„Un poem esenţializează ce se întâmplă în jur”

interviu cu Robert Şerban

Marius Chivu: După doi ani revii în emisiune.

Robert Şerban: Doi ani au trecut? Nu-mi vine să cred, puteam să jur c-a fost anul trecut.

Nu, să ştii că timpul trece repede!

Mie-mi spui? Mă plâng de asta toată ziua! Am un fix. La fiecare emisiune, discut cu fel de fel de oameni care spun: „avem mai multă treabă”, „chiar aşa, cred că timpul s-a comprimat”. Şi ţi-am mai explicat și ţie fizic cum e: umpli cu aer un balon pe care scrii 24 de ore, dai drumul la aerul din balon și tot 24 de ore scrie pe el, dar nu e aceeaşi cantitate de aer. Ceasul merge la fel. Deşi ceasul îţi arată 24 de ore, timpul real nu e la fel.

Asta e legat de fizica cuantică sau de faptul că facem mai multe decât în Evul Mediu?

Nu, în niciun caz. Eu mă testez de 3 ani – timp de o săptămână merg pe malul Dunării la Dubova şi am acelaşi program: nu fac nimic, decât mănânc dimineaţa, la prânz şi seara. Şi-mi dau fel de fel de teste raportat la viteza cu care citesc, că eu citeam foarte repede. Acum citesc cu mult mai repede. Şi constat că nu am acelaşi randament pe care-l aveam când eram mai tânăr, când citeam mai încet decât acum. 

Ai mai şi îmbătrânit, măi Robert.

Ţi se pare!

Dacă data trecută ne întâlnisem cu ocazia cărţii tale de poezie Moartea parafină, de data asta ai o carte de proză scrisă la două mâini, împreună cu băieţelul tău, Tudor Şerban – Tudor Şerban la vorbă cu Robert Şerban. Tata, eu glumesc serios –, cu ilustraţii de Bogdan, Ian şi Iulian Achimescu, cu o postfaţă de Pavel Şuşară, carte apărută la Polirom. Cei care te urmăresc pe Facebook ştiu că de 5 ani când postezi aşa-zisele „tudorisme”, micile replici, dialoguri sau întrebări pe care ţi le pune băieţelul tău, născut în 2011. Merge la şcoală?

E în clasa I. A mers devreme, abia a făcut 7 ani, acum termină clasa I şi o face şi în germană, că am zis să facem neamţ din el. Dacă pe mine mă cheamă Robert, deşi sunt născut la Drobeta-Turnu Severin, am zis ca măcar partea germană să fie pe bune şi să înveţe limba germană. Ştii prea bine că era acea butadă că eternitatea s-a inventat ca să înveţi limba germană. E o miză asta, e o limbă – ştiu asta de la Virgil Mihaiu, care vorbeşte vreo 14-15 limbi străine și pe care l-am întrebat: în afară de faptul că ai ureche muzicală şi clar îți trebuie aşa ceva ca să poţi să fii maxi-poliglot, care mai e schepsisul? Ce trebuie să faci? Şi mi-a zis: prima chestie e să înveţi limba germană. Restul sunt floare la ureche. Dacă ştii germana, totul se leagă, inclusiv maghiara, rusa, portugheza şi toate limbile latine, plus olandeză, engleză etc.

Să ne întoarcem la cărticica asta scrisă de tine împreună cu băieţelul tău.

Să-ţi spun exact: e scrisă de mine şi spusă de el. Adică eu am fost scribul, ce făceau băieţii ăia în Antichitate.

Ea cuprinde multe fragmenţele sau replici, înregistrate începând cu 10 februarie 2013 până pe 31 decembrie 2017. Deşi probabil că Tudor continuă să emită, probabil va fi şi un volum doi. Între 2 şi 7 ani ai stat şi ai notat, n-ai numerotat câte sunt aici, dar ai făcut vreo selecţie? Ai trecut prin ele, cum le-ai adunat? Când s-a născut ideea unei cărţi?

S-a născut în ultimul an, chiar în 2017, când foarte mulţi prieteni le-au citit și mi-au zis: e OK, e foarte fain, dar strânge-le laolaltă! Pentru că unii le pierduseră şi întrebau: ce a zis fiu-tău acum 2 săptămâni, îţi mai aminteşti? Nu mai ţin minte! Plus că sunt foarte greu de reprodus şi de inventat, pentru că copilul ăsta are un sens propriu de a vedea lumea. Ei nu merg cu figurat, nu merg cu sensuri ascunse ale cuvintelor, el nu face glume. Stăteam şi aşteptam nişte prieteni să vină pe la noi şi zic: Tudore, nu ai mai scos de mult un tudorism! La care el, intrigat, a zis: tata, dar eu nu le fac că vreau! Adică era intrigat că eu îmi pot imagina că el face umor.

Iar tu deja-l exploatezi.

Dar mulţi mi-au zis: fiu-tău e genial, ce chestii zice! Şi zic: nu e genial, că nu poate face deliberat astfel de glume, ar fi de groază să aibă astfel de subtilităţi la 5-6 ani. În schimb începe să se prindă, să spună bancuri, să-şi dea seama.

Din păcate, se maturizează.

Pentru că el nu râde. Întotdeauna când spune vreo chestie trăsnită, pe mine mă pufneşte râsul şi el e destul de supărat: iar ai râs de mine! Zic: nu râd de tine, râd cu tine! Că avea şi o mică problemă cu pusul pe Facebook – „nu mai pune pe Facebook că râde lumea!”. Îi zic: „Oamenii se bucură, râd, n-ai spus o prostie”. Nu m-aş face de râs să pun pe Facebook chestii rele. Dar sunt chestii foarte faine, sunt proaspete, sun haioase, oamenii mari nu reuşesc să facă astfel de analogii, de jocuri de cuvinte, şi se bucură şi ei. Aşa copilăresc şi ei odată cu tine. De asta le pun, că eu pot să le ţin pentru noi în caietul nostru, unde notez din când în când. Dar zic: faci o bucurie, ca şi cum ai face un dar. Îl întreb: „Ţie-ţi place să primeşti daruri?” „Cam da.” „Ei, vezi? Aşa şi oamenilor, le place să primească un dar.”

Dar îi explici mecanismul.

Am încercat să i-l explic de multe ori: „Tată, se prind!”. „A, asta era! Şi nu miam dat seama!” zice. Alteori vorbesc degeaba, că nu-şi dă seama, şi mi-e şi mie greu să-i explic un banc. Într-o sâmbătă seară a spus o chestie halucinant de frumoasă, am râs de m-am prăpădit, şi zice:  Bine, bine, poţi s-o pui pe Facebook”. Îi spun: „Să vezi ce reacţie o să fie, să nu crezi că bat câmpii!”. Şi o pun pe Facebook, ne culcăm, ne trezim duminică dimineaţa pe la 10 şi deschid telefonul şi-i zic: „Fii atent, ai peste 200 de like-uri!”. La care el zice: „Dar oamenii ăştia n-au ceva mai bun de făcut decât să stea noaptea şi să-mi dea mie like?”. El vorbeşte foarte serios!

Dar când şi-a văzut numele pe carte cum a reacţionat?

Să ştii că am stat foarte mult în cumpănă dacă să public cartea sau nu, dacă să fac o carte cu un copil de 7 ani sau nu, pentru că orice copil se dă mare. Cu ei începe şi se sfârşeşte lumea. Are şi el lucrurile astea, le-am avut, le ştiu foarte bine, nu era nimeni mai bun ca mine la suta de metri, la mia de metri, la urcat pe blocuri şi la spart capete. Şi zic: dar dacă şi-o ia în cap? Dacă egoul lui va creşte şi va începe să-şi piardă amicii, prietenii, pentru că „ha, eu  sunt scriitor”? La lansarea cărţii, la Bookfest, erau peste o sută de oameni, a fost multă lume. Intră la un moment dat un proaspăt prieten de-al lui cu maică-sa. Şi când îl vede, Tudor zice: „Uite-l pe Gabriel! Hai să mergem în parcul copiilor!”. Şi s-a dat jos de la masă să se care. Şi zic: „Stai puţin, omul a venit pentru lansarea cărţii tale! Stai puţin, tata, că mergem după aia!”. Deci n-avea niciun fel de gomoşenie de care mam temut, şi a şi uitat. Din când în când îi mai cer: „Uite, scrie un autograf, că am un prieten care-şi doreşte o carte şi vreau să i-o fac cadou”. Zice: „Pe ce?” „Uite, pe carte.” „A, am şi uitat! Dă-o încoace!” Uitase. Nu o flutură pe la alţii pe sub nas, nu se dă mare. Slavă Domnului, e un copil firesc şi mă bucur că e aşa.

Dar ai un contract prin care ţi-a cedat drepturile de autor? I le pui deoparte pe un CEC?

Fac asta. M-a întrebat: „Dar ce e de câştigat din povestea asta?” Şi zic: „Dacă se va vinde cartea, o să iei nişte bănuţi, dar dincolo de asta, tu ai nevoie de ceva? Spune, de ce ai nevoie în clipa asta? Dacă ai vreo nevoie, îmi spui, îţi cumpăr eu. Dar dacă ceri o rachetă, n-o să-ţi cumpăr o rachetă. Sunt copii care au mai multe nevoi decât ai tu, sunt copii care n-au familie, n-au părinţi, trăiesc la o casă de copii, şi-ţi propun ca o bună parte din banii pe care o să-i primeşti, să-i ducem la o casă de copii. Mergem împreună, le luăm nişte cadouri, ne interesăm înainte de ce ar avea nevoie. Vrei să facem lucrul ăsta?” Şi zice: „Da, vreau”. Aşa că i-am promis că în clipa în care vor fi primele drepturi de autor o să completez ce ar fi pentru el, dar jumătate din suma aia o ducem la o casă de copii, că în Timişoara sunt destule şi destui oameni amărâţi. Şi vreau să-l învăţ şi chestia asta. Ideea de a face daruri, de a dărui, cred că e foarte importantă pentru vârsta lui şi pentru copii. Copiii sunt egoişti, ţin pentru ei, şi el la fel, îi place să primească, dar mai greu dă mai departe. Şi tot timpul am discuţia asta cu el: „Uite, ai primit, e bine să împarţi cu sora ta, în primul rând, cu cei de lângă tine, chiar dacă lumea te refuză că eşti copil şi oamenii nu iau de la copii, dar încearcă să faci lucrul ăsta”. Şi începe să se prindă. E un copil care trebuie învăţat lucrurile bune.

Citind cartea ta voastră, mă gândeam că în ultimii ani au mai apărut astfel de cărţi. Nu ştiu care-i ordinea, dar l-am avut aici și pe Iulian Tănase şi am povestit despre Experimentul MAMATATA, Ana Dragu a scris Mâini cuminţi, care e alt fel de carte, dar şi acolo băieţelul ei este citat cu tot felul de afirmaţii şi poveşti, mai este regizorul Gabriel de Achim, care a publicat o carte despre cei doi copii ai lui, Sistemul nervos, sistemul bucuros, apărută acum un an, tot aşa frumoasă, cu grafică. Mai sunt şi alte cărţi serioase, de poezie, Sebastian în vis a lui Radu Vancu, sau Dicţionarul Mara scrisă de Dan Coman. Să zicem că e o generaţie de scriitori care îşi implică sau îşi apropie proprii copii de literatură. Ne vom trezi într-o zi că s-ar putea să avem un raft consistent de cărţi scrise cu copii sau despre copiii scriitorilor. Nu-mi dau seama dacă treaba asta se întâmpla înainte.

Mi-ai pus o întrebare la care nici eu nu am răspuns.

Adică de la Arghezi şi Mitzura nu cred că avem.

E o latură pe care n-o ştim. Editura Cartier are acea colecţie de cărţi pentru copii, o poveste imaginată de un scriitor. Dan Coman a publicat acolo, Alina Purcaru, Radu Vancu, cred că o să-mi apară şi mie o cărticică, Cele patru aripi ale bunicii – e o poveste drăguţă, cu personaje cunoscute, apropiate mie – şi probabil că Gheorghe Rizeanu a făcut lucrul ăsta tocmai ca să işte scriitorii să intre într-o lume spectaculoasă. Eu îi spun toată ziua poveşti fiului meu, pentru că el îmi cere tot timpul. Nu-mi cere să-i citesc. Dimpotrivă. Preferă să inventez poveşti, decât să-i citesc, şi nu e uşor, pentru că la un moment dat şi imaginarul meu oboseşte. Mai ales seara, după o zi de muncă, stând lângă el, mă ia somnul în timp ce-i vorbesc. Dar mă străduiesc să-i spun măcar două poveşti pe zi, dimineaţa în drum spre şcoală şi seara înainte de culcare, să inventez poveşti. Și mă trezesc cu lucruri absolut extraordinare, îmi dau seama că le inventez unu la unu. În timp ce îi vorbeşti copilului, povestea creşte.

Aşa e scrisă Cele patru aripi ale bunicii? Ca un exerciţiu pentru el?

Da. De acolo mi-a încolţit ideea şi apoi am transcris-o. E o povestioară drăguţă, desenată de Ana Ispir. Colecţia e splendidă şi văd că tot mai multe edituri, mai mari sau mai mici, care încep să aibă cărţi destinate copiilor: Humanitas, Polirom, Nemira, Art, Cartier, Curtea Veche. Pentru că îmi povestesc şi librarii, îmi spun şi editorii, zona de vânzare a cărţilor pentru copii e mai mare decât cealaltă.

Eu am şi o explicaţie: pentru că sunt copiii unei generaţii care a crescut cu cărţi. Şi, la rândul lor, transmit mai departe dragostea şi importanţa cititului. Mă gândesc la Tudor al tău şi la Crina, practic, trăiesc într-un mic castel cu cărţi, mi-e şi frică să intru în camera ta!

Da, şi mie. Eu le-am pus la ei în cameră, să nu cumva să pice cărţile pe ei. Ce să faci? Facem ce ştim. Că mă întreba unul: te-ai găsit şi tu cu fiitu să-l pui pe cărţi. Păi ce să fac cu el, să bată cuie? Nu stă în plan. Să-l învăţ să cânte la orgă? L-aş învăţa, dar nu mă pricep nici eu. Fac şi eu ce ştiu, să-şi vadă numele pe-o carte, deși nu mi-am propus să-l văd scriitor, Doamne, fereşte! Va fi ce vrea el. Nu mi-am propus nimic cu cartea asta, decât un singur lucru: să tezaurizez o perioadă care altfel s-ar fi pierdut. În momentul în care a apărut cartea, mulți prieteni m-au sunat: „Băi, şi fii-miu câte chestii faine spunea!” „Zi-mi vreo două.” „Păi cine le mai ţine minte?” Sau invers: „Și mie-mi spunea mama că…”. Şi am o mulţime de prieteni care au început să-şi noteze. Le-am spus: „Nu pierdeţi lucrurile astea. Nu-s diamante, dar într-un fel sunt, pentru că atunci când va creşte şi va citi, copilul va avea poate un alt tip de relaţie cu el, se va descoperi altfel prin ochii tăi de părinte.

Apropo de notat. Mi-am dat seama că foarte multă lume nu le scrie în carneţele, cum facem noi, le scriu pe Facebook. Cu sistemul ăsta prin care Facebook îţi aminteşte ce ai făcut acum un an sau trei ani, sunt şocat de câte lucruri am postat fără să mi le amintesc. Deşi îţi oferă iluzia că arhivezi viaţa ta prin poze sau prin comentarii, postatul pe reţelele sociale de fapt nu te face decât să le uiţi mai repede. Scrisul, aşa cum îl ştim noi, într-o agendă sau un caiet e ceva cu totul altfel decât postatul pe Facebook.

Ai dreptate. Eu fac exerciţiul scrisului de mână doar când scriu poezie, nu mai fac altceva. Deci de mână nu mai scriu decât poezie.

Bine, tu scrii poeme micuţe.

Da, e adevărat.

O să ajungi să scrii haikuri.

Cam aşa. Ultima carte pe care o pregătesc şi sper să apară anul ăsta chiar are un poem, să ţi-l şi spun, e aproape o ars poetica, să văd dacă-l găsesc prin hârţoagele astea.

Hârţoagele astea e cartea ta?

Da. Probabil că e o viitoare carte. Dar n-am textul aici. Mi se pare că poezia e un fel de esenţializare, e atât de mult text, atât de multe cuvinte, toată lumea vorbeşte, toată lumea scrie, toată lumea publică. N-o fac intenţionat scurt, nu scriu intenţionat scurt, ci pur şi simplu ăsta e suflul acum. Mi se pare că distanţa dintre început şi sfârşit, cea mai scurtă distanţă, e poezia. Nu văd altfel. Mi-e greu să mai exprim poeme, mi-e greu să mai citesc poeme, nu mai am răbdare, mi-am pierdut răbdarea probabil şi din cauza Facebook-ului, din cauza zapatului. 

Eu simt uneori nevoia unei rezistenţe mai mari la concentrare pe text. Mai ales când scriu, dar şi când citesc pe telefon, aş vrea să se termine mai repede textul şi nu-mi place. Nu sunt de acord cu ce simt.

Și eu simt nevoia să nu mă întind, dar nu pentru că mă gândesc la cititor, care ştiu sigur că n-are chef. Nu-mi mai vine să mai scriu mult şi cred că un poem nu face altceva decât să esenţializeze ce se întâmplă în jur. Cred că asta e. Cu cât înaintez în vârstă, cu atât îmi dau seama că poezia e tot mai aproape de rugăciune.

O, Doamne! Sunt nişte rugăciuni la noi de nu se mai termină!

Depinde către cine. Cred că poezia e ceva gen: esenţele tari se dau în doze mici. 

Dacă ai asociat poezia cu rugăciuni înseamnă că poezia se scrie cu genunchii.

Tu nu eşti dus la biserică, eu mă duc la biserică şi o să ajung acolo să-ţi pun o vorbă bună.

În sensul că stai în genunchi!

Oricum, Dumnezeu are umor, aşa că poţi să spui ce vrei, că e libertate.

Ăsta e un fel de a ne consola.

Nu, e realitatea reală.

Uită-te la girafă. Hai, citeşte un poem de pe hârtiile astea.

„Pe după umeri”

Mă roagă fiu-miu să-i spun o poveste

Apoi mă ia cu mâna dreaptă pe după umeri ca pe un prieten.

Câteodată e suficient să ai o singură aripă ca să zbori.

De la Moartea parafină, ai mai scos o carte foarte frumoasă, foarte elegantă, într-un format mare, cartonat, cu supracopertă, Ascuns în transparenţă, împreună cu artistul digital Pavel Vereş.

El e grafician, dar lucrările de aici sunt făcute pe computer cu intervenţii, asta înseamnă artă digitală, artă pe computer. E un artist extraordinar, face parte din generaţia ’80. A început ca pictor, pictură de şevalet, însă e o fire care a experimentat continuu. A făcut fotografii, artă video, artă conceptuală, când au apărut computerele în anii ’90 s-a dus spre zona de grafică, a făcut grafică de carte, afişe, grafică publicitară. E un tip care stăpâneşte computerul cum foarte puţini o fac, el mi-a propus. E o carte-dar pe care mi-a făcut-o, mi-a spus: „Îmi place foarte mult poezia ta şi aş vrea să fac o carte-album care să conţină şi textele tale, nu doar imaginile mele”.

Adevărul e că arată spectaculos grafic şi asta voiam să spun, poezia ta e aproape secundară aici, doar însoţeşte desenele care sunt destul de ample, desfăşurate pe pagini întregi, ici-colo întrerupte cu mici intermezzouri sau cu mici intervenţii ale poemelor tale.

Trebuie să spun că desenele sunt construite după text. El navea desenele făcute înainte şi n-a ilustrat albumul acesta cu textele mele, decât citind cartea şi aranjând-o așa cum a crezut el de cuviinţă. Deci nu e o carte de poezii ilustrate, cum sunt majoritatea. Majoritatea poeţilor, când au şansa, dau de un prieten artist vizual care le face cadou câteva desene cu care ei îşi ilustrează cartea şi cartea arată bine. Tu însuţi ai la Vântureasa de plastic desene de Dan Stanciu, care-s foarte frumoase. Și el le-a făcut special pentru tine, nu?

Asta era şi ideea.

Rareori se întâmplă lucrul ăsta. În schimb, asta e o carte-obiect.

Se întâmplă de fiecare dată la cărţile de copii, pentru că acolo ilustraţia trebuie să meargă mână-n mână.

Corect, să expliciteze cumva textul. Ori, aici el a citit şi, mai mult, a zis: „Vreau să scot un album, să fac o ediţie aparte”. Și a ieşit o frumuseţe de carte, tipărită în condiţii grafice de excepţie, în Ungaria, pe un tipar halucinant de bun. Și eu am lucrat în zona asta, Polirom şi-a asumat cartea şi mă bucur că e aşa, pentru că orice poet visează cărţi frumoase. Oricum nu se vând, nu le cumpără nimeni, măcar să arate bine.

Măcar unde stau ele uitate să arate bine.

Da. Şi e la un preţ modic. Preţul ei real e undeva pe la 80 de lei. În librării, cartea se vinde la 40 de lei. Gratis nu poţi s-o dai, pentru că nu ţi-o iau librarii. Când dai gratis, librarii fug. Şi atunci am pus un preţ care e aproape de ceea ce ar putea să-şi permită un cititor care vrea bibliofilie, vrea imagine frumoasă, poate şi poezie bună.

În ce tiraj este? Te-ai gândit la numerotare, la semnare?

Au apărut 35 de exemplare semnate şi numerotate. Au fost primele, care au avut şi câte o gravură înăuntru făcută de Pavel Vereş şi colofonul spune lucrul ăsta. Au apărut 700 de exemplare. E foarte mult pentru o carte de poezie, dar am zis că avem mulţi prieteni şi eu, şi Pavel. Până la urmă, e o sărbătoare şi nu ți se întâmplă foarte des în viaţă şi bănuiesc că nu mi se va mai întâmpla. Eu am crescut cu ochii pe cărţi bibliofile – tata era scriitor, lucra la centrul de librării, aducea acasă ce apărea pe vremea aceea. Şi a apărut o ediţie bibliofilo-anastatică după Ion Barbu, apăreau cărţile lui Nichita Stănescu, erau ceva halucinant de frumoase, le am şi acum, cu desenele domnului Sorin Dumitrescu. Nu-ţi trecea prin cap că o să poţi vreodată face aşa. Apoi, după anii ’90, au început. Lui Brumaru i-au apărut cărţi frumoase. Am visat şi eu să am o carte frumoasă, dar atât de frumoasă nu mi-am putut permite să visez! Adică bate gândul, dar nu aşa departe. A fost un dar. Bunul Dumnezeu îţi cam împlineşte dorinţele, aşa că ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să primeşti, cum spune cântecul.

Genunchi solizi!

Hai, mă, lasă-mă în pace cu prostiile astea!

Robert, că ai fost şi editor, ai scos foarte multe cărţi de poezie. Vorbeam de ediţia asta bibliofilă, că noi nu avem o piaţă de carte bibliofilă în momentul ăsta.

Nu. Sunt câţiva colecţionari, dar foarte rari. Azi, prin Bucureşti, m-am dus prin Lipscani să văd cărţi. Nişte preţuri aiuritor de mici! Adică aici găseşti tot ce vrei. În Timişoara nu găseşti, pentru că au dispărut anticarii. Mai există într-un singur loc o doamnă care are marfă, dar puţină şi destul de scumpă. Am văzut acum nişte cărţi! Mi-am luat, de exemplu, o carte a lui Matei Vişniec, debutul lui, cu autograf. 3 lei! Era ediţia despre care-ţi vorbeam eu, Ion Barbu, superbă carte – 10 lei! Am găsit Istoria Literaturii a lui George Călinescu. Ştiu că atunci când a apărut tata a luat 3 exemplare, în ideea în care va trebui să mergem undeva la medic şi să dăm ceva.

Dar nu ediţia din ’46.

Nu din ’46, din anii ’80. Care e superbă. Şi ştiu ce nebunie a fost când a apărut cartea. Pe vremea aia costa 500 de lei, foarte mult. Am văzut-o, 150 de lei.

Era cam un sfert din salariu?

Era un sfert din salariu, dar puterea lui de deschidere a uşii însemna o operaţie de apendicită simplă, ba chiar piatra la rinichi ţi-o puteai scoate cu el. Cu aia deschideai orice uşă de medic, iar cu Cel mai iubit dintre pământeni rezolvai nişte carne şi multe alte lucruri. Adică era marfă de contrabandă. Erau patru exemplare unul lângă altul, nu le mai vrea nimeni! Cărţile nu mai au nicio valoare, adică mai au valoare, dar foarte slabă. Tata rămâne siderat ştiind cât de greu le procura, cum sunau la noi telefoanele să dai cuiva nu ştiu ce carte. Acum îi zic: „Tata, le vezi? 5 lei! E preţul cu care ai cumpărat-o”. Incredibil! Cine a investit în cărţi nu cred c-a nimerit-o, din păcate, decât la modul profund. Pentru că se vede cine a investit în cărţi şi le-a şi citit.

E greu pentru că, după cum ziceam, nu e piaţă bibliofilă, e o afacere pe termen lung. Nu ştim cine are o bibliotecă sau o colecţie bună, nu ştim în ce măsură ea se va amortiza într-un fel spectaculos. Tu eşti şi colecţionar de artă şi ai la fel de multe lucrări câte cărţi ai.

Nu chiar, Doamne, fereşte!

Exagerez, dar bat înspre ideea că colecționezi foarte multă artă. Nici piaţa de artă nu e foarte puternică la noi, dar e adevărat că e mai puternică decât bibliofilia. Însă ea creşte.

E mai puternică decât bibliofilia, în mod sigur, sunt alte sume, şi creşte încet-încet. România mimează măcar ţările vecine. În Ungaria a fost ca la noi, acum piaţa de artă în Ungaria e foarte sus. Pictorii lor importanţi au cotă deja de peste un milion de euro, la noi Grigorescu se apropie de asta, Baba începe să urce, Ţuculescu urcă, dar nu foarte tare.

Dintre cei vechi, dar mai sunt câteva nume, staruri, dintre cei noi.

Ghenie, care deja îi bate pe toţi. Adică Ghenie şi Brâncuşi. Formidabil. Şi sunt importante fugile astea din pluton, pentru că atrag după sine şi alţi artişti. În momentul în care un artist român vinde la scorurile astea, e clar că în Occident colecţionarii devin atenţi la piaţa de artă românească, la artiştii români. Mai e Man, mai sunt destui care au început să urce cota. Ţine şi de destin, şi de capricii, şi de piaţa de artă, şi de cine-i în spatele tău şi ştie să te lanseze pe piaţă. Dar e clar, piaţa de artă e net superioară pieţei de carte.

Care nu creşte. De ani de zile, de decenii, scade.

Da, pentru că există un public conservator care citeşte pe hârtie, oamenii tineri, sunt ferm convins, chiar dacă citesc, o fac tot mai des pe suporturi electronice, şi o să apară suporturi electronice foarte comode.

Cifrele din România nu arată o astfel de situaţie.

Se va rupe lucrul ăsta. În momentul în care o să apară holograma şi zona de tridimensional, şi vor apărea, toată lumea-şi va cumpăra. Aşa cum toţi avem câte o plasmă în casă pentru că ne place, în momentul când apeşi pe un buton şi ţi se ridică tridimensional o carte, n-ai cum să n-o ai. Că va fi asta. În momentul când va apărea televiziunea tridimensională, va fi scumpă, dar în câţiva ani va fi la îndemână, aşa cum e cartea asta. Va dispărea cartea. Cum naiba să n-ai o carte tridimensională care să răspundă la comenzi vocale şi să spui du-te! şi se întoarce pagina? Am văzut lucrurile astea, există.

Nu ştim. Spui că va dispărea cartea tocmai când s-au reintrodus în magazine şi librării casetele audio. 

Am prieteni care caută benzi de magnetofon.

Anul trecut, pentru prima dată din 2003 încoace, vânzările de muzică pe suporturi fizice au fost mai mari decât vânzările de muzică în format electronic. Iar în ce priveşte vânzările de carte electronică, până să atingă 10% din piaţa de carte, a fost o curbă ascendentă care se păstrează şi azi. N-au depăşit 10% niciodată şi scad. E foarte ciudat de evaluat în materie de cultură viitorul şi trendurile.

Pe de altă parte, e uşor de intuit ce se va întâmpla. N-ai cum.

Pe lângă faptul că scrii şi faci televiziune, ai probabil cea mai longevivă emisiune.

Anul asta fac 19 ani de televiziune, din 1999 neîntrerupt. Iar emisiunea face anul viitor 10 ani. „Piper pe limbă” face 10 ani de când e la TVR Timişoara, înainte fusese „A cincea roată” care a durat din 2000 până în 2009, 9 ani.

În această perioadă, în calitate de editor, ai scos şi cărţi de poezie, în special. Mai e o calitate a ta care s-a adăugat acestora – în ultimii ani eşti directorul Festivalului Internaţional de Literatură Timişoara, Litvest, la a 7-a ediţie anul acesta.

Litvest este festivalul făcut de Tudor Creţu. E OK, sunt două lucruri importante care sunt complementare. Tudor are un tip de public.

Aveţi logul „De la est la vest” şi atunci în capul meu s-au confundat.

Festivalul de literatură de la noi este FilTM. 

Anul ăsta e a 7-a ediţie, 25-27 octombrie, va fi ceva special dat fiind că Timişoara a fost desemnată capitala culturală pe 2021, încercaţi să creşteţi într-un anume fel festivalul ăsta, astfel încât în ediţia din 2021 să fie peste Filit?

Acolo va fi greu, e vorba de bani. Dacă Filit-ul continuă să primească de la autorităţi sumele acelea uriaşe, va fi greu să-i baţi.

Voi nu puteţi? Sunteţi Capitală culturală!

Eu sper că da. Să ştii că la fel ca şi în literatură contează intensitatea, nu neapărat masa. E ca la skandenberg. Am făcut skandenberg cu oameni de trei ori mai grei decât mine, cu masă musculară de cinci ori mai mare, şi am reuşit să-i pun, că nu ţine de masă, ţine de fibră. Aşa şi aici. Iarăşi, noi avem un slogan „De la est la vest”  – „De la vest la est”, care înseamnă să adunăm laolaltă scriitori de jur împrejurul României, scriitori din Europa Centrală şi de Răsărit, oameni pe care-i leagă cumva o cultură comună, o poziţie geografică pe care o împart într-un fel sau altul. Evident că un festival de literatură înseamnă vedete, înseamnă nume mari, oameni care au făcut carieră literară şi care sunt recognoscibili. Lumea vine oriunde când aude de un nume mare. 

Dar pariul e să le dai oamenilor literatură de calitate, chiar dacă n-au auzit de nu ştiu ce scriitor macedonean sau din Ucraina sau maghiar, oamenii vin acolo pentru că au garanţia că vor întâlni literatură de foarte bună calitate, vor întâlni scriitori cu care pot să discute de la egal la egal, să le pună întrebări şi să-şi lămurească lor înşile problemele pe care le au. 

Cititorii au foarte mari probleme, au foarte mari curiozităţi, foarte mari dubii. Până cumpără o carte, întreabă, i-am văzut la atâtea întâlniri cu scriitorii ce întrebări interesante pun. Nu doar „Cum scrieţi, la ce v-aţi gândit?”. Au un tip de curiozitate care ţine chiar de omul creator, adică cititorul de astăzi deja intervine, nu-mi dau seama cum, ca un medic chirurg în corpul cărţii. Şi am publicul din Timişoara, care e un public care creşte constant tocmai pentru că literatura pe care le-am dat-o a fost una de foarte bună calitate, se îndreaptă spre festival. Au fost săli pline întotdeauna. Nu vreau să dezvălui nume, pentru că suntem în tratative cu câţiva dintre scriitorii importanţi din Europa Centrală, plus scriitori din ţară, dar sunt convins că va ieşi, ca de fiecare dată, un festival bun.

Mă leg puţin de nume, pentru că spuneai că e un festival dedicat ţărilor de la est-vest de România, şi în afară de autori de relativ aproape, din Croaţia, Serbia, Rusia, Ungaria – ca să dau câteva nume, Victor Erofeev, Slavenka Dragulić, Ludmila Uliţkaia, László Krasznahorkai  sau alţii – v-aţi dus şi mai departe de România. Aţi ajuns în Marea Britanie cu Paul Bailey, cu Richard Schwartz în Elveţia, Clara Usón din Spania.

Da, pentru că fiecare dintre ei a fost legat într-un fel sau altul de Est. Adică fie a avut o carte în care subiectul era plasat în Serbia, ca la Clara Usón, o zonă interesantă pentru noi, pentru că o ştim în Timişoara, e o zonă întotdeauna interesantă, literatura sârbă e una teribilă. Apoi Paul Bailey a scris o carte în care subiectul era plasat în România.

Ce-mi place foarte mult la festivalul ăsta e că, dincolo de aceste legături prin cărţi, sunt şi mulţi autori care nu sunt prezenţi şi pe care editorii sau cititorii pot să-i afle înainte ca ei să fie traduşi la noi.

Exact, a fost şi ăsta un pariu.  

E cel mai dur pariu pe care poţi să-l ai la un festival literar.

Da, că poţi să rişti.

În fond, cine e cutare pe care nu l-a citit nimeni şi de care n-a auzit nimeni?

Exact. Şi se întâmplă de foarte multe ori să vezi apoi că a apărut tocmai datorită faptului că a venit la un festival, un editor l-a auzit, l-a plăcut şi-l publică. Şi eu sper să aibă efectul ăsta un festival. Am fost sceptic când Oana Boca şi Ioana Brumberg mi-au spus să facem un festival la Timişoara. Am zis că Timişoara nu e pregătită pentru aşa ceva, nu m-am gândit la lansări de carte, mai ales la un festival. 

Se creează fondul.

E adevărat. Acum cred că va ieşi foarte bine, scepticismul ăsta al meu s-a domesticit, pentru că timp de cinci ediţii am văzut cum oamenii vin, cum sunt interesaţi, cum ne străduim să aducem nume importante, cum să creăm o atmosferă frumoasă. Timişoara n-a fost un oraş în care literatura a avut pondere importantă din punct de vedere cultural. Acolo muzica a avut o pondere importantă, teatrul, cultura scrisă mai puţin. După ’45 a fost aşa, iar după ’90 poate şi mai apăsat. Dar lucrurile astea se formează, exact cum spui. Dacă le dai o zonă în care calitatea contează, în care tensiunea, intensitatea de bună calitate sunt pregnante şi prezente, oamenii vin şi ştiu că timp de trei zile, în octombrie, se întâmplă aşa ceva.

Eu cred că faptul că Timişoara a câştigat titlul ăsta de Capitală culturală europeană pentru 2021 înseamnă o mare oportunitate şi ar fi păcat ca cei care se ocupă cu cultura din Timişoara să rateze momentul ăsta. De asta zic că aveţi timp şi voi cu literatura, dar şi alţii, să se creeze premisele pentru un 2021 formidabil.

Am pornit cam mototol. Şi asta s-a şi întâmplat. Am pornit mototol, am şi creat un grup de presiune vizavi de Asociaţia „Timişoara capitală culturală 2021” pentru că ni s-a părut că trebuie să demarăm destul de repede după ce s-a anunţat câştigarea de către Timişoara a acestui important titlu. S-a început cu un spectacol de circ, e importantă şi chestia asta, dar noi credem că lucrurile ar trebui să meargă cu totul şi cu totul altfel. 

Am avut mai multe discuţii cu liderii asociaţiei care, teoretic, au făcut proiectul sondând piaţa, pentru că nu l-a scris nimeni acasă şi a spus „ăsta e proiectul”. A fost prin întâlniri succesive cu oamenii de cultură din Timişoara, s-a creat un proiect care se poate drege din mers. Sunt zone, cum e cultura scrisă, care nu există în acel proiect. E halucinant! Până la urmă, omenirea pe cultură scrisă e bazată. Baza acestei lumi e cartea, fir-ar să fie. Şi am avut câteva discuţii, eu cred să se fi înţeles. Primarul Timişoarei, care e principalul creditor al asociaţiei şi al acestui trofeu imaginar, să zicem că a înţeles şi domnia sa că e o mare oportunitate pentru oraş. Clujul a demarat cultural, nu mai avea nevoie de titlul ăsta. Baia Mare poate că ar fi avut nevoie mai mare decât Timişoara, dar l-am luat noi. Asta e. 

Şi Craiova avea nevoie.

Şi Craiova. Orice oraş ar fi avut nevoie, pentru că deja au început să vină turişti. Eu ştiu foarte bine Timişoara.

Timişoara a scăpat şi de o mare problemă, aceea a halului în care arăta Centrul vechi. Acum s-a renovat şi arată în sfârşit ca un oraş.

Arată splendid, însă are multe alte probleme. N-are spaţii de parcare, n-are hoteluri multe, are o infrastructură şubredă.

Foarte bine că nu sunt spaţii de parcare, să nu vină oamenii cu maşinile.

Dar nu ai unde să parchezi, Marius!

Nu te mai apropii de centru cu maşina.

A ajuns primarul să spună că dacă eşti din Mehedinţi, Dolj, Vâlcea vei fi amendat dacă parchezi între blocuri. Unde s-o parchezi?

Sunt de acord. Vii cu trenul. Atâtea maşini, Dumnezeule! Maşina este idolul nostru în momentul ăsta.

La noi ,centrul este blocat, n-ai unde să te mai duci cu ea. Uite, Sibiul trăieşte în continuare de pe urma acelui an fastuos în care a fost Capitală culturală. E plin de turişti. S-a dezvoltat cultural în continuare, a ţinut stindardul sus, sunt evenimente peste evenimente. S-a întâmplat să fiu în ultimii ani vara acolo. Săptămână de săptămână e aiuritor! Așa va fi şi în Timişoara.

Tu zici de cultura de carte şi ai dat exemplul Sibiului. Sunt foarte mulţi tineri care au preluat evenimentele literare acolo, festivaluri literare, reviste, sunt tineri care le fac. În Timişoara nu mi se pare. În afară de fetele care au făcut o librărie foarte simpatică. Unde să investeşti într-o librărie independentă, în condiţiile din centru, aproape lanţurile mari de librării de la noi? E un pariu şi ăsta. Ce fac tinerii? Acolo e o facultate de Litere. Ce produce în afară de nişte profesori de literatură?

Şi eu cred că ar fi nevoie de mai mulţi fermenţi. A fost festivalul Studentfest, cu o secţiune de literatură. Ne-am întâlnit, am avut o lectură, e al nu ştiu câtelea an de când există această secţiune. Lumea e interesată şi mulţi vor specula ideea cu „capitală culturală”, pentru că e o oportunitate, sunt convins. Deja m-au sunat mulți oameni, „Nu vrei să te bagi? Nu vrei să fii alături de noi?”, alături sunt de toţi. Dar nu vreau să mă implic executiv. N-am timp, am o mulţime de lucruri de făcut, nu contaţi pe mine, că nu vreau să spun da doar ca să fiu băiat bun şi să vă încurc. Dacă aveţi nevoie de text, de un sfat bun, de o uşă pe care să vă pot ajuta s-o deschideţi, fac lucrul ăsta. 

Dar bănăţeanul funcţionează altfel. Oamenii au un tip de mefiență, dar şi de distanţă, poate ţine de buna creştere şi nu se bulucesc. Oamenii vor să vadă despre ce e vorba. Mă aşteptam să fie mai mult entuziasm. Am fost foarte dezamăgit când s-a anunţat că Timişoara a câştigat. Eram cu colegii mei de la Banatul, săptămânalul unde lucrez şi la care colaborez, şi am văzut în direct transmisia. Eram la o bere, aveam şedinţă de redacţie şi eram înnebuniţi că se anunţă. Eu am fost convins că câştigăm, dintr-o mulţime de motive. 

A fost o nebunie, am râs, am plâns, ne-am bucurat, am băut, eram 20 de oameni. Ne-am dus întâi la Filarmonică unde mai erau câţiva ca noi. Şi ne-am dus spre centru, că te întâlneşti în Piaţa Operei, ca la Revoluţie. Numai noi am fost şi încă vreo 5-6. Nu cred că ne-am strâns în total 50 de oameni. Am rămas consternat. Adică hai, nu ştie populaţia despre ce e vorba, nu intuieşte, s-a făcut multă campanie, ar fi trebuit să se ştie despre ce e vorba. Dar măcar oamenii care fac cultură, actorii, pictorii, scriitorii, balerinii, studenţii, măcar ei să fi venit în centru unde lumea se strânge şi când e bine, şi când e rău şi să ne bucurăm.

Erau pe Facebook.

Am fost foarte descumpănit! Dacă nici acum, apoi când? Consecinţa e că lucrurile se mişcă mult mai greu decât ar fi trebuit, cu frecuşuri, cu tensiuni mai mici sau mai mari. 

Am dicutat la un moment dat şi în calitatea ta de editor, de anumiţi scriitori şi poeţi care cad în uitare şi dispar, care au fost pe val, citiţi, premiaţi, și dintr-o dată dispar. Amândoi eram foarte trişti acum doi ani legat de posteritatea lui Petre Stoica. Şi-l deplângeam amândoi. Între timp m-am pus pe treabă, am făcut antologia lui Petre Stoica, apărută tot la Cartier, o editură pe care ai menţionat-o şi tu, Singurătatea nobleţele ei.

 Carte foarte bună, este vorba de un mare poet acolo.

Întâmplarea face ca anul trecut, după ce a apărut antologia mea, să apară un album cu fotografii şi colaje, cu versuri de Ion Barbu, la Jimbolia – sunt un mare fan al cărţilor pe care le face Ion Barbu. În afară de asta, a mai apărut şi la editura Vinea o ediţie bilingvă din poezia lui Petre Stoica, dar româno-franceză.

L-a pregătit pentru Paris. Să ştii că Ţonea se căzneşte, ştiu foarte bine cât de greu e să scoţi cărţi de poezie, să faci rost de bani, să plăteşti tipografia. El face un lucru extraordinar. Ştiu conflictele lui cu scriitorii, ştiu şi eşecurile pe care le-a avut, şi datu-n bară de nenumărate ori, dar asta pentru că el este un om devotat poeziei. Îl văd în fiecare an la Paris, îl văd făcând ediţii bilingve, aproape că nici nu contează ce succes au lucrurile astea. Plecasem de la premisa că poezia n-are niciun fel de succes, să fim serioşi. Uite, un mare poet cum a fost Petre Stoica a căzut în uitare. Ai făcut un lucru minunat cu ajutorul fiului lui, Radu. I-am propus şi eu la un moment dat să facem o antologie şi mi-a zis să facem ce vrem. „Aveţi verde de la mine, n-am niciun fel de pretenţie financiară, nu mă interesează decât ca poezia tatei să fie în circuit şi să-l vorbiţi.”

Ăsta e un mare avantaj, pentru că foarte mulţi dintre poeţi au ghinionul unor urmaşi cărora nu le pasă decât de onorarii.

Decât de bani, crezând că cine ştie ce lovitură vor da când va publica ta-su, Dumnezeu să-l odihnească! E o antologie de o sută de pagini. 

Pentru diverse antologii, am avut de-a face cu cereri de 500 de euro pentru un poem de o jumătate de pagină, din partea unui urmaş al unui poet care a murit imediat în postbelic şi încă n-a ieşit din cei 70 de ani de la moarte. Au un mare noroc astfel de poeţi cu urmaşi interesaţi ca opera să meargă mai departe. Ţiai pus vreodată problema posterităţii? 

Chiar astăzi, şi nu te mint. În timp ce eram în anticariatul respectiv şi mă uitam printre cărţi, autori români erau teancuri întregi, pe unii i-am cunoscut personal, că eram copil şi veneau pe la noi prin casă. Și efectiv m-am gândit: măi, nene, n-ai nicio şansă! Adică ce şansă să ai, când zac acolo munţi de cărţi de oameni care la un moment dat au făcut glorie. Mă uitam la Ioan Chirilă, de exemplu. Cărţi care se trăgeau în triaje incomensurabile, oameni care câştigau căruţe de bani! Aseară am aflat la un prieten că Marin Preda pentru Delirul a câştigat o jumătate de milion de lei pe vremea lui Ceauşescu! Şi azi ai Delirul în diferite ediţii.

Însemnau cam patru autoturisme.

Nu. Era 80.000 de lei o Dacia. Însemnau vreo 6 maşini şi mai rămâneau şi de o fugă bună pe la Varşovia sau aşa ceva. Enorm! 6 maşini noi, şi Dacia era o maşină scumpă. Atunci şi-a făcut casa Preda, din câte înţeleg. Şi astăzi găseşti ce carte vrei, şi-ţi vorbeşte un om care ştie cât de greu făceai rost de o carte, cartea era marfă de contrabandă. Şi scriem ca să ne prelungim viaţa, scriem cu gândul că mai avem o şansă ca după ce nu vom mai fi să rămânem în amintire. Din când în când te gândeşti la asta.

Nu pot trăi cu gândul ăsta. 

Dar te gândeşti că vei supravieţui nepoţilor, care să spună: „Ia să vedem cum scria bunicul. Nu era aşa de tâmpit”. Se mai uită la poze…

Şi în holograme!

Mă gândesc din când în când, dar mă gândesc abstract. Nu spun cum să fac să supravieţuiesc. Că aia e foarte simplu, arunci un oraş în aer sau te sinucizi, că atunci oricum vei avea mai mari şanse să rămâi o durată mai lungă în posteritate decât dacă mori de bătrâneţe. Te gândeşti cu haz sau cu speranţă că poate ai scris o chestie care va reuşi să treacă pe lângă nenumăratele cărţi şi să rămâi. E un tip de hazard, nu poţi știi. Nu poţi fi autist şi să spui: sigur după ce voi muri mă vor descoperi ca pe un mare poet. Dacă în timpul vieţii n-ai filonul tău, originalitatea şi un tip de deschidere spre viitorime, n-ai nicio şansă.

Plus că nu ştim dacă va mai fi un mare scrib al viitorului care să ne antologheze după ce vor fi uitat cititorii. În ultimele două săptămâni au murit Gérard Genette şi Thomas Wolfe, doi scriitori care au trăit foarte mult, s-au apropiat de 90 de ani, care au o operă vastă, şi mă uitam în necrologuri, sunt citate una-două cărţi. 

Incredibil!

Cele mai bune, dar atât rămâne din opera unui scriitor.

Gérard Genette a scris enorm! Teorie serioasă.

Şi vine necrologul şi zice: a scris asta şi asta. Din atâtea cărţi! Contează sau s-ar putea să conteze şi cantitatea.

Era una dintre strategiile scriitorilor, să ai operă. Platon Pardău ştii câte cărţi are? 150 de romane. 

Dar nu ştiu dacă-l va cita cineva.

Am dat un exemplu, pentru că-mi amintesc cum Platon Pardău era cineva. Am cerut pe vremea lui Ceauşescu: „Aveţi cumva Platon patru?”. Răspunsul era: „Nu, dar avem Platon Pardău”. Anul şi cartea. Oameni care au trăit bine, oameni care s-au bucurat scriind, cu gândul la nimic.

Pe de lată parte, Urmuz a scris opt texte care însumează 60 de pagini cu totul.

Da, le-am văzut astăzi tot în anticariat, era o carte care costa cu mult peste celelalte, era 40 de lei. Apărută la Cartea Românească prin anii ’70. 40 de lei, nici 10 euro! E preţ mare, dar 40 de lei azi nu înseamnă nimic.

Şi cu toate astea, pe undeva a fost tradus. John Zorn, un tip care face un jazz experimental foarte prolific, are ani în care a scos şi câteva zeci de albume, pentru că are foarte multe colaborări, cântă la foarte multe instrumente şi e un geniu. El a scos un album care se cheamă „The Urmuz epifany”. L-am luat să văd dacă e doar o coincidenţă de nume. Ei, nu! Piesele din interiorul lui poartă numele variantelor în engleză ale textelor lui Urmuz, care cine ştie unde s-au tradus şi cum au ajuns la muzicianul ăsta care a făcut un album cu numele lui. Ghinionul e că, compunând atât de mult, şansele ca Urmuz să fie găsit chiar şi în discografia lui John Zorn sunt mici.

S-ar putea prelua şi s-ar putea duce în cluburi, totuşi, e un mare scriitor român. Am văzut astăzi o ediţie bilingvă româno-franceză din Urmuz. Ar putea să fie la Cabaret Voltaire, în Zurich, unde sunt evenimente culturale. Poţi să-l împingi mai departe, interesant ce spui. 

Care e cartea copilăriei tale?

Ce m-ai prins. Să zic Căpitanul Casse-Cou sau Cireşarii. Nu-mi dau seama care, nu ştiu ce am spus data trecută.

Nu era întrebarea asta, dar Cireşarii ştim. Ce-i aia cu Căpitanul Casse-Cou?

Am citit-o pe la 7 ani, era o traducere la editura Ventura, o poveste foarte frumoasă, am citit-o de câteva ori. În schimb, Cireşarii mi-a luat o săptămână să citesc toate cele cinci volume, le citeam pe rupte. A fost un univers foarte fain, în care mă regăseam, pentru că eram chiar la ţară. Citeam Cireşarii la ţară, unde era o grădină teribilă şi aproape că încercam să translatez universul lui Chiriţă în propriul meu univers, încercam să găsesc corespondenţa, bineînţeles că nu se nimerea unu la unu. Dar mi-am făcut cumva un areal care semăna cu cel pe care Chiriţă îl descria în carte. Zic Cireşarii, dar cred c-au fost mai multe.

Asta e cartea copilăriei, dar despre care carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

Foarte complicat, pentru că i-am deschis treptat, citind foarte mult. Am fost un bulimic, să spun că am citit Crimă şi pedeapsă în clasa a cincea? Da, am citit, că eram într-o vacanţă cu ai mei la Căciulata şi terminasem ce aveam cu mine de citit, iar mama citea Crimă şi pedeapsă. Am aşteptat s-o termine şi am citit-o. A dat unul cu toporul în capul unei doamne mai în vârstă şi mi s-a părut foarte tare. N-am un răspuns. Ar fi un reducţionism, nu există o singură carte despre care să zic că asta a fost cartea care mi-a deschis ochii. Mi-a plăcut foarte mult Nichita Stănescu. Şi nu poeziile lui. Ce m-a făcut să intru profund în universul literaturii au fost albumele memoriale dedicate lui Nichita Stănescu după moartea lui.

Apropo de posteritate.

Da. Pentru că acolo era o lume literară care vorbea despre un scriitor, iar albumele conțineau texte inedite de Nichita Stănescu, fotografii cu Nichita Stănescu, era un întreg univers literar în care am intrat şi mi s-a părut o lume absolut extraordinară. Am citit asta pe la 15 ani, el a murit în 1983, cred că atunci au apărut, 1984-1985. Au apărut două unul după altul şi le-am citit din scoarţă-n scoarţă. Era pur şi simplu o lume care m-a fascinat. Cred că atunci am fost convins că voi fi scriitor, pentru că mi se părea abracadabrant de frumos. 

Era o lume în care voiam să trăiesc, lume care povestea cum era Nichita. L-am văzut în carne şi oase la Turnu Severin, aveam 11 ani, şi era un personaj halucinant. Deci nu e o legendă că „iar ne ia ăsta cu Nichita Stănescu”. Dacă citeşti prefaţa lui Matei Vişniec la Antologia lui Nichita Stănescu de la Cartier – Vişniec care e un tip cerebral, face teatru, nu se joacă cu cuvintele –, o să vezi că fascinaţia asta funcţiona la toate categoriile de scriitori, şi la prietenii lui foarte buni, şi la cei care se uitau cu un tip de răceală. Nu Vişniec, pentru că a stat la el în casă şi l-a iubit foarte tare. Dar alea erau deja cărţi pe care le-am citit în adolescenţă, dar atunci am avut o metamorfoză şi un halou prin care am vrut să pătrund şi să rămân acolo. 

Numeşte o carte clasică necitită deloc sau necitită până la capăt.

Ulise a lui Joyce.

Ai zis şi data trecută asta. E singura? În rest le-ai citit pe toate?

Nu, dar sunt frustrat. O simt ca o frustrare că n-am reuşit să duc Ulise până la capăt. Ştii de unde mi-a intrat în cap? Am tot încercat s-o citesc, m-am apucat imediat după ce a apărut cartea lui Mircea Mihăieş, eseul lui despre Ulise, şi l-am întrebat cum e traducerea lui M.I. Ivănescu? Şi mi-a zis că are şi pagini pe care nu le-a tradus, pur şi simplu, pentru că nu e literatură de mediu, nu ştia zona asta, n-a tradus. Şi am zis: stai puţin, citesc o chestie incompletă? Şi așa îmi rup dinţii în ea. Ce n-am citit altceva? Le-am cam citit pe toate. Ruşi am citit.

Ai citit toată tragedia antică?

Am citit, şi am citit de două ori. 

În greacă?

Ei, în greacă.

Poeţii latini?

Nu i-am citit pe toţi, da, ai dreptate. Dar am citit Eneida, Iliada, Odiseea.

Iliada e cartea Sfântului Ilie?

Da, vorba lui Tudor!

Am reţinut de la Tudor, deja am o definiţie din carte. Dintre cărţile citite recent, pe care dintre ele ai lua-o cu tine pe o insulă pustie?

Fii atent: îl cheamă Bogdan Varvari, îmi scapă titlul, ceva cu viermi. E o descoperire întâmplătoare. Omul a apărut la Tracus Arte, e un debut în proză scurtă, am zis că vorbesc despre lansarea cărţii lui pentru că cei de la Tracus Arte îmi sunt prieteni.

E lansată?

Va fi lansată săptămâna viitoare. E un scriitor extraordinar. De mult n-am citit o proză scurtă care să-mi placă – de la tine, de la cartea ta. Şi l-am cărat cu mine la Bucureşti. Deci, iată, am venit de la Timişoara la Bucureşti cu băiatul ăsta, că-i mai tânăr decât mine şi pot să-i spun aşa. E formidabil, scrie absolut formidabil.

Dacă e proză scurtă, m-ai făcut curios.

Da. E senzaţional.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

În Robinson Crusoe.

Te-ai descurca?

Da, c-am făcut armata. Şi am prins şi Revoluţia. M-aş descurca, mi-ar plăcea. Adică ar fi la limită, mai ales că ştiu finalul. Astfel, nu ştiu dacă m-aş băga. Da, mi-ar plăcea.

Dar dacă ar fi să alegi o carte de poezie a lui Nichita Stănescu?

Roşu, verde. Când era mai tânăr, dar asta nu e a lui.

Ce scriitor din istorie ţi-ar plăcea să inviţi pe insulă cu tine?

Pe Borges mi-ar plăcea, tocmai pentru că nu-mi place ca scriitor. E un scriitor de care de ani de zile încerc să mă apropii.

E prea cerebral. Prea rece.

Da, şi sunt frustrat că nu reuşesc să mă apropii de literatura lui. Nici măcar de poezie. Cred că cu el aş vrea să stau pe o insulă şi probabil că l-aş înţelege.

El ar veni cu toată memoria literaturii universale.

Da. Şi probabil că atunci mi-ar plăcea şi literatura lui. Mă simt handicapat că de atâţia ani, de când eram copil, de când am început să citesc Cartea de nisip, în 1986 sau 1987, aveam 16-17 ani, şi până acum când l-a publicat Poliromul în ediţie completă nu m-am putut apropia de el. Adică-l citesc, mi se pare interesant, dar nu mă mişcă, nu mă emoţionează, ceea ce pentru mine e frustrant.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

„Ako ima boga” a formaţiei Bijelo Dugme din Serbia. Ami se pare cea mai tare. S-ar trezi şi ar veni încoace.

Sau n-ar mai veni deloc.

Ba ar veni, că e frumoasă. 

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv una dintre problemele planetei, care ar fi acea problemă?

Să fie pace. Dacă aş putea să anulez situaţii de război, asta ar fi. Lumea trebuie să mai moară, de bătrâneţe, mor bolnavi, dar războiul e de o cruditate fără sfârşit şi mor copii, mor oameni nevinovaţi. Cred că asta ar fi. Aş zice să fie pace. Cu restul o mai scoatem noi la capăt, dar când e război e cumplit. Dacă s-ar putea să fie pace în lume, cum spunea poetul, „şi să ne iubim” 

Care este locul tău preferat din Timişoara – muzeu, stradă, piaţă, clădire, cafenea?

Îmi place în Parcul Botanic. Nu ştiu de ce, nu mă duc foarte des, dar de fiecare dată când mă duc mi se pare fascinant. L-au şi renovat, au făcut alei. Îmi place acolo. Nici n-am scris acolo, să spun că mă atrage ceva, dar are un halou pe care nu-l găsesc.

Dat fiind că tatăl tău, Ion Şerban, este el însuşi poet, copilul cărui alt scriitor ţi-ar fi plăcut să fii?

Al unui prieten de-al lui tata, a lui Valeriu Armeanu. Era un tip cu mult umor şi sunt convins că aş fi râs foarte tare. E un răspuns la care nu m-am gândit, ţi-l dau acum, nu m-am gândit niciodată la lucrul ăsta, dar pentru că l-ai invocat pe tata, probabil că joncţiunea s-a făcut cu el. Valeriu Armeanu îl ştiu de când eram mic, Dumnezeu să-l ierte. Am crescut cu el şi întrun tip de fascinaţie a unui om extrem de curajos. Mergeam prin Turnu Severin, el și tata erau prieteni, eu eram puştan, copil, şi din când în când îi auzeam. Zicea: „Ioane, îl vezi pe ăla? Ăla e colonelul de Securitate cutare. Stai să vezi”. Şi când ajungea în dreptul nostru un domn bine, ăsta îl înjura de mamă, de dumnezei, era halucinant! Tata era siderat, eu nu ştiam ce să fac, să râd. Anii ’80. Şi-i zicea o înjurătură. Apoi avea un haz nebun, râdeam şi am râs până încoace. 

Nea Valerică, Dumnezeu să-l odihnească, mă suna din când în când şi povesteam la telefon. Ştia tot blocul că vorbesc cu cineva, că râdeam de înnebuneam. Şi mi-ar fi plăcut să fiu coil lui pentru că aş fi avut un tip de partener de dialog, pentru că îmi place să râd. Dumnezeu să-l ierte pe Valeriu Armeanu! Un poetfoarte interesant, un scriitor spumos şi un om cu rar mai cunoşti pe lumea asta.

[noiembrie 2020]