„Ca artist, e foarte important să nu ai prejudecăţi“

interviu cu Răzvan Mazilu

Marius CHIVU: Pretextul întâlnirii noastre este lansarea cărţii Sandei Vişan, Răzvan Mazilu. De la dans la musical, Editura Nemira, o carte construită sub forma unui lung interviu cu tine, în care se intercalează însă mai mulţi colaboratori cu care ai lucrat de-a lungul carierei tale: regizori, coregrafi, dansatori parteneri în spectacole, este şi vocea mamei tale, care din când în când depune mărturie asupra câte unui detaliu sau altul din copilăria ta. A doua carte despre tine, după Oglinzi, un album cu fotografii din spectacolele tale din perioada 2004–2009, fotografii realizate de Mihaela Marin. Cum e să se scrie o carte despre tine? Te-ai speriat la început când a apărut ideea?

Răzvan MAZILU: La început nu chiar m-am speriat, dar ţi se pare un pic ciudat. Pentru că m-am gândit că asemenea cărţi încununează sfârşitul unei cariere, or, eu sper că sunt un artist în continuă evoluţie şi devenire. Dar propunerea Sandei Vişan a fost ca volumul să fie o fotografiere a unui summum de întâmplări artistice dansante, teatrale, mai ales că un dansator îşi începe mult mai devreme cariera, chiar de la șaisprezece ani, o şi termină mai devreme – ca sportivii de performanţă. Apoi sigur că au funcţionat şi orgoliul şi nevoia mea de a marca, de a amprenta trecerea mea prin lumea teatrului românesc şi a coregrafiei de la noi cu lucruri care sper că au contat la un moment dat. 

În acelaşi timp, m-am gândit că există foarte puţine cărţi care se pot constitui în dovada unor lucruri care au pus bazele dansului la noi, dans care este într-un continuu pionierat, teatrul-dans, care de-abia apărea în anii ’90, musicalul, care abia acum capătă curaj la noi. Mi s-a părut important ca toate lucrurile astea să rămână, să fie prinse în rama unei astfel de cărţi şi cartea asta să oprească cumva, poetic spus, clipa teatrală, care este foarte efemeră şi mai perisabilă. 

De altfel, dintre toate artele, teatrul şi dansul au memoria cea mai scurtă, pentru că se produc într-o anumită stagiune, într-o perioadă relativ exactă de timp, după care rareori avem înregistrări ale spectacolelor. Chiar tu spui la un moment dat în carte, legat de spectacolul Dorian Gray, că n-ai vrut să se filmeze, pentru că exact efemeritatea este pentru tine principiul sau esenţa piesei, a textului lui Oscar Wilde. 

Da. Vorbim de un paradox, de misterul la care ţin, de misterul actului teatral şi aura lui de efemeritate, de esenţă tragică, de condiţie tragică a unei seri în care se dansează sau în care se joacă teatru. Îmi place şi în acelaşi timp îmi doresc să rămână în memoria publicului, dar nu oricum. Pentru că e periculos să filmezi, să fixezi pe peliculă un spectacol care se adresează în primul rând receptării live şi care are o altă încărcătură decât ceva gândit special pentru film. Sunt mijloace diferite, sunt mijloace de expresie artistică diferite care pot fi riscante la un moment dat. 

Ştiu, cunosc lucruri, unele făcute chiar de mine, care au rămas filmate, cu precădere în televiziunea română, şi nu sunt sută la sută fericit cu ele, nu te mai reprezintă la un moment dat, pentru că ceva se pierde. Demersul trebuie gândit special pentru a fi filmat.

De la un punct încolo, principiul filmării devine unul de arhivă. Rolul ei nu mai e de a prezerva misterul de care vorbeşti, ci cumva de a întări memoria unui act artistic în timp. Chiar dacă pe tine nu te mai reprezintă, chiar dacă acum eşti altceva şi chiar după multă vreme când nu vei mai fi. E important, nu crezi?

În carte am amintit despre unul dintre cei mai importanţi coregrafi şi dansatori români, Trixy Checais, despre care se ştie mult prea puţin. Mi-a făcut mare plăcere să-l descopăr şi să-l restitui într-un fel, într-un proiect cu Centrul Naţional al Dansului. Vorbind despre Trixy Checais, mi se pare extraordinar cum el reuşeşte să ne marcheze şi să vorbim noi, cei de azi, despre dansul lui, care a avut loc demult, s-a oprit undeva prin anii ’70-’80, dar ne-a marcat foarte mult. 

La fel şi Isadora Duncan, care a rămas în istorie şi despre care ştim că a fost o pionieră, o precursoare a dansului contemporan, dar de pe urma căreia n-avem nimic filmat. Asta mi se pare mie cumva răzbunarea maximă, faptul că legenda continuă şi faptul că noi astăzi, generaţii întregi, pare că descoperim roata care de fapt a fost inventată de mult de Isadora sau de Trixy Checais, cu mijloacele proprii epocii respective, desigur. 

Totuşi, cu fotografia eşti de acord.

Fotografia redimensionează cumva, arta fotografică devenind de mult o artă în sine, redimensionează clipa dansată sau clipa teatrală şi îi dă o nouă viaţă. 

Citind cartea, aflu că ai descoperit baletul şi dansul şi ai fost fascinat tot datorită unei filmări, pentru că ai văzut la televizor prima dată. Câţi ani aveai?

Vreo trei ani. Dar atunci nu puteam fi critic, nu puteam spune dacă-mi place sau nu.

Şi ai ştiut că asta vrei să faci? Adică ai fost fascinat?

A fost foarte organic şi firesc. N-am avut un moment, un declic. Am ştiut dintotdeauna că asta vreau să fac.

Ce era, Lacul lebedelor?

Nu mai ştiu. Ori Romeo şi Julieta, ori Lacul lebedelor, în orice caz în comunism se dădeau balete, spre sfârşitul anilor ’70.

Dansul te-a fascinat la o vârstă mică – un fel de Billy Elliot – şi ai ajuns foarte repede să faci coregrafie. Ai avut norocul ca mama ta să te susţină şi, din ce am citit în carte, ai avut o copilărie destul de bine formată cultural, în mijlocul cărţilor. O să citesc o frază de-a mamei tale, doamna Dorina Mazilu, şi pe care tu o asemeni la un moment dat cu Úrsula Iguarán din Un veac de singurătate. Şi spunea doamna Mazilu: „Noi n-am reuşit să ne cumpărăm maşină, fiindcă am băgat mulţi bani în cărţi.“ Ascultai discuri de vinil împreună cu sora ta, făceai dans. N-ai avut nicio şansă de fapt să nu ieşi artist.

Da, asta se datorează tot familiei mele, care a văzut asta în mine şi a înţeles că trebuie să sprijine, să încurajeze, să nu taie aripile unui posibil artist. Consider că a fost într-adevăr un mare noroc. Atunci, în copilărie, s-au sedimentat lucruri de care eu mă folosesc şi astăzi. 

Are ceva copilăria mea din povestea lui Billy Elliot, pentru că şi eu m-am născut de fapt pe Şoseaua Giurgiului, într-o familie de muncitori care au fost însă mai puţin suspicioşi faţă de personajul din Billy Elliot – tatăl lui Billy, care nu înţelegea ce-i cu povestea asta cu baletul, lipsea şi mama. Eu am avut şansa unei familii care chiar m-a răsfăţat şi mi-a oferit totul, mergeam la spectacole cu sora mea. Trăiam într-o realitate paralelă cu ceea ce se întâmpla de fapt atunci la noi în ţară. Uneori lucrurile astea mai erau distruse de realitatea asta concretă, palpabilă, nenorocită.

Sunt nişte detalii foarte interesante, spuneai cum mergeai la repetiţii şi dansai cu fular şi mănuşi.

Efectiv aşa s-a întâmplat, nu este absolut nicio exagerare. Era o conjunctură, un context, un peisaj într-o disoluţie îngrozitoare. Nu-mi venea să cred atunci, dar sigur că speram cu toţii că într-o zi lucrurile se vor îndrepta.

Era şcoala de balet pe care ai făcut-o o şcoală a cruzimii? Aşa cum apare în cartea despre Galina Ulanova, Mica balerină, pe care de altfel o citezi, sau cum am văzut noi în filmul lui Aronofsky, Black Swan. Ai fost supus la cazne pentru a-ţi depăşi limitele corpului?

Mai am o carte în care baletul este descris cu un amestec înfricoşător de cruzime şi frumuseţe şi miracol, Dicţionar Robert de nume proprii, a lui Amélie Nothomb, pe care v-o recomand, în care m-am regăsit, pentru că şi noi atunci aveam un regim foarte strict. 

Dar eu mai aveam şi profesori care de fapt nu mă înţelegeau, care nu ştiau să construiască un mediu – da, cu cruzimi şi cu sacrificii, am înţeles asta –, dar nu ştiau să creeze un mediu, aşa cum îmi închipuiam eu, al estetismului, al frumuseţii, al artei, al marii culturi la care aspiram. Nu ştiau lucrul acesta şi de aici îmi veneau foarte mult dezamăgirea şi deziluzia în școala de balet, pentru că despre ea vorbim. Şi noi mâncam câte o foaie de salată, nici noi nu aveam voie la dulciuri – noroc că atunci, în epocă, nu prea se găsea mâncare!

Chiar te-aş întreba, privind retrospectiv, şi nu doar la anii ’80, ci de-a lungul vieţii şi carierei tale, care crezi că e cel mai mare sacrificiu pe care lai făcut pentru dans?

Uneori chiar simt că viaţa e în altă parte. Cred că mai sunt atâtea lucruri frumoase de văzut în loc să stai într-o sală de balet sau într-o sală de repetiţii multe ore pe zi. Chiar cred că spectacolul vieţii are lucruri mult mai interesante decât spectacolele pe care le facem noi pe scenă, viaţa bate orice film, orice teatru şi orice dans, clar. 

Pe de altă parte, cu asta ne ocupăm noi ca artişti, să încercăm atât cât putem, cât ne-a fost dat, să creăm un surplus de viaţă, viaţă în plus. Şi asta mi se pare foarte frumos şi asta mă face să continui.

Copil fiind, ai apucat să fii implicat în coregrafii, în spectacole omagiale?

O, da! Chiar spun în carte. N-am ratat niciun spectacol omagial, de la 23 August până la Pluguşor, absolut tot. Era o perioadă de maximă înflorire a acestor spectacole omagiale, pentru că Ceauşescu devenise din ce în ce mai dictator şi copia modelul chinezesc.

Ai avut totuşi o mare şansă, pentru că ţi-ai început cariera la momentul potrivit. Comunismul a căzut la timp din ceea ce te priveşte.

Da, aveam șaisprezece ani. Şi atunci era chiar o perioadă de maturizare, de transformare, de nevoie de libertate ca să ne dezvoltăm. Cred că am avut noroc şi din punctul ăsta de vedere.

Estimativ, ştii în câte spectacole ai dansat până acum?

Aveam perioade în care aveam şi câte șapte spectacole pe săptămână. Acum, de când fac mai mult regie, nu mai dansez şi nu mai am spectacole ca în anii trecuţi. Dar aveam perioade foarte încărcate şi acum, „looking back”, nici nu mai ştiu cum le-am făcut pe toate. Aveam câte șase-șapte spectacole pe săptămână, făcând şi naveta în turnee, în străinătate sau la noi în ţară. Au fost nişte ani, mai ales din 2000 încoace, foarte plini pentru mine, nişte ani în care pot vorbi de norocul de a avea un repertoriu, de a avea spectacole, de a avea roluri, personaje şi mai ales de a alege, de a avea o libertate în a-mi alege proiectele fără de care cred că m-aş fi ofilit.

Ai dansat balet clasic, de operă, spectacole de cabaret, acum musicaluri, pe muzică lăutărească, tango, electro, muzică Depeche Mode. Cum ştii ce ţi se potriveşte sau ce ţi-ar plăcea să faci? E o muzică „vinovată”, în sensul că e mai vulgară, pe care n-ai dansa? Pentru că pare că le-ai făcut pe toate sau ai trecut prin tot spectrul de ritm şi de sunet.

Foarte important ca artist mi se pare să nu ai prejudecăţi. Dintotdeauna cumva m-am bazat pe un anumit tip de versatilitate scenică, mi-a plăcut să încerc foarte multe lucruri, să mă joc. Sunt o persoană foarte curioasă, care se plictiseşte repede, şi atunci tot timpul am avut nevoie de ceva nou. Tocmai asta mi se pare foarte provocator, să treci de la una la alta cu foarte mare uşurinţă, de la un univers la altul, de la o propunere la alta, din zone diferite.

Nu implică şi un risc?

Probabil că implică riscul de a te manieriza sau din contră, probabil că tocmai asta e.

De a nu-ţi găsi o identitate, probabil.

Da, şi poate de a fi pe la suprafaţa lucrurilor, de a te scălda într-o superficialitate care-ţi dă senzaţia că le-ai făcut pe toate. Nu ştiu, nu mă bănuiesc de superficialitate. Sunt mai multe motive, câte puţin din fiecare. Cred că tot timpul trebuie să te reinventezi ca artist, să oferi lucruri noi publicului, să-l surprinzi şi să câştigi un public nou – asta e foarte greu, pentru că rămâi ancorat într-o paradigmă pe care da, ai câştigat-o, dar lumea se schimbă foarte repede. 

Generaţiile trec foarte repede, apar generaţii mai emancipate, care ştiu mai multe lucruri şi trebuie să-i câştigi şi pe aceia, să-i aduci în sala de spectacol şi să fie atenţi la tine între atâţia alţi artişti interesanţi care există pe lume. Este un pariu ăsta şi încerc să fiu tot timpul racordat la schimbările care se întâmplă în jurul meu.

Când eşti acasă şi nu te vede nimeni, ce dansezi? Când vrei să te prosteşti, să te relaxezi sau când eşti într-un club într-un oraş unde nu te cunoaşte nimeni, pe ce-ţi place să dansezi?

Nu prea dansez în cluburi, tocmai că dansatorii nu dansează în cluburi, aşa cum cântăreţii nu cântă la petreceri. Acasă dansez, îmi pregătesc lucrurile pe care le lucrez.

Nu dansezi niciodată din plăcerea de a nu fi văzut?

Ba da, dar nu atât de des. Nu prea. Ceea ce fac pe scenă îmi oferă atât de multă satisfacţie, e tot un paradox interesant: sunt eu cu mine şi în acelaşi timp dansez şi pentru a fi văzut şi admirat şi a seduce, dar în acelaşi timp dansez şi pentru plăcerea mea pur egoistă. Deci îmi încarc bateriile.

Ai o frază frumoasă în carte, care mi-a atras atenţia: să gândesc ce dansez. Câtă simţire şi câtă raţiune există în dans? Pentru că e prima dată când îmi pun cu adevărat problema gândirii. Fireşte că ea există, există în momentul conceperii, dar îmi imaginez că, atunci când urci pe scenă, corpul tău are deja memoria dansului şi că gândirea e pulverizată în magia dansului în sine. 

Ceea ce am făcut mi s-a părut interesant, ca niciun gest, nicio mişcare să nu fie făcute golite de gând. Cred foarte mult în puterea gândului pe scenă. În gândul care este transmis de o mişcare sau de o frază de mişcări, în gândul care transmite aceste mişcări şi care poate crea emoţie la un moment dat. N-am dezlipit deloc aceste două lucruri, a dansa şi a gândi, niciodată nu le-am separat. Mi se pare o chestie absolut organică şi mi se pare foarte normal să-mi gândesc mişcările. Întotdeauna am încercat să-mi fac o frazare, un text interior, o dramaturgie a mea interioară care să-mi aducă gândurile la suprafaţă, pentru ca ele să ajungă în public.

Tu te vezi în timp ce dansezi în capul tău? Adică atunci când nu dansezi în faţa oglinzii, ai imaginea ta?

Am imaginea mea, şi asta mi se pare foarte important la un artist, să aibă puterea de a se vedea, de a se obiectiva.

Care sunt calitățile unui dansator? Pentru că am văzut dansatori cărora le lipsesc anumite calităţi, nu sunt neapărat foarte tehnici sau n-au un stil anume sau sunt eclectici.

Dansul a devenit acum atât de permisiv şi atât de exhaustiv, atotcuprinzător, foarte generos în a nu ştiu câta epocă a postmodernismului, încât permite într-adevăr o foarte mare libertate a corpului.

În ce relaţie eşti tu cu corpul tău?

Într-o relaţie la fel de paradoxală, de atracţie şi respingere, de iubire şi ură.

Care-i partea favorită a corpului tău?

Cred că braţele. Cred că dintotdeauna ăsta a fost punctul pe care m-am bazat întotdeauna, punctul meu forte, partea de sus, cum zicem noi în dans.

Şi ai şi o parte detestată din corp?

Da, lucrurile foarte tehnice, cele pe care corpul trebuie să le facă foarte tehnic, cum ar fi piruetele sau săriturile. De exemplu, tendoanele mele n-au avut niciodată elasticitate mare, care să-mi permită să sar forte mult.

Cum va fi când va fi? Crezi că vei renunţa tu primul la dans sau dansul te va obliga să renunţi?

Cred că eu, pentru că longevitatea în dans a fost demonstrată de mult. Şi estetica contemporană permite tot felul de reprezentări ale corporalităţii. Nu mai trebuie să ai corpul acela perfect, tânăr, pus mereu în formă, arcuit, gata să ţâşnească oricând. Adică, chiar şi un corp mai în vârstă poate fi de o frumuseţe extraordinară. Asta e una dintre cuceririle artei contemporane, dar în ultimul timp, eu m-am axat mai mult pe regie şi pe realizarea de spectacole. Cred că lucrul ăsta o să mă facă să mă îndepărtez de mine ca dansator, ca interpret, pentru că am satisfacţii foarte mari atunci când fac un spectacol, când îl regizez.

Ai dansat pe piese şi pe adaptări după cărţi de proză semnate de Dumas, Oscar Wilde, Tolstoi, Stendhal, Kafka, Tennessee Williams, Shakespeare, de la noi Mateiu Caragiale. Ai avut vreodată o fantezie cu adaptarea unei alte cărţi din literatura română?

Da, Craii de Curtea-Veche, tot ceva de Mateiu Caragiale. Chiar începusem să fac dramatizarea crailor, dar încă mi-e frică. Lucrurilor pe care le iubeşti, pe care le admiri foarte mult, le acorzi un timp mai mult să se sedimenteze, le priveşti mai de departe şi pe urmă te apropii uşor-uşor. 

Am început cu nuvela „Remember” de la Mateiu Caragiale, pe care am dramatizat-o într-un spectacol la Teatrul Naţional din Timişoara acum câţiva ani, o dramatizare de care sunt foarte mândru. De Craii de Curtea-Veche mă gândesc să mă apuc într-o bună zi, pentru că mi se pare, evident, ca orice capodoperă, foarte actuală, mi se pare foarte potrivită pentru a fi dansată.

Nu m-am gândit niciodată. E o perspectivă cu totul surprinzătoare pentru mine.

Mi se pare că toată poezia textului, toată muzicalitatea lui, tot barocul acela, tot misterul, toată decadenţa pot fi foarte interesant puse în dans, care păstrează toate lucrurile astea şi care poate conţine lucrurile astea.

Poate vei duce proiectul ăsta la capăt ca coregraf, nu neapărat ca dansator.

Da. În niciun caz. Cred că-l văd mai mult ca un spectacol de teatru şi dans şi cu un accent foarte puternic pe vizual.

Presupunând că ai fi trăit înaintea tuturor dansatorilor tăi favoriţi, cine ţiar plăcea să-ţi fi dansat viaţa pe scenă într-o adaptare?

Cred că Barîșnikov, care rămâne un mare fenomen şi care poate dansa orice. Poate dansa de la balet clasic la dansul contemporan cel mai conceptualist, e de un cameleonism fantastic şi de o versatilitate şi de o inteligenţă şi înţelepciune a mijloacelor artistice extraordinară. A ştiut să traverseze atâtea epoci, atâtea curente, atâtea stiluri, tot timpul transformându-se şi fiind el însuşi la un moment dat un protector al dansului contemporan, el un clasician prin excelenţă. 

Mi se pare un fenomen şi mă gândesc, vreau de mult să fac lucrul acesta, dar pur şi simplu n-am putut să mă organizez, să mă duc totuşi să-l văd pe viu undeva în străinătate unde are spectacole, poate mai aproape în Europa.

De la noi sunt nişte figuri în lumea dansului care te-au marcat profund?

Cum spuneam, m-a marcat profund Trixy Checais, fără să-l fi cunoscut vreodată, ceea ce e un paradox, dar efectiv m-a marcat pentru că m-am regăsit în el. Şi eu pictez, mai bine zis pictam; ca şi el, şi eu pun un mare accent pe imaginea scenică şi pe scenografie, pe costume pe care uneori mi le realizez singur. M-am regăsit într-o atracţie – aşa cum mi se pare că el are foarte multe. 

Din ceea ce am văzut şi din ceea ce m-am documentat, Trixy Checais are foarte multe din compania baletelor ruse de la începutul secolului al XX-lea conduse de Serghei Diaghilev, unde totul era extraordinar, exotic, de un estetism calofil. Mi se pare că el are foarte multe lucruri în comun cu asta şi eu mă regăsesc în acea perioadă foarte bine. De asta spun că m-a marcat şi, de când am auzit povestindu-mi-se despre acest mare dansator şi coregraf român, care a avut un destin incredibil, o poveste extraordinară, am fost fascinat de el. 

Din câte ştiu, a murit în sărăcie, nu?

A murit cum probabil că le stă bine marilor spirite, într-o sărăcie incredibilă, la Galaţi. Fusese exilat acolo din raţiuni politice de către regimul comunist şi nu a fost lăsat sau nu a mai putut să aibă alonja extraordinară pe care o avea ca deschizător de drum. Este un nume marcant, despre care noi, în lumea dansului, vorbim din ce în ce mai des.

Spuneai în carte că sunt momente în care ţi-ar plăcea să evadezi într-un film cu Fred Astaire şi Ginger Rogers. Referitor la producţiile Hollywoodului de acum, mergi să vezi filme precum La La Land?

Evident, merg să văd tot felul de filme. Am văzut și La La Land, iar Ryan Gosling e un actor foarte talentat, toţi sunt talentaţi. Ca dansator, consider că s-a achitat foarte bine de partitura coregrafică, acea partitură sigur că nu avea greutatea unui Fred Astaire sau Gene Kelly sau Bob Fosse sau mai ştiu eu cine, dar probabil nici nu era nevoie. Ca şi francezii sau italienii, americanii ştiu să-şi ducă mai departe această politică a lor, să-şi menţină statutul de mari producători de musical şi de entertainment de cea mai bună calitate.

Iată-ne în faţa celor zece întrebări ale chestionarului All you can read. Care crezi că ar fi cartea copilăriei tale?

Cred că Poveşti cu zâne, de Contesa de Ségur. Era o carte foarte frumos colorată, cu poveşti pe care le citeam de mai multe ori, în care-mi plăcea să evadez şi din care mă inspiram să fac păpuşi. Făceam păpuşi şi le costumam ca personajele din carte, zâne şi alte prinţese.

E vreo carte despre care ai spune că ţi-a deschis ochii asupra literaturii, asupra lumii?

Jurnalul fericirii, a lui Steinhardt. 

E vreo carte clasică pe care n-ai citit-o deloc sau până la capăt?

Sunt mai multe. Una este Crimă şi pedeapsă.

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe o insulă pustie?

Ştiu că nu este o carte de căpătâi sau o carte cu greutatea altora, dar mi-a plăcut foarte mult Opiniile unui clovn, a lui Heinrich Böll. Vreau s-o dramatizez pentru un spectacol.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

În „Moartea la Veneţia”, Thomas Mann. Este o altă nuvelă pe care aş vrea s-o dramatizez, care stă pe noptiera mea.

Ce scriitor din istorie ai invita la cină?

Oscar Wilde, fără îndoială. Ca să mă facă să râd. Cred c-aş râde mult.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

De curând l-am descoperit pe Arvo Pärt.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele lumii, una şi una singură, care ar fi aceea?

Toleranţă de orice fel. 

Care e unul dintre locurile tale preferate din Bucureşti şi care poate să fie orice: muzee, o librărie, o stradă, o cafenea, o piaţă?

Trebuie să mărturisesc că am din ce în ce mai puţine locuri preferate în Bucureşti. Îmi place mai mult Timişoara, unde am lucrat foarte frumos în ultimii ani. Dar sunt o persoană nostalgică şi îmi place să mă întorc de exemplu undeva în zona Parcul Ioanid, Bulandra, pe acolo.

Întrebarea zece, care este special gândită pentru tine. Ştii jocul acela: ce-ai fi dacă ai fi?, ei bine: ce ai fi dacă ai fi un minereu?

Ceva foarte tare, fier.

[aprilie 2017]