivel o poate citi şi un copil efectiv despre planta respectivă, pentru cineva care înţelege mai mult dintr-un text, că orice text este un palimpsest de fapt, sau are cel puţin o dublură, pentru el o să-şi dea seama că dincolo de plăntuţa sau de animăluţul respectiv, e vorba despre un trist, despre ceva legat de Cântecele experienţei. Deci nivelul manifest sunt Cântecele inocenţei, nivelul de dedesubt este Cântecele experienţei legate de amărăciune. 

De fapt, e o carte a tristeţii, a amărăciunii, izolarea mea de lume, de lumea literară, eu m-am simţit de multă vreme, de ani de zile efectiv străină în lumea literară românească, cu senzaţia că nu beneficiez de prieteni. Deşi sunt o fiinţă prietenoasă, culmea, dar am şi eu o sensibilitate cred că exacerbată, izolarea asta a exacerbat-o şi mai mult şi e o carte a străinului, o carte a tristeţii, o carte a începutului bătrâneţii, pe care eu nu o accept încă, cu care încerc să mă obişnuiesc, dar un adolescent, cum sunt structural, nu va accepta niciodată asta şi va fi din ce în ce mai dramatic, pentru că va fi împins la margine sau neacceptat de specia de care ţine, şi anume specia tinerilor, tinereţii. 

Eu sunt o fiinţă tânără, dar cu o carcasă tot mai puţin potrivită. Iar tinerii nu stau să se uite la ce eşti şi cine eşti, ei se uită la cum arăţi şi deocamdată să zicem că încă mă mai ţin curelele, dar ce-o să mă fac eu peste zece ani? Eu nu pot să fiu „doamna”, nu se poate aşa ceva, şi totuşi voi fi. Condiţia fizică-biologică mă va împinge spre chestia asta, şi atunci e bine că sunt obişnuită cu izolarea, că o să fiu în continuare la fel de izolată. Deşi, am o relaţie din ce în ce mai bună cu oamenii tineri, cu studenţii mei. Că nu-mi mai e frică de ei.

Cartea plantelor şi a animalelor, pare o carte de botanică…

Biologie. Că nu e numai botanică, e şi zoologie.

Crezi că prin ea se intră uşor înspre poezia ta, înspre ce eşti tu ca scriitor, dinspre tineri?

Eu asta nu ştiu ce să zic.

Te întreb pentru că este o preocupare, văd la tineri acum, pentru că suntem la vârsta la care suntem ai planetei, e o preocupare mai intensă faţă de natură şi mă gândesc că poate tinerii, care acum militează foarte mult pentru natură… Ştii că de obicei tinerii nu sunt atenţi la natură, vine mai târziu ochiul potrivit.

De aceea mie câteodată mi se pare, să nu se supere prietenii mei mai tineri că ţin la ei şi-i încurajez, doar asta fac de ani de zile cu studenţii mei, dar mi se pare şi că unii dintre ei au auzit că se poartă „eco”, eco-poezia, eco-tot, şi mai aruncă acolo câte o plăntuţă, câte un animăluţ. Eu simt când e degeaba, adică de ornament, nu degeaba, când e ornamental. La mine nu e ornamental, eu sper ca ei să preţuiască în felul lor şi cu câtă generozitate pot ei s-o facă pentru o poetă mai în vârstă, pentru că suntem pe acelaşi trend, eu nevrând să fiu. S-a nimerit că acum am publicat-o, şi e bine într-un fel c-am amânat-o, că dacă o publicam acum zece ani părea că sunt o păşunistă.

Erai în avangardă. Acum nu mai eşti în avangardă.

Eu zic că sunt. E un proiect poetic.

Un proiect poetic, cum îl propui tu, unic la noi. Vorbeam noi mai devreme de felul în care natura apare în poezie.

Şi nu e străin de ce am făcut înainte. 

Cu excepţia câtorva poeţi care au scris, cum spui, lângă Dimov l-aş pune şi pe Emil Brumaru, de pildă, care are o lume a insectelor şi a plantelor.

Sigur că da.

Petre Stoica, deci mai sunt poeţi, dar e un proiect diferit ce faci tu şi e o carte foarte frumoasă. Poate părea prea puţin sau poate părea că e un adjectiv tocit, dar îl simt deplin fructificat de cartea ta.

Frumuseţea a fost abandonată de mult. Cândva ziceam şi eu ca Rimbaud, „am luat frumuseţea pe genunchi şi am înjurat-o”. A venit vremea să luăm frumuseţea în braţe.

Dragă Simona, sunt nouă întrebări standard şi una specială pentru tine. Care a fost cartea copilăriei tale?

Numai una?

Să alegem una sau două.

Alegem două. Dicţionarul şcolarului a fost prima carte pe care am cumpărat-o eu din librărie, eram în clasa a IV-a sau a III-a şi apăruse Dicţionarul şcolarului, galbenă. Mi-am comandat-o de curând, că am pierdut-o pe aia, şi am găsit-o, culmea.

Aceeaşi ediţie.

Da, aia galbenă copertată. Am cumpărat-o că-mi trebuia la şcoală, dar eu deschizând-o din când în când, am dat de cuvinte pe care nu le cunoşteam.

Tu eşti o mare colecţionară de cuvinte!

De atunci, din clasa a III-a, a IV-a. Şi mi-a plăcut mult cartea asta. Înainte de culcare o mai deschideam. Şi atlase. Atlasul de botanică şi Atlasul de zoologie, pe care a trebuit să le cumpăr obligatoriu pentru şcoală. Mie mi-au plăcut enorm, cărţi fără început şi sfârşit, ca nişte tablouri. Şi de literatură, să ştii că am citit o carte foarte grea despre cochilii, mi-aduc aminte şi acum, era vară, am găsit o carte despre cochilii, n-am înţeles nimic, pentru că era o carte ştiinţifică pentru oameni mari, şi încercam să înţeleg ceva de acolo şi literele au devenit verzi de la concentrare, plus lumina, erau fosforescente. Şi-mi plăcea asta, citam ceva de neînţeles cu litere fosforescente.

Mă gândeam că poate cărţii tale, dacă n-ar fi fost ea însăşi atât de bogată, ar fi mers bine să aibă nişte planşe frumoase, fantastice.

Ar fi fost. La sfârşit eu zic: când va fi tehnologia atât de la îndemână, normal ar fi să se poată accesa şi să se vadă şi plantele, şi animalele. Dar la o republicare, peste doi-trei ani.

Că tot m-ai stârnit cu cărţile copilăriei şi care au legătură cu plantele şi animalele, eu îmi amintesc o carte prefațată de Marin Sorescu: Hai la cactuşi!, aşa se chema, şi care m-a fascinat că nu ştiam prea multe despre cactuşi. Nu găseai cactuşi atunci, erau anii ’80. Şi despre cactuşi de la Marin Sorescu ştiu.

Prima carte pe care am primit-o de la tata, nişte cărţi despre plante, şi pe copertă era dediţelul. Nici acum nu sunt sigură ce este dediţelul.

Simona, despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

Când? Că mi-am deschis ochii de mai multe ori!

Alege o carte.

O singură carte? Atunci aleg carte plus om, Gellu Naum, omul care realmente mi-a deschis ochii asupra unei lumi pe care o ignoram, şi anume lumea ciudăţeniilor.

Dar asta pentru cei care ştiu şi preocupările tale eseistice, să zicem că vine prea la îndemână. Poţi alege altceva?

Am spus deja, pentru mine Ivănescu a deschis calea gândirii. El mi-a arătat: aşa se gândeşte, aceasta este gândire. Aceasta este o poezie care nu este o poezie despre gândire, aceasta este gândire, poezia înseamnă şi gândire. Şi emoţie, dar şi gândire. Că unii uită chestia asta complet. Poate în copilărie, să mă gândesc la o carte din copilări care mi-a deschis ochii. Mi-am luat de la bibliotecă, în clasa a V-a, Originea speciilor, pentru că era o carte mare, şi am vrut să iau o carte mare. Şi de la bibliotecă până în cartierul unde stăteam eu era ceva drum, şi umblam cu cărţoiul ăla şi eram foarte mândră. Dar n-am înţeles nimic din ea, deci nu se pune.

Ce carte clasică n-ai citit deloc sau până la capăt?

Nu ştiu, cred că sunt multe.

Fă-te de ruşine cu una în faţa prietenilor tăi.

Zii tu!

De care-ţi pare rău că n-ai citit-o sau plănuieşti să o reiei?

Nu cred c-am citit tot Dostoievski. Să zic Tolstoi? Că toată lumea zice că n-a citit Tolstoi.

Uite, dintre cărţile pe care le-ai citit recent, pe care dintre ele ai lua-o pe ipotetica insulă pustie?

Mie nu-mi place teatru, nu suport să citesc textele acelea, dar de când am îmbătrânit gusturile s-au mai schimbat. Şi am citit Teatru de Jon Fosse, norvegian, profesorul lui Knausgaard. Şi e foarte straniu, cu nişte replici repetitive, creează prin repetiţie, ajunge la halucinatoriu. Mă interesează foarte mult nordicii şi mai ales acest domn Fosse, care înţeleg că o să fie tradus şi cu proza în curând, şi-mi place şi retractilitatea lui, este extrem de retractil, foarte izolat, bolnăvicios de singuratic şi de neadaptat şi asta-mi place foarte mult la el. 

Dacă ar fi să fiu frivolă acum, l-aş pomeni pe Karl Ove Knausgaard, pe care l-am avut în casă, că am primit cărţile, şi nu le-am citit pentru că era figura lui de bărbat frumos pe copertă şi am crezut că e literatură pentru anumite doamne. Şi nu m-am atins de el. Mi-a zis o prietenă, care e profesoară la o universitate din America, mergeam spre Cărtureşti şi era un afiş, „l-ai citit pe Knausgaard” – zic: „a, nu, nici pomeneală, nu pot să citesc aşa ceva! – Cum, de ce? În America e socotit un scriitor adevărat!”. M-am dus acasă şi am deschis şi mi-a plăcut foarte mult primul volum despre tată şi până la ultimul. Cel mai mult mi-a plăcut volumul 5, în care el vorbeşte despre cum a devenit scriitor şi despre profesorul lui, Jon Fosse.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Aş intra puţin, că mi-e dor tare de Gellu şi de Ligia Naum. M-aş duce în Zenobia, ca să fiu cu ei.

Ce scriitor din istorie, mort sau în viaţă, ai invita la un ceai sau la un pahar de vin?

Aş ezita între Rimbaud şi Lautreamont. Eu, şi vorbind franceză, m-aş descurca bine cu ei. Poate totuşi Lautreamont e mai dur şi în durerile lui Maldoror e puterea unui băiat, care a şi murit la 24 de ani, de a spune nişte lucruri, inclusiv despre romantici. 

I-ai invita pe ei la vârsta tinereţii sau pe ei ajunşi la vârsta maturităţii? Şi asta ar fi interesant.

Ei au murit tineri.

Dar cum ari fi?

Nu se poate, că nu ştii. Dar i-aş invita, eu având vârsta lor. Mi-ar fi frică de Rimbaud, cred că l-aş invita pe Lautreamont, el având 23 şi eu tot 23, aş face faţă.

Cărţile tale, care sunt pline de muzică şi de referinţe muzicale, ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Aş trimite un soundtrack, muzica unui film, Aronovski. Johann Johannsson aş trimite. 

Islandezul care a murit.

Tocmai de aia, pentru că a murit şi pentru că are nişte interviuri atât de frumoase pe internet, e un om atât de inteligent, care ştie să vorbească despre muzică şi despre ce face, despre creativitate. Cred că pe el l-aş trimite.

Din ce-mi amintesc, două coloane sonore, cea la Sicario şi la Arrival. Care sunt foarte stranii.

Eu pe el l-am ales că-i ştiu anumite piese şi pentru că a murit, avea vârsta mea când s-a prăpădit. 

Acum câţiva ani, avea spre 50 de ani.

Da. Dar ca soundtrack să mă gândesc la un film… Matrix aş lua. Că sunt de toate felurile acolo. Şi se poate şi valsa pe Prodigy.

Dacă ai avea puterea de a rezolva, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi?

E clar ce aş rezolva, ţi-e clar. Ce ai rezolva şi tu. pandemia. Coronavirusul.

N-o să treacă de la sine?

Nu ştiu. Nu prea curând. Dacă ar fi să rezolv o problemă, asta ar fi.

Care e locul preferat din Bucureşti pentru tine? Trăieşti de atâta vreme în Bucureşti, poate fi orice.

Strada Dumbrava roşie, care e lângă mine. Eu stau pe Intrarea Armaşului, mi-e dragă dinainte de a fi stat eu, pentru că acolo stătea Alex Leo Şerban, la care am şi fost în vizită, Leuţul, cum îi spuneam eu. Intrarea Armaşului, şi lângă ea este Dumbrava roşie, cu nişte case atât de frumoase.

Pentru întrebarea ultimă, care e formulată special pentru tine, m-am gândit tot la un joc de imaginaţie. Dacă ai putea trăi, tot pentru o vreme, în pielea unui animal sau în tulpina unei plante, care ar fi?

Îţi spun acum. Nu aleg plantă, aleg animal, dar nu ştiu dacă e bine. Sunt îndoită. Am o poezioară mică cu animalul care pare să fie singurul nemuritor din lume, turritopsis nutricula sau dohrnii, şi asta este o micuţă celenterată care, atunci când îmbătrâneşte, are posibilitatea de a se întoarce înapoi, neutenie se numeşte. Îmbătrânind, rămân tineri, asta e neutenia. Asta se întoarce la tinereţe. Deci, când să îmbătrânească, ce să vezi, o ia de la capăt că e tânără din nou şi tot aşa.

Am zis că doar pentru o vreme.

Pentru o vreme? Acum adăugam, ştii ce? Îţi dai seama să fii nemuritor şi să stai acolo în adâncimea oceanului, în întuneric, trebuie să fie sinistru. Adică moartea-vie, cum ar veni. Am zis să pomenesc de chestia asta că e într-adevăr un miracol animăluţul ăsta. Pentru o vreme? Aş alege o pasăre de înălţime să văd şi eu totul, că tot visam într-o vreme levitaţii şi că zbor şi făceam nişte tumbe prin aer.

Şi eu sunt un astfel de curios în ceea ce priveşte o reincarnare, tot în pasăre. Şi mă mir că nu e mai multă lume care să vrea păsări.

În pasăre, că poţi să şi emigrezi, adică să te duci dintr-o ţară în alta, în Africa, te întorci cu cârdul.

La plantă ai un răspuns?

Nu că aş vrea, că tot aşa are o condiţie biologică destul de neplăcută, dar ca plantă e interesantă. Se numeşte Trandafirul deşertului, are şi o denumire mai internaţională – pe care ar fi trebuit s-o pun în carte. E aşa: pare un ghem de sfoară în deşert, zici că-i moartă. O arunci la gunoi dacă o vezi prin casa cuiva. Şi, dacă o pui în apă, începe să înverzească şi să se extindă. Şi ştii ce am făcut odată vorbind studenţilor mei despre poezie? Le-am adus ghemul. Îi întreb: ce-i asta? – O uscătură, zic ei. Ia uitaţi. Poezia este aşa. Voi trebuie să fiţi apa. Dacă ghemul ăsta are parte de atenţia voastră şi prietenia voastră ca să deveniţi apă, uite ce se întâmplă. Şi în timp ce le vorbeam a început să înverzească. A durat totuşi vreo jumătate de oră până s-a deschis, verde. Uite ce frumoasă e! Ca să stai în deşert şi să aştepţi să vină ploaia din când în când, e sinistru.

octombrie 2021