„În cărţile mele prea multă ficţiune nu este”

interviu cu Simona Antonescu

Marius CHIVU: Simona, de mult voiam să te invit, dar acum s-au aliniat planetele în sensul în care tu faci deja de doi ani, pentru Nemira, o serie intitulată „Istoria povestită copiilor”, în care iei câte un personaj istoric şi îi faci o mică biografie, pe înţelesul copiilor. S-au adunat deja șase titluri. Să le şi zicem pe personaje: Decebal, Mircea cel Bătrân – nu ştiu în ce ordine.

Simona Antonescu: Ordinea nu este întocmai cronologică, am pornit de la Decebal şi o să terminăm cu Ştefan cel Mare, trecând pe la Regele Mihai. Nu este chiar în ordine cronologică, pentru că ne-am gândit că s-ar putea să fie un pic plictisitor pentru copii să-i păstrăm în perioada anului 100, 500, 1000 foarte mult timp, pentru că ar fi însemnat pentru ei un an. Şi atunci spargem un pic ordinea şi îi aducem şi în vremuri mai actuale.

Când eram mic, eu citeam cărţile lui Dumitru Almaş, care erau tot istorie povestită şi erau foarte frumos ilustrate, au fost trei sau patru volume, şi la fel, începeau cu formarea poporului şi terminau cu Ceauşescu, cu distrugerea lui. Dar mulţi din generaţia mea au crescut cu cărţile alea, care erau foarte frumoase şi foarte atractive şi ca poveste. Le ştii? Le-ai folosit?

Le ştiu de pe vremea aceea, nu le-am folosit deloc pentru proiectul acesta. Marea diferenţă în proiectul ăsta este că dau mai mare importanţă părţii de aventură şi de poveste, tocmai ca să-i prind pe copii. Seria este dedicată grupei de vârstă șapte-zece ani, şi atunci un copil de șapte ani nu poate să fie ţintuit locului de o cărticică cu biografia lui Mircea cel Bătrân, de exemplu. Există o pereche de fraţi gemeni, o fetiţă şi un băieţel, Ilinca şi Călin, care sunt din prezent, deci ar putea fi colegii lor de clasă, şi aceşti gemeni au tot felul de aventuri. De exemplu, sunt urmăriţi prin vremuri, prin timp, de un solomonar. Şi ajungem cu solomonarul în miezul Pământului, unde există o şcoală a solomonarilor şi tot felul de întâmplări, ba îi prinde solomonarul, îi răpeşte, îi închide. 

Şi părţile de istorie se împletesc cu partea asta de aventură şi de poveste, cărticelele dau doar nişte mici indicii despre vremea fiecărui voievod în parte. În niciun caz nu vom afla tot ce a făcut acel voievod. Dar petrecem o zi la Curtea lui Ştefan cel Mare, să zicem. Şi petrecem această zi îmbrăcaţi în portul în care erau îmbrăcaţi copiii de pe vremea aceea, şi ne mirăm un pic ce pânză aspră este, de exemplu, jucăm jocurile copiilor de atunci, mâncăm tot felul de mâncăruri şi deserturi, mai puţin mămăligă.

Nici roşii nu aveau.

Nici roşii nu aveau. Toate picanteriile le-am pus la sfârşitul cărţilor şi copiii chiar le pot experimenta. De exemplu, cred că în Decebal este o reţetă de desert perfect funcţională. Adică, cu ajutorul unui adult, copilul o poate face, este mei fiert în lapte, cu miere şi cu nişte bucăţele de gutui.

Am vorbit mai devreme că scrii cam cinci astfel de poveşti pe an. Şi toată seria va fi făcută de tine, înţeleg că nu se va opri doar la zece, douăzeci de titluri anunţate.

Seria poate să continue atâta vreme cât există cerere. Eu am umblat foarte mult prin şcoli şi am întrebat copiii, atunci când am ajuns cu cărticelele, ce alte nume le-ar plăcea să mai apară în afară de astea zece care sunt anunţate. Şi chiar miam luat notiţe atunci. Deci, atâta vreme cât există cerere, seria poate să continue.

Ai avut surprize la preferinţele copiilor?

Am avut surprize că a apărut Napoleon, nu ştiu cum a apărut, a mai apărut şi Eminescu, dar într-un final ne lămuream că e vorba de personaje istorice. M-a întrebat un băieţel, de exemplu, înainte să apară Regina Maria: dar toţi o să fie bărbaţi? N-o să punem nicio femeie? Chiar m-a întrebat un băieţel treaba asta. Dacă simt că le dai un pic de putere, rămâi foarte surprins de ce întrebări primeşti.

Ce femei aveţi pe listă?

E cam greu cu femeile. În primele zece este doar Regina Maria. Dar pentru următoarele sunt, e drept că nu multe, din Trecute vieţi de doamne şi domniţe. De acolo aș putea să scot o mică întâmplare, pe lista acum bătută în cuie nu este niciun nume.

Mă gândesc că dacă vii mai încoace, poţi ajunge în zona de ştiinţă, unde mai găseşti, sau în literatură.

Aş prefera, nu e ceva foarte sigur, să rămână strict personaje istorice, nu să trec la ştiinţă. Pentru că aş vrea să le fie foarte limpede rolul ăsta de familii domnitoare, aş putea să aleg nume de domniţe, ele se găsesc. Pot s-o iau pe Doamna Chiajna, de exemplu.

Ai fost implicată şi în proiectul iniţiat de FILIT şi de Editura Muzeelor Literare Iaşi, ei au scos anul trecut o serie cu micro-biografii ale scriitorilor care au case memoriale în Iaşi. Seria a avut mare succes, autori contemporani scriind despre scriitori vechi, a avut succes astfel încât vor s-o continue dincolo de zona Iaşiului, de zona Moldovei, vor s-o extindă în ţară cu tot felul de personalităţi. Înţeleg că faci parte şi din seria care urmează să apară cu noi titluri. Tu te-ai ocupat în primă fază de Otilia Cazimir. Cum a fost? Ai ales-o tu, ţi-a fost distribuită, ţi-a plăcut, ai avut surprize, cum ai lucrat la proiectul ăsta?

Mi-a fost distribuită direct şi foarte clar. N-am avut niciun cuvânt de spus, dar e drept că nici n-am testat dacă am vreun cuvânt sau nu. Pur şi simplu, atunci când m-a sunat Florin Lăzărescu, mi-a spus despre Otilia Cazimir, şi am acceptat tocmai pentru că nu ştiam foarte multe despre biografia ei. Îmi aduc aminte şi acum telefonul ăla şi ştiu că m-am gândit un pic, chiar nu ştiam nimic despre biografia ei. Şi atunci am zis: da, pentru motivul ăsta, că mi-a stârnit curiozitatea.

Te-ai bucurat de ce ai găsit?

M-am bucurat foarte mult, ba chiar am înţeles, e părerea mea personală, dar pot s-o susţin cu argumente, eu cred totuşi că n-au fost aleatoriu făcute potrivelile astea, cupluri, pentru că m-am regăsit în multe zone cu Otilia Cazimir, că nu pot să le spun acţiuni, dar realmente am înţeles alegerile pe care le-a făcut în diferite răscruci ale vieţii ei. Chiar mi-am explicat-o foarte bine şi mi-a plăcut mult să scot la lumină motivaţiile astea.

Bine, cu tine cred că mergea la sigur, indiferent de autor. Stau şi mă gândesc că sunteţi două scriitoare care practicaţi genul ăsta de biografie, tu şi Tatiana Niculescu-Bran, însă într-o zonă mai serioasă, mai puţin literară. Ai o formulă preferată, istorie romanţată, ficţiune istorică?

Cred că istorie romanţată. Ficţiune istorică nu cred că e foarte potrivit, pentru că în cărţile mele prea multă ficţiune nu este. Singura zonă de ficţiune pe care mi-o permit este cea din planul doi, adică de exemplu în Fotograful Curţii Regale am ficţionalizat foarte mult pe partea de personal auxiliar de pe lângă familia regală, asta deja nu mai este istorie, adică aveam loc să ficţionalizez oricât. Ficţiune istorică ar însemna să inventez vreo bătălie – n-am inventat niciodată nicio bătălie, cursul istoriei l-am păstrat, dar îmi este foarte uşor să-mi imaginez până în cele mai mici detalii un lucru pe care-l găsesc documentat într-o singură propoziţie: „Ştefan cel Mare i-a învins pe turci”. Eu văd, realmente, un film întreg atunci şi-mi face plăcere să-l descriu.

Ai primit vreodată feedback de la un istoric adevărat care a intrat în cărţile tale? Mă gândesc dacă pe partea asta de veche istorie, pe care bănuiesc că ai documentat-o pentru romanele tale – Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, de pildă, are câteva cărţi, ea fiind istoric, antropolog, foarte serioasă –, a venit cineva să-ţi spună: uite, aici ai exagerat sau aici ai scris prea mult.

N-a ajuns până la mine. Chiar dacă au citit, n-au ajuns până la mine. Mi-ar plăcea să primesc astfel de feedback, reacţionez destul de bine la feedback din ăsta cinstit, nu am o problemă cu el. 

Să ne întoarcem la debutul tău, cu Fotograful Curţii Regale, care este relativ târziu pentru ce suntem noi obişnuiţi, de altfel tu n-ai activat într-o zonă aşa-zis literară, studiile tale nu sunt din zona literată. Asta e de fapt întrebarea cu care s-au deschis toate interviurile tale pe care le-am citit în documentarea mea pentru interviul ăsta, toată lumea e curioasă cum ai ajuns tu la istorie, dacă ţi-a plăcut istoria. Te-aş întreba chiar aşa: ce-a fost mai întâi, literatura sau istoria?

Literatura. Întotdeauna a fost literatura, iar istoria a fost o surpriză pentru mine, pentru că mi-am dorit dintotdeauna să scriu, am scris dintotdeauna, de la opt ani deja îmi făcusem un caiet căruia îi pusesem un titlu, era caietul meu de poezii, deci de la vârsta aia eram hotărâtă să mă fac scriitoare. Au fost nişte împotriviri în familie şi cea care a cedat am fost eu. Când părinţii mei au reuşit până la urmă, după foarte lungi certuri pot să zic, să mă convingă că trebuie să-mi aleg o meserie practică şi să fac chimie, mi-am schimbat planul de viaţă, cel iniţial, pe care-l aveam de la opt ani, când citisem Fram, ursul polar.

Aveai un plan de viaţă la opt ani? O femeie hotărâtă de mică!

Da. A fost foarte simplu, că citisem Fram, ursul polar şi am vrut să-l rescriu, am zis că închid cartea şi-l mai scriu eu o dată mai bine. Pentru că ăsta era planul meu de viaţă. Şi mi-am schimbat acest plan de viaţă. Am zis: foarte bine, dacă chiar nu reuşesc să vă conving, atunci o să fac chimie şi o să am meseria practică pe care o doriţi voi. Partea de literatură o pusesem ca plan pentru pensie, c-am zis că atunci când ies la pensie, o să am suficient de mult timp liber.

Treaba s-a întâmplat puţin mai repede, când fiul meu a intrat la liceu, am descoperit că am acel timp liber. Am încercat să văd cam ce se mai întâmplă, unde găsesc un concurs, ceva, am căutat o modalitate de a pătrunde printre oameni care ar putea să mă sprijine şi atunci a fost momentul în care a intervenit istoria. M-a surprins şi pe mine, pentru că îmi plăcea foarte mult şi continuă să-mi placă foarte mult. Şi atunci, dacă tot nu a fost un domeniu pe care să-l fac ca profesionist, şil făceam de plăcere, am spus că o să continui să merg aşa, să urmez întotdeauna pe partea de literatură ceea ce-mi place foarte mult. Încă îmi place foarte, foarte mult să scriu istorie.

Citeai sau citeşti autori din zona asta? Mă gândesc la clasici ca Anthony Trollope sau mai noi, ca Sarah Dunant, Silviu Angelescu are o carte, Calpuzanii, celebră la un moment dat, scrisă în limbajul vechi. Ţi-ai căutat modele?

Nu prea. În momentul în care citesc o carte de istorie deja romanţată, deja ficţionalizată, simt că intru în filmul altcuiva şi îmi este mult mai uşor să citesc doar documentul istoric, şi atunci văd propriul meu film. N-aş putea să citesc un roman istoric şi după aceea să separ de acolo doar istoria. N-am simţit nevoia să fac asta.

Am observat în interviurile tale că vorbeşti de documente, când ai un subiect, intri şi în documente. Care e echilibrul dintre informaţie şi imaginaţie în cărţile tale? Cum îl găseşti? Variază de la o carte la alta?

Variază, da, dar nu depinde foarte mult de mine, depinde de cantitatea de informaţii scrisă care s-a păstrat, pentru că încerc întotdeauna s-o găsesc pe toată. Niciodată nu este suficient de multă încât să nu mai încapă şi ficţiune. Întotdeauna încape ficţiune foarte multă, pentru că indiferent câte documente găseşti, nimeni nu-ţi spune în ce moment a intrat o slujnică cu o carafă de apă printre ei. Asta pot să-mi imaginez eu tot timpul.

Pentru foarte multă lume, cărţile astea rămân singura sursă de informare pe un subiect sau despre un personaj. Literatura e un mijloc foarte uşor de popularizare a istoriei. Și în cazul meu, ştiu o grămadă de lucruri istorice, dar le ştiu din literatură şi nu ştiu dacă sunt exacte, că nu m-am dus niciodată să le verific la documente. Îţi pui vreodată problema în ce măsură poţi să inventezi, ai simţit vreodată responsabilitatea?

Există. Şi am conştientizat-o cel mai mult după ce am scris şi a doua carte. Asta nu înseamnă că am fost iresponsabilă la început, dar nu simţeam eu la fel de mare presiunea asta. Feedbackul venit după Fotograful Curţii Regale şi Darul lui Serafim m-a trezit un pic la realitate, pentru că am înţeles ce spui tu, că oamenii de multe ori nu se duc să verifice informaţia. 

Am și cititori care verifică informaţia şi vin după aceea, mie mi-e foarte drag Facebookul, pentru că mă caută lumea, oameni de care habar n-am, nu ştiu cine sunt, şi discutăm despre modul în care eu am interpretat un document. Că documentul poate să fi fost, de exemplu, încheierea unei judecăţi, o pricină între doi de acum două sute de ani. Şi-mi dau seama că cei care nu au înclinaţia asta de a merge să verifice la sursă rămân cu impresia că totul este real în carte.

Şi fac judecăţi morale.

Din acest motiv, în niciuna dintre cărţi nu am dat doar una dintre variante. Întotdeauna am spus ambele variante pe care le-am găsit. În majoritate, personajele sunt un pic controversate dintr-un punct de vedere sau altul, şi am găsit şi dovezi pro, şi dovezi contra. Şi le-am pus întotdeauna pe amândouă în carte. Sper că am reuşit să nu ţin partea niciunui personaj.

Bine, chiar s-o fi ţinut, în fond eşti pe teritoriul ficţiunii, poţi să alegi o variantă care din punctul de vedere al naraţiunii e mai bună sau mai ofertantă decât cealaltă. Nu cred că te-ai expune unei judecăţi publice de ce ai făcut-o, de ce ai ales asta şi de ce n-ai pus-o în scenă şi pe cealaltă.

Dar un lucru pe care-l simt este că atrag cititorul mult mai mult – este o şmecherie pe care o fac. Atunci când un personaj îmi este drag – cum a fost, de exemplu, Manuc –, mai întâi prezint lucrurile bune şi îl prezint pe el în postura de părinte de familie, că era un adevărat părinte de familie, în aşa fel încât cititorul să simtă partea asta. Şi după aceea am prezentat absolut toate faptele mai puţin bune pe care le-a făcut, lăsând cititorul să-şi folosească propria lui balanţă. Dar eu ştiam că deja i-am arătat cât de bun fusese Manuc. Şi cred că oamenii sunt atraşi de faptul că au un rol în cartea asta, rolul lor este să-şi folosească propria balanţă morală.

Dat fiind că fiecare dintre cărţile tale are în centru un personaj – fotograful Franz Mayer în prima carte, în a doua Nicolae Malaxa, apare Manuc-bei –, am aici o mare întrebare: De unde porneşti? De la personaj, de la situaţie?

Întotdeauna de la personaj. Acum, când mă întrebi, m-am gândit un pic, pentru că n-am făcut-o intenţionat, adică pur şi simplu m-a fascinat fotograful, m-a fascinat Malaxa şi m-a fascinat Manuc. În momentul în care s-a întâmplat fascinaţia asta, eu aflasem probabil un fapt din viaţa lor, o alegere pe care au luato, după care am intrat în documentare şi am scotocit să încheg tot puzzle-ul. Dar întotdeauna am plecat de la personaj.

Mi-a plăcut foarte mult ce spuneai la un moment dat într-un interviu, şi anume că, atunci când lucrezi într-un astfel de gen literar, o parte din muncă, foarte mare, e deja făcută, în sensul că ai personajul şi scheletul, după care tu lucrezi cumva la detalii. Şi de asta, te întreb: ce metodă ai de a selecta ce alegi şi ce nu alegi în scheletul ăsta? 

Cred că am lucrat un pic ce spuneai mai devreme, adică simt într-adevăr nevoia să fac dreptate într-un loc unde cred că lucrurile au rămas nedrepte. Şi atunci, aleg cumva faptele ca să evidenţiez cum văd eu, de ce văd eu că Manuc ar trebui să reprezinte un personaj pozitiv pentru români. Cam asta. Dar, în orice caz, nu am ascuns până acum, în astea trei cărţi, nu am ales să nu folosesc fapte de care am ştiut. Poate că n-am scotocit suficient de mult.

Am văzut că vorbeşti de cărţi, de cronici, de tot felul de documente vechi, pe unele le şi integrezi în text. Eşti mai interesată acum de arhive şi anticariate decât erai? Ai început să-ţi faci la tine acasă o ladă de zestre cu documente? Cum arată atelierul tău de documentare?

Sunt mult mai interesată, într-adevăr. Un lucru pe care am început să-l fac şi nu-l făceam înainte este să „fur” poze de prin muzee, adică ştiu că n-am voie să fotografiez, dar mai fotografiez câte una. Am găsit de exemplu cărţi, volume groase, grele, în care sunt pur şi simplu publicate documentele judecătoriilor, am găsit şi de la 1700. Acolo textul este destul de impersonal, pentru că el este scris aşa cum e scris şi ziarul, nu-ţi transmite nimic. Textul este integral, dar văzându-l cu Times New Roman de 12, nu-mi spune nimic. Am fost de exemplu la Târgovişte, la Muzeul Cărţii, acolo nu înţelegeam ce scrie, habar n-aveam, pentru că era cu chirilice, dar am furat o grămadă de poze, pentru că mă uit la ele şi intru în atmosfera de atunci. Pur şi simplu au puterea asta asupra mea.

Mi-a plăcut povestea pe care ai spus-o cu harta. În care dintre cărţi a fost folosită?

În Hanul lui Manuc. La un moment dat, când am început să scriu Hanul lui Manuc, realmente nu ştiam în ce mă bag, pentru că nu îmi dădeam seama cât de mult o să fie implicat Manuc în războiul dintre trei imperii. Știam scheletul în mare şi aveam suficient material încât să ajung cu Manuc până pe la Constantinopol, deci cam până pe la jumătatea cărţii. Pe măsură ce scriam, mă documentam. Şi a intervenit momentul în care realmente, la mine în cameră, trei imperii se luptau şi se sfâşiau între ele ca să împartă din nou Europa. 

Imperiul Otoman trăgea să moară, Napoleon tocmai încălecase şi el şi chiar pierdeam şirul, nu-l mai vedeam pe Manuc pe unde este şi ce caută acolo. Bine, am înţeles că e în Constantinopol, dar nu mai înţelegeam ce caută acolo. Și atunci am căutat o hartă veche cu graniţele Europei aşa cum arăta ea pe la 1800, am scos harta aia pe o coală mare, color, și am pus-o pe o plută foarte mare acasă, pe perete. Apoi exact ca la cartierul general, cum fac militarii în timpul războiului, mi-am pus steguleţe. Şi au rămas acolo până când am terminat cartea. Dar mi-a fost foarte uşor după ce am făcut lucrul ăsta. Pentru că nu mai trebuia să-mi deschid toate fişierele în care era doar scris care erau graniţele diferitelor imperii. Le vedeam foarte clar pe hartă.

Când o să mai publici cinci, şase, şapte cărţi, poţi să-ţi deschizi propriul muzeu, Muzeul atelierului de lucru! Ai poveşti haioase sau semnificative din căutările astea ale tale după fotografii, documente, arhive? Bănuiesc că acum, când ai trei cărţi, oamenii vin şi înspre tine, toţi îţi sugerează ce să scrii de acum încolo.

Da. Asta mă pregăteam să spun. Cea mai amuzantă a fost o doamnă care ţinea morţiş să-i scriu biografia – între timp a renunţat. Şi foarte mult timp nu găseam nişte cuvinte potrivite să-i explic că nu voi scrie niciodată biografia doamnei respective. Indiferent ce-i spuneam, venea cu nişte argumente care probabil că dânsei i se păreau imbatabile.

Ce ai învăţat despre istorie de când te ocupi sau eşti atât de aproape de ea?

Un lucru de care mă tem foarte mult – am învăţat că se repetă. Am văzut-o repetându-se şi nu ştiu cum poate fi oprită să se repete. Habar n-am, poate doar toată lumea să citească Hanul lui Manuc.

Se repetă în ce fel?

Se repetă în sensul că lumea nu este informată, toată lumea ar trebui să ştie cum am pierdut noi Basarabia. Foarte clar. Fiindcă o putem pierde încă o dată. Putem să pierdem mult mai mult. Şi a fost pierdută pentru că lumea nu era informată. Nici acum nu este informată.

Bine, presupunând că lumea vrea să fie informată.

Da, de asta mă şi tem. Mie mi se pare ceva foarte, foarte important să ştiu ce mi s-a întâmplat, adică de ce nu pot să fac o paralelă cu propria mea curte? Deci bunicul meu a avut curtea de aici până aici, între două garduri. Şi, după ce a murit bunicul, vin trei vecini şi-mi ocupă curtea. Eu stau şi mă uit cum ocupă curtea mea, de ce?, pentru că nu ştiu care a fost curtea lui bunică-meu? Adică se poate face o paralelă din asta, care să-ţi ajungă până la suflet şi să înţelegi nişte lucruri. 

Citeam undeva recent că poartă şi un nume, un sindrom, cu cât ai mai multe informaţii şi date, cu atât convingerile tale se opun lor. Adică e un efect foarte pervers, nu lipsa de informaţie e problema, ci predispoziţia ta de a o accepta.

Chiar dacă ar fi aşa, chiar dacă se naşte sentimentul de a mă opune, în momentul în care sunt pus într-o situaţie critică, adică atunci când cineva vine şi spune: uite, jumătatea asta de Moldovă este a mea, eu cel puţin am informaţia să-i spun că nu. Că dacă nu am informaţia, aş putea să spun: da? Ei bine, vino şi ia-o dacă e a ta! Măcar să ştiu, pentru că atunci când sunt pus într-o situaţie critică, dispare sigur sentimentul ăla de a mă opune, până când nu mă găsesc din nou în siguranţă.

Ai o responsabilitate să găseşti un personaj interesant în Basarabia şi în următorul tău roman să spui cum stau lucrurile. Simona, am citit că soţul şi fiul tău te citesc, uneori chiar în timp ce scrii cartea. Ai sprijinul lor şi sunt şi primii tăi cititori? Cum era când erai tu mică? Ai crescut într-un mediu cu cărţi? Dincolo de faptul că, după ce ai învăţat să scrii bastonaşe, părinţii tăi au vrut să devii chimistă.

Da, am crescut într-un mediu foarte propice. Pe vremea când noi eram foarte mici, bunicul meu avea ca sarcină zilnică să ne adoarmă la prânz citindu-ne. Şi în fiecare zi ne citea câte ceva, asta până când am învăţat eu să citesc. Aveam cărţi pentru copii în casă, e drept că mai puţine. Cărţile pentru copii apăreau la sfârşitul anului şcolar, când le primeam ca premiu, un teanc întreg. Tot pentru rezultate la învăţătură venea şi o mătuşă cu nişte cărţi, veneau şi părinţii cu nişte cărţi. Mama mea citea foarte mult, însemnând că citea în fiecare seară. A fost o perioadă în care niciodată nu m-a îndemnat să citesc, dar ea citea absolut în fiecare seară, iar eu voiam să fiu ca mama.

Puterea modelului, se ştie. Copiii citesc mai ales dacă părinţii citesc.

Da. Mai ales că nu era un lucru pe care să mi-l impună. Deci la mine aşa a funcţionat, pur şi simplu. Nu ştiu dacă e bun sau rău. Pentru că ea nu-mi spunea niciodată: pune mâna şi citeşte!, ci doar vedeam că ea citeşte în fiecare seară, eu mă duceam şi deschideam cartea aia a ei, că eram foarte geloasă pe cartea aia. Adică de ce nu te uiţi la mine o oră, nu înţeleg!

Şi ce cărţi erau?

Erau romane de dragoste în principal, nu înţelegeam mare lucru din ele. Oricum, eram foarte micuţă, de-abia reuşeam să citesc un rând-două. În vara dintre clasa I și clasa a II-a m-am ocupat de Fram, ursul polar şi am fost foarte mândră că am înţeles tot ce am citit. Am tras eu concluzia atunci că romanele mamei nu erau bune şi că doar acest Fram, ursul polar este un roman bun.

Asta cu cititul. Dar cu scrisul? Faptul că ai debutat relativ târziu, ce ai spune că ţi-a adus şi ce ţi-a luat scrisul de când ai intrat în jocul ăsta de a publica cărţi în mod regulat?

Mi-a adus foarte, foarte multă bucurie. Şi mi-a adus foarte mult sens, pentru că Rareş crescuse și nu mai avea nevoie de mine foarte mult, așa că eram conştientă că doar mă iluzionez că îi sunt lui utilă. Duceam mare lipsă de răspuns la întrebarea asta, legată de sensuri, pe care ne-o punem toţi. Deci scrisul în primul rând este o activitate care realmente îmi aduce bucurie foarte mare. Şi-mi răspunde la întrebări legate de sensul unei zile, că e prea mult să spun sensul vieţii. Sensul vieţii mai degrabă e legat de Rareş decât de cărţi, dar sensul unei zile îl găsesc, chiar şi sensul unei zile de luni, când eu nu scriu, pentru mine este legat de weekendul care urmează şi trebuie să fac cumva ca luni să fac treburile din weekend, ca weekendul să rămână liber şi să scriu.

M-a amuzat foarte mult să descopăr câte tabieturi ai legate de scris, faptul că ai o cană anume din care bei cafea, că acoperi ceasul să nu vezi cum trece timpul, că scrii cu un anume font, şi te înţeleg. Dar vreau să spui tu cât de ciudate sunt lucrurile astea.

În afară de faptul că aud voci! Da, am într-adevăr foarte multe tabieturi, eu mi le explic, nu este nimic patologic, toată lumea trebuie să fie liniştită, există o explicaţie. Explicaţia este că, atunci când îmi pregătesc toate lucrurile astea, simt că împing foarte departe prezentul. Când îmi pun cafeaua fix în cana pentru scris, atunci tot prezentul se retrage cu trei paşi mai înapoi.

Cana asta o să meargă în muzeul ăla. Crezi c-o s-o înlocuieşti vreodată?

Să ştii că e înlocuită deja. Am avut una cu o pisică, ea a fost pentru primele trei cărţi, şi acum recent am găsit o cană care a înlocuit-o pe prima. Cam ăsta este rolul ritualurilor. Atunci când acopăr ceasurile, le acopăr pentru că mi-a intrat în cap din greşeală o idee şi n-o mai pot scoate, şi anume că dacă ştiu cât e ceasul, ora asta este astăzi, 12 mai 2019, n-are cum să fie ora din 12 mai 1806. Nu mai pot să-mi scot din cap ideea asta, şi atunci nu vreau să văd niciun ceas. Nu e uşor să folosesc limbajul ăla, trebuie să mă descotorosesc de tot ce mă ţine în prezent.

Apropo de limbaj. Mi-a plăcut foarte mult să citesc despre pasiunea ta şi grija faţă de vocabularul vechi, de cuvintele vechi, nefolosite în mod fatal, pentru că n-ai cum să foloseşti aceleaşi cuvinte. Am şi eu o mică bătălie acum, că mi se pare că limbajul convenţional, cel conversaţional, pe care-l folosim noi zi de zi şi pe reţele, şi între noi, s-a degradat foarte mult. E o cunoaştere, din punctul meu de vedere, sper să nu mă înşel, tot mai precară a limbii. Şi m-am bucurat să văd – e adevărat că tu ai şi nevoie cumva să îl accesezi – un limbaj mai vechi, scriind despre momentele alea.

Mă ajută pentru că sunt încredinţată că, în momentul în care cititorul le vede şi şi le rosteşte în cap când le citeşte, cuvintele astea deschid nişte uşi către nişte zone sentimentale la care n-am cum să ajung explicând. Adică e un fel de magie, că nu pot să-i spun astfel. Cred că toţi cititorii care au venit cu feedback către mine după ce au citit Fotograful Curţii Regale mi-au vorbit despre bunicii lor. Eu n-am vorbit despre bunicii lor! Dar am folosit nişte cuvinte care pentru ei au accesat nişte zone emoţionale la care n-aveam cum să ajung altfel. Fiecare cu propriii bunici a avut alte experienţe, unii poate că nici măcar n-au crescut la ţară, poate nici bunicii lor n-au crescut la ţară, dar pur şi simplu sentimentul ăsta de protecţie şi de iubire necondiţionată a fost accesat prin nişte cuvinte mai puţin folosite astăzi.

Am vorbit mult despre copilărie până acum, într-un context sau altul. Despre ce carte ai spune că este cartea copilăriei tale?

Fram, ursul polar!

Pe mine m-a amuzat că nu mai ştiu unde ziceai de Zânele din Valea Cerbului, care a fost şi pentru mine o lectură. O carte foarte mare şi groasă, trei sute de pagini, numai pentru copii nu era carte aia!

E adevărat, dar e delicioasă. Și avea ilustraţii color.

Deci rămâi la Fram, ursul polar. Nu mai pui alt titlu lângă ăsta?

Şi Zânele din Valea Cerbului, dar pentru mine nimic nu stă în faţa lui Fram, ursul polar, pentru că eu nu voi judeca niciodată din punct de vedere literar. Pur şi simplu a fost prima carte pe care am citit-o cap-coadă şi a fost cartea care pentru mine a deschis cititul. 

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

Fraţii Karamazov, dar presimt că o să mă întrebi şi de ce. La fel, Fraţii Karamazov am citit-o puţin cam devreme, c-aveam vreo paisprezece ani. Îmi plăcea şi pentru că îmi dădeam seama că mă depăşeşte şi continuam să o citesc mai mult că eram mândră de mine că citesc aşa ceva. Dar atunci când am terminat-o, am avut sentimentul clar că toate personajele de acolo sunt vii şi trăiesc. Asupra acestui fapt mi-a deschis ochii – că doar prin nişte cuvinte poţi să creezi viaţă.

Ce carte clasică n-ai citit deloc sau până la capăt?

Ulise.

Cel mai frecvent răspuns!

N-am putut să-l citesc. Mi-e ruşine să spun.

Dintre cărţile pe care le-ai citit recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Recent m-a topit Povestiri orientale de Marguerite Yourcenar, chiar aş lua-o. Adică simt nevoia s-o învăţ şi pe de rost, mi se pare că foloseşte partea asta de magie a cuvintelor ca nimeni altcineva.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

O carte cu vrăji, în orice caz, o carte cu mistere. Cred că mi-ar plăcea să trăiesc în Harry Potter o vreme. Chiar mi-ar plăcea. Mi se pare foarte serioasă treaba asta cu vrăjile, nu înţeleg de ce are lumea un zâmbet.

Uite, să extind un pic întrebarea: în care dintre cele trei romane ale tale ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Cred că în Hanul lui Manuc, mai mult decât în Fotograful Curţii Regale. De fapt, răspunsul sincer este că m-a chinuit mai mult Hanul lui Manuc.

Ce scriitor din istorie ai invita la cină?

L-aş invita pe Mihail Sadoveanu, mie mi-a plăcut Mihail Sadoveanu.

Apropo de tabieturi, că printre tabieturile tale de scris nu era că ai scrie şi pe muzică, dar ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Beethoven. Clar. Beethoven defineşte tot ce ar fi bine să reprezentăm noi pentru o civilizaţie extraterestră.

Că tot ai zis de vrăji, întrebarea asta o să-ţi placă. Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv dintre toate problemele planetei una şi una singură, care ar fi aceea?

La o întrebare atât de generală, cred că un răspuns general şi foarte bun ar fi să-ţi fie imposibil să faci o nedreptate, aşa cum îţi este imposibil din punctul de vedere al încheieturii să duci mâna la spate de tot. Să nu avem putinţa de a face o nedreptate.

Pentru întrebarea numărul nouă, aş folosi drept loc Ploieştiul, unde locuieşti. E vreun loc preferat de acolo, pe care cineva care ajunge pentru prima dată la Ploieşti să-l vadă neapărat sau pe care tu l-ai recomanda în mod deosebit?

Locuiesc pe Bulevardul cu Castani, care este un mare punct de atracţie al Ploieştiului, ca să nu zicem nume de restaurante şi puburi acum. Sunt foarte frumoase, dar Bulevardul cu Castani este realmente foarte frumos, este în linie dreaptă, perfect drept, şi are nişte castani bătrâni şi pe o parte, şi pe cealaltă, se trece ca printr-un tunel. Are două momente când este frumos: acum, când ei sunt înfloriţi, şi pe la sfârşitul lui octombrie, început de noiembrie, când încep să cadă castanele. Este un loc de promenadă pentru ploieşteni.

Pentru ultima întrebare, care de fiecare dată e în funcţie de invitat, m-am gândit la un joc de imaginaţie. Ziceai undeva că scrii pentru cei despre care scrii, şi mă gândeam să răspunzi la următoarea provocare: dacă ai scrie din viitor, despre ce personaj din istoria prezentului sau relativ recentă a României ţi-ar plăcea să scrii? Îţi dau un mic ajutor – ar putea fi Radu Tudoran, să zicem. Dar despre ce scriitor sau personaj din istoria recentă sau relativ recentă a României ai scrie o carte?

Grea întrebare. Nu m-am gândit niciodată. Nu ştiu de ce mă feresc să mă gândesc literar la prezent, chiar mă feresc.

[mai 2019]