„De când scriu, nu m-am gândit niciodată la cititori”

interviu cu Răzvan PETRESCU 

Marius CHIVU: Răzvan Petrescu, maestrul prozei scurte de la noi, cum îmi place mie să spun, este invitatul meu în acestă seară. Ne-am mai întâlnit şi cu alte ocazii la poveşti şi mi-am dat seama, uitândumă prin cărţile tale, că nu ştiu foarte multe despre familia ta. Şi m-am gândit cum ar fi să începem discuţia din seara asta vorbind un pic despre ai tăi, cum şi-au lăsat amprenta pe tine? Mai ales că în povestirile acestea subiectul relaţiei tată-fiu apare de mai multe ori.

Răzvan Petrescu: Mai întâi să spun că sunt trei teme. Prima temă este relaţia tată-fiu, cu vocea tatălui şi apoi şi cu vocea copilului, şi am verificat cu Andrei, băiatul meu, după ce a citit-o, dacă e corectă, dacă aşa ar scrie şi el dacă ar povesti. Şi a făcut ochii mari şi a zis: „Da, dar cum de ştii?”. Pentru că noi nu prea mai vorbim, în ultimii trei-patru ani doar ne pupăm, salut sau chestii de genul ăsta – a făcut 18 ani, s-a terminat. Dar mi-au rămas imprimate, probabil, amintiri din propria-mi copilărie. Aşa-mi explic. Părea mea este că mi-a reuşit asta cu vocea copilului. Pe urmă, să spun de hamster?

Zii şi de hamster, deşi nu e personajul meu favorit.

Acum sunt la al treilea. E un animal pentru copilărie, şi cum eu în copilărie n-am avut animale şi cum acum regresez, mă infantilizez şi sigur că vreau animale tot mai mici. Acesta e cel mai mic. A doua temă este despre securişti, informatori, torţionari şi comandanţi de lagăre comuniste. A fost greu. Partea asta a fost greu de scris, pentru că nu prea poţi să intri în mintea unui dement, mai ales dacă n-ai cunoscut niciunul, şi n-am cunoscut. Însă cred că e vorba de ce am citit, ce am văzut, „Memorialul durerii“, pe care-l și amintesc acolo, şi chiar am văzut vreo două interviuri cu două animale dintr-astea.

Mai mari decât hamsterii.

Mai mari. Dar nu i-aş lua acasă. Deşi păreau foarte blajini, cine ştie ce-ţi fac dacă rămâi singur cu ei. Şi a treia temă e o paletă foarte largă, pot să pun diverse, sunt tot felul de subiecte: un fost coleg medic – am plecat de la nişte date reale şi am ajuns într-o zonă a fantasticului, cum se întâmplă de multe ori la mine, un lector, o parabolă biblică. Mai e o chestiune religioasă pe care am încercat s-o fac în aşa fel încât să nu supăr ortodocşii, că eu sunt ortodox, catolic-roman şi protestant.

Ești de patru ori mai defect.

Şi zilele acestea vreau să devin şi musulman. Că vreau să-mi iau şi o capră.

Să spunem şi despre ce carte e vorba, că ne-am luat cu poveştile. Mandarina, apărută la Curtea Veche. Să ne întoarcem la copilăria ta, când n-aveai hamster, dar erai copilul părinţilor tăi, cred.

Şi eu cred. N-a fost o copilărie urâtă, pentru că încă nu ştiam ce-i în jurul meu. Abia când am intrat la liceu mi-am dat seama ce e în jurul meu.

Unde s-a petrecut copilăria asta?

În tot felul de oraşe. Tatăl meu a fost trimis la post.

Ce era el?

Medic generalist iniţial, după care a ajuns radiolog. Şi am fost la Focşani, amintesc puţin de partea aceea, nu mi-e foarte clară pentru că aveam între 4 şi 6 ani, pe urmă la Galaţi şi pe la 9 ani ne-am reîntors în oraşul de baştină. Am avut un văr pe care l-am iubit ca pe fratele meu, cu el mi-am petrecut copilăria, cu el m-am jucat tot timpul, de bătut nu ne-am bătut, că era cu doi ani mai mic. Încă o dată, copilăria a fost foarte OK şi nomadă. Mi-aduc aminte de călătoriile cu camioanele, se spărgeau lucruri, se stricau lucruri când mutai mobila. Şi era mobilă bună.

Era probabil dată cu lac.

Exact, şi lacul se mai crăpa, se mai zgâria, se mai defecta. Asta până la 14-15 ani, când am intrat la liceu. Tata mi-a promis un magnetofon, că eram înnebunit de muzică de pe atunci, dacă intru. Am intrat, a luat magnetofonul, și de unde până atunci ascultam ce-mi plăcea mie – Elvis Presley şi Beatles, aceştia erau favoriţi – și am vrut să înregistrez. Şi când să înregistrez, n-am avut de unde, că era Pompilia Stoian şi cu Dichiseanu, dacă a cântat vreodată, dar are faţă de cântăreţ. Fuseseră Tezele din iunie-iulie ale dementului şi nu mai dădeau nimic la radio, decât muzică românească. Atât. Şi am început să pun întrebări: de ce? Tata nu mi-a răspuns. Mama mi-a zis cam despre ce e vorba, şi pe urmă sigur că, vorbind cu ceilalţi prieteni şi colegi, am aflat.

Asta e foarte simpatic: un copil care ascultă muzică la radio, fără să aibă conştiinţa contextului politic, dar îşi dă seama că se schimbă vremurile în funcţie de playlist.

Exact. Atunci am făcut ochii roată: „Dar unde trăiesc eu în afară de casă şi liceu?”. Şi am început să văd oroarea, încetul cu încetul. Până la sfârşitul liceului am văzut-o complet.

Şi nu te-a mai părăsit.

Nu. Au fost anii ’90, îi amintesc în carte, şi m-am pomenit, după ce scrisesem – dar asta n-are nicio importanţă – că eu gândisem despre anii ’90 ca Svetlana Aleksievici. În prefaţă ea spune că atunci, în acel deceniu, eram romantici, plini de visuri. Şi chiar aşa era.

Şi apoi au venit minerii.

Da, au venit foarte repede minerii. S-au dus visurile.

Ai o scenă cu mineri în carte, mi-a plăcut, e frumoasă.

E şi cu cuvântul acela pe care nu-l folosesc în scris, e o floricică, pizda-ţigăncii.

Au plantat aşa ceva?

Nu cred, dar în mintea lor cred că da, asta au plantat. Le-ar fi plăcut.

Sau coaiele-popii. Nu ştiu ce se mai putea, băşina-calului. Sunt multe, facem aici o paranteză botanică, dar sunt zeci de astfel de plante cu nume obscene.

Vezi, englezii n-au. De aia literatura lor e aşa.

Că ştii tu cum se zice la „coaiele popii” în engleză! „Priest testicals“.

„Balls”, probabil. Ai observat la televizor că de câte ori e vorba de „balls”, ăştia traduc „boaşe”? 

Ouţe, cum ai vrea? Biluţe.

Coaie!

Să ne întoarcem la anii ’90, care din punct de vedere istoric au fost destul de loviţi. Şi sunt în cartea ta destul de multe scene care au violenţa anilor ’90, destul de puternice, cum, sincer, nu m-aş fi aşteptat să găsesc la tine. De asta spuneam mai devreme că spaima care te-a cuprins atunci nu te-a părăsit nici acum.

Păi da. Uite, de exemplu, cu telefoanele. Ni s-a indus ideea în perioada Ceauşescu că suntem ascultaţi. Evident că nu puteam fi toţi ascultaţi, că n-aveau ăia atâta tehnică să asculte 20 de milioane, câți vorbeam, că sugarii nu vorbesc.

Se putea, pentru că erau telefoanele cuplate şi intrau mulţi pe un număr.

Erau cuplaţi, dar puteau să facă aleatoriu, asta da. Chestia asta o puteau face.

De asta-ţi închizi mobilul acum? Că văd că butonezi la el.

Asta pentru că mă poate asculta cine ştie cine. Coldea e încă în funcţie? E adevărat că eu am vorbit, mi-am luat porţiunea mea de furie şi am găsit supapa asta: când vorbeam la telefon, înjuram de mama dracului, de Ceauşescu, de partid. Bun. Cel de la capătul firului cam tăcea. Până când eram odată într-un stagiu la Spitalul PTT am văzut că după raportul de gardă lumea cam pleca, fugeau de mine. Şi mi-a spus o colegă: „Mă, tu nu mai înjura tot timpul, că ăştia te cred provocator”. Aşa că m-am potolit, dar am rămas cu chestia asta, cu telefonul mobil, faptul că acum poţi fi localizat, poţi fi interceptat, îmi creează un disconfort extraordinar.

Mie-mi place, adică nu mă mai sperii eu că mă rătăcesc, vin şi mă iau de unde ajung.

Eşti tânăr.

Spuneai că sunt 19 proze, are şi un text eseistic, dar destul de literar, sunt 20 cu totul. Vorbeai puţin de temele acestea, fireşte că lumea ne-a luat în serios, dar „hamsterul” nu e o temă literară la tine. Apare la un moment dat, ca şi 

„mandarina”.

Da, o dată.

Sunt 20 de ani de când n-ai mai publicat o carte de proză, de la Într-o după-amiază de vineri, 20 de ani, aşa ca în Alexandre Dumas, o carte care a luat atunci vreo trei premii. Ce ai făcut în ultimii 20 de ani, în tot timpul ăsta? Un copil, nu?

Exact, am făcut un copil. Aveam un prieten, nu vreau să-i dau numele pentru că a şi murit, care punea lipsa de inspiraţie în cârca familiei. Adică eu nu pot să scriu pentru că am familie, am responsabilităţi. N-are nicio legătură una cu alta şi, oricum, e cam urât să zici aşa ceva.

Dar să ştii că Richard Ford, un autor care-mi place, pe lista celor 10 reguli ale scrisului este să n-ai copii.

Nu ştiu. Pe mine m-a ajutat. Adică am mai scris un jurnal, Foxtrot XX, în 2008, am strâns împreună toate interviurile…

Sunt cărţi de publicistică, dar eu mă refer strict la opera de ficţiune, de proză.

Proză am scris, chiar două.

Două proze în 20 de ani! 

Jaf armat.

Care apare în antologia Rubato.

Şi Stop.

Care apare aici. Şi pe celelalte 17 le-ai scris vara asta.

Le-am scris nu în vară, mai precis, am început pe la sfârşitul lui ianuarie, în două luni-două luni și jumătate era gata cartea, după care a început corectarea, rescrierea, stilizarea.

Ai scris repede cartea, ţi-ai revenit brusc, ţi-ai dat drumul, acumulările din anii ăștia…

Sincer, putea să nu se întâmple. A fost un echilibru extraordinar de fragil, şi dintr-odată buf!, am căzut în partea bună, adică în proză.

Deci există viaţă literară şi după ceea ce poate fi un blocaj enorm.

Uite că da. Teoretic, n-ar mai fi trebuit să mai pot să scriu niciodată. M-am gândit de multe ori că s-a dus.

În perioadele acelea când îţi imaginai că n-o să mai scrii niciodată te resemnaseşi sau erau apăsătoare?

Extraordinar de apăsătoare, intram într-o tristeţe nemaipomenită, chiar în zona depresiei. După care, în ultimii doi ani, m-am cam resemnat, deşi undeva, în adâncul sufletului, mai speram. Apropo, am zis „adâncul sufletului”. 

O să tăiem asta la montaj…

După o viaţă întreagă de studii asupra oamenilor, Freud, printre ultimele lui note din jurnal, scrie aşa: „În adâncul sufletului, nu pot să nu admit că marea majoritate a semenilor mei sunt complet lipsiţi de valoare”. Şi ăsta e un tip care studia – nu chiar sufletul, dar pe-acolo, pe lângă. Mi s-a părut extrem de cinic, mai ales că el nu era cinic, era un personaj bon viveur, părea drăgălaş.

Preocupat de sex.

Mult, poate că de aia, fiind bătrân, a descoperit adâncimea sufletului şi lipsa de valoare a semenilor.

Tu aveai trei cărţi de proză în momentul ’97. Raymond Carver a intrat în istoria literaturii universale cu trei cărţi de proză! Bine, el nu a prins vârsta pe care o ai tu acum, deci tu poţi să-l depăşeşti cu mult.

Nu ştiu dacă pot să-l depăşesc, poate ca număr de cărţi.

Da, la asta mă refeream. Plus că tu ai luat la un moment dat şi Ordinul Muncii clasa a III-a, grad de Cavaler. Nu ştiu ce înseamnă asta.

E cu portjartier. 

Ţi-au dat porjartieră?

Sigur că da.

Deci, cu trei cărţi poţi intra în istoria literaturii, până la urmă toată spaima ta venea dintr-o nevoie de a scrie, nevoia aceea din adâncul sufletului.

Ştii cum e – adică nu ştii cum e, că tu eşti la început. Sper să nici nu afli vreodată. Sunt zile, luni când te simţi terminat, deci s-a terminat, nu mai poţi să scrii, s-a cam dus sensul, deşi sensul vieţii mi-l dă foarte bine familia, Andrei. Totuşi, am renunţat la medicină pentru scris, nu pentru altceva. De exemplu, dacă nu renunţam, acum puteam să fiu radiolog – sigur eram radiolog, că asta voiam să fac. Şi veneam aici la radio cu un tanc, o maşină Humvee.

Aşa ai venit cu ce, cu metroul?

Am venit cu metroul.

Nu ştiu dacă ai renunţat la medicină sau a renunţat ea la tine, spre beneficiul ei.

Da, e bine, pentru că am avut mulţi pacienţi care în urma tratamentelor mele fie s-au sinucis, fie au murit pur şi simplu.

Scriai reţete aşa cum scrii proză scurtă?

Da, scriam reţete din astea.

Cu multe referinţe literare şi muzicale.

Se ajunsese la un numitor comun. Indiferent de boală, prescriam supozitoare cu glicerină. Au un efect extraordinar, calmant.

Am să încerc după emisiune. Cehov n-a renunţat la medicină, a făcut-o în paralel şi cred că îi şi alimenta inspiraţia literară, cunoştea oameni din medii.

Bine, dar cred că e singurul. Sau nu e singurul, şi Antonio Lobo Antunes a mai practicat, pe urmă s-a lăsat, Céline a mai practicat puţin.

Adrian Sângeorzan de la noi. 

Face în paralel literatură şi medicină.

Şi culmea e că scrie cărţile în gardă.

Bogdan Popescu este un altul, Brumaru un altul, dar care s-a lăsat.

Comparaţia cu Cehov nu merge, pentru că Cehov era un monstru, gândeşte-te cât de puţin a trăit şi cât de mult a scris, și a mai fost şi medic. Chiar n-am idee cum făcea, nu-mi dau seama.

Se deplasa cu sania şi avea timp, scria în sanie.

În sanie scria? Uite că n-am ştiut.

Ziceai la un moment dat de subiectele sau temele din povestirile tale, „spitalul” e una dintre ele. Mă mir că n-ai zis-o – „spitalul” şi „Securitatea”.

Şi mai sunt şi celelalte la varia, la diverse, unde chiar am plecat complet în ficţiune, nu mai e nimic autoreferenţial, e o libertate pe care mi-am luat-o şi m-am simţit extraordinar. Voiam să spun că am scris cu mare bucurie toate povestirile acestea. Repet, în două luni, două luni și jumătate.

Spre deosebire de celelalte cărţi, e o carte mai unitară, mai omogenă, în măsura în care sunt proze legate între ele, personaje care migrează, personaje care sunt protagonişti într-una şi apoi devin doar personaje secundare în altă povestire, adică se leagă multe din lucrurile din această carte, poate şi datorită faptului că ai scris-o într-o perioadă mai adunată.

În mod sigur. Adică ai nevoie neapărat de o perioadă de câteva luni în care să nu faci nimic altceva, numai să scrii. Pentru că altfel se modifică stările, anotimpurile.

Ai verificat, mai ai jobul? Te mai primesc la editura Curtea Veche?

Se pare că da.

Ai rostit cuvântul „autoreferenţialitate” şi mi-a amintit de o povestire din carte, „Cuvântul de fier”, în care un scriitor descoperă cum ficţiunea pe care o scrie se întâmplă aidoma în realitate şi atunci vrea să folosească asta spre binele comunităţii. Şi începe să-i masacreze pe toţi oamenii, vecinii în primul rând, despre care consideră că sunt un atentat la bunul-simţ şi la buna vecinătate. Câtă biografie e în povestirea asta şi câtă invenţie?

Partea cu motanul despre care am scris, o povestire extraordinar de proastă, că o să moară la cutremur, e adevărat, căci mi-a murit după un an, la cutremur. 

Stai puţin: tu ai provocat cutremurul, tu ai omorât motanul!

E foarte posibil. Cutremurul e din ’77, aveam 20 de ani, deci puteam provoca cutremurul – partea cu motanul şi au mai fost câteva.

Au fost nişte coincidenţe care te-au amuzat sau te-au pus serios pe gânduri? Poate de asta te-ai blocat 20 de ani.

Păi, să ştii că nu m-a amuzat niciodată. Şi s-a mai întâmplat ceva. Am scris într-o povestire cum moare taică-meu, îl omor cu ciocanul.

Deci aşa s-a întâmplat!

Da, dar n-am aflat încă. Şi chestia este că el a făcut un AVC, accident vascular cerebral. E foarte uşor de admis că e o comparaţie foarte ciudată.

Acum, serios, ce ţi-a venit să-ţi omori tatăl cu ciocanul, chiar şi într-o proză?

În povestirea aia eu descopeream că și înnebuneam după aceea, că el e securist. Totul era ficţiune, şi voiam să fie ficţiune până când mi s-a părut că virează spre realitate. Asta a fost îngrozitor şi de atunci am zis că nu mai scriu absolut nimic rău despre prieteni, despre familie. Pot să scriu rău despre persoane care nu-mi plac, asta da, o să încerc.

Dragnea apare în carte, că mai am două povestiri de citit?

Dragnea nu apare. Dar apar toţi în „Cuvântul de fier”, apare toată clasa politică, ai văzut ce se întâmplă acolo. 

Povestirea e un soi de Apocalipsă benefică – sper că i-am făcut curioşi pe oameni să citească măcar povestirea asta. Poate începi cu ea, pentru că povestirea cu care începi cartea este înfiorătoare, „Fetiţa cu chibrituri” este unul dintre cele mai grele texte, poate cel mai greu text pe care l-ai scris vreodată. Este greu în sensul că are foarte multe straturi de referinţe obscure, în general din muzică, dar şi literare, e infernală. N-aş sfătui cititorii să înceapă cu prima povestire.

Pentru că este un basm pe care l-am vrut să fie mai gingaş decât originalul.

Aşa numeşti tu basmul?

Da, pentru că acolo se petrec şi violuri bestiale.

Da, este înfiorător în ambele sensuri: şi stilistic, şi narativ.

Trebuia cumva să amplific violurile bestiale, şi atunci le-am amplificat prin puzderie de referinţe culturale, că ai văzut, fetiţa ştie de toate. 

Fiecare pagină din povestire ar putea să dea…

Dureri de cap.

…fişe întregi de notiţe bibliografice de subsol, dacă i-ar trece cuiva prin cap să facă asta.

Ai citit-o într-o zi?

Am citit-o, dar nu sunt sigur că am străbătut toate straturile astea. Sfatul meu e să înceapă cu ceva mai simplu, poate cu cataclismul din „Cuvântul de fier”.

Sau cu „Lectorul”.

Ţi-ai pus problema la modul serios cum aranjezi povestirile în volum?

Bine că mi-ai adus aminte – sau nu ştiu dacă e bine. După rescrierile alea îngrozitoare, deşi n-au durat decât două luni, însă vorbim de rescrieri, de printare, e un teanc imens. Sunt opt variante până am ajuns la cea finală. Ştii, după ce scrii, rescrii şi rescrii, începe să devină tot mai neplăcut. Adică nu mai ai niciun fel de bucurie, eşti atent pe lucruri mărginaşe, minore.

Şi, mai rău, ajunge să nu-ţi mai placă ce ai scris.

Exact aşa. Am trecut prin stările prin care am trecut de când mă ştiu. La început mi s-a părut că-i bine, a doua oară nu mi-a mai plăcut deloc, a treia oară parcă-parcă merge, şi tot aşa. Şi după aceea a venit aranjamentul, ordinea. Asta a fost ceva îngrozitor. Nu vrei să ştii, era toată camera plină cu foi.

Ai şi multe, sunt 19!

Şi 19 încăperi. Fiecare pătrăţică, centimetru, bucăţică de covor, de canapea erau cu foi pe care scria „cuprins”. Şi le tot permutam între ele.

  Poate că şi din cauza faptului că sunt legături între povestiri şi să zicem că e importantă o anumită ordine, dar, din experienţa proprie, volumele de povestiri sunt citite pe sărite, nu neapărat ca un volum. Un alt sfat dacă ar fi să dau cititorilor acestei cărţi este să nu citească prea mult deodată, pentru că sunt foarte dense, foarte solicitante. Spuneai că-ţi place proza scurtă pentru că se potriveşte stilul ăsta rapid şi percutant, dar la lectură ai nevoie de o anume lentoare pentru a intra cu adevărat în text.

De când scriu, sunt peste 30 de ani, nu m-am gândit niciodată la cititori. Sau poate că m-am gândit.

Eu, dimpotrivă! Sau poate te-ai gândit cu ură când ai hotărât prima povestire!

M-am gândit că poate e ca mine, şi dacă e ca mine, dacă eu scriu aşa, el citeşte la fel de repede.

Am vorbit de Carver, nu ştiu dacă ţi-ai dat seama – sau poate ştii – și mi s-a părut că în anumite povestiri îl simt şi-l aud foarte mult pe Mircea Horia Simionescu. 

E posibil. Nu mi-am dat seama, dar sigur că e posibil.

Ceea ce mă bucură şi ştiu că te bucură şi pe tine, pentru că era un scriitor pe care-l admiram şi-l admirăm în continuare, el însuşi fiind un cititor al prozei tale.

Ce buni prieteni am fost! Să ştii că-mi lipseşte, pentru că stăteam de vorbă. Spuneam la început că nu-mi place telefonul, dar vorbesc cu câţiva oameni ceva mai mult, adică asta înseamnă cam 6 minute. Printre ei eşti tu şi era Mircea, cu care ajungeam pe la 7-8 minute, şi atât la telefon. Sunteţi cam puţini. Şi-mi lipseşte, pentru că vorbeam de toate. Vorbeam de literatură, bineînţeles, şi de muzică.

Am spus că mi s-a părut că-l aud pe Mircea Horia Simionescu în câteva dintre pasajele tale. Spuneai într-un interviu, şi pentru asta te-am admirat, că ţi-ai făcut vreme să-l reciteşti pe Faulkner integral.

Exact asta am făcut. Cred că sunt 20 de ani.

Apropo de cazne, plăcute, fireşte. Cum e, reciteşti, citeşti, mai descoperi autori? În prozele tale apar destul de multe nume de referinţă, de autori, mulţi mai vechi. Sunt şi nume noi, dar mai puţine. În ce măsură cauţi sau mai vrei voci noi?

De vrut, vreau, bineînţeles, dar nu găsesc întotdeauna ceva să-mi placă. Deşi de la o vreme am găsit. Apropo de naşterea cărţii, n-a fost numai aşa că am stat două-trei luni şi-am scris-o şi în patru luni am terminat-o. Aproape un an de zile înainte nu am făcut nimic altceva decât să citesc, am citit vreo 60 de cărţi. Printre ele au fost recitiri. L-am recitit pe Kurt Vonnegut aproape integral. Pe Saramago integral şi pe Cormac McCarthy, după care am citit şi lucruri noi. Am ascultat muzică şi am văzut filme, încercând să dau peste filme cât mai bune. Şi pe urmă a venit cartea. Atât m-am îmbibat cu alte cărţi, cu alte nume, încât la un moment dat s-a făcut declicul. 

Era să se ducă dracului declicul din cauza lui Bolaño, pentru că atunci când am citit 2666 a fost prima dată în viaţa mea când mam deprimat. Am gândit că „Dacă ăsta a scris aşa, ce rost are să mai scriu eu?”. Întotdeauna mi s-a întâmplat când dădeam peste un mare autor să îmi doresc, dimpotrivă, să ajung şi eu prin zona aceea, pe lângă el, să fiu cât mai aproape. Bolaño m-a deprimat, dar după o lună mi-am dat seama că el a scris roman. Deci e bine! Şi mi-am revenit. E ca la sport. Sportivii, pentru un campionat mondial, se pregătesc un an, sau pentru Olimpiadă patru. Aşa m-am pregătit eu pentru cartea asta.

Sunt nişte autori, mi-ai recomandat şi mie, pe care nu-i descoperisem încă. Deşi e foarte bine tradus, despre Peter Kelly lumea nu vorbeşte suficient de mult.

Nu, vorbeşte puţin chiar.

Richard Flanagan, să zicem, dintre numele mari, dar obscure cumva pentru piaţa noastră.

E ciudat. Cred că foart mult depinde de publicitate. Enorm. În ziua de azi, fără publicitate nu prea ajungi nicăieri.

Aşa ai zice, numai că să ştii că sunt foarte multe lucruri care scapă unei analize, de ce o carte sau un scriitor sunt mai prizaţi decât alţii? E şi faima care vine de afară, se propagă altfel, anumiţi scriitori sunt mai dificili, cititorii nu şi-i recomandă între ei. Cred că funcţionează foarte multe lucruri dincolo de publicitate.

E posibil.

Adică n-o să-ţi imaginezi că lumea îl citeşte pe Coehlo, de exemplu, doar pentru faptul că i se face publicitate. Ar citi o carte, două, dar nu le-ar citi pe toate.

Ai dreptate. Ăsta mai trăieşte?

Da, poţi să scrii ceva despre el!

Ştii că a fost foarte criticat de intelectualii noştri, însă am senzaţia că a fost criticat pentru faptul că are atâta succes şi că scrie uşurel şi, de fapt, în spatele criticii era invidia. Adică uite, mulţi sunt mult mai buni – şi într-adevăr sunt mai buni –, dar noi n-avem banii lui, faima lui.

Coehlo o fi scris vreun volum de proză scurtă?

Sper că nu. Nu-i da ideea că poate ascultă emisiunea.

Dintre autorii mai noi, ţi se pare că vin nişte voci cu adevărat originale sau găseşti chiar şi la numele noi nişte structuri vechi? Ai senzaţia că mai e ceva nou sub soare în literatură? Uite, până şi Bolano, nici el nu e nou. E tot un vechio.

Dar n-a murit chiar aşa de multă vreme. Nu ştiu ce să spun. E o avalanşă de cărţi, foarte multe cărţi publicate, dar în particular e şi o avalanşă de cărţi bune. Părerea mea e că sunt voci distincte, cu o scriitură foarte aparte. La tematică nu prea mai poţi să faci mare lucru, cred că s-a scris tot despre tot. Nu văd ce ar mai putea fi scris. Deci, până la urmă, tot stilul, apropo de stil, că ziceai cu stilul, cu mine. Ai văzut că e puţin modificat, ţi s-a părut modificat?

În ce fel?

Am încercat să-l fac mai esenţializat, ceva mai simplu, exceptând „Fetiţa”.

Nu-mi dau seama, ar trebui să recitesc, dacă ar fi să fac o paralelă.

Atunci, dacă a rămas la fel, e perfect.

Mi s-a părut că e mai omogen. În alte volume de povestiri, între ele erau nişte diferenţe mai pregnante decât sunt între povestirile acestea, asta am remarcat.

Atunci sunt foarte mulţumit, pot să plec?

Îţi pui problema asta când scrii, să nu te repeţi, „a te repeta” în sensul cel mai larg cu putinţă?

Da, mi-o pun tot timpul.

Adică înainte de a te apuca să mai scrii povestiri, după 20 de ani, te-ai citit?

Nu. Ba da. Am recitit cam două pagini din Foxtrot XX şi gata. Atât. Acum, să ştii că dacă ai văzut virgule care nu sunt acolo unde trebuie sau sunt puse ciudat, nu e vina redactorului – am avut un redactor extraordinar. Am rugat-o. Dar e vina mea, pentru că creez o anumită tensiune, un anumit ritm. De exemplu: iei la vioară o notă prelungă. Ţii arcuşul şi-l duci continuu pe aceeaşi coardă. Asta înseamnă o frază în care nu apar virgule. Dacă apar virgule, stopezi arcuşul, îl opreşti din când în când – iei aceeaşi notă, dar de mai multe ori. Şi se creează altceva. E acelaşi sunet, dar e repetat, şi până la urmă nici nu mai pare acelaşi sunet.

Scrii gândindu-te la o astfel de frazare muzicală?

Nu mă mai gândesc. De obicei, când scriam îmi puneam un fond muzical la un volum mai mic.

Ştii de ce te întreb? Pentru că, dincolo de referinţele muzicale, mă gândesc că poate şi lipsa paragrafelor, de pildă. Ai foarte puţine paragrafe. E ca şi cum leai da de la tine din buzunar. Şi mă gândesc că poate asta are legătură cu o structură muzicală, cu nişte blocuri mari de desfăşurare a sunetului unui text.

Nu-mi mai dau seama acum, că sunt atât de impregnat de muzică încât chiar nu îmi mai dau seama. Şi, apropo, puneam fundal sonor în timp ce scriam, ani de zile mi-am pus toată discografia Led Zeppelin, le ştiu piesele pe de rost. Acum nu, am pus clasică şi jaz esenţial, anii ’40, ’50, ’60.

Da, e ciudat, pentru că textul uneori are nişte desfăşurări mai free, anii ’70.

Păi da, că e şi jazul free la un moment dat. Voiam să spun că aia a fost bucuria cea mai mare. Atunci când am scris foarte adunat, în povestirea „Lego” sunt eu vorbind despre…

Favorita mea.

Mă bucur enorm. Şi „Shaffhausen”, despre tatăl meu, mi-a fost greu, nu e uşor să pui în pagină nişte sentimente atât de puternice. Când am scăpat de sentimentele puternice şi m-am dus în zona free complet, bucuria scrisului a fost mai mare.

Care ai zice că a fost cartea copilăriei tale?

Prin foc şi sabie, Sienkiewicz.

De ce?

Pentru că am citit-o într-una dintre cele mai frumoase vacanţe de vară şi nam făcut nimic altceva decât s-o citesc, şi sigur că era cu aventuri. Şi acum îmi plac aventurile.

Semăna cu serialul polonez „Norii negri”?

N-am văzut serialul, îmi pare rău. Dar să ştii că e o carte bună pentru 12 ani, când am citit-o.

Mi-o amintesc în bibliotecă, n-am citit-o niciodată. E micuţă, BPT. În trei volume.

Păi poţi s-o citeşti când ajungi la vârsta mea!

Mulţumesc! Cartea care ţi-a deschis ochii?

Spre ce?

Spre adâncul sufletului!

Pe la 17-18 ani a fost Crimă şi pedeapsă, şi pe urmă imediat Idiotul.

Cărţi grele.

Da.

Hai să aducem un bemol acestui răspuns. Ştii jocul acela clasic? E o memă care circulă pe internet, să iei cartea cea mai apropiată de tine, s-o deschizi la pagina 45 – iau eu Mandarina acum – şi prima fraza de sus, de pe pagina 45, spune totul despre viaţa ta sexuală. Vrei să citim despre viaţa ta sexuală aşa cum apare în Mandarina?

Sunt curios.

„[…] l-am uimit până şi pe Codruţ, care m-a întrebat în şoaptă, lângă un sex-shop de unde tocmai îşi cumpărase o păpuşică, dacă nu cred totuşi că exagerez”! N-am inventat, jur, e pagina 45. Căutaţi mema pe internet, să vedeţi că există! Întrebarea numărul trei: care ar fi cartea clasică necitită deloc sau până la capăt?

N-am citit deloc, dar nicio carte până la capăt, de Thomas Mann.

E cel mai invocat autor la această întrebare. Dar proza scurtă ai citit-o, povestirile, nuvelele?

Prozele lui? Am citit, acolo e cu totul altceva.

Acolo nu poţi zice până la capăt.

Da, dar e altceva. Adică am senzaţia că se juca în povestiri. Asta e părerea mea. Însă în roman, fiind german…

German, exilat în Elveţia…

Fuma trabucuri, i se mărise un ochi.

Am o poză cu mormântul lui, dacă vrei, am fost acolo, am făcut o vizită.

Nu, mersi.

Dintre cărţile citite recent, e vreuna pe care ai lua-o pe ipotetica insulă pustie?

Da, aş lua Nu există ţară pentru bătrâni de Cormac McCarthy. Mai ales că eu sunt bătrân, aş lua-o pe insulă.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

În Bouvard și Pecuchet.

Foarte bun răspunsul, îmi place! Ce scriitor din istorie ai invita la cină, la o bere sau la un pahar de vin? 

Cred că pe Faulkner, la un whisky.

Şi aţi vorbi despre paragrafe, despre virgule, despre ce?

Vezi că şi lui îi lipseau paragrafele, avea fraze uneori de două-trei pagini. 

Ori i le scoteau, ori i le puneau editorii. Înţeleg că el scria blocuri masive de text, şi apoi cărţile erau prelucrate.

Picau cam la jumătate de număr de pagini, dar mi s-a părut senzaţional faptul că el avea încredere totală în editorii lui. 

Foarte mulţi.

Şi Jules Verne avea.

Dacă ar fi să trăieşti într-o carte de-a lui Faulkner, în care ai trăi?

Cătunul.

Deși într-una dintre cărțile tale menționezi As I lay dying.

Da.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

„Here, but I’m Gone”, Curtis Mayfield. 

Îmi place! Vreau să spun că m-ai ajutat enorm să-l descopăr, nu-l ştiam foarte bine şi mi se pare extraordinar.

Mai ales că titlul spune tot, şi versurile spun tot, când va ajunge capsula cu „Here, but I’m Gone”, așa va fi civilizaţia noastră.

E ca în poemul lui Eminescu „La steaua care a răsărit”. Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele planetei, una şi una singură, care ar fi aceea?

Ozonul. Nu glumesc. Ozonul, pentru că, dacă ar fi să ne luăm după Stephen Hawkins, şi eu zic că ar fi bine să ne luăm după el, că e singurul geniu care mai trăieşte printre noi, planeta asta trebuie părăsită că nu se mai poate face nimic. 

Ce ai lua de pe ea dacă ar veni Stephen Hawkins la tine şi ar zice: Răzvan Petrescu, am o arcă şi trebuie să iau pe ea două perechi de autori de proză scurtă şi te iau pe tine şi pe Cehov. Ce ai lua cu tine?

Cartierul Balta Albă.

Apropo, care e locul preferat din Bucureşti? Poate fi orice, un cartier, o cafenea, o stradă, o clădire.

Toată zona veche, splendidă a Bucureştiului, care începe cam din dreptul Liceului „Mihai Viteazul”, se duce până la Operă, e o fâşie, o bandă destul de lată, cred că sunt 5-6 km, şi porneşte din Piaţa Unirii şi se termină în Casa Scânteii – eu nu mai pot să-i spun altfel decât Casa Scânteii, mai ales că am şi luptat acolo. Deci, orice de acolo e splendid. Ăla era Micul Paris.

Şi, din fericire, există un trotuar mai lat acum, de când s-a renovat, şi te poţi plimba, că înainte n-aveai loc.

Da.

Am ajuns şi la întrebarea specială. Nu ştiu dacă ai aflat ştirea conform căreia cineva a inventat o modalitate prin care cenuşa celui drag poate fi presată într-un vinil cu muzica lui favorită, astfel încât familia îl ascultă pe soţ, pe tată, cu muzica lui preferată, cântând din trup. Ce muzică ai pune pe discul tău, cu corpul tău?

Ce pot să spun decât Requiemul lui Verdi sau a lui Mozart?

Eşti şi arogant un pic.

Da.

Dacă ai fi un instrument muzical, instrumentul cărui muzician ţi-ai dori să fii?

Pianul lui Glenn Gould.

Frumos!

octombrie 2017