Despre drone, post-uman și poezia viitorului

interviu cu Robert Gabriel Elekes & Vasile Leac 

Marius CHIVU: Avem astăzi o ediţie specială, pentru că de data asta va fi o discuţie în trei, cu doi poeţi, Robert Gabriel Elekes şi Vasile Leac. Robert, cartea ta O dronă care să mă vrea în sfârşit doar pe mine a apărut la Casa de Editură Max Blecher, iar tu, Vasile, ai publicat Monoideal la Nemira, în colecţia „Vorpal”, îngrijită de Svetlana Cârstean. O să vorbim alternativ, am gândit o serie de întrebări care să meargă la fiecare. Aş porni de la faptul că tu, Robert, locuieşti la Braşov, dar vii foarte des în Bucureşti, tu, Vasile, te-ai relocat de la Arad la Bucureşti. O întrebare comună: cum vedeţi naveta asta sau relocarea din punct de vedere literar? Dacă consideraţi că e important să scrii în Bucureşti sau nu contează de unde faci asta. Vasile, să începem cu tine, că eşti mai mare.

 V.L. : Cred că e important şi cred că spaţiul şi locul te modifică în timp fără să-ţi dai seama la început, dar modificările, aceste metamorfoze, se simt în comportamentul tău, în scris. Bucureştiul te modifică destul de mult la nivel psihologic, inclusiv liric sau poetic, poate fi un avantaj sau un dezavantaj. Eu iniţial nu mai scrisesem o perioadă destul de lungă şi Svetlana a fost cea care m-a convins să scriu din nou un volum pentru colecţia „Vorpal”. Cam aşa simt eu Bucureştiul. Şi cred că m-a modificat, nu ştiu în ce sens, dar mă simt mai creativ în Bucureşti. Chiar dacă nu scriu atât de mult, fac în schimb alte chestii care-mi fac plăcere.

Robert, în poezia ta e foarte multă mişcare. Cu trenul.

 R.G.E. : În mare măsură sunt întotdeauna pe drumuri, şi asta ştiu şi oamenii care sunt în jurul meu. Fac naveta asta şi e o navetă pe bune, pentru că trăiesc în Braşov, dar vin destul de mult în Bucureşti şi cu poezia, şi la lecturi, şi la discuţii în ultimul timp cu Claudiu Komartin. A ieşit cartea la el, am venit aici de mai multe ori să vorbim despre carte, să o pregătim aşa cum trebuie. Am mai venit la diferite lecturi, dar şi la prietena mea, care stă în Bucureşti, deci e un du-te-vino din Braşov în Bucureşti. Pentru mine e un spaţiu mai degrabă al întâlnirii, nu mi se pare important să scrii neapărat în Bucureşti, să trăieşti în Bucureşti. Iubesc Braşovul şi cred că foarte puţine lucruri ar putea să mă rupă de Braşov, dar mi se pare important să ţii pasul cu ce se întâmplă şi în Bucureşti. Pentru că este, într-adevăr, o altă sinergie şi o altă intensitate a vieţii de zi cu zi creative aici. Dar, pentru mine, Braşovul încă este o inspiraţie majoră pentru viaţa mea şi pentru creaţia mea, şi comunitatea care e acolo este foarte importantă pentru mine.

În condiţiile în care trăim cu toţii pe internet, credeţi că mai funcţionează astfel de distincţii provincial–centru? Uite, tu, Vasile, ai un vers ce înseamnă pentru tine provincial. Se mai resimte provincia? Nu-mi dau seama. Dacă stăm să ne uităm pe o hartă a poeziei, sunt poeţi extraordinari răspândiţi pe toată harta ţării, şi nu par să aibă probleme scriind din colţuri mai puţin dinamice. 

 V.L. : Nu ştiu exact, cred că e mai degrabă specific fiecărui individ. Unii se simt mai bine în Iaşi, alţii în Arad, în Timişoara. Eu am locuit în foarte multe locuri în ultimii douăzeci de ani şi n-aş spune că mă simt undeva ca acasă sau că am un loc special, pentru că nu mai există acea „casă” nicăieri. După o săptămână mă simt oriunde OK sau mai puţin OK, dar în general mă simt cât de cât normal.

„Mă simt normal”, spuse poetul. M-am uitat pe fişele voastre şi fiecare face mult mai multe lucruri. La tine, Robert, scrie că eşti poet, performer, traducător, doctor în filologie, coordonezi o serie de lecturi la Braşov. Tu, Vasile, ai fondat o grupare literară, ai făcut nişte filme, eşti operator la Modulab. Încep cu Robert: în afară de scris, ce îți produce cea mai mare plăcere din tot ceea ce faci? Ce înseamnă că eşti performer?

 R.G.E. : Eu am lucrat şi cu teatrul, cu poezie şi cu jocul scenic, în ultimul timp am lucrat foarte mult cu muzică, cu doi muzicieni, cu Radu Mureşan şi George Pandrea şi cu o dansatoare. Noi patru am creat această grupare Biofilm, cu care am făcut deja două show-uri, şi cred că cel mai important pentru mine în ultimul timp a fost, în afară de poezie, dansul. Adică a fost o redescoperire, eu făcusem dans când eram mai mic, dar cumva îl lăsasem total în afara sferei mele de preocupări. Acum, că am intrat în această trupă Biofilm şi am redescoperit cumva acest mod de exprimare, m-a entuziasmat iarăşi foarte mult. 

În afară de asta, îmi face plăcere şi să organizez aceste evenimente din Braşov, este un lucru foarte important pentru mine. Este şi o continuare a acestei tradiţii braşovene pe care au început-o şi Alexandru Muşina, şi Bodiu, mai ales Bodiu, care organiza foarte multe evenimente în Braşov cu poeţi de altundeva, care aveau rolul să creeze un fel de spaţiu în care să se întâlnească această provincie cu toată complexitatea literaturii şi poeziei naţionale. Cred că asta îmi face plăcere, e un efort, dar în acelaşi timp mi se pare foarte important acest lucru.

Pentru cine nu ştie, e vorba de o serie de lecturi numite „Dactăr Nicu’s Skyzoid Poets”, într-un loc care se cheamă „Tipografia”. Cu ce frecvenţă se întâmplă?

 R.G.E. : În general de două ori pe lună, poate şi o dată pe lună. Depinde cum reuşim să aducem scriitori, cum se mai ivesc câteodată şi performance-uri făcute de alţi oameni, de poeţi, se întâmplă să vină câte un poet din străinătate şi să propună, să citească acolo. 

Vasile, tu ce faci mai exact? Pare ceva foarte conceptual, abstract.

 V.L. : Da, cam asta şi e, e ambiguu, facem de toate, cel puţin eu, tot ce presupune efort sau chestii analogice la diferite instalaţii, deci de la tăiat, vopsit, şlefuit chestii.

Tu ai un trecut, am văzut acolo că pe lângă cărţile tale, cinci la număr, ai şi nişte filme.

 V.L. : Sunt mai degrabă nişte filme de autor, pe care le-am făcut de-a lungul timpului intrând în contact cu diferiţi artişti, la început din Arad, pe urmă din Timişoara şi în ultimul timp din Bucureşti. La Timişoara am fost doi ani, practic chiar am stat la Timişoara, şi împreună cu Bianca Băilă am creat un spaţiu de artă numit MOI, Muzeul Ordinii Interioare, erau câteva evenimente şi câteva expoziţii acolo, cred că spaţiul continuă să aibă evenimente. 

După asta, în Arad, am făcut câteva filme cu o parte dintre cei de la fostul grup Biserica, care acum s-a destrămat, nu mai e, fiecare a optat pentru o carieră solo. Ne-a plăcut să creăm mici breşe care să destabilizeze uşor confortul realităţii provinciale, în care lumea este liniştită, cel puţin în Arad, poate să aterizeze un OZN în mijlocul oraşului, că cineva o să zică: „a, nimic, sunt nişte extratereştri”, deci lumea e foarte greu de scos dintr-un confort. Şi chiar sunt ştiri, a fost o ştire în ziar că în jurul orei 15.00 un obiect neidentificat de culoare albastră a plecat din centrul Aradului şi s-a îndreptat spre Micălaca, un cartier al Aradului. Cam astfel de ştiri, ai senzaţia că e un orăşel în care aberaţiile nu produc mari scurtcircuite în viaţa reală. Dar asta-ţi creează şi acest îngheţ, acest zid zilnic pe care nu poţi să-l eviţi şi te motivează să creezi lucruri absurde, uşor absurde, care ar putea fi puse în practică. Şi de aici am început să fac diferite filme.

Unde pot fi văzute?

 V.L. : Bodrog e un film de lungmetraj la care am lucrat mai mulţi, Mimi Sălăjan, Ştefan Tiron, Vlad Tamtam – cam aşa sunt toţi, cu porecle –, și poate fi văzut pe YouTube. Mai este încă unul pe Vimeo şi cam atât. Restul nu le-am făcut publice. Mai degrabă am făcut acum unul pentru 1 Decembrie, împreună cu Mitoş, adică el a filmat, eu colaborez mult cu Mitoş, eu joc în ideile lui şi el mă filmează pe mine jucând în propriile idei. Cam asta este pe scurt.

Bănuiesc că v-aţi citit reciproc, sunt foarte diferite cărţile voastre, dar au și câteva elemente comune, şi anume mă amuză să găsesc la Robert dronă chiar în titlu, dar am găsit şi la Vasile o dronă într-unul dintre versuri şi aparent amândoi sunteţi preocupaţi de supravegheri. Vasile, tu zici că „suntem supravegheaţi de drone”, şi tu, Robert, că „este destul loc sub camerele de supraveghere pentru toţi”. Din tot progresul ăsta tehnologic, aparent suntem mai interesaţi sau mai afectaţi de această formă de supraveghere a tehnologiei. Nu mi-am propus o întrebare, dar aş începe cu Robert: care este povestea cu dronele? De unde şi până unde? Cum ai băgat tu dronele în poezie?

 R.G.E. : Sunt mai multe elemente care m-au dus spre dronă. Un element foarte muzical, am pus pe listă şi piesa „Drone Bomb Me” de la Anohni, care îmi plăcea foarte mult în perioada în care scriam acest volum. Dar ce m-a dus spre ideea asta de dronă au fost cumva o disperare umană, adică dorinţa de a comunica cu cineva, cu un alt om, cu o altă entitate din specia ta, şi imposibilitatea de a face asta, imposibilitatea de a te apropia de altcineva. Apoi, din disperare, apare această căutare a unei drone care cumva, în final, o să te găsească şi o să arunce o bombă pe tine. Deci la mine nu e neapărat această idee cu supravegherea, deşi, desigur, mă joc şi cu latura asta a dronelor, dar e şi violenţa asta care sugerează drona, cumva ceva mecanic care la un moment dat o să vină şi o să te arunce în aer. Şi cum această dorinţă aproape masochistă de a avea, dacă tot nu poţi să ajungi aproape de un om, să ai acolo lângă tine un om noaptea în pat, măcar să vină o maşină şi să te distrugă. La mine asta a fost.

Tu ziceai de Anohni, dar să ştii că m-a amuzat citindu-te şi apoi gândindumă, tema dronei apare în ultima vreme la mai mulţi muzicieni: şi la Muse, la Massive Attack, la Roger Waters. A început să se scrie şi să se cânte despre drone. La tine cum e, Vasile? Ai o alienare în faţa tehnologiei, a unui aspect anume al tehnologiei? Tu lucrezi cu tehnologia.

 V.L. : Da, te influenţează. La mine vine mai ales influenţa din ce s-a întâmplat sau ce se întâmplă în lume în ultimul timp, în războiul din Irak s-a folosit mult tehnologia şi în special drone, drone de supraveghere, drone care transmit buletinul meteo sau altele, nu contează ce, dar în special de cum a evoluat şi în zona asta de armament, de tehnologie, cum te afectează în special tehnologia, eşti supravegheat acum oriunde, este Google Maps şi oriunde poţi să vezi chestiuni de genul ăsta. 

A doua influenţă vine în primul rând dinspre zonele SF, filme SF. Mă interesează mai degrabă tehnologia şi filozofiile speculative legate de supraveghere decât lirismul excesiv sau metaforic care se practică sau s-a practicat cândva. De aici vine chestiunea de supraveghere. Sunt oraşe întregi în Europa care au un sistem de supraveghere foarte bine pus la punct, e cazul Londrei, mai sunt câteva oraşe în Spania, pe urmă Germania, ce să mai spunem de Japonia, locuri de muncă în care eşti supravegheat tot timpul sau aproape tot timpul, toată lumea se protejează cu camere de vedere, şi aici în Bucureşti sunt o tonă peste tot. Deci există o supraveghere.

În condiţiile în care altfel noi ne expunem foarte mult din proprie iniţiativă.

 V.L. : Exact! De fapt e un second-life sau, mai bine zis, dacă exişti pe net, exişti, dacă nu exişti pe net, nu mai exişti. Ai din perspectiva asta o viaţă dublă până la urmă, adică eşti acolo, dar eşti şi aici; dacă ai dispărut, e foarte interesant să experimentezi zona asta, să-ţi ştergi totul de pe internet şi să rămâi doar în zona de e-mail, telefon, să vezi dacă te mai caută cineva. Eu am experimentat-o – ei bine, nu te caută absolut nimeni. Orice eveniment mare, un artist mare, toată înmormântarea este şi pe net, te îngroapă acum la nivel mondial, nu mai e o chestie particulară şi da, pentru mine e important. Pregătesc o antologie de poezie SF, eu am mai făcut o antologie anul trecut, o joacă, pentru cititorii plictisiţi şi obosiţi care gustă anumite texte sau anumite aberaţii „inteligente”, să le spunem.

Ziceai de internet, că totul există acum acolo, şi e interesant de făcut experimentul de care spuneai. Robert, şi tu scrii foarte mult despre internet în poezia ta, e o formă de schizoidie şi la tine. Ai împrumutat multe dintre sintagmele care ţin de lumea online.

 R.G.E. : Da, pentru că cumva lucrurile astea îţi intră sub piele. E greu să nu te exprimi. Nu mai este o raportare ostentativă, hai să folosim neologismele astea, pentru că vor da cumva o alură mai postmodernă sau metamodernă poeziei tale, ci este o realitate exprimată spontan. Foloseşti neologismele astea pentru că sunt în capul tău, sunt în pielea ta o prezenţă continuă şi da, în acest sens, la un moment dat, am simţit nevoia să mă exprim astfel. Dar cred că generaţia noastră a trecut peste pragul ăsta, că foloseşte neologismele cumva ostentativ ca să arate ceva, ca să demonstreze ceva, totul este pus într-o realitate.

Şi cu titlurile în engleză?

 R.G.E. : Da, exact. Prima mea prietenă era americancă, a doua prietenă era obsedată cu America şi cu Anglia, cu limba şi cu cultura, deci eu cred că la un moment dat vorbeam mai bine engleză decât română. Suntem şi generaţia asta, şi cred că sunt mulţi tineri din ziua de azi care folosesc limba engleză în mod obsesiv. Şi asta e o normalitate.

Crezi că se întâmplă peste tot? Adică un poet turc, când scrie în turcă, foloseşte mai multe cuvinte în engleză?

 R.G.E. : Nu cred. După 1989, în România am avut totuși o americanizare sau un fel de vestificare mult mai intensă faţă de Turcia sau alte ţări. Mă uitam la Simpsons, Seinfeld și la nemți, aşa am ajuns să predau germană, că mă uitam obsedat la televizor, la RTL, la Pro7. Sunt un copil al acestui caleidoscop al limbilor, al culturilor – niciodată nu am putut să mă reduc la cultura mea, oricum, fiind jumătate maghiar, jumătate român, oricum sunt undeva între, nu sunt nici valah, nici bozgor.

Chiar voiam să te întreb: tehnic vorbind, eşti scriitor român pentru că scrii în română?

 R.G.E. : Cam aşa ceva.

Dar îţi pui problema identităţii tale culturale?

 R.G.E. : Normal. În prima mea carte, Aici îmi iau dinţii-n spinare şi adio, ultimul vers din carte este în maghiară, adică am vrut să dau acest film ciudat. Şi Caius Dobrescu a scris pe coperta a patra a cărţii exact despre asta, că am vrut să dau acest film, că cel care citeşte volumul citeşte în română şi ultimul lucru, acel lucru care poate ar trebui să fie o concluzie, un final, chiar dacă nu e, e în maghiară. Şi să fie acel punct de frustrare pe care şi eu îl simt câteodată. Adică e greu să trăieşti între limbi, între culturi, pentru că noi căutăm acel confort al identităţii. Iar eu niciodată n-am putut să-mi asum niciun fel de identitate, doar acea idee a identităţii fluide, care nu e un lucru uşor de susţinut şi de explicat şi altor oameni.

Nu e şi un avantaj să fii prins între culturile astea?

 R.G.E. : N-aş vedea ca avantaj faptul că vorbeam maghiară pe stradă şi am fost bătut pe stradă din cauza asta. Dar avantajul este într-adevăr că pot să mă mişc între limbi foarte uşor, şi am învăţat şi limbi străine foarte uşor, adică engleza, germana s-au prins de mine repede. Oricum, eu am început să scriu poezii în germană – nu în română, nu în maghiară, nu în engleză. Atunci m-am întâlnit cu Nora Iuga, care mi-a zis: lasă germana, scrie în română. Şi aşa am început să scriu în română.

Tu, Vasile? În ce limbă ai început să scrii?

 V.L. : Doar în română, dar mai degrabă mă consider un cetăţean al Terrei decât un tip care aparţine unui anumit teritoriu. Despre chestia asta am citit undeva, era un personaj care se considera un locuitor al Terrei, un locuitor al Pământului, fără o anumită naţionalitate, nu am înţeles foarte bine atunci, adică înţelegi la nivel informaţional, dar nu neapărat în profunzimea mesajului. Acum, de vreo cinci ani, când mi s-au întâmplat nişte lucruri şi am avut nişte experienţe mai intense, îţi schimbi opţiunile şi abia atunci lam înţeles, după o experienţă pe care am avut-o, m-am schimbat, am conştientizat că sunt un locuitor al Terrei şi nu mă mai interesează. Atunci te şi îndepărtezi foarte mult de realitate şi trăieşti într-o lume paralelă, dar îmi face plăcere să trăiesc în lumea asta paralelă. Sunt mult mai confortabil.

Robert, vorbeai de formarea ta în faţa televizorului şi se văd referinţele culturii pop în poezia ta. Am o întrebare legată de faptul că cineva făcea o remarcă, şi anume că referinţele din poezia de astăzi vin mai degrabă din film şi muzică decât din literatură sau sunt mai puţine, e mai puţin livresc. Simţiţi că reacţionaţi mai uşor la cultura pop nonliterară?

 R.G.E. : Eu nu cred în asta, adică cel puţin la mine, în cartea asta, sunt mai multe referinţe la literatură decât la industria pop, la film sau la muzică, cred că pur şi simplu sunt mulţi oameni care nu se prind. S-ar putea să fie şi un fel de degradare a cititorilor, nu se mai prind că asta e Sylvia Plath sau ăsta e Paul Celan. La un moment dat, într-un poem, este o scenă din Apocalypse Now, când iese Martin Sheen din noroi, şi sunt mulţi oameni care zic: „asta e Apocalypse Now”. Dar sunt incredibil de multe referinţe şi la literatură, la poeţi, există referinţe la Pynchon, la Vonnegut. Doar trebuie găsite. 

Se văd mai uşor referinţele, dar întrebarea rămâne: credeţi că avem un imaginar? Se echilibrează în imaginarul nostru ce vine dinspre muzică şi film faţă de literatură? În fond, trăim mai mult între ecrane decât între pagini.

 V.L. : Cred că e mai uşor pentru un cititor să identifice repere care vin din zona asta de movie sau tehnologie, că sunt preocupat şi de chestia asta de ştiinţă, de astrofizică în special. Însă rămâne cumva tehnica pe care ai obţinut-o de-a lungul timpului de a scrie, iar tehnica asta vine din literatură. Aduce a modernism, pentru că la început am nişte texte pe care chiar le-am scris intenţionat în stil modernist, mi-a plăcut foarte mult modernismul, îmi place epicul din poezia americană, adică story-ul care te duce şi-l citeşti cu plăcere. Am căutat extraordinar de mult plăcerea în poezie, în lecturi. Căutam texte care să-mi placă pur şi simplu, să te satisfacă. 

Dar acum sunt preocupat de alte lucruri, îmi doresc să mai scriu cel puţin încă două cărţi de poezie, după care întotdeauna îţi mai vine o idee sau cine ştie cum se va concretiza chestiunea asta. Mă interesează foarte mult scrisul tematic în ultimii ani, să scrii pe un anumit subiect care aparent nu e deloc ofertant pentru poezie. De asta mă interesează foarte mult zonele astea, adică să faci poezie dintrun material aproape imposibil, pentru că nu mai poţi să continui la nesfârşit. Chiar dacă se va duce la nesfârşit poezia de dragoste, despre natură, naturalismul şi moartea, care sunt cele trei-patru teme majore, dar toată poezia până la urmă este despre aceste teme majore, însă mă gândesc la altele. Mă gândesc, de exemplu, chiar la poezia SF, cred că în America mai există un grup de poeţi care scriu poezie SF. În schimb, în Europa nu prea ştiu, s-ar putea la ruşi să existe, însă nu sunt convins. Tocmai de aici mi-a venit şi ideea de a face această antologie care cuprinde aproape toate segmentele din paradigma actuală.

Şi care ar fi tema volumului tău Monoideal, de la care ai pornit să construieşti cartea asta?

 V.L. : Tocmai asta e, că mă gândeam foarte mult, până acum n-am mai povestit, dar povestesc acum istoria volumului, că nu mai scrisesem şi îi promisesem Svetlanei că o să scriu, am intrat într-un fel de panică: bun, o să scriu, dar o să scriu la fel poezii bune? Şi cam asta pot să faci ca poet, să scrii poezii bune. Atunci, am depăşit faza asta şi m-am gândit să creez o istorie personală a descoperirii poeziei universale – ce mi-a plăcut mie, cum mi-a plăcut, ce aş putea să produc, să fac o istorie personală a poeziei universale, scriind o carte de poezii. La început o să vezi că e chiar cum începeau moderniştii, e un poem-manifest care tratează o anumită problemă din societatea respectivă, mai mult sau mai puţin, un segment, dar îl tratează. Încep manifestul ăsta, după aia urmează câteva poeme epice, moderniste în cel mai clasic sens al cuvântului, şi pe urmă încet-încet trec la poezie documentară, la structuralism, uşor abstracţionism şi ajung în final la poezie conceptuală, lipsită de sentiment total, apar oţetarii în final, e alt limbaj, mult mai tehnic şi mai lipsit de sentiment.

Robert, tu cum ai construit cartea asta? Cum ştii că ai o carte, de la ce porneşti?

 R.G.E. : La mine e mai puţin conceptuală. La un moment dat, mi-am pus foarte sincer întrebarea dacă mai scriu sau nu după primul meu volum. Mi-am dat seama că am nevoie de asta şi am început să scriu, am dat desigur foarte multe failuri şi la un moment dat nu ştiam cum să creez un nou volum şi pe ce idee să merg. La un moment dat, cum scriam poeme noi, mi-am dat seama că e o temă care le lega pe toate, chiar dacă aveau limbajul ăsta, făceau un pic mişto de post-uman, aveau cumva şi o tentă mai mizerabilistă câteodată, era acolo ceva care le lega pe toate şi era singurătatea. Această singurătate, în această lume hipertehnologizată şi hipersocializată, unde da, un tip mai introvertit de om, mai retras, mai problematic, mai depresiv nu prea poate să ajungă la un alt om, sau ajunge foarte greu. Şi cumva asta a fost tema, această viziune a singurătăţii într-o lume foarte rapidă, care trece pe lângă tine, cum vede un om singuratic în jurul lui toată omenirea asta. 

De aceea sunt foarte multe poeme care sunt structurate ca un fel de scurtmetraj, adică e camera de luat vederi a acestui om singuratic care filmează tot din jurul lui şi după aia, poetic vorbind, cum zicea la un moment dat Foucault, are posibilitatea ficţională de a întoarce camera şi înăuntru, adică de a pune camera să filmeze ce e înăuntru. Cumva asta ar fi tema şi structura, această trecere de la o singurătate disperată şi fără speranţă la un fel de viziune un pic mai optimistă, pentru că pentru mine – chiar dacă mulţi au zis că nu este aşa după ce au citit volumul – finalul volumului este mai optimist, chiar dacă acolo este vorba de o moarte, contemplu şi moartea mea, contemplu cumva un moment de pace în această lume singuratică şi aşa mai departe. Finalul, ultimele patru poeme, mi se pare un fel de exorcizare şi un fel de eliberare de acest sentiment de singurătate.

E şi un final biografic acolo, dacă nu mă înşel. Mie mi-au plăcut foarte mult poemele de familie – nu ştiu dacă e termenul potrivit –, poate şi pentru că eu personal sunt sensibil la tema asta, dar dacă m-ai întreba, şi oricum ţi-aş spune acum, acele poeme mi s-au părut extraordinar de puternice şi m-au interesat mai mult decât celelalte.

 R.G.E. : Cumva volumul poate fi împărţit şi în poeme despre familie şi poeme fără familie. Exact aici intră şi ideea de singurătate, că la un moment dat despre asta este vorba în „Prima casă”, e un poem mai scurt, în care vezi cum „în prima mea casă nu mai e loc pentru mine”, pentru că totul e plin sau de fantome, sau de oameni bătrâni, sau de egouri foarte mari. Şi eu, undeva, departe, trec pe lângă casă şi mă duc sau înspre Lidl, sau spre nefamilişti, nici eu nu mai ştiu. Deci şi astea sunt două teme, această relaţie poetică, dar şi banală cu familia, şi relaţia cu viaţa fără familie, această trăire din care lipseşte total aportul familiei. Şi poate o nouă familie, prietenii, pentru că apar şi foarte mulţi prieteni în acest volum, de la Radu la Claudiu şi alţii, şi prietenele mele, apar ultimele trei prietene. Cumva încercarea de a găsi o nouă familie, adică ai lăsat cealaltă familie departe şi încerci, din cauza singurătăţii tale, să creezi o familie nouă, cum îţi reuşeşte asta sau nu.

În poezia amândurora sau în comentariul pe marginea poeziei voastre s-a folosit termenul pe care unul dintre voi l-a rostit mai devreme: post-uman. Vasile, pari mai preocupat de astrofizică, SF, ce e post-umanul ăsta în poezie? Cum îl vezi tu?

 V.L. : Post-umanul a apărut în anii ’60-’70 şi au fost câţiva filozofi contemporani care au speculat zona filmelor SF. De obicei, filmele SF au o idee foarte bună, dar, din punct de vedere artistic, sunt proaste. Nu te mai uiţi să vezi un film bun – chiar am un prieten care spune: cine se mai uită la filme bune? Ne uităm doar la filme proaste!, pentru că te uiţi pentru o idee, nu te mai uiţi pentru a vedea altceva, construcţie şi aşa mai departe. De aici s-a născut post-umanismul şi pe urmă şi ce s-a tradus în ultima perioadă la noi, pe zona asta plecând dinspre titlurile apărute la unele edituri de la noi. Automat, şi poeţii, majoritatea poeţilor tineri, erau post-umanişti şi aşa mai departe, acest „post” pe care eu îl văd ca pe o îngropăciune imediată, ca pe o moarte imediată. Tot ce înseamnă „post” a ţinut sau ţine foarte puţin. Postmodernismul deja s-a şi terminat, s-a întors lumea din nou la modernism, la metamodernism, cum i se spune acum. Pe mine mă interesează mai nou zona „pre” decât „post”.

Chiar și în ultimele curente din filozofie se vorbeşte foarte mult de chestiunea asta, de pre: preuman şi orice ar putea fi pre. Zona imediat de dinainte de a se declanşa un fenomen este mult mai interesantă, iar asta vine şi din faptul că majoritatea practic am prins două milenii şi două secole. Când conștientizez lucrul ăsta, parcă nici nu mai am chef să fac ceva.

Prinzi două milenii, prinzi două secole, două sisteme politice diferite, deci toate lucrurile astea te modifică la nivel psihologic fără să-ţi dai seama, dar dacă eşti atent, îţi dai seama cum am evoluat. Mă gândesc cum consideram – vorbim de sfârşitul anilor ’80, când toţi ne-am născut în acest areal – că vom avea nişte joburi asigurate de stat şi vom lucra în fabrici până la sfârşitul vieţii. Nici nu aveam altceva în cap, la vârsta aia, într-un orăşel mic nu se întâmplă foarte multe sau n-ai viziuni. Toate astea te schimbă şi ajungi într-o zonă mai alien. 

Mă gândesc foarte mult la cum va fi poezia viitorului sau cum vor scrie poeţii peste trei, patru sute de ani. S-au schimbat atât de mult lucrurile, să zicem în ultimii cincizeci de ani, dar îmi pun problema cum se va scrie în viitor sau dacă se va mai scrie. Ideal ar fi să nu se mai scrie, să fii conştient, cel puţin pentru mine, că trăiesc poezia şi forma asta de expresie pe care o practic într-un fel, adică o formă de poezie trăită, în care nu mai e nevoie să scriu, pentru mine e egoism, recunosc, dar până la urmă poezia pleacă cumva din egoism, şi o fac doar pentru mine, pentru plăcerea mea. Recunosc, sunt un hedonist din punctul ăsta de vedere. Îmi plac aşa-zisele ficţiuni vii, farse create în real, nişte mici breşe care să scurtcircuiteze, care să uimească şi să nu-ţi dai seama ce s-a întâmplat de fapt. Să spui: ce a fost asta? Asta a fost poezia.

Robert, în poemele tale apare de câteva ori fenomenul, mişcarea, reacţia la rezist, reacţia socială, poate mai puţin politică, e cumva personalizată apartenenţa la această mişcare în poezia ta.

 R.G.E. : Nu e în niciun fel programatică, cum e la alţi scriitori, ca la Ruxandra Cesereanu de exemplu, la Cosmin Perţa, Radu Vancu mai degrabă ce face el în afară de literatură. Deci nu este o chestie programatică, este cumva cum am perceput eu din afară, pentru că n-am vrut să arăt această construcţie a celui care are discursul pe hârtie şi manifestul, am vrut să arăt şi această percepţie a omului care stă pur şi simplu în mulţime şi a unuia care rezistă. Deci nu acel lider care spune: hai să schimbăm, hai să strigăm, ci pur şi simplu un tip care şi el vrea schimbare, dar n-are impulsul sau dorinţa să se manifeste cu tot felul de lozinci şi tot felul de discursuri.

E mai mult o rezistenţă prin confuzie.

 R.G.E. : Nu neapărat, pentru că nu e o confuzie. Normal, şi eu înţeleg ce se întâmplă acolo, nu e o confuzie, e mai degrabă acel rezist moale, acea rezistenţă moale care nu este atât de conturată, atât de obsedantă, cum e la unii, ci pur şi simplu eşti acolo, vrei schimbare, încerci să susţii tot. Şi atunci, dacă se întâmplă asta, se întâmplă şi această coagulare între privat şi politic. Mie această latură mi se pare foarte interesantă, cum politicul nu trebuie neapărat să fie exprimat printr-o agresivitate a discursului, ci politicul este în fiecare mişcare pe care o faci. 

Asta au înţeles foarte mulţi scriitori care erau politici şi care trăiau în camera de forţă a regimului comunist. La un moment dat, şi-au dat seama că nu pot să schimbe nimic prin lozinci, ci trebuie să găsească acea rezistenţă în viaţa lor de zi cu zi, în orice fel de mişcare pe care o fac. Poate asta mă interesează mai mult decât acea efervescenţă stradală. Asta nu înseamnă că n-am fost pe stradă, că n-am protestat şi eu, dar mă interesează cumva cum metabolizăm aceste lucruri. Pentru că în final degeaba ieşim pe stradă, şi după aia în viaţa noastră de zi cu zi suntem aceiaşi neghiobi, proşti, neinteresaţi politic, neangajaţi politic. Angajamentul politic pentru mine începe pe plan personal, în viaţa de zi cu zi.

De fiecare dată când am avut invitaţi poeţi sau poete în emisiune, am avut două întrebări standard şi am să vi le adresez şi vouă rând pe rând. Prima e dacă credeţi că există o vârstă propice pentru a scrie poezie? Încep cu tine, Vasile, pentru că ziceai că abia aştepţi să nu mai scrii sau să se termine cu scrisul.

 V.L. : Există o vârstă, cred că în tinereţe, cel puţin în cazul meu, scriam mult mai mult, dar şi mult mai prost. De fapt, când m-am simţit cel mai poet a fost chiar la început, în clipa în care am început să scriu, cu toate că am început să scriu mult mai târziu, nu aveam de gând să fac asta, voiam să fac arte vizuale, dar nu a fost posibil. Atunci a izbucnit, s-a spart gheaţa în zona asta de poezie. Atunci m-am simţit cel mai poet, când scriam cel mai prost. Mi-ar fi plăcut să fie invers, mi-ar plăcea să am încă douăzeci și unu de ani, dar cu mintea de acum. Însă toate lucrurile se întâmplă mult mai târziu. Nu cred că e o vârstă care e propice, dar care e mai favorabilă, da. În tinereţe creezi mult mai mult, nu te interesează foarte mult ce spui. În schimb, acum mă simt din nou confortabil, am senzaţia că trăiesc a doua tinereţe, şi asta mă face să mă simt inspirat din nou.

Robert, şi tu ziceai mai devreme că ţi-ai pus problema dacă mai are rost să scrii a doua carte.

 R.G.E. : La mine pur şi simplu a fost că am scris şi acolo foarte mult despre mine şi nu ştiam acum ce să fac. Să mai scriu despre mine? Ştiam că încă nu rezolvasem anumite probleme, mai ales că după aia intrasem într-o altă criză personală, care deja nu mai avea de-a face neapărat cu familia, avea de-a face cu mine. Știam că dacă încep să scriu iar despre mine, toată lumea o să spună că sunt monoman, narcisist, dar pentru mine a fost o nevoie. Până la urmă, pentru mine poezia trebuie să vină şi din nevoia ta de a scrie, şi nu neapărat din nevoia de a deveni celebru – deşi nu ştiu cât de celebru poţi deveni scriind poezie.

Pentru trei sute de oameni, dacă se vinde tot tirajul.

 R.G.E. : Exact. Sau să mai iei un premiu, să mai ai o lectură, să mai agăţi o fetiţă. La mine chiar era o nevoie. Şi în sensul ăsta m-am gândit: chiar mai are rost? Sau să scriu pur şi simplu pentru mine, ca un fel de defulare personală, un fel de terapie. După aia mi-am dat seama că poate pot să comunic ceva prin asta şi de aceea am încercat să scriu altfel, să îmi modific un pic scrisul şi să fiu un pic mai digerabil din punctul ăsta de vedere, să încerc să mă gândesc şi la un anumit public. Asta am încercat. Iar întrebarea asta cu vârsta – nu cred că există o vârstă propice, cred că depinde de experienţa ta, ce adaugi la experienţă şi cât poţi să dai, cât poţi să oferi.

Atunci îţi adresez cealaltă întrebare standard, mai ales că tu şi dansezi: cu ce parte a corpului crezi că scrii poezia?

 R.G.E. : Cu trupul, sincer… cu mintea, normal, dar am tematizat foarte mult şi simt asta, că cumva am o percepţie foarte viscerală a poeziei, mai degrabă decât una cerebrală.

 V.L. : Evident, cum a spus Robert, scriem cu mintea. Partea cea mai solicitantă este la mine imaginaţia, pentru că sunt într-un fel mai impersonal, chiar dacă creez ficţiuni extrem de personale, ele sunt ficţiuni. Deci imaginarul e o resursă pentru mine şi, evident, ce este în spatele lui. Nu este un imaginar necontrolat, este un imaginar controlat, pentru că mi se pare mult mai interesant să poţi să-ţi controlezi visele decât să te laşi în voia visului, pentru că în clipa în care te laşi în voia visului, ai câteva scheme, n-ai o paletă foarte largă, el te duce în nişte chestiuni clare, te duce în obscur, în ceva, câteva elemente pe care psihanaliştii le-au identificat de-a lungul timpului. Dar în clipa în care poţi să visezi controlat şi să faci orice, chiar în lumea visului, atunci lucrurile se schimbă puţin, iar pentru mine este important acest procedeu de vis controlat.

Robert, încep chestionarul All you can read cu tine. Care este cartea copilăriei tale?

 R.G.E. : Cred că George Orwell, 1984. 

Copilărie?

 R.G.E. : Mi-a plăcut foarte devreme cartea aia şi apoi cumva am intrat pe pilonul ăsta de distopie şi am citit de la Thomas Moore până la Zamiatin, am avut o obsesie pentru distopie. Şi a pornit de acolo.

Vasile, la tine care a fost cartea copilăriei?

 V.L. : Aventurile lui Habarnam, care a venit destul de târziu. 

Care ar fi cartea care v-a deschis ochii? La tine, Robert, pare să fie tot cartea copilăriei.

 R.G.E. : Depinde. Poetic cred că a fost Celan, a fost o antologie de Celan. Celan a fost unul dintre primii poeţi pe care i-am citit conştient. L-am citit în germană, desigur. Mi s-a părut foarte interesant acel curaj de a nu folosi limbajul comun, ci de a-l crea pentru tine. Pentru un tânăr ungur în România, n-ai cum să trăieşti cum a trăit Celan aproape toată viaţa lui, în exil şi în alte limbi, şi în final într-o limbă care a încercat să-l omoare, deci a fost interesant pentru mine cum el şi-a găsit un refugiu în această limbă.

Vasile?

 V.L. : Pentru mine Salinger. El m-a făcut să văd altfel lucrurile, într-un mod mai personal şi în acelaşi timp impersonal. Am învăţat să scriu poezii citind proză americană, în special. Recunosc că nu stau foarte bine la ficţiune, la istoria literaturii române, la tot ce înseamnă ea. Am citit multă literatură americană şi toată influenţa pe care o am vine de la literatura americană. Gombrowicz mi-a plăcut şi-mi place foarte mult, o perioadă au fost Joyce, Kafka, mi-au plăcut aşa-zisele drumuri înfundate.

Robert, cartea clasică necitită deloc sau până la capăt?

 R.G.E. : Odiseea. N-am putut. În facultate am primit 7 pentru că Adrian Lăcătuş, acum decanul meu, atunci proful meu, şi-a dat seama că n-am citit Odiseea până la capăt şi mi-a dat 7. Totuşi, am putut să vorbesc despre Odiseea, dar şi-a dat seama că nu o terminasem.

 V.L. : Sunt prea multe pe care le-am abandonat. N-aş da din bibliografie, pentru că mi-am dat singur din bibliografie, eu nevenind din zona Facultăţii de Litere. Şi atunci, îţi formezi un alt tip de bibliografie, nu cea obligatorie să zicem, peste cea obligatorie poţi să sari şi da, în special acum citesc doar ceea ce-mi place. Din păcate, nu mai citesc atât de multă ficţiune câtă citeam înainte, dar înainte citeam excesiv de multă ficţiune. Dar ca să îți răspund la întrebare, Omul fără însuşiri, În căutarea timpului pierdut.

Robert, dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

 R.G.E. : O carte care m-a marcat în ultimul timp foarte puternic, şi chiar în acest volum apare un motto, unul dintre cele două mottouri este din acea carte, este de Dorothea Lasky, Thunderbird. E o carte de poezie foarte puternică, m-a influenţat mult. Momentan, cred că aş mai reciti-o dacă aş merge undeva.

 V.L. : Cred că aş lua ceva despre tehnici de supravieţuire în natură. Pe lângă asta, mi-aş lua şi o ficţiune, Cosmos de Gombrowicz. 

În ce carte v-ar plăcea să trăiţi pentru o vreme? Robert, numeşte o distopie în care ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme.

 R.G.E. : Cred că nu mi-ar plăcea în niciuna. Cred că în lumea lui Joyce, în Finnegans Wake. Mi-ar plăcea în Finnegans Wake.

Vasile?

 V.L. : Eu în Opus pistorum de Henry Miller.

Ce muzică preferată aţi trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

 R.G.E. : Aici, pe lista asta am pus o piesă care e acum pe Voyager 1, cred că e singura probă care a ajuns acum în spaţiul interstelar şi acolo este o piesă de la Blind Willie Johnson, care se cheamă „Dark was the night, cold was the ground”, şi-mi place la nebunie. Deci cumva, una dintre piesele mele preferate este undeva prin spaţiul interstelar.

Vasile, tu ce ai trimite?

 V.L. : Cred că aş trimite ceva mai clasic, orice de Debussy, ceva care să liniştească civilizaţiile posibile. Adică m-aş duce doar pe sonorităţi. Cam asta ar fi.

Dacă aţi avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi aceea?

 R.G.E : Sunt prea multe probleme…

Vasile?

 V.L. : Aş scoate religia din memoria omenirii. Dacă ar fi suficient de evoluată, rasa umană nu ar mai avea nevoie de această metaforă iluzorie. 

 [aprilie 2019]