Simona GOȘU

„Pentru mine e o mare bucurie că am descoperit scrisul”

Marius CHIVU: Întâlnirea noastră e prilejuită de cartea de debut a Simonei Goşu, Fragil, apărută pe finalul anului trecut la Editura Polirom. Alina, cum ai găsit cartea asta, cu ce aşteptări sau cu ce surprize te-ai ales după ce ai citit-o?

Alina PURCARU: Înainte să mă apuc eu să citesc, trebuie să spun că este una dintre cărţile cu care am început anul, şi am început foarte bine. Auzisem oricum numai lucruri bune despre carte, pentru că laudele au tot curs pe Facebook, unde se mută foarte mult discuţiile literare, aşa că mă aşteptam la ceva bun. A fost o carte lăudată de la bun început. Mi se pare un volum foarte consistent, şi din punct de vedere valoric, şi din punctul de vedere al numărului de pagini, adică pentru un debut este admirabil. 

Am apreciat foarte mult pătrunderea ei psihologică, este aici un spectru generos de situaţii de viaţă pe care Simona Goşu îl tratează cu foarte multă atenţie, cu multă înţelegere, cu o pricepere de a doza şi de a scoate la lumină lucruri pentru personaje. Foarte mult pe surprize, adică textul nu ţi se deschide prea uşor, nu e nimic prea previzibil acolo – şi asta face lectura foarte tentantă. Păstrează o tensiune care e foarte bună pentru cititor. Sunt teme diverse, am identificat unele care sunt constante, chiar vreau s-o întreb pe Simona dacă şi-a propus să scrie pe o gamă extinsă de teme, dacă a vrut să facă exerciţiul ăsta, sau pur şi simplu aşa s-au strâns într-un soi de logică a textelor.

Simona GOȘU: Nu a fost nimic calculat, nu am plănuit să scriu pe o anumită tematică, ele aşa au ieşit. Majoritatea sunt proze în care apar copii, şi acolo unde mai apar şi adulţi, adică adulţi fără copii, că într-adevăr sunt câteva, cred că surprind un comportament al adulţilor cumva apropiat de cel al copiilor. Le-am scris după ce am terminat cursul de scriere creativă din 2016, de atunci am tot scris fără pauze. Nu mi-am propus să scriu o carte în care apar copii, dar pe măsură ce scriam, am văzut că ieşeau nişte naraţiuni în care apar copii împreună cu părinţii sau cu un singur părinte, şi trag concluzia – citind şi văzând în jur şi părerile altora – că e preocuparea mea faţă de perspectiva copilului şi faţă de cum convieţuiesc părinţii cu copiii. 

Pentru că mi s-a întâmplat în literatură şi în cărţi să fie vorba de familii cu copii, dar în care copiii sunt absenţi. Adică totul se desfăşoară fără probleme, fără niciun fel de dificultăţi care vin din partea copiilor şi cumva nu e aşa. Am vrut la un moment dat să-i surprind pe adulţi împreună cu copiii. Cred că asta este, privirea copilului asupra lumii adulte şi probabil că copiii m-au ajutat la personajele astea, pentru că sunt foarte ofertanţi. Sunt naturali, sinceri, dezinvolţi, mi se pare că indiferent de situaţiile grave, crude care apar în unele texte, reacţionează cu mult mai mult calm decât adulţii. Nu se isterizează, cumva îi salvează pe adulţi şi cred că asta-i caracterizează, calmul. Probabil că este o oarecare preocupare a mea asupra părţii ăsteia, viaţa împreună cu părinţii, cum descoperă copiii lumea de fapt. Mai ales la opt, nouă ani. 

Apoi am văzut că apar copii la un moment dat în carte care încep să-şi dea seama de părinţii lor, nu-i mai privesc ca pe mama şi tata, deci mama şi tata nu sunt doar nişte persoane care sunt ale lor, care ţin de ei, au tot felul de probleme, tot felul de secrete. Şi au apărut foarte mult situaţiile astea în care adulţii se feresc de copii. Asta îmi sună şi mie din copilărie, şi chiar şi acum aud: „să nu ştie copilu”, „să nu ştie ăla mic”, „să nu ştie aia mică”, şi cumva ei se maturizează după vârsta asta şi vor să afle, să înţeleagă. Dar adulţii, părinţii lor, din dorinţa de a-i proteja, mai mult ca sigur, nu vor să le dezvăluie totul, probabil că ce-şi închipuie ei, copiii, devine ceva mult mai grav decât este de fapt realitatea.

Simona, te-aş întreba legat de universul ăsta al părinţilor şi al copiilor – aproape toate povestirile sunt despre acest lucru, când au apărut a fost în interes al tău ca părinte faţă de relaţia cu copiii şi legat de universul lor, sau undeva ţi-ai dat seama că privirea ta şi curiozitatea, felul în care observi această lume, veneau şi dinspre interesul tău literar? Ce a fost mai întâi, frica mamei sau interesul scriitoarei pentru temele astea?

S.G.: Nu ştiu, cred că frica mamei. Nu-mi dau seama, cred că am scris cumva în transă, nu cred am făcut din asta un mesaj literar, să scriu despre asta, să explorez zonele astea. La final, şi mai ales după ce a ieşit cartea şi ce am văzut că au scris ceilalţi, mi-am dat seama că într-adevăr apar situaţiile astea în care copiii tot încearcă să-şi explice: de ce plânge mama? De ce e tristă? De ce a trântit uşa? Apoi am conştientizat. Dar nici acum, dacă mă apuc să scriu chestia asta, nu ştiu dacă-mi iese – ele pur şi simplu aşa ies. Cred că în afară de universul copiilor, în textele unde apar doar adulţi, fără copii, mai am obsesia de a te simţi normal, de a te simţi bine în pielea ta. Am observat că copiii asta vor când îşi întreabă părinţii – vor să vadă despre ce este vorba, dacă se întâmplă ceva rău la ei în familie, dar vor să ştie că totul e bine, ei sunt obişnuiţi cu un anumit program, lucrurile să se desfăşoare într-un anumit fel. Când apare un lucru mai perturbator, atunci devin atenţi şi încearcă să-şi explice. 

Te-aş întreba pe tine, Alina, dacă şi tu ai experienţă de părinte, şi vreau să te întreb dacă te-ai regăsit în anumite situaţii complicate sau în anumite spaime ale personajelor din cartea Simonei.

A.P.: La întrebarea asta nu mă aşteptam. Cred că m-am regăsit în ipostaza generală de persoană mică-mare care încearcă să treacă dincolo de clişee, pentru că nouă, de când suntem mici şi chiar pe parcursul vieţii de cele mai multe ori, ni se livrează realitatea sub forma unor porţii îngrijit decupate, astfel încât să fie digerate fără probleme. Dar în general viaţa nu e aşa, iar copiii au un mod foarte special de a se raporta la aceste bucăţele de explicaţii pe care noi, poate, le dăm, pentru că nu ne pricepem mai bine sau poate pentru că ne e şi nouă teamă sau poate pentru că la rândul nostru nu înţelegem. 

Mă gândesc la mine când eram copil şi la mine cum sunt acum şi cum mă raportez la toată relaţia asta, care este o relaţie cu un consum energetic şi cu o implicare imensă. Nu prea poţi să păcăleşti pe nimeni acolo. În momentul în care ceva nu este explicat sau nu este pus în acord, sunt nişte tensiuni tacite care apoi se infiltrează în toată viaţa ta. Adică, pornind de la felul în care tu explici sau îţi explici şi ţie ce e cu viaţa ta, ai filmul mai departe. Dacă vrei să mă falsifici şi să vinzi nişte imagini pastelate şi ţie, şi copiilor, care sunt nişte fiinţe cu o acuitate şi cu o atenţie exemplare, s-ar putea să tragi ponoasele. 

Mi-a plăcut mult în cartea ta, Simona, faptul că tu adresezi chestiunea asta a „gogoşilor” care sunt vândute copiilor, ceva ce părinţii sau adulţii sau îngrijitorii cred că nu vor înţelege, nu au cum să cuprindă sau să conţină. M-a impresionat şi mi-a plăcut atenţia asta a ta pentru raportarea la realitatea crudă şi uneori la o realitate care este chiar sadică, pentru că e un sadism al copiilor acolo. Poate cumva la limita sadismului, este ceva ce reiese pentru că ei nu înţeleg. E una dintre povestiri, „Lumina”, în care o fetiţă nu înţelege că de fapt bunica ei chiar avea nevoie de acea lumânare, că nu era un joc. Cam asta este zona cea mai intensă cu care eu m-am conectat citind cartea asta.

Mie mi-a plăcut foarte mult un echilibru extrem de fin pe care Simona îl menţine între naivitatea copiilor şi ceea ce se întâmplă în viaţa adulţilor, în viaţa familiilor lor, în spate, în fundal, sau naivitatea copiilor vizavi de ceea ce urmează să li se întâmple. Pentru că în foarte multe dintre povestiri cititorul este martorul unui episod mai neplăcut, în cel mai bun caz, dacă nu chiar dramatic sau chiar tragic în alte cazuri. Şi ce mi se pare că vine de la Simona e că păstrează o privire foarte rece, nu zic nesentimentală, dar nu e melodramatism acolo. E foarte rar astăzi, mai ales când trăim într-o epocă în care din toate părţile, toate vocile vor să aducă mărturie cu privire la lucrurile rele care se întâmplă femeilor, copiilor, minorităţilor, bătrânilor, oamenilor neajutoraţi, săracilor. Şi din această dorinţă a scriitorilor de a surprinde nişte vieţi cu drame, nişte vieţi nedrepte, nişte vieţi care îi nefericesc pe oameni, îi handicapează fizic sau emoţional, de foarte multe ori scriitorii cad în păcatul moralei, în a scrie o poveste ca şi cum lumea dintr-odată ar trebui să conştientizeze, să facă dreptate şi aşa mai departe. 

Or, privirea Simonei este atât de distantă, dar văzând în acelaşi timp atât de adânc, în drama personajelor, încât asta a fost pentru mine de la început semn că ea chiar poate să devină într-o zi un scriitor. Mi s-a părut că această stăpânire a ta în faţa unor drame sau a unor situaţii foarte crude e de fapt semnul unui scriitor. Şi că, de fapt, e o gândire acolo, că nu laşi sentimentele să scrie proza, ci că le controlezi tu. Uneori cu cinismul cu care de fapt orice scriitor ar trebui să trateze genul ăsta de subiecte. Simona, nu ştiu dacă am neapărat o întrebare, poate ar fi chiar asta: cum te-ai abţinut de la happy-enduri?

S.G.: Nu că m-am abţinut, dar aici a fost şi urmare a sfaturilor de la curs, şi exerciţiu până la urmă. Că tot scriind, mi-am dat seama unde trebuie să mă opresc, ce trebuie să scot, ce trebuie să estompez. Cred că cel mai uşor am realizat că iese un text realist, credibil, şi personajele la fel pot fi construite uşor, prin prezentarea situaţiilor

Pare uşor cum zici tu, dar tu ştii că de fapt tentaţia scriitoriilor la început de drum este să comenteze şi să interpreteze. Şi stăpânirea asta e destul de greu de dobândit.

S.G.: După cursurile acelea de scriere, am început să citesc altfel literatură, printre rânduri. Cred că numai aşa poţi să fii scriitor, citind. Un cititor care îşi doreşte să scrie trebuie să citească şi mai atent, şi mai mult. Şi probabil că toate lecturile au contribuit la îmbunătăţirea asta. Eu aşa mă ghidez, trebuie să prezint totul cât mai rece, să stau cumva undeva unde să văd personajele cum interacţionează şi să prezint ca un fotograf, ca şi cum aş avea o cameră şi le-aş filma, fără să mă apuc să pun eu ceva de la mine. Asta trebuie să fac, să mă apropii cumva cu un device, să le văd de departe, fără să mă duc lângă ele, şi să spun ce se întâmplă. Le văd în mintea mea, mă uit cu curiozitate la ele şi să nu comentez. E cel mai bine pentru cititor aşa, să-şi dea el seama singur „ce a vrut să zică poetul”.

Ce te-aş întreba e că, în general, la cursurile mele şi ale lui Florin, care știu că ne urmărește acum, vin cursanţi care n-au făcut filologie. Sunt oameni care n-au un background literar, mulţi dintre ei n-au citit literatură română contemporană sau au citit foarte puţin în afara autorilor care s-au predat în manual. Cum e la tine, ţi se pare că ai un avantaj că ai făcut totuşi Litere, limbi străine, că ai venit cu un background filologic?

S.G.: Probabil că m-a ajutat, pentru că mereu am citit. Am citit mult mai mult după cursul de scriere creativă, dar m-a ajutat poate faptul că am lucrat mereu cu textul, chiar dacă sunt traducător pe registre specializate, am avut mereu partea asta de redactare. Am fost mereu aproape de text, am lucrat cu cuvintele, cu textele, chiar ştiinţifice, nu neapărat literare. Nu am făcut cursuri, nu ştiu să fi existat pe vremea mea cursuri de scriere. Am făcut facultatea între 1994 și 1998 şi mergeam la examene, era vorba de copăceii aceia, de gramatica generativă, cam asta-mi amintesc, cu groaza asta am rămas. 

Îmi amintesc că-mi făceam lucrarea de licenţă în anul IV şi căutam materiale pentru lucrarea de diplomă, făceam analize de discurs, şi tot căutând pe acolo, am dat de o carte, nici nu ştiam că există, „Cursuri de scriere creativă”. Era o carte despre cum să devii scriitor, şi eram aşa de presată de timp şi stresată că aveam de lucru, şi zic: ce chestie, să te apuci acum să citeşti aşa ceva?! Dar până la urmă, da, poţi să înveţi, e ca o profesie şi se învaţă. Şi da, cred că m-au ajutat şi lecturile din facultate, bineînţeles, cumva s-au reactivat, dar încă o dată spun că mult mai atent citesc acum faţă de cum citeam în facultate pentru examene şi citesc din ce în ce mai mult şi proză scurtă, şi roman. Sunt convinsă că asta mă ajută să am proze cât mai bine scrise, lipsite de partea cu sentimentalisme.

A.P.: Acum ar fi păcat să se înţeleagă că prozele tale ar fi lipsite de afect sau de afecţiune, de căldură sau de o înţelegere care nu vine neapărat dintr-o judecată rece şi raţională a situaţiilor. Am simţit nevoia să fac precizarea asta şi mi se pare că dintr-o teamă de a nu cădea în sentimentalism, foarte mulţi scriitori şi scriitoare ajung într-un soi de reţetă în care totul trebuie să fie superstrict, controlat, nu care cumva cineva să spună: „eşti sentimentală”, „eşti emoţională”, când s-a terminat povestea. Mi se pare că poate ar trebui să nuanţăm un pic raportarea, pentru că noi de fapt scriem despre viaţă, care, Dumnezeule mare!, e o avalanşă cu toate acolo! Aceasta este mica mea paranteză la ce aţi discutat înainte, în rest sunt de acord cu ce spune Marius. De fapt, sunt nişte proze foarte atent calibrate, nu faci un comentariu implicit în text, dar când decupezi realitatea, acela este comentariul tău.

S.G.: Legat de chestia asta cu afectul, primesc aproape zilnic mesaje de la cititori şi chiar m-au impresionat, mi-au spus că sunt emoţionaţi, se identifică cu personajele. 

A.P.: E ceva ce a ieşit foarte bine, efectul de proze vii, care au acolo un întreg spectru de stări care vin către tine şi te pun să te confrunţi cu ele. Ăsta e un efect foarte bun şi foarte real. Te conectezi cu el.

Eu mai am o curiozitate foarte banală cumva, dar pentru că tot povesteai că ai citit mult şi după curs, şi în timpul cursului, şi scriind cartea asta, chiar aş vrea să ştiu care sunt cărţile, autorii care au fost pentru tine nişte repere, de la care ai furat câte ceva sau care te-au impresionat. Că toţi avem literaturi în spate, mai tragem cu ochiul puţin.

S.G.: Citesc tot ce se publică la noi, literatură română contemporană şi roman, şi proză scurtă, dar, după ce am terminat cursul, în bibliografia de curs apărea şi Alice Munro. Eu pe ea am descoperit-o, mi se pare genială. Mă impresionează cum reuşeşte să transforme în literatură cele mai mărunte lucruri de viaţă, lucruri aparent lipsite de importanţă. Adică nu scrie politică, nu scrie despre sfârşitul lumii, scrie despre oameni simpli, obişnuiţi, cu problemele lor care pot părea mărunte, dar o face cu atâta fineţe, pe care o compar cu Adriana Bittel. Și fiul meu a citit din Adriana Bittel şi îi place, scrie într-un fel în care te face să nu laşi cartea din mână, să mergi până la capăt cu toate prozele. 

Bineînţeles, am început cu Carver, Cheever, Truman Capote, Salinger, l-am descoperit şi pe Tobias Wolff, care este din aceeaşi serie cu Carver, Cheever, în aceeaşi perioadă. Am descoperit-o tot la curs, la recomandarea lui Marius, pe Elizabeth Taylor, autoarea, nu actriţa, este o autoare britanică din secolul XX. Nu-mi amintesc să o fi studiat la facultate, e impresionant cum scrie, sunt multe povestiri cu copii. 

Acum mai de curând am descoperit-o pe Elizabeth Strout şi când dau de un autor care-mi place, de obicei îi iau mai multe cărţi. De la ea am citit romanele, mi-a plăcut cum şi-a structurat unul dintre romane, Olive, Again parcă. Sunt foarte frumos alcătuite, pentru că pot fi şi povestiri independente, dar formează un roman. Pe Maggie O’Farrell am descoperit-o. Knausgård îmi place foarte mult, mi-am luat acum seria cu Anotimpurile. György Dragomán îmi place foarte mult, m-a impresionat, Simona Popescu, sigur. Pe mulţi îi citesc, îi recitesc. Răzvan Petrescu, bineînţeles. O reiau mai ales pe Alice Munro, pentru că mi se pare că la fiecare povestire, deşi unele mi se par micro-romane, descopăr altceva şi chiar cred că dacă nu o citeşti cu atenţie, îţi scapă multe lucruri la autoarea asta.

Te-aş întreba, legat de subiecte, ştii că asta e o întrebare cu care va trebui să te obişnuieşti de aici încolo, o să te întrebe multă lume câte din povestirile astea ţi s-au întâmplat ţie, care dintre personaje sunt copiii tăi şi aşa mai departe. Sunt curios dacă ai devenit atentă în ultima vreme la prietenii tăi care au copii, la poveştile lor de familie, la poveştile lor despre copii, la întâmplările lor, dacă cumva urechea ta captează acum mai multe poveşti de familie decât o făcea înainte de a scrie.

S.G.: Nu mă apuc să caut. Multe dintre povestiri sunt clar pură ficţiune, adică n-au nicio legătură cu viaţa mea, cu mine, cu copiii mei. Altele sunt chiar subiecte aduse de copii, sunt câteva. Nu cred că încep să fiu atentă acum în jur, să văd, să spun: ce subiect ar ieşi de aici! Nu. Mi se mai întâmplă o chestie, de exemplu la povestirea cu fetiţa, cu Negresa. Am stat şi m-am gândit că eu recitam mult în şcoală, mă chemau profesorii să recit, nu ştiu care era ideea şi nu ştiu cum recitam atât şi mă chemau pe mine, că sunt mai emotivă, mereu mă pierd, dar li se părea lor că am o dicţie deosebită şi recitam. 

Povestea asta cu recitatul, scena în care fetiţa recită, stau şi mă gândesc: oare eu am recitat? Cine a recitat? Mi se pare că uneori sunt atât de amestecate planurile, că nu-mi dau seama cât e născocire şi cât adevăr. Au un sâmbure de adevăr, dar cred că atât de tare le-am amalgamat, le-am zăpăcit, că nu se mai înţelege nimic. Dar m-am identificat cu fetiţa pentru că şi eu recitam, ştiu ce înseamnă şi chiar îmi plăcea. Învăţasem „Luceafărul” pe de rost şi-l recitam, nu ştiu de ce, că nu-mi folosea la nimic.

Florin Iaru intervine în discuţie chiar în momentul ăsta şi are o întrebare pentru tine: într-una din povestirile tale apare un tată puşcăriaş. Florin vrea să ştie dacă te-ai documentat sau ţi-ai imaginat.

S.G.: Ambele. M-am şi documentat, mi-am şi imaginat. Pentru toate mă documentez, despre toate citesc şi caut. Unde nu-mi pot închipui, în nuvela cu geografia, ştii că mi-ai atras tu sau Florin atenţia odată că într-o povestire la mine locul nu era foarte veridic, nu era foarte precis descris. Şi am multe căutări ciudate pe Google. Deci sunt poveşti născocite, sunt imaginate, unele dintre ele pornesc din realitate, dar se duc mult mai departe.

Florin mai are o întrebare: de unde provine neîncrederea ta în propriul talent? Dat fiind că în general scriitorii sunt foarte încrezători.

S.G.: Nu ştiu cum sunt scriitorii. Nu ştiu dacă e neîncredere, sunt mai disciplinată şi mai sârguincioasă, mi se pare că în orice domeniu, nu neapărat ca prozator, ca scriitor, trebuie să acumulezi mai mult şi mai încolo să te lauzi. Cred că mai am. Dar îi mulţumesc mult lui Florin, şi pentru încurajări, şi pentru întrebare. Nu ştiu de unde vine neîncrederea, cred că e structurală. Am zis că se regăseşte pe alocuri tema asta în textele mele – să te simţi bine în pielea ta, să te simţi mulţumit cu tine. Cred că asta caracterizează pe toată lumea până la urmă, pe unii mai mult din păcate, pe alţii mai puţin. 

Acum sunt foarte încrezătoare, pentru că eu nu mă aşteptam să primesc atâtea impresii şi cel puţin două-trei mesaje pe zi de la oameni, de la cititori pe care nu-i cunosc. Mi-a scris un fost coleg de facultate pe care-l salut, dacă ne urmăreşte, de la liceu, de unde am fost profesoară, îl salut dacă se uită. Mi-a spus că a intrat într-o librărie, a văzut cartea mea şi numele meu şi mă gândeam: Doamne, până la urmă, literatura asta adună oamenii! Nu-l mai văzusem de un car de an. Asta-mi dă încredere acum, că văd că sunt oameni cărora le place. Şi-au găsit unii plăcerea în textele mele şi mă bucur foarte tare, şi de aici cred că am devenit mai încrezătoare. Deci nu mai sunt neîncrezătoare. Mă gândesc acum să mai scriu.

A.P.: Mai am şi eu o curiozitate. Care au fost prozele care ţi-au pus cele mai mari probleme la scris şi care au fost cele pe care le-ai scris şi cu uşurinţă, şi cu plăcere?

S.G.: Unele le-am scris foarte uşor, parcă am luat de undeva ideea, am văzut povestea şi mi-au venit dintr-odată. Am scris-o foarte uşor pe cea cu cinematograful, „Cinema Central”, adică pur şi simplu mi-a venit ideea asta în cap, am făcut rezumatul şi am scris-o foarte repede. Foarte uşor am scris-o şi pe cea cu trenul, „Împăratul”. Aici e un tată care-şi abandonează copilul în gară, care are ceva mai important decât să-l ducă pe copil la bunici şi să găsească cumva o modalitate. M-am gândit cum ar fi să plece, să-l lase, şi a găsit prietenul şi l-a lăsat. 

Nu cred că le-am scris greu, pentru că, la curs, Marius şi Florin ne-au spus că nu te apuci de scris până nu îţi faci un plan, o schiţă, şi-ţi pui întrebarea: despre ce scriu eu?, care este povestea – şi să o poţi rezuma într-o singură frază, asupra cărui personaj vrei să te concentrezi, îţi alegi tipul de narator. Deci, nu mă aşez să scriu până nu am clar povestea în cap. Dacă mi-e greu să scriu ceva, mă opresc, că înseamnă că e forţat. Am renunţat la idei din astea când mi s-a părut că e foarte greu şi că nu am totul, toate detaliile, mai degrabă renunţ şi mă gândesc la altceva. Nu mi-au dat bătăi de cap, pentru că le-am scris de-a lungul anilor, din 2016 încoace, şi n-am avut nicio presiune. Nu m-am gândit să bag acum heirup, am scris liniştit, am scris de plăcere, relaxată, pentru prima carte chiar aşa m-am bucurat, că în primul rând nu mai era vorba să scrii la temă, erai liber să scrii ce vrei. 

Simona, legat de prima carte, am o întrebare şi de la prietenii mei, de la Fundaţia Friends for Friends, care au organizat programul de mentorat. Ei te întreabă: cum ţi-ai trăit propria fragilitate, aceea a unei autoare nedebutate, în timp ce ai lucrat la acest volum şi cum te-a ajutat mentoratul, prima carte, cu Marius şi cu Florin, să te împaci cu această fragilitate?

S.G.: Fragilitatea mea ca scriitor aspirant. Cred că până la urmă m-a ajutat foarte mult să scap de griji, pentru că eu, nefiind scriitor şi apucându-mă târziu, am scris foarte liber şi nu ştiu dacă clandestin, dar n-am avut în cap că ce o să zică alţii. Mai îmi spuneau colegii de la curs, de la mentorat, că „Vai, ce ai scris! Vai, fetiţa să nu-i ofere lumânare” sau mai ştiu eu. Am scris, am urmat formula voastră de la cursul mare de scriere şi nu cred că m-am poticnit în asta, că sunt nedebutată. M-a ajutat mentoratul foarte mult, cred că a fost decisiv pentru mine faptul că am fost selectată şi a fost o ocazie să mă iau în serios, pentru că aveam îndoieli. Scriam cumva de plăcere, dar nu visam că o să public, nu-mi închipuiam. Iar la mentorat, când trebuia să trimitem calupurile acelea de texte şi trebuia să trimiţi ceva, chiar a fost o şansă, un mare lucru şi le mulţumesc.

Pentru cei care nu ştiu, mentoratul ăsta a presupus o serie de întâlniri lunare, vreme de jumătate de an, cu vreo zece scriitori, în timpul dintre cele două întâlniri trebuia să produceţi un număr de pagini şi noi dădeam feedback pe ele şi de aici încolo mergeaţi mai departe. În punctul ăsta s-ar potrivi şi o întrebare care vine pe Facebook, de la Constantin Piştea, care te felicită pentru carte şi care te întreabă: cum crezi că poate cineva care scrie să spună despre sine că este în sfârşit scriitor? Simţi că acum, după debut, te poţi recomanda cu uşurinţă ca scriitoare?

S.G.: Mulţumesc, Constantin, pentru întrebare. Da, hai, sunt scriitoare. Sunt scriitoare pentru că am cititori.

Dar nu e un criteriu absolut! Aproape toată lumea are cititori în ziua de azi!

S.G.: Eu acum sunt optimistă şi încrezătoare, de asta am zis, asta vreau să reiasă, faptul că-mi scriu nişte oameni şi mi-au spus că de-abia aşteaptă următoarea carte, uau! Înseamnă că sunt scriitor, că am o carte pe care oamenii o citesc, am creat nişte personaje cu care oamenii se identifică şi aduc un pic de bucurie în viaţa unora.

Alina, tu te-ai recunoscut în vreun personaj de-al Simonei?

A.P.: Nu cu totul. Dar ipostaze pe care le-ai trăit, adică cred că cu toţii ne-am simţit la un moment dat şi neînţeleşi, şi respinşi, şi lăsaţi baltă. Cred că cu toţii ne-am simţit şi acoperiţi de ruşine, n-am pus vreodată copilul să fure sau ceva, dar sentimentul ăla de dezgolire când ştii c-ai greşit, că nu te pricepi, adică tu ai mers în nişte cotloane în care în general nu te aplauzi neapărat. Sunt nişte ipostaze din vieţile noastre mai greu de trăit sau mai încărcate de tensiune, mai complicat de integrat. Am avut suficiente situaţii cu care să mă identific. Unele şi comice, altele stânjenitoare, altele apăsătoare. Şi tu, Marius?

Eu mai puţin, pentru că, spre deosebire de voi, nu împărtăşesc experienţa de a fi fost mamă sau de a fi mamă, deci relaţia mea cu copiii e cu totul altfel. Ca scriitor am scris şi eu despre copii, dar abordarea mea este alta. Pentru mine, copiii în continuare sunt nişte mici extratereştri, cred că aşa i-am şi abordat în povestirile mele. M-am apropiat de ei cu curiozitatea explorării unor mici fiinţe într-un fel necunoscute. 

N-aş zice că înţeleg sau că m-am identificat cu personajele părinţi ale Simonei, dar am recunoscut în comportamentele copiilor nişte gesturi sau nişte situaţii pe care în copilăria mea le-am experimentat. Pentru că felul în care copiii se deschid sau, dimpotrivă, îşi fac rău unii altora e o cruzime a copiilor între ei, felul în care se ascund de adulţi, cred că în copilărie foarte mulţi copii stau sau preferă să stea ascunşi de privirea adulţilor. În felul ăsta m-am recunoscut. Cred că m-am recunoscut şi în vreo două-trei situaţii în care îmi imaginez cu uşurinţă cum e să-ţi fie frică în anumite circumstanţe. Sunt nişte copii care, dacă nu sunt părăsiţi, oricum se simt părăsiţi de părinţi, se simt pe cont propriu în situaţii destul de dificile. Cred că astea vrând-nevrând le experimentezi în procesul de a deveni adult.

Simona, aş vrea să trecem acum la chestionarul „All you can read”. Care e cartea copilăriei tale?

S.G.: Când eram micuţă, citeam volumele acelea de Poveşti nemuritoare, cu asta pot să mă laud, că tot căutam cărţi, că nu le aveam pe toate. Cred că primul roman de copii a fost David Copperfield, mai târzior, spre gimnaziu, dar asta mi-a rămas cel mai viu în minte.

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

S.G.: O carte care mi-a deschis ochii, dar de mult de tot am citit-o, cred că eram studentă pe atunci, Noaptea de Sânziene, de Mircea Eliade. Dar nici nu mai ştiu despre ce e vorba, ştiu că e un roman cu de toate.

Ce carte clasică n-ai citit-o deloc sau n-ai terminat-o?

S.G.: Foarte multe.

Alege una cu care să te faci de ruşine.

S.G.: Război şi pace. Şi mai este una de care toată lumea este foarte entuziasmată, Maestrul şi Margareta parcă. 

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

S.G.: Nu este citită chiar recent, dar pentru că eu recitesc mereu Alice Munro, aş lua oricare dintre volumele ei de povestiri scurte.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

S.G.: Poate The Great Gatsby, nu ştiu de ce! 

Cu ce scriitor din istorie ţi-ar plăcea să cinezi?

S.G.: Mi-ar plăcea cu Hemingway.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

S.G.: Eu ascult mult Amy Winehouse, dar nu cred că e bine.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi acea problemă?

S.G.: Nepăsarea şi nu ştiu dacă cruzimea, dar nepăsarea faţă de copiii mai necăjiţi. Dacă aş putea cumva să am o putere să protejez copiii de tot felul de grozăvii, de tot ce se întâmplă dintotdeauna pe lumea asta, ce li se întâmplă copiilor. Nu ştiu cum aş putea să-i protejez, dar cumva să nu sufere, deşi e inevitabil. Mă refer la suferinţe mari, boli, foamete.

Am o întrebare legată de Bucureşti, pe care totuşi ţi-o adresez, cu atât mai mult cu cât suntem în pandemie. Care este locul tău preferat pe care o să-l vizitezi prima dată când o să se termine toată această nebunie? Poate fi orice: o cafenea, un muzeu, o piaţă.

S.G.: Te referi la un loc interior? Dacă e s-o iau aşa, mie-mi place să mă plimb peste tot prin Bucureşti, prin centrul Bucureştiului, mai ales pe unde sunt case, unde sunt cartierele frumoase de case, prin Dorobanţi. Îmi place să mă uit la casele acelea care au mai rămas, cele câteva, vechi. Şi sincer, mie-mi place mult şi la mine în cartier, ies şi mă uit, nu sunt case aşa frumoase, dar îmi place mult cartierul în care stau şi ieşim des şi ne plimbăm. În Bucureştii Noi.

Simona, pentru întrebarea specială, m-am gândit, că tot am vorbit de slăbiciuni, de neîncredere, cartea ta se cheamă Fragil, dacă ai avea o superputere, ce superputere ţi-ar plăcea să ai?

S.G.: O superputere pentru mine? Să fiu mai încrezătoare în mine.

Înainte să pună Alina ultima ei întrebare, mai sunt două pe care le preiau de pe Facebook: Lidia Calancea te întreabă dacă Cehov face parte dintre scriitorii tăi preferaţi, pentru că în prozele lui se află nişte personaje copii.

S.G.: Da. Am citit Cehov, mi se pare că am avut şi la cursul de scriere creativă. 

Horea Sibişteanu, colegul tău de la prima carte, cel care a şi debutat la Nemira tot cu un volum de proză scurtă, zice: ştiu că ţi-a fost foarte greu să dai drumul la carte în lume. Ce te-a făcut să înţelegi că volumul e gata şi că trebuie să-i dai drumul?

S.G.: Se strânseseră multe şi încurajările voastre, Marius, faptul că m-ai încurajat şi tu, şi Florin, faptul că mai am de scris, asta m-a făcut să-i dau drumul în lume ca să văd cum este primită. Şi mă bucur acum şi îi mulţumesc lui Horea pentru întrebare.

Alina, îţi dau ţie ultimul cuvânt, aşa cum meriţi.

A.P.: M-am gândit să vă întreb pe amândoi, să fie o întrebare frumoasă pentru amândoi. Care-s bucuriile voastre legate de scris? Bucurie profundă şi personală legată de scris.

S.G.: La mine chiar e o bucurie foarte mare. E ca o împlinire profesională, pentru că, cum v-am spus, după ce am terminat facultatea, am lucrat o vreme profesor la un liceu şi apoi n-a mai ţinut. Era nevoie de bani şi m-am apucat de traducerile acestea specializate, pe care deja cumva nu le mai suport. Asta m-a făcut, cred, să tânjesc după ceva creativ, să fac ceva mai liber, nu aşa automat. Fiind contrastul ăsta între jobul meu iniţial şi scris, care-ţi dă atâta libertate, normal că mă simt acum cumva împlinită. Şi sper să mai scriu, să continui. Pentru mine e o mare bucurie că am descoperit scrisul.

Cred că s-a schimbat puţin tipul de plăcere pe care l-am căutat şi l-am regăsit, în ceea ce mă priveşte. Cred că porneşti cu un fel de ambiţie atunci când vrei să intri în literatură şi ambiţia asta se estompează. Cel puţin, în ceea ce mă priveşte, scrisul devine din ce în ce mai personal pe măsură ce pare că el ar trebui sau are toate şansele să devină din ce în ce mai public.

martie 2021