„Literatura nu e doar un mod de a administra viaţa”

interviu cu Robert ŞERBAN

Marius CHIVU: Festivalul pe care-l conduci, Festivalul internaţional de literatură de la Timişoara, a ajuns la o cifră rotundă, cum privești înapoi?

Robert ŞERBAN: A fost bine, e un festival care a pornit în urmă cu 10 ani şi despre care, dacă ar fi fost să pun pariu că va rezista, n-aş fi putut să spun asta, pentru că trăim într-o ţară, ştii prea bine, unde totul se scufundă rapid. Nici o iniţiativă nu e dusă până la capăt, orice proiect se stinge după prima, a doua, a treia etapă, lucrurile nu ţin în România. Habar n-am de ce, nu ştiu dacă suntem cumva blestemaţi sau dacă noi înşine avem o problemă cu modul acesta de raportare á la longue. Probabil că ne plac chestiile scurte, intense. 

Dar iată că faptul că suntem o echipă întreagă, nu sunt singur, sunt patru fete, asta cred că dă un context absolut formidabil. Fetele sunt serioase – Oana Gruenwald, Oana Boca Stănescu, Raluca Selejan, Oana Doboși -, îndârjite, aşezate, sunt mai altfel decât mine, iar faptul că acest caret de aşi cu popă în coadă, eu sunt popa, sau cu juvete dacă vrei, că sunt oltean mai degrabă, a dus acest festival în ediţia a X-a e un lucru absolut formidabil. Cum formidabil e faptul că la Iaşi festivalul pe care Lucian Dan Teodorovici îl conduce, pornit de Dan Lungu, a ajuns la ediţia a IX-a – faptul că se întâmplă deja multe evenimente de tipul acesta sunt absolut incredibile, gândite din acest context al omului care ştie foarte bine pe ce lume se află, iar lumea în care se află pare într-o continuă disoluţie. Aşa că aceste lucruri care ies din context sunt admirabile şi de aplaudat. 

Când vorbim noi acum ne apropiem de al doilea an de pandemie, un an dificil, cu avantaje pe ici, pe colo, dar dificil pentru piaţa de carte, pentru că n-au mai fost târguri de carte, promovarea cărţilor a fost un act de improvizaţie tot timpul, pe online, oamenii nu s-au mai prea întâlnit, nici cu scriitorii, nici scriitorii între ei, cu excepţia unor festivaluri care anul trecut nu s-au ţinut. Ce ţi-a lipsit cel mai mult în perioada asta ciudată, ce ţi-a priit?

Să încep cu ce mi-a priit. Mi-a priit tipul ăsta de întoarcere către mine, din două perspective. În primul rând, eu sunt un om participativ, sunt un om care refuză greu pe cineva care-l roagă fie să lanseze o carte, fie să-i vorbească la un vernisaj de artă, fie să scrie un text pentru coperta a IV-a, fie să citească un manuscris şi să-şi spună părerea. Mi-e foarte greu să spun nu. Şi credeam că, odată cu vârsta, lucrurile astea o să-mi vină şi o să îmi pun un fel de filtru care în primul, rând o să-mi cheltuiască mai puţin timp. Dar nu, sunt la fel de când mă ştiu, îmi place să fiu alături de prieteni. Şi cred că, de fapt, asta este toată povestea. Ai nevoie de susţinere, ai nevoie de celălalt întotdeauna, şi ştiu că oamenii au nevoie de oameni. 

Acum am stat deoparte pentru că toţi am stat deoparte. Nu m-au mai căutat cum mă căutau aproape zilnic, „hai să vorbeşti la o lansare de carte”, „hai să facem un interviu”, „hai să-l cunoşti pe cutare”, pentru că nu s-a mai circulat. Şi timpul mi-a priit pentru că m-am întors către mine, cel care scriu, cel care am avut timp de meditaţie, am avut timp de introspecţie, am avut un timp mai îndelungat, mai amplu, mai generos în care lucrurile care ţin de interioritate sunt necesare şi au nevoie de un astfel de timp. 

Eu am cunoscut lucrurile acestea când am avut rezidenţe, cum ai tu la Timişoara, avantajul meu era că erau în străinătate şi acolo chiar nu mă cunoştea nimeni. Dezavantajul tău este că în Timişoara te cunoaşte mai toată lumea şi bănuiesc că dacă n-ai fi stat închis în casă sau dacă n-ai stat închis în casă, n-ai putut să scrii sau să faci mare lucru, ieşind pe stradă s-a cam terminat, lumea te invită la o cafea, la un suc, la o poveste, să-ţi citească texte şi să-ţi dea cărţi în dar.

Rezidenţele şi timpul ăsta, şi asta a fost un fel de rezidenţă, „rezidenţa covid” am putea să-i spunem, de care cam toţi artiştii s-au bucurat. Ştim prea bine şi ai văzut-o şi tu în piaţa de carte, o ştim de la prietenii editori care mie cel puţin mi s-au plâns că sunt excedaţi de câte manuscrise primesc, sunt excedaţi de ce presiuni ale scriitorilor mai cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, debutanţi sau maeştri le-au făcut asupra lor ca să şi se publice cărţile, am văzut tururi de forţe făcute de edituri ce păreau nişte kamikaze, pentru că, exact cum ai spus, lumea n-a mai intrat în librării, lumea n-a mai cumpărat carte, nici înainte n-a fost o mare bătălie pentru cărţi, dar parcă în ultimii doi ani a fost şi mai subţire, şi eu ştiu asta de la editori, o spun cifrele. 

Lumea s-a îndreptat către film. Am o mulţime de prieteni cu care am discutat şi care-mi povestesc că nopţi în şir au văzut seriale peste seriale, filme peste filme, regizori întregi, cinematografii întregi, a fost un timp în care au vrut să uite. Şi imaginea te fură şi-ţi mai dă şansa că mai poţi să faci şi altceva, văzând un film acasă, la televizor, mai poţi să asculţi o muzică, mai poţi să vorbeşti la telefon, mai poţi să mai conversezi în acelaşi timp. 

Cu cititul e mai greu, cartea implică o relaţie unu la unu, implică o scufundare totală în ceea ce faci şi nu-ţi mai dă şansa să mai întorci capul. Ori citeşti, ori nu citeşti. La televizor e puţin mai simplu. Ăsta a fost avantajul, faptul că am putut să stau cu mine mai mult, cu cei apropiaţi, m-a ajutat să scriu, m-a ajutat să mă reculeg, m-a ajutat să îmi prospectez lucruri noi pe care le ştiam sau nu le ştiam despre mine, să mă gândesc mai intens, nu în viteză, nu superficial.

Ce nu ţi-a priit?

Tocmai asta nu mi-a priit. Introspecţia. Faptul că am fost departe de lumea de care sunt obişnuit. Sunt un om care a avut în copilărie ADHD. Mi-a mai trecut, sunt convins de asta, nici baschet nu mai joc, îmi consumam o bună parte din energie, dar dinamica diurnă şi chiar nocturnă, pentru că trebuie să mărturisesc, nu mă culc niciodată mai devreme de 1:30 noaptea, cam 2 e ora la care mă culc, pentru că citesc. Citesc şi îmi fac ordine în bibliotecă, descopăr cărţi, mai şi scriu câteodată când mă inspiră câte o carte, pentru că literatura cred că e cea mai bună muză, cel puţin pentru mine. 

Mi-au lipsit oamenii, mi-au lipsit întâlnirile, mi-au lipsit poveştile. Noroc că au început festivalurile. Am fost la Iaşi, ai fost acolo, am fost la Timişoara, ai fost aici, dar n-am fost la Paris, unde Timişoara era invitată la târgul de carte, n-am fost în Germania unde puteam să mă duc la Leipzig, n-am fost în multe locuri. Şi-mi lipseşte. Călătoria este şi ea un mod de a te cunoaşte bine, de a te pune în situaţii inedite şi de a afla despre tine lucruri uneori inedite şi aparte. Sper că după doi ani acestă rezidenţă lungă, coronavirus, să se sfârşească şi să ne întoarcem la ceea ce ne place foarte tare. Astăzi m-am uitat pe Facebook şi am văzut amintiri din această zi în care facem înregistrarea. Toate sunt cu târgurile de carte.

Am observat şi eu asta. Poze cu noi.

Din 2012, 2013, 2014, în fiecare an eram la Gaudeamus şi lansam sau mă întâlneam cu scriitori. Pentru mine, festivalurile şi târgurile de carte sunt cele mai frumoase părţi ale unui an.

Dragă Robert, tu de multă vreme faci un jurnalism cultural pe mai multe fronturi. Ce mai face emisiunea ta, „Piper pe limbă”, cred că e cea mai longevivă emisiune culturală de la noi.

Da. Cred că are, din 2008 sau 2009, vreo 12 ani de când e la TVR Timişoara, săptămână de săptămână, având şansa se fac cunoscut publicului sau să readuc în memoria publicului lumea culturală, nu neapărat lumea literară. Evident că 80% dintre oamenii pe care-i invit la „Piper pe limbă” sunt scriitori, şi asta pentru că sunt cei mai buni interlocutori. Sunt oameni care vorbesc bine, sunt oameni care comunică bine, sunt oameni care se prind.

Nu neapărat toţi, şi oricum, cum ştii din alte părţi, poţi să găseşti nişte guralivi simpatici.

E adevărat, dar mie-mi face plăcere, pentru că e lumea în care mă simt bine, cum şi lumea artelor vizuale e o lume cu care comunic bine, aici din păcate e mai complicat să faci o emisiune pentru că-ţi trebuie material filmat. E greu să vorbeşti despre un artist vizual fără să se vadă ce face. E complicat să spui „ce mare artist e”, şi spectatorul să se întrebe „unde-s lucrările, să văd, poate sunt sau nu sunt de acord cu tine”. 

La cărţi e mult mai uşor. Şi-mi place enorm lucrul ăsta şi tot cred, şi o spun de fiecare dată când apuc, cred în manipularea pozitivă, dacă-ţi poţi imagina că există aşa ceva. Adică, cunoscând un scriitor, chiar dacă doar timp de o oră, discutând cu el, dezvelindu-l, devoalându-l, s-ar putea ca cel care priveşte să spună „ce om interesant, ce persoană interesantă, iată cum gândeşte, hai să-i cumpăr şi cărţile s-o şi citesc”. Pentru că, de regulă, atunci când am scriitori îi şi pun să citească, cel puţin pe poeţi îi pun întotdeauna, să ilustreze cumva discuţia. Şi mi s-a întâmplat de foarte multe ori ca oameni cu care nu m-am cunoscut să mă sune şi să-mi mulţumească pentru emisiunea cutare, în care l-a văzut pe scriitorul cutare, pentru că ce scriitor formidabil e de care el nu auzise. 

E lumea în care, mărturisesc de fiecare dată, mă simt cel mai bine. Apoi, lumea asta trebuie împinsă în faţă, trebuie ajutată, aşa cum tu faci interviurile astea în care dialogăm, spunem trăsnăi sau spunem lucruri importante, oamenii ciulesc urechea şi dacă, dintr-o sută de auditori, unul dintre ei spune „hai să văd ce scrie Şerban”, e un lucru câştigat. Dacă nu, spune „e băiat simpatic, guraliv, bietul Chivu nu se mai oprea oprindu-l”. Fac şi asta, fac şi presă scrisă în continuare, realizez un interviu scris o dată pe săptămână cu un artist. Aici pictorii sunt aproape la egalitate cu artiştii vizuali.

Tu ai un mare hobby: pe lângă cărţi probabil cel mai mult dintre toate obiectele culturale iubeşti tablourile, picturile, desenele.

Da. Sculptura. E o dambla pe care am câştigat-o în timp, de la un scriitor mi se trage. Deşi taică-meu a dat admiterea la Facultatea de Arte, a picat cu brio, deşi a luat 9:50 la desen, a luat 4 la matematică. Pe vremea aceea se dădea geometrie, cred, nu se pregătise, era copil de ţăran, fugise de acasă cu speranţa să facă o facultate, a făcut jurnalistica, dar tata era foarte talentat la desen, îmi amintesc că mă ajuta în clasele I-VIII, din când în când mai trăgea câte o linie şi am rămas uimit. Îmi promisese, când eram eu copil şi el mai tânăr, că la pensie o să-şi lase barbă şi o să se apuce de pictură. Crezi c-a făcut-o? Nu. I-a picat tot părul, se rade la zero de fiecare dată şi îl întreb: de ce nu pictezi? Ai promis asta! Slavă Domnului, scrie, deşi sunt convins că ar fi putut fi un pictor bun. 

Probabil că vizualul mă atrage datorită faptului că scrisul nu e suficient, datorită faptului că sunt curios, că sunt un om care-şi pune o mulţime de întrebări şi care se bucură de ce e frumos. Mă bucur aşa cum se bucură copiii, îmi amintesc de fiică-mea, când vedea ceva spunea „Oau!”. Aşa şi eu. Şi pereţii mei, după cum ştii, sunt plini de lucrări de artă, am o mică colecţie eteroclită, cu de toate, şi artă contemporană, dar şi artă interbelică, şi desen, dar şi pictură de şevalet, şi obiecte ciudate, dar şi sculptură hai să spunem clasică, îmi place să trăiesc împreună cu ele, mai ales că ele înseamnă şi prietenii care fie mi le-au dăruit sau de la care am cumpărat, că se mai întâmplă şi lucrul acesta atunci când găsesc ceva care-mi face cu ochiul şi mi-l pot permite, mi-l cumpăr.

Dacă ai cărţi preferate la o anumită vârstă, le poţi reciti şi uneori îţi dai seama că le reciteşti cu alţi ochi, că-ţi spun altceva, mai mult sau mai puţin, eşti atent la alte dimensiuni ale scrisului – cum e cu tablourile? Se revelează un tablou la fel de diferit în timp?

Da. Te poţi obişnui mult prea mult cu un tablou şi la un moment dat să nu mai rezonezi cu el. Pe de altă parte, sunt lucruri de care te îndrăgosteşti tot mai tare şi-ţi dai seama cât de faine sunt. Mi s-a întâmplat, acum o lună am cumpărat un portret, avea cineva de vânzare pe Facebook, ne-am întâlnit, avea trei lucrări, dintre care lucrarea asta care e absolut formidabilă, am văzut-o din portbagajul maşinii, ca ridicat omul portbagajul, m-am uitat şi am zis: o vreau şi pe asta! Şi e la loc de cinste, pentru că de câte ori mă uit la lucrarea asta e absolut formidabilă, are un amestec de Schiele cu expresionism german, e absolut minunată. O lucrare nesemnată, vine dintr-o colecţie bună a unui elveţian, pentru că pe spate poartă timbrul colecţionarului, şi celelalte două lucrări tot de acolo sunt, e o acuarelă şi încă un ulei, cineva s-a despărţit de ele sau poate c-a murit şi le-au vândut copiii, cum se întâmplă de regulă. 

Bine, dar astea sunt lucrări recente. Dar din cele vechi, pe care le ai de ani şi ani, cum te mai uiţi la ele?

Mă uit. M-am împrietenit cu foarte multe, cu majoritatea mă împrietenesc, însă apar lucruri noi. Şi atunci când apar lucruri noi, le încerc. Zic: hai să vedem dacă-l pun pe ăsta aici şi dau puţin să se odihnească lucrarea cutare, cum e? Şi de multe ori se întâmplă ca lucrarea care merge la odihnă să rămână la odihnă, pentru că cea nou intrată îmi spune lucruri mult mai importante şi-mi dă un sentiment de prospeţime. Eşti altfel. Ochiul tău prizează altfel. Şi ai nevoie de lucrurile astea, de asta spuneam, tu ştii mai bine decât mine, eşti un călător mai învederat decât mine: trebuie să călătorim. Când intru în propria casă călătoresc cu ochiul pe pereţi, la televizor, pe obiectele de are vorbeam, şi uneori, când am posibilitatea să le schimb în vreme, o fac şi sunt foarte câştigat, pentru că mintea lucrează continuu şi-mi place să lucreze într-un suc cât mai acidulat, care s-o ţină vie.

Te-aş întreba despre cărţile de interviuri pe care le-ai tot făcut, unele sunt colective, altele sunt dedicate câte unui singur personaj, sunt interviuri pe sute de pagini. Ai ajuns la acest tip de carte-interviu, cu unele personaje mai mult sau mai puţin cunoscute, tot descoperind oameni interesanţi la „Piper pe limbă” sau cum s-a întâmplat?

Şi da, şi nu. Eu am o curiozitate, îmi plac oamenii şi mai ales îmi place laboratorul lor. Sunt oameni care sunt foarte interesanţi prin ceea ce fac, scriitori în primul rând, dar şi artişti vizuali, şi spun asta pentru că recent, în primăvara acestui an, am publicat o carte-interviu cu unul dintre marii pictori ai Banatului, un artist extrem de complex, un om care n-a terminat arte vizuale, a făcut chimie, apoi s-a specializat în electrochimie, este unul dintre marii profesori de electrochimie din România, nu doar din Timişoara, profesor emerit al Universităţii de Vest, un om care a lucrat în cercetare şi un om care în istoria artelor vizuale din Timişoara a mers mai departe. 

După anii ’60, Ciprian Radu Moldovan, că despre domnia sa e vorba, se împleteşte cu această istorie a artelor vizuale. Un om care a trecut din zona vizualului în zona ştiinţei, în zona literelor. Sorin Titel a vernisat prima expoziţie. Era un om care venea la Cenaclul Orizont, era un om care se întâlnea cu lumea medicală, un om care a vernisat la rândul său sute de expoziţii, pentru că avea un aparat critic şi e şi un om de cultură, că trăieşte – slavă Domnului! 

Un personaj foarte interesant şi probabil că şi din curiozitate, tangenţial, mă vizează şi pe mine. Eu am făcut Politehnica, n-am făcut filologie cum au făcut de obşte majoritatea scriitorilor. Şi am vrut să văd cum de a ajuns acest om, care s-a dedicat meseriei de electrochimist şi laboratorului, unul dintre foarte bunii mei prieteni i-a fost student şi apoi i-a fost asistent şi de acolo mi-a picat ideea, pentru că-mi povestea ce reacţie avea când descoperea ceva în zona electrochimiei, cum se bucura şi efectiv „înnebunea” – punem ghilimele – când îşi dădea seama că a descoperit o chestie uluitoare. La fel l-am văzut ca pictor, e un pictor care a trecut prin fel de fel de etape, inclusiv etape de gen avangardist. Adică el a mers laolaltă, chiar dacă separat, cu grupul Sigma, cu Romul Nuţiu, a făcut fel de fel de cercetări în zona vizualului şi mă interesa să văd cum gândeşte acest om. 

Şi apoi, sunt oameni care ar trebui intervievaţi, pentru că ei au în sine o epocă, au trecut printr-o epocă, şi dacă nu depun mărturie despre lumea în care au trăit, acea lume se stinge, n-o să mai ştim nimic despre ea. Constat că nu se înghesuie foarte multă lume să facă interviuri şi o iau ca pe o datorie, pentru că temperamentul meu e de om care vrea să împărtăşească şi cu alţii bucuria de a cunoaşte oameni, de a cunoaşte cărţi. Datoria ta de intelectual e să laşi urme, iar dacă nu o poţi face singur, e ok, dar o pot face şi alţii prin intermediul tău. Şi probabilă că, făcând jurnalism cultural, plăcându-mi oamenii, am făcut aceste cărţi.

Mai pregătesc una, că tot m-ai întrebat, şi spun în premieră, anul viitor o să apară la editura Trei o carte de interviu cu Dorin Tudoran. Dorin Tudoran e, din perspectiva mea, alături de Paul Goma, cel mai curajos scriitor pe care l-a dat România după război, un om care s-a opus lui Ceauşescu pe faţă, un om care a făcut greva foamei împotriva lui Ceauşescu, ca să-şi recapete libertatea. După 40 de zile de greva foamei, în care era să sfârşească tragic, Ceauşescu a cedat şi i-a dat drumul lui Dorin Tudoran în Statele Unite. 

Un poet extrem de interesant, un om care a trăit în lumea literară şi are o memorie absolut fabuloasă, un om care împreună cu Adrian Păunescu înfiinţa Cenaclul Flacăra, e despre acest Cenaclu, despre perspectiva lui Dorin Tudoran, despre prietenia cu Adrian Păunescu, ei au fost prieteni foarte buni, despre ruptura dintre ei doi, despre lumea literară în care Dorin Tudoran a trăit, despre lumea americană, despre modul în care acest intelectual extrem de rafinat şi de puternic în acelaşi timp vede lumea culturală de astăzi. 

Trăieşte în Statele Unite din 1985 şi mi se pare că aportul pe care această mărturisire a domniei sale îl poate aduce în lumea culturală românească e absolut uluitor. Şi sunt fericit că a acceptat să facem această carte de interviuri.

Dragă Robert, tocmai a apărut cartea ta Oameni în trening, la Editura Polirom, e prima ta carte propriu-zisă de proză.

Nu e chiar prima. Eu am mai scos o cărticică mică, mică.

Era mică rău cartea aia!

Da, dar era frumoasă. Se chema Barzaconii.

Deci o colecţie de aproape 50 de schiţe şi povestiri, cartea nu e foarte voluminoasă, unele le-ai adunat de pe ici, de pe colo, unele inedite, poate ne povesteşti cum s-a conturat cuprinsul acestor Oameni în trening, tu având multe texte de proză scurtă, ficţiune, amintiri, confesiuni, combinaţii. 

În clipa în care m-am apucat să scriu poezii serios, pe la 13 ani, am început să scriu şi un roman. Era un roman SF, era o călătorie interstelară, am scris multe pagini la acel roman, la 14 ani aveam deja vreo 30-40, mi se părea firesc să fac asta. Apoi, eram foarte tare la compunere. Trebuie să-ţi mărturisesc că primul meu succes cu adevărat mare a fost prin clasa a VI-a, în care profesoara de română de atunci ne-a dat să facem o compunere la alegere sau oricum, cu o temă uşor patriotică. Şi eu mi-am imaginat lupta unui soldat român cu un tanc german, că asta citeam. A avut atât de mare succes acea compunere, încât, după ce am citit-o la ora de română, colegii l-au rugat pe profu de mate s-o mai citesc o dată, la ora de matematică. Îţi poţi imagina? Şi profesorul de matematică, un băiat tânăr, terminase matematica cu 10 aici la Timişoara, a avut înţelepciunea să mă pună să o mai citesc o dată, eram foarte mândru. Ştiu că am terminat-o în aplauzele colegilor, a fost marele meu succes la 12 ani.

Şi singurul de până acum!

Da. (Rîde) Şi întotdeauna mi-a plăcut să scriu proză. Şi făcând presă scrisă, probabil că urechea asta începe să capete şi o mai mare acuitate şi muzicalitate. Şi într-adevăr, am scris şi scriu constant în primul rând pe teme date, iar tu ai fost cel care m-a dat vreo două-trei teme în cărţile pe care le-ai coordonat, în acele antologii. Nu sunt acele texte aici, aici e doar ficţiune, acolo sunt texte care ţin de propriul ego, de propriile amintiri, de propria persoană, în fel de fel de contexte. Sa strâns cartea asta în peste 20 de ani, mi-amintesc că primul text de aici e din 2000. Ele au fost scrise uneori pentru 24 Fan, acolo unde aveai un număr limitat de semne, aveam 1500 de semne şi trebuia să dau un text.

Asta e o constrângere foarte bună pentru proza scurtă.

Absolut. Proza scurtă şi foarte scurtă, pentru că la un moment dat mi-ai spus cu un soi de reproş că unele sunt prea scurte. 

În sensul că aş mai fi citit pe subiectul respectiv sau despre personajul respectiv, pentru că e o carte cu foarte multe personaje şi unele, ca scriitor, mi-au plăcut, încât regretam că se termină povestirea.

E adevărat, repet însă, există mai multe tipuri de vehicule literare. Există vehiculele greoaie, sunt acele trenuri care sunt romanele de peste 600 de pagini, în care te urci, treci Siberia în câteva zile. Sunt apoi trenurile astea inter-regionale care sunt pe la 400 de pagini, ajungi uşor obosit. Apoi sunt trenurile rapide, care te duc şi mai repede. Apoi sunt limuzinele care merg bine, dar n-au viteză. Şi sunt aceste maşini de Formula 1, care parcurg aceeaşi distanţă într-un timp foarte scurt.

Cam asta este proza foarte scurtă pe care o scriu eu, o proză care cred că pică bine în lumea în care trăim, într-o lume a interfeţelor, într-o lume a lipsei de timp, a lipsei de concentrare, lumea vrea ceva scurt, intens, care să-l ţină ocupat şi să-i arate altceva. Ori, ficţiunile de aici, toate sunt ficţiuni, au foarte mult de-a face cu realitatea, pentru că ce m-a învăţat pe mine jurnalismul, ma învăţat să fiu foarte atent, să merg cu urechile deschise, eu nu pun niciodată căşti în urechi, nici ochelari de soare nu-mi pun pentru că am constatat că văd mai bine prin ochelarii de vedere pe care-i port de câţiva ani, şi sunt foarte atent la tot ce se întâmplă, la ce aud. Multe dintre aceste fulguraţii, multe dintre aceste crâmpeie de viaţă stradală se regăsesc în aceste texte, cum e de fapt şi poezia.

Nu vin oameni să-ţi spună: „Robert, am o poveste, nu vrei s-o scrii?”.

Ba da, şi am câteva poveşti minunate, unele le-am dat mai departe. De exemplu i-am dată prietenului nostru Cătălin Dorian Florescu cel puţin două subiecte extraordinare, şi el a făcut două romane extraordinare. Sunt atât de multe poveşti, şi aici îl citez pe Cătălin, care asta-mi spunea: în Elveţia oamenii sunt închişi, nu circulă, nu vorbesc. Aici în România, la orice colţ de stradă, cum deschide unul gura ţi-a spus o poveste. Zicea: literatura română ar trebui să fie plină de poveşti formidabile, uită-te la mine, vin din Elveţia, fac atâta drum ca să culeg poveştile şi să le transform în literatură de limbă germană. 

Cătălin, apropo, fac o paranteză pentru că e un om pe care-l admir şi ştiu că şi tu, tocmai a terminat de scris un nou roman care se cheamă Foişorul de foc, un roman frescă despre Bucureşti. Îţi poţi imagina, la una dintre cele mai tari edituri din Germania, prima carte a editurii anul viitor, e chiar pe coperta catalogului acestei edituri: un roman de aproape 600 de pagini despre Bucureştiul din secolul 19 până în secolul 21. 

Ascult poveşti, am destule. Şi mai e ceva: eu mă bazez foarte mult pe imaginaţie, pe jocurile de imaginaţie, nu sunt cum sunt alţii care trebuie să se documenteze. Tot Cătălin, ca să scrie ceva, trebuie să meargă să vadă efectiv despre ce e vorba. Poate că într-un roman s-ar putea să fie nevoie de aşa ceva, pentru că trebuie să-i dai un tip de soliditate a argumentelor.

Dar tu nici structural nu semeni cu Cătălin Dorian Florescu, pentru că el e genul care stă și construieşte.

E adevărat, deşi mă tentează, am de mult început un roman, din 2010, am scris destul de mult la el şi probabil că următorul efort pe care o să-l fac e să-l duc la capăt, pentru că ştiu ce va conţine, ştiu cum se termină, ceea ce pentru mine e foarte important. Câteodată poate să se întoarcă împotriva mea, tocmai pentru că, venind dinspre poezie unde ştii prea bine, poezia este distanţa cea mai scurtă dintre primul vers şi ultimul vers, s-ar putea ca şi aici să fiu tentat să comprim romanul şi să nu bat câmpii. 

Dar s-ar putea ca asta să fie ceea ce mă caracterizează, un tip de densitate a scriiturii, de densitate a textului, de neplăcerea de a te lăbărţa şi de a spune prea mult când poţi spune mai puţine, mai ales, repet, pentru că eu însumi am probleme cu timpul şi cu ceea ce se cheamă detaliile legate de modul în care-ţi administrezi viaţa. Literatura nu e doar un mod de a administra viaţa, ci pentru mine e chiar viaţa. Cred în literatură, e modul în care comunic cu mine şi cu ceilalţi şi sunt în primul rând scriitor. Restul e pe lângă. În primul rând sunt tată, şi apoi scriitor – ca să facem totuşi o mică schimbare. Mă consider a fi în primul rând tată şi apoi scriitor, dacă e să facem un podium.

Tată fiind, l-ai atras şi pe fiul tău înspre literatură, deja a debutat la o vârstă fragedă împreună cu tine.

Da. El nu se vede scriitor. El se vede arhitect, spre exemplu, îi plac calculatoarele, îi place să deseneze, dar eu cred că a fost bine faptul că e numele lui pe o carte, faptul că vede cărţi în casă, a citi mi se pare un lucru absolut formidabil şi de asta şi emisiunea ta pledează pentru lectură, pentru că e exerciţiul intelectual cel mai complicat pe care îl putem face şi cel mai formator în acelaşi timp. O carte e o confruntare cu tine însuţi, şi o confruntare din care, paradoxal, ieşi câştigat de fiecare dată.

Apropo de poezie, Cinema la mine acasă s-a reeditat anul trecut. Cum alegi ce arte reeditezi? Tu ai mai multe cărţi de poezie, unele, cel puţin prima, este o raritate şi puţină lume o cunoaşte. 

Prima mea carte e foarte îndepărtată, deşi recitând din ea anumite texte îmi dau seama că rezistă. Acolo e un conglomerat de texte. De fapt, eu nu cred în proiecte poetice – de fapt uite că cred, că anul acesta am scris un poem care s-a transformat într-o carte. Dar eu cred că o carte de poezie e o culegere de texte într-un interval de timp în care-ţi semeni şi în care ai un tip de stilistică asemănătoare, lucrurile sunt cumva din aceeaşi familie. Cred că poţi să-ţi propui, eu nu pot să-mi propun să scriu un volum de poezii despre Magritte sau despre art deco. Pot să fac un text, două, trei, dar să faci o carte întreagă mi se pare o forţare. Probabil că poţi, poţi orice, când devii scriitor profesionist, când eşti un om care cu asta se ocupă.

Sau, dacă eşti Șerban Foarţă, poţi scrie o carte întreagă despre un obiect.

E adevărat. Şerban este unul dintre exemple, deşi cărţile lui de tipul acesta sunt foarte scurte. Sunt nişte cicluri. Fireşte că exagerez, cartea cu care am debutat în 1994 e posibil să apară la Casa de pariuri literare, Un Cristian mi-a propus, după ce am publicat Poemul curcubeu anul acesta, poemul-experiment, să publice şi prima carte. Probabil că o să zic da, dar trebuie s-o citesc şi să fiu atent să văd cât mai sunt acolo. Deşi nu mi-e ruşine, e cartea mea, ţin foarte tare la ea, nu mi-e ruşine de nimic din ce am scris acolo. 

Sunt texte foarte bune, unele sunt în vers clasic, am revenit la versul clasic în pandemie, dându-mi seama că e o vreme în care poţi să experimentezi, mi-am dat seama că a rescrie în vers clasic, cu o altă perspectivă decât o făceam la 20-25 de ani, s-ar putea să-mi dea şansa de a mă cunoaşte într-un alt mod sau de a afla lucruri noi despre mine. Şi am făcut câteva texte, mie-mi plac şi plac şi altora, le-am citit pe la festivaluri şi reacţiile au fost foarte bune. E posibil să scriu o carte în vers clasic, care e o provocare pe care ţi-o dă canonul, să scrii într-un anumit număr de silabe, cu o anumită rimă, e o constrângere la care şi eu, şi tu, că te cunosc bine, funcţionăm foarte bine. Constrânşi cred că suntem mai acuţi şi mai prezenţi decât dacă ne lasă lumea liberi. Dacă-mi dai un deadline se întâmplă lucruri, dacă nu-mi dai s-ar putea să ai o problemă în ceea ce mă priveşte. Mi-am dat seama că funcţionând astfel îmi propun astfel de termene şi-mi propun astfel de pariuri, că le câştig, bine, că nu le câştig, rămâne cunoscut.

Să trecem la Poemul curcubeu, un poem care s-a născut dintr-o serie de constrângeri radicale. 

Penultima mea carte, Tehnici de camuflaj, are texte scurte şi foarte scurte, aproape haiku-uri, trei, patru, cinci versuri, şi ce am scris după tot scurt era, pentru că aşa ieşeau, nu simţeam nevoia să mă duc să povestesc. Şi la un moment dat am zis: în curând o să scriu poeme de un vers, apoi un cuvânt şi s-a cam terminat. Poate că se stinge lumânarea şi ca scriitor ai teama asta că la un moment dat ai spus tot ce aveai de spus, că stilistic te repeţi, că energia ta literară sa cam dus şi e bine să te verifici. 

Urma să împlinesc 50 de ani şi aveam povestea asta de a arăta că scrisul înseamnă un efort intelectual foarte serios, pentru că ştii şi tu prea bine că lumea literară e percepută ca o lume serioasă şi nu prea. Ce mare lucru să scrii o carte? Te duci undeva, tragi nişte ţuici, nişte coniace vreo trei săptămâni şi ai scos o carte, ai un obiect oarecare – e cert că şi-a pierdut din percutanţă cartea, e cert că nu mai contează cum ştim noi că conta cel puţin în anii ’80, în anii ’70 şi cum a contat, de fapt, în istoria acestei lumi. Cartea a contat foarte tare. Oamenii cu carte, nu doar cei care au scris cărţi, ci şi cei care le-au citit, au fost importanţi. Astăzi, din păcate, nu mai e aşa. Astăzi oamenii cu Facebook, oamenii cu card sunt mai importanţi decât oamenii cu carte. 

Şi, aşa cum ai spus, fiind interesat şi de zona de artă vizuală, am zis să fac cumva un happening, un performance, în care să stau să scriu. Am vrut să scriu 24 de ore, nu-ţi ascund, şi am vrut să fac lucrul ăsta la Festivalul de Literatură de la Iaşi, tocmai pentru că mi-am dat seama că punândumă într-un context oarecum nefamiliar, constrângător, o să fiu în stare să rezolv problema. Acasă întotdeauna eşti comod, cu cât te apropii mai mult de mediul care ţi-e propice, cu atât trăirile tale dispar. I-am propus lui Florin Lăzărescu, care a zis că e foarte interesant, încă nu venise pandemia, apoi a spus so facem anul viitor, a venit pandemia. 

Dar apoi fost aici un context foarte bun, un festival de artă contemporană, deşi se cheamă Baroc urban, pentru că Timişoara e un oraş cu valenţe baroce, şi am zis să fac aici. Nu chiar 24 de ore, că până la urmă nu asta e să mă încordez fizic, ci să fac 8 ore, cât o zi de lucru a unui om. Şi asta de ce? Eu merg la serviciu de la 9 la 5, de la 8 la 4, în fiecare zi, mai puţin sâmbăta şi duminica. Iar ceea ce scriu se întâmplă în afara programului de lucru. Scriu noaptea, scriu în weekend-uri, în vacanţă, în concedii, scriu „pe furate”, nu scriu îndelung cum poate ar trebui şi mi-aş dori. Deşi şi aici o discuţie. Şi atunci am zis: s-o fac sâmbăta, pentru că sâmbăta e liberă, şi să stau 8 ore, cât stă un muncitor.

Şi, mai mult decât atât, sub ochii publicului.

E adevărat, am făcut-o într-o galerie de artă, lăsând uşa deschisă, scriind pe o bobină e hârtie pe care se tipăresc ziarele, primită de la colegii de la Renaşterea bănăţeană. Ce am făcut în schimb aparte, n-am scris cu pix, cu stilou sau cu creionul, cum fac de regulă, am scris cu creioane colorate, din două motive: unu, pentru că eram într-o galerie de artă iar scrisul e colorat, divers, cu multe feţe, şi în al doilea rând am făcut-o şi din punct de vedere tehnic, pentru că am zis: 8 ore să scrii continuu e cam complicat, hai să-mi iau un timp de gândire. Şi atunci când schimb carioca, am câteva secunde în care mă gândesc ce o să urmeze pe următorul rând, pentru că nu am ştiut ce să scriu. 

Mi-am dat seama că, dacă fac o poezie, acolo trebuie notaţii şi n-o să pot face asta. Şi atunci, când m-am pus la masă, am fost inspirat de ideea să fac o chestie autobiografică, în care personajul principal să fiu chiar eu. Să fie un poem, o poveste în care să vorbesc despre mine, şi am vorbit despre mine cel din copilăria mare, adolescenţă şi armată. E un poem aproape sută la sută autobiografic, e adevărat că e poezie, nu e un jurnal, nu e un articol de presă, şi trebuie să-ţi spun că în clipa în care s-au terminat cele 8 ore, aş mai fi scris. Adică mă încălzisem, mai aveam multe de spus, m-am uitat la ceas şi atunci l-am închis într-un mod în care n-o să-l dezvălui, pentru că e în carte. 

O carte care s-a bucurat de o apariţie minunată, rapidă, Un Cristian, managerul Casei de pariuri literare a citit poemul, i-a plăcut şi a făcut din ea un obiect, cu reproduceri de fotografie, textul întreg. Ba mai mult decât asta, cartea are şi varianta audio, adică scanând cu un cod QR poţi să o asculţi în lectura mea, dar are şi o variantă video. Ce s-a întâmplat? Fetele care au organizat acest Festival au filmat tot performance-ul meu timp de 8 ore. Deci există un film, există memoria acestei mişcări, iar Un Cristian, ajutat de colegii săi de la editură, a comprimat cele 89 ore în 20 şi ceva de minute. 

Să pun întrebarea standard pe care o am pregătită de fiecare dată când am un poet invitat: cu ce parte a corpului scrii poezie? În cazul Poemului curcubeu, cu ce parte a corpului ai spune că ai scris poemul, vreme de 8 ore, sub ochii publicului?

E complicat, pentru că a fost o legătură firească cumva între inimă şi creier. Deci, efectiv am simţit cum se leagă unele de altele, pentru că creierul îmi aducea în memorie anumite secvenţe, inima era cea care se emoţiona sau hotăra ce din acele secvenţe logice, reale, adevărată merită transformate şi puse sub formă de poezie.

Dar şi corpul, stomacul care trebuia hrănit 8 ore!

Am mâncat un sandviş, nu mi-a fost foame, şi am băut cafea, că-mi făcuse Ariana două sandvişuri de dimineaţă, aşa cum îmi face şi când mă duc la serviciu, pentru că prânzul îl mănânc acasă pe la 4-5 când vin, deci a fost efectiv ca o zi de lucru, cu ceai, cafea şi două sandvişuri. Nici nu mi-a trebuit mai mult, că mâncarea te amorţeşte, îţi provoacă o picoteală care nu e bună literaturii.

Era frumos pe filmarea aia să fii văzut în timp ce tragi un pui de somn, culcat pe rola aia de hârtie, între versuri!

Nici nu mi-am pus problema, dar cred că s-ar putea să mai încerc. Nu ştiu cine mi-a propus, mi-a propus cineva acum să continuăm experimentul, să-l facem în doi. O poetă mi-a propus: nu vrei să facem lucrul ăsta într-un alt context? Zic: ba da, s-ar putea să-l facem, nu ştiu cum sau s-ar putea să ştiu cum, s-ar putea să facem pe aceeaşi bobină s-o înfăşurăm la un capăt şi la celălalt şi textul să se întâlnească cumva. Se poate experimenta. Literatura cred că trebuie experimentată şi cred că capacitatea fiecărui om trebuie dusă cumva în extrem. 

Eu ştiu cum arată casa ta, care e un mic castel gata să se prăbuşească sub presiunea cărţilor. Despre ce carte ai spune că e cartea momentului?

Aş spune despre cartea lui Gabriel Liiceanu, pe care o citesc şi care-mi place foarte tare. E cartea unui om care nu suferă, dar şi-a dorit toată viaţa, sau cel puţin aşa mărturiseşte, să fie scriitor. Spune la un moment dat Gabriel Liiceanu „aş da trei jurnale pe un roman”. Scrie despre dezîmprietenirea cu îngerul, când te părăseşte îngerul. E o carte autobiografică, e un jurnal, aşa cum ne-a obişnuit Gabriel Liiceanu s-o facă, e o carte în care mă regăsesc şi pe care o recitesc cu foarte mare plăcere, prin urmare cartea momentului e cartea domniei sale: Despre eu va fi vorba.

Cartea clasică cea mai recitită?

Aici mărturisesc un lucru pe care l-am mai spus şi altora. Recitesc foarte rar, pentru că apar atât de multe cărţi noi, iar curiozitatea mea e atât de avidă, încât atunci când cumpănesc cum să-mi cheltui timpul, prefer să o fac citind ceva nou decât recitind altceva. O ştii prea bine, şi tu trăieşti norocul ăsta de a avea la dispoziţie aproape toate cărţile care apar în limba română, mulţumesc bunului Dumnezeu că avem această şansă, se şi întoarce împotriva ta, pentru că se întâmplă să pornesc o carte, să n-o duc până la capăt pentru că între timp am alte cărţi noi, sunt curios să văd ce se întâmplă acolo, să continui cu altă carte şi altă carte, să am deschise şase-şapte cărţi pe care nu le-am terminat, tocmai pentru că această curiozitate fericită şi nenorocită în acelaşi timp mă face să nu duc cartea până la capăt. 

Cea mai recitită carte, cred că Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni. L-am citit de trei ori. Prima dată înainte de 1989 şi am mai recitit-o cred pe la 30 de ani.

Că tot citeşti şi probabil că ai autori favoriţi, am o întrebare legată de cea mai dezamăgitoare carte a unui autor iubit.

Bună întrebarea. Mi-e greu să dau nume că se supără oamenii şi cred că toţi fug de chestia asta.

Zici un autor care nu mai trăieşte.

Odisseas Elytis. Am căutat antologia de poezii a lui Elytis înnebunit, pentru că descoperisem o cărticică mai mică de-a lui care mi-a plăcut formidabil şi m-am învârtit după el ani de zile. L-am găsit la un anticar, mă ştia de la televizor, mi-a făcut-o cadou deşi eu am vrut să i-o plătesc. Recitindu-l mi s-a părut fad, nu mi-a mai plăcut. Cred că e vina mea, nu a lui Elytis, pentru faptul că un mare poet cum este el nu l-am mai prizat la un moment dat şi vreau să mă întorc asupra lui la un moment dat, să văd dacă am avut o stare proastă sau poate că altul a fost contextul pentru care nu l-am prizat aşa cum ar fi trebuit.

Ai o adaptare cinematografică a unei cărţi care ţi-a plăcut?

Da. Balanţa. O citisem în adolescenţă, ştiam când a apărut, şi poate pentru că-mi place enorm de mult şi cred că e actorul meu preferat, Răzvan Vasilescu.

Ce carte recentă ţi-ar plăcea sau crezi că ar putea fi adaptată de cineva pentru cinema sau pentru teatru? Am văzut că în ultimii ani multe cărţi au ajuns să fie jucate sub forma unor spectacole-lectură.

Ştii ce cred că s-ar putea face un film sau o piesă senzaţională? Despre viitoarea carte a lui Mihăieş, Despre Finnegan`s Wake. Urmează să apară la Polirom, e, cum spune Mircea Mihăieş, o carte care se vrea inteligibilă despre o carte impenetrabilă. Să scrii aproape o mie de pagini despre care nu ştiu câţi au citit-o în România, acest Finnegan`s Wake, un roman nebun, înnebunitor, dacă e roman, nimeni nu ştie ce e. 

L-am întrebat pe Radu Paraschivescu la un moment dat, el traducând Oameni din Dublin, de ce nu traduce Finnegan`s Wake, şi a zis că nu se poate, e imposibil. Şi Mircea Mihăieş mi-a confirmat, a zis că nu există să traduci aşa ceva, deşi şi domnia sa, în această carte, nu traduce, dar dă fragmente întregi din carte. Cred că ar ieşi un text absolut formidabil din acest Despre Finnegan`s Wake al lui Mircea Mihăieş.

Dacă data trecută te-am întrebat ce muzică ai trimite într-o capsulă spaţială să întâlnească alte civilizaţii, te-aş întreba de data asta ce carte ai pune într-o astfel de capsulă?

L-aş pune pe Don Quijote. Pentru că eu cred că cam aşa arată lumea noastră, exact lumea pe care Cervantes o descrie acolo, iar în fiecare dintre noi e fie un Sancho Panza, fie un Don Quijote, fie o moară de vânt care macină câteodată cu folos, de cele mai multe ori fără folos.

Pentru că am început să vorbim despre pasiunea ta despre arte vizuale, în ce album cu reproduceri ale unui pictor ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Mie-mi place foarte mult Egon Schiele! Dar nu mi-ar plăcea să trăiesc în albumul lui, ar fi îngrozitor! Îmi plac expresioniştii foarte tare, însă acolo chiar nu e de trăit. Prin urmare o să aleg un Monet, că e diafan, e fain, e cu nuferi, cu culori, e tot ce dă bine unui spirit fain. Dar revin, mie-mi place pictura expresionistă.

Ce carte ai obliga, dacă ai avea puterea, să fie citită de liderii politici? Exceptându-i pe cei ca Obama, care chiar citesc.

Aici ar trebui să mă gândesc, pentru că e clar că ficţiunea nu i-ar ajuta. E clar că din poezie n-ar înţelege mare lucru. Ca să faci politică îţi trebuie un tip de stomac, un tip de arta compromisului dusă peste puterea mea cel puţin de a face compromisuri.

Atunci o carte de istorie, dintre cărţile de istorie pe care le-ai citit în ultima vreme, dacă e vreuna care te-a impresionat şi crezi că ar merita.

Cărţile lui Jacques Attali i-aş pune să le citească, nu mai ştiu care a fost ultima dintre ele, dar Poliromul le publică. Jacques Attali e un extraordinar om care scrie despre lumea politică, fiind consilierul lui Mitterrand, dacă nu mă înşală memoria, şi fiind un scriitor extraordinar. Cred că ar fi bibliografie obligatorie, asta mi-a venit acum în minte.

Cu ce scriitor din istorie ai pleca într-o călătorie în jurul lumii?

Cu Hemingway. Se bătea bine, ştia să tragă cu puşca, plus că trăgea la măsea, că din când în când ai nevoie să-l admiri pe unul care bea mai mult decât îţi poţi imagina tu. Hemingway cred că ar fi un însoţitor bun pe lumea asta, destul de dur şi de greu de prins în rame.

Pentru că vorbeai şi despre calitatea sau dimensiunea vieţii tale în postura de tată, te-aş întreba: ce superputere crede Tudor că ai?

Eu am făcut magie la viaţa mea şi ani de zile l-am îmbrobodit arătându-i cum apar şi cum dispar lucruri. Apăreau monede, apăreau fel de fel de obiecte din nasul lui, din urechea lui, din perete, ori el a crezut tot timpul că sunt capabil de absolut orice. Schimbam culorile de la semafor! Ne apropiam cu maşina, spuneam „Abracadabra şi acum să fie verde” şi apărea verde. „Să apară poliţia din spatele meu” şi apărea cu girofarul poliţia. Deci am făcut la viaţa mea multe trucuri magice. Am apărut pentru copiii unor prieteni la televizor. Da, se jucau într-o sâmbătă după ce fusesem pe la ei, şi la un moment dat ăsta micu butona şi m-a văzut la televizor şi i-a zis lui taică-său: dar nenea Robert poate şi asta, uite-l în televizor! Să ştii că aici e o poveste lungă, sunt un vrăjitor şi un magician cu foarte multe competenţe, putem să facem o emisiune întreagă despre lucrul acesta şi mi-ar face mare plăcere să povestim, pentru că lumea copilăriei e o lume în care eu mă simt absolut minunat, prin urmare nici nu sunt foarte departe de această vârstă.

noiembrie 2021