„Sunt atent la toate lumile prin care pot să trec“

interviu cu Răzvan Exarhu

Marius CHIVU: Răzvan, te-am văzut la televizor gătind, te-am auzit la radio vorbind despre diverse lucruri, iată că am ajuns să te şi citesc. Ne întâlnim cu prilejul debutului tău, nu?, e prima ta carte – Fericirea e un ac de siguranţă, Curtea Veche Publishing. O colecţie de texte pe care tu le-ai scris în diverse publicaţii din 2013 încoace, texte de naturi, lungimi, tematici şi vârste diferite, inclusiv în Dilema Veche, să zicem că ar fi cea mai nobilă publicaţie, altele în ziare care între timp sau degradat cumplit, cum e Evenimentul Zilei.

Răzvan Exarhu: Eu am hotărât să închei la Evenimentul Zilei când am văzut pe tarabe – nu mai văzusem ziarul pe tarabă – că ziarul ăla mare în care puteai înveli foarte mult cimbru ajunsese o fiţuică. Era mai mic decât Jurnalul Naţional când apăruse prima oară. Era un fel de A4.

Dar şi în B-24-fun, în Șapte seri, Academia Caţavencu şi texte de pe blogul tău, unele chiar adunate de pe Facebook. Văd că în ultima vreme Facebook începe să producă conţinut, mai ales în ceea ce priveşte cărţile.

Eu la asta mă gândeam când stăteam pe Facebook, şi pe Twitter mai ales. Produceam conţinut, practic, în capul meu.

Aş vrea să începem discuţia cu perioada în care erai acasă la părinţii şi bunicii tăi, în Brăila. Sunt puţine detalii în carte, dar de câteva ori vorbeşti despre bunicul tău, care înţeleg că era muzician, şi aş vrea să vorbim un pic despre el, pentru că mi s-a părut interesant şi nu aflu prea multe din carte.

În mod paradoxal, sunt foarte ataşat de el, maică-mea zice că semăn cu el la ochi, altfel la sprâncene semăn cu taică-meu. Maică-mea s-a născut la Ismail, în Basarabia, e refugiat politic teoretic, şi bunicul mai făcuse un Conservator în Rusia şi a mai făcut unul şi în România, după ce s-a mutat. A fost profesor de muzică, avea o orchestră de instrumente cu coarde în Brăila şi foarte multe chitare, uculele, balalaici, am şi eu o grămadă de instrumente rămase de la el pe acasă. Ştia să cânte practic la orice. El l-a învăţat pe Nicu Alifantis, de exemplu, să cânte la chitară, a fost profesorul lui.

Cum îl cheamă?

Nicolae Ivanov se numeşte. I-a făcut cadou bunicii mele la nuntă un vals, a scris un vals pentru ea.

Există înregistrat de cineva?

Nu, dar am partitura acasă. Pe asta o mai am. El era şi un pic paranormal, cum sunt toţi ăştia de peste Prut. De exemplu, nu suporta anestezia sau avea o reacţie foarte proastă organismul lui la anestezie, şi de asta trebuia să i se facă supradoză. Mergea la stomatolog şi-i spunea stomatologului: lasă-mă puţin să mă concentrez. Stătea zece minute şi apoi îi spunea: acum e bine. Şi nu simţea nimic, se anestezia singur. Era şmecher şi dresa pisici. Ştii că e puţin mai greu să convingi o pisică să facă altceva decât ce vrea ea, adică aşa poţi s-o dresezi, să facă ce vrea ea.

Ce făcea?

Făcea circ cu pisici. Era uluitor. Şi avea lutierul lui în Brăila, domnul Augustin cred că-l chema, care făcea nişte instrumente extrem de frumoase, cu intarsii de sidef, erau nişte piese în sine. Era un tip pe care nu l-am văzut niciodată supărat, era extrem de senin, cald cu oamenii şi „bon viveur”, semăna cu Fred Astaire, ştia să danseze foarte bine. L-am visat într-o noapte şi de atunci am fost puţin mai atent la vise, pentru că am fost convins că ne-am întâlnit. E bunicul pe care l-am iubit cel mai tare, deşi ne-am despărţit cel mai devreme, bunicul patern a murit după celălalt bunic. 

Într-o noapte am visat că mergeam cu taică-meu la un concert unde ştiam că o să cânte el. Cânta şi la orgă de biserică, printre altele. Şi chestia se petrecea într-o biserică foarte asemănătoare cu Biserica grecească din Brăila, pe care dacă n-ai văzut-o ţi-o recomand, e aproape o catedrală. Era seară, erau luminile aprinse şi o atmosferă caldă, ca de concert, în biserică, şi el ne-a întâmpinat pe trepte, era îmbrăcat cam ca Fred Astaire, cu genul ăla de costum micuţ, strâmt, şi el era subţirel. A ieșit din biserică, m-a luat în braţe şi mi-a spus: mi-a fost foarte dor de tine.

Pe lângă ochi, dintre talente ai moştenit vreunul?

Da, cânt şi eu. De fiecare dată când povestesc visul ăsta, de asta cred că a şi fost adevărat, mă cam pocneşte plânsul. Da, şi era un tip foarte sensibil, te făcea uşor să râzi şi să plângi.

El şi-a câştigat existenţa ca muzician?

Nu, ca profesor de muzică. A fost şi profesorul de muzică al tatălui meu.

Ivanov. Era rus?

Da. Vorbea ruseşte şi era un foarte bun pescar, îşi petrecea foarte mult timp în Deltă, câteva luni pe an, stătea cu lipovenii, cânta, culegea piese. Vorbea ruseşte bine şi ăia îl iubeau foarte tare.

Şi rădăcinile tale greceşti de unde vin?

Din partea tatălui. Singura ramură românească ar fi bunica, care e din Ardeal, de undeva de pe lângă Sibiu. Circulă legenda că am fi rude cu Avram Iancu, aşa cum probabil tot Ardealul e. În rest sunt greci şi aromâni şi vin din partea de nord a Greciei. E o familie Exarhu, care e de aromâni de fapt, şi care e legată cumva de domnul care a făcut Ateneul, „daţi un leu pentru Ateneu”. Și mai e familia Teodoridis, care era ramura din care venea bunica mea, care bunică paternă avea paşaport grecesc şi scria doar în franţuzeşte.

Asta mi te face şi mai simpatic, pentru că mi-am făcut testul ADN şi am descoperit că 39% din originile mele sunt greceşti, doar că pe filiera Siciliei, Italia le desparte, partea sudică.

Pe mine în Grecia lumea mă întreabă diferite chestii în greceşte pe stradă, am mutră de grec clar. În Creta însă am avut cel mai mare succes. 

Le răspunzi?

Acum nu mai ştiu, ştiam când eram mic, acum m-am înscris pentru a doua oară la cursul de limba greacă, pe care pentru a doua oară îl fac, am abandonat ca să fac cartea. Ăsta a fost motivul. Mi-am dat seama că sunt total depăşit şi nu mai pot să fac şi exerciţiile de greacă, pe care nu i le doresc nimănui. E foarte greu, dar o să mă revanşez la partea asta.

Răzvan, unul dintre personajele foarte interesante din familia ta – de fapt doar acestea două apar, puţin apare şi mama ta în carte – e tatăl, actor păpuşar la Teatrul Maria Filotti din Brăila.

Nu. Teatrul Maria Filotti e teatrul dramatic. Teatrul de păpuşi, de animaţie, cred că avea un nume, Gavrilov, era un pictor şi cel care a construit teatrul din Brăila. Un pictor foarte bun. El a format teatrul de acolo.

Cum era să fii copil şi tatăl tău să fie păpuşar?

Acolo mi-am petrecut copilăria, în teatru. Era un miros de care-mi aduc aminte şi pe care-l simt în orice teatru, acum mai puţin, pentru că s-a oprit fumatul. Era o combinaţie care conţinea şi fum de ţigară, care intra în partea de antifonare din teatru, în pluş, în draperii, în lucrurile astea grele, şi era acolo tot timpul mirosul ăsta, combinat cu puţin clei de la păpuşi, păpuşile miroseau într-un fel. Eram foarte fericit la teatru şi probabil că de acolo am reuşit să cresc, să fertilizez înclinaţia mea naturală către joacă. Oricum, am fost un adolescent destul de copilăros, n-am fumat, nu mă ocupam de golănii, m-am îndrăgostit prin clasa a zecea cred şi asta m-a mai îndepărtat de jocurile mele.

Ce şcoală ai făcut sau cum te-ai îndreptat spre şcoală crescând într-un mediu din ăsta?

Am dat la facultate de câteva ori, am intrat târziu, pentru că eram leneş şi nu învăţam. Cred c-am intrat mai degrabă după singura mea experienţă de angajat în vremea comunismului, că erau razii în Brăila, şi dacă te prindeau cu părul lung, cum aveam eu, te trimiteau la mină. Şi pentru că se înteţiseră şi ne şi fugărise miliţia de câteva ori pe mine şi pe prietenii mei, am decis toţi să ne angajăm ca să avem o legitimaţie de serviciu, pentru că era o chestie temporară. Dar dacă ne opreau, aveam legitimaţia şi eram OK – oricum eram hotărâţi să renunţăm la locul de muncă.

Şi ce loc de muncă era ăla?

Am lucrat la fabrica de celuloză şi hârtie. Acum, când mi-am lansat cartea la Brăila, a venit o doamnă la mine şi mi-a spus c-am fost colegi în secţia în care am lucrat şi că secţia încă mai există. Este singura care mai există din tot combinatul ăla, se numea „secţia experimentală”, nu ştiu exact de ce. Practic se producea hârtie.

Era un fel de blender uriaş în care se reciclau bucăţi de celuloză, hârtie care era refuzată, şi se amestecau toate cu apă, trebuia să ai grijă de chestia asta ca în blender să nu depăşească nivelul, şi asta se numea hidrapulper. Era o maşină care măcina şi repunea în circuit pasta asta din care se făcea hârtia. Eu presam hidrapulperul şi doamna aia m-a întrebat: unde ai lucrat, la hidrapulper? Când m-am angajat, un prieten avea coşmaruri, pentru că, dacă deversai hidrapulperul şi curgea mizeria aia pe jos, trebuia să cureţi subsolul cu un furtun mare de pompieri. Mi-am petrecut foarte mult timp în subsol, după cum îţi imaginezi, şi ăsta urla noaptea: opriţi hidrapulperul! Se trezea plin de sudoare. Şi pe legitimaţia mea scria „necalificat în cercetare”.

Deşi tu erai hidrapulpist.

Da, eram pornit pe calea fără întoarcere, dar a fost bine. Mi-am dat demisia pe 1 decembrie 1989, după vizita tovarăşului Nicolae Ceauşescu în secţia mea. Eu am fost închis în vestiar, pentru că aveam părul lung şi n-am avut voie să apar. Am evadat din vestiar, am luat ultimul tramvai de pe platformă – combinatul e în afara oraşului – şi am fugit. Am devenit un om liber atunci.

Cu toate astea, mi se pare că ai fost mai legat de ideea de radio decât de cea de presă, deşi ai lucrat cu hârtia.

Da, dar eu oricum am prezentat primul buletin de ştiri la Pro FM. Întâi am făcut ştiri şi mă scoteau din minţi, încercam să mă simt bine şi le-am transformat în ceva amuzant, ceea ce nu trebuia. Așa că m-au mutat la emisiunea de dimineaţă. 

Săptămâna trecută l-am avut aici invitat pe Iulian Tănase şi el spunea că era copil şi asculta în fiecare seară, împreună cu bunicul lui, iarăşi figură importantă în copilărie, asculta radioul, aparat pe care spunea Iulian că l-a păstrat şi-l are acasă. Şi spunea el că undeva la un nivel subconştient poate că treaba asta a funcţionat. Aveai radio când erai mic? La ce asculta bunicul tău muzică? Avea gramofon, plăci?

De fapt, bunicul meu cred că nu asculta muzică, asculta radio. Atât. N-avea niciun aparat, nu-mi aduc aminte să fi văzut aşa ceva la el. Dar el cânta, avea pianină, avea vioară.

Şi vă adunaţi tu, bunica, mama, îl ascultaţi? Cum era?

Da, ne cânta din când în când. Mie-mi cânta la chitară foarte mult, cu el am început să iau lecţii de chitară. Ştii că ruşii au un alt acordaj şi au chitare cu șapte coarde? Avea şi o chitară din aia şi era senzaţional ce putea să facă. Cânta şi pe chitară spaniolă, şi pe uculele, şi pe mandolină. Era foarte spectaculos când cânta. Şi taică-meu ştia să cânte un pic la pian, dar nu teribil. Mama n-avea nicio treabă.

Tu ştii să cânţi?

Ştiu să cânt. Mai cânt la chitară. De curând mi-am luat un instrument care face legătura între uculele şi chitară, se numeşte chitalele. Şi vreau să mă apuc să învăţ.

Există aşa ceva?

E un fel de chitară foarte mică, şi acordajul e puţin diferit. Sună mult mai cald. E foarte dulce.

Şi ce cânţi tu acasă? Faci coveruri?

Nu. Nu ştiu note, cânt după ureche. Dar mă vizitează conceptul. E un vis care-mi place foarte mult, am visat că eram la un concert cu Louis Armstrong, mai demult, şi era alb-negru visul, arăta ca un film. A fost un concert foarte lung şi când m-am trezit sau spre finalul visului şi după ce s-a terminat visul, mi-am dat seama că nu ştiam nicio piesă. Adică nu cântase nimic din ce ştiam eu de la Louis Armstrong. 

Şi cu scrisul? Cum ai început să scrii?

Cu scrisul am început după ce n-am mai făcut radio. Atunci am început să mă ocup de treaba asta. Stăteam şi la ţară. Dar nu mă luam foarte în serios şi-mi era destul de greu, mă simţeam puţin cam patetic, primele mele teste erau puţin cam patetice. Sunt vreo câteva mai poetice, mai simpatice.

Păi vii de unde a venit Fănuş Neagu.

Da, sunt sensibil. Nu-mi plăcea Fănuş Neagu, dar îmi plăcea şi-mi place în continuare foarte tare Panait Istrati. Mi se pare pe nedrept lăsat deoparte.

Cartea asta, cum spuneam, adună publicistica ta răspândită pe mai bine de cincisprezece ani, e o carte consistentă, spuneam că ăsta e şi cusurul ei, e foarte densă. Adică citeşti la ea mult. Pentru o carte de publicistică e un roman. Sunt trei sute douăzeci de pagini, structurate tematic, vorbeşte foarte mult despre piaţă şi personaje marginale, cerşetori, ţărani, precupeţi. Cred că aici e de fapt punctul forte al scrisului tău – eşti un foarte bun observator, atent la detalii, auzi foarte bine, limbajul iarăşi e una dintre temele tale favorite, scrii despre mâncare şi băutură, fireşte.

Dar nu atât de mult. Mi s-a reproşat că mai mult despre băutură.

Şi eşti şi la început. Cine nu termină cartea rămâne cu impresia că eşti pe băutură. Mai scrii despre moravurile lumii noastre, lucruri pe care le observi la noi, comportamente, gesturi. De altfel, mi se pare – am scris în cronica Dilemei – că eşti cumva construit pe modelul unui moralist francez. Ai nişte panseuri care zici că vin din Foucault, Chateaubriand. Te-au contrariat anumite texte, recitindule după atâta amar de vreme?

Da. Mie-mi place să mă pun în dificultate din când în când şi să mă contrazic. Şi din când în când am puterea să admit că am fost un dobitoc, cum am spus. 

Cred că cartea mea poate să reflecte foarte bine evoluţia lumii noastre din ultimii douăzeci și cinci de ani şi felul în care ne-am rafinat, ne-am civilizat, felul în care ne pierdem conturul, contactele, obişnuinţa contactului, felul în care relaţionăm nu mai este acelaşi. A devenit totul un pic mai aseptic acum. Cred că într-un fel cartea mea este şi o dare de seamă despre o lume dispărută sau care va dispărea foarte curând. Dar nu mă simţeam moralist.

Inclusiv ca specie. Nu mai avem mult.

Încercam, de fapt simţeam că trăiesc într-o lume pe care nu reuşesc s-o ating, s-o influenţez foarte mult, eram mesianic şi la radio, îmi doream să schimb lumea, să îi fac pe oameni mai buni, să râdă mai mult, să fie mulţumiţi unii cu alţii, eram sincer în acest gen de imbecilitate practic.

Se vede obsesia asta a ta legată de faptul că oamenii nu zâmbesc suficient de mult în spaţiul public.

Da. Acum cred că e un pic mai uşor. Cred că puştii din ziua de azi sunt cu totul diferiţi de ce vedeam eu pe stradă acum zece, cincisprezece ani, şi în general cred că ei dau media zâmbetului de pe stradă. Mă bucur că genul ăsta de atmosferă încrâncenată tinde să dispară, s-a mai relaxat. Dar pentru mine a fost un chin să trăiesc în lumea asta despre care vorbesc. Nu mă simţeam inclus în ea şi de asta încercam să observ fără să o judec atât de tare cum mi-ar fi stat la îndemână. Uneori am fost nedrept, răutăcios, chiar mizerabil în anumite privinţe, judecând oamenii prea tare. Cred că mi-am asumat un rol pe care n-am de ce să mi-l asum, pe care nu şi l-ar putea asuma nimeni, să le dea oamenilor câte una peste ceafă: „băi, fă aşa, că aşa e bine!”.

Nu mi se pare că eşti foarte aspru sau critic în cartea asta, până la urmă vorbeşti rău despre cretini, despre oameni mitocani – adică, faţă de slăbiciuni, eşti în general destul de înţelegător şi chiar priveşti cu o anume duioşie oamenii simpli.

Cred că şi chestia asta cu statul la ţară m-a făcut mult mai atent la detalii, pentru că nu aveam nicio legătură cu lumea aia. Ca de obicei, după ce am stat un an la ţară şi au vrut ăia să mă facă primar, am renunţat să mai folosesc în sens peiorativ cuvântul ţăran. Am căpătat un respect pe care cred că nu-l aveam înainte. Mi se părea neinteresant pentru mine, totul era aici. Şi de asta cred că sunt atent la toate lumile prin care pot să trec sau pe lângă care trec, pentru că fiecare personaj din carte vine dintr-o lume la care eu în general nu am acces, decât aşa, cum se uita Stamate în Nirvana, în Urmuz. 

O altă categorie cu care eşti critic, şi pe bună dreptate, e forma asta de piţipoşenie, cocălarism, ai fost unul dintre cei care au întrevăzut apariţia modei şlapilor cu blană.

Da, am fost profetul absolut al dezastrului. 

Dar poate trebuia să taci. Ai pronunţat, iar viaţa a copiat limbajul. 

E o poveste în carte cu sauna, în care le-am sugerat, fiind într-o saună, unor domni burtoşi, cum ar fi să facă un grătar pe pietrele din saună. Şi după aceea am văzut o ştire la TV, cu nişte români care au făcut grătar într-o saună din Bulgaria, era all inclusive. Ideea mea i-a surâs, povestită fiind, unui alt domn acum câteva luni şi se pare că lucrurile astea nu se termină niciodată. Suntem înconjuraţi forever.

Poate ar fi trebuit să fii puţin mai precaut cu ideile care-ţi trec prin cap.

Da. Şi aia cu „deci, în concluzie” mi s-a părut o idee foarte mişto. Când a fost preluată, a devenit aproape o normă în epocă, dar niciodată în sens ironic. Şi mi-am dat seama că am fost un monstru, am creat un monstru practic.

Ai tu o listă la un moment dat, ce ar trebui să ştie un bărbat – vreau s-o citesc repede, pentru că nu e lungă. Vreau mai ales să-ţi cer lămuriri asupra unui punct pe care nu l-am înţeles. Zici tu: un bărbat ar trebui să ştie să guste un vin, să aleagă o brânză, să facă o femeie să râdă, să gătească bine, să aibă cămăşi impecabile fără fier de călcat – cum Dumnezeu e posibil? Depinde de cămaşă!

În general depinde şi cum le speli, e adevărat. 

Le speli de mână?

Nu, un program uşor.

Un program uşor şi le usuci pe umeraş!

Le usuc pe umeraş, le scutur după ce le scot din maşină, le netezesc cu palma, le îndrept. În general rămân aşa. Toată lumea mă întreabă de cămăşile mele şi nimeni nu mă crede că nu am fier de călcat în casă. Şi nu am.

Să ducă gunoiul de mai multe ori pe zi – de ce de mai multe ori pe zi? Cât gunoi se poate aduna într-o casă?

Aici am fost ironic. În sensul că trebuie să fie total subjugat, să se lase subjugat, să spună „da, să trăiţi!”.

Să nu meargă pe bicicletă ca şi cum ar avea Parkinson, să ştie să aleagă o bijuterie, să înoate bine, să nu folosească excesiv diminutive. Şi am ajuns la o chestiune, a limbajului, şi sunt câteva lucruri care te deranjează, ca şi pe mine, greşelile de limbaj, dar mai ales diminutivele. Deşi, din nou, eşti foarte înţelegător sau înduioşător la adresa unor diminutive precum „fomică”.

Da. Bine, eu n-aş putea să spun „chiftea”. Adică mi se pare trivial. „Chifteluţă” e mult mai bun, pentru că-ţi dă acces şi la cantităţi mai mari. Totul devine scuzabil de fapt când vine vorba de mâncare. Ciorbiţă, sărmăluţă. „Am mâncat șaizeci de sărmăluţe” nu pare o cantitate mare, dar când spui „șaizeci de sarmale”, te simţi vinovat şi-ţi dai seama că fierea ta suferă.

Foarte multe jocuri de cuvinte, parafraze, antifraze, alăturări în cartea ta. De unde şi până unde vine asta? Ai admirat foarte mult literatura lui Gellu Naum şi bănuiesc că şi alt tip de literatură care s-a preocupat de limbaj.

Da. Limbajul pentru mine a fost instrumentul cu care lucram la radio. De fapt, o bună parte din ce fac eu are legătură cu acest tip de practică de comunicare. Mai puţin unele texte lungi din Evenimentul Zilei sau textele lungi din carte, care nu sunt scrise neapărat cu acest ritm la care te obligă radioul. Trebuie să laşi pauză de respiraţie, să tai frazele într-un anumit fel, să pui accentele într-un anumit fel, astfel încât să poţi să rosteşti textele. 

În capul meu textele astea se citesc, adică atunci când le corectam sau le revizuiam înainte să le trimit, mă interesa o anumită muzicalitate, o cadenţă a frazării, eram atent la lucrurile astea care ţin de sunet, de expresie, de pronunţie. Jocul de cuvinte pentru mine e natural, pentru că şi înainte să ajung la radio mă preocupa vorbitul, probabil că citeam foarte mult. În rest nu vorbeam, eram destul de mut, la radio când am ajuns toată lumea a crezut că sunt idiot, că nu scoteam niciun cuvânt, nu vorbeam cu nimeni. Am început să vorbesc după vreo şase luni, într-o seară, după ce mi-au dat nişte votcă.

La şase luni după ce ţi-au deschis microfonul?

Nici chiar aşa. După aia am luat o interdicţie de două-trei luni de la domnul Sârbu. Am făcut o glumă cu Iliescu, cred, nu mai ştiu, n-am mai avut voie să vorbesc. Lucram la radio, dar n-aveam voie să spun nimic.

Apropo de jocurile tale de cuvinte, sunt două care mie mi-au plăcut foarte mult, cel puţin două, şi care o să-mi rămână în cap. Aia cu cum se numesc nişte saleuri foarte vechi? – Matusaleuri, şi a doua: care este ceaiul preferat al lui Sartre? – Lehami ti.

Dar să ştii că mai era una, un titlu de-al lui Mihail Sadomasoveanu, şi ăla-mi place foarte mult, şi tot la Sartre m-am gândit, „Greaţie”. O stare de graţie amestecată cu greaţă. 

Să fac un salt de la limbaj la o altă pasiune a ta, şi anume la bucătărie. Spui la un moment dat că între gusturi favoritele tale sunt untul, gălbenuşul şi brânza?

Da. Şi zmeura.

Ai ceva împotriva mujdeiului, şi nu înţeleg de ce. Am dreptate? Că mi s-a părut că eşti un pic ironic la adresa mujdeiului.

Nu cu mujdeiul, dar mujdeiul nu trebuie să acopere obiectul binecuvântat.

Dar cu prazul ai ceva?

Nu, dimpotrivă, îl ador.

Să facem aşa: dacă acestea sunt cele trei gusturi ale tale favorite, care ar fi mirosurile?

În mod paradoxal, ador mirosul de lac de pardoseală, petrosin. Îmi plac mirosul de iarbă proaspăt cosită şi parfumul de zmeură.

Cu excepţia primului miros, pe celelalte două nu prea le poţi implica în arta culinară.

Nu prea. Dar de exemplu în capul meu, cuvintele au o textură care ţine mai degrabă de conversia gastronomică, au personalitate, dincolo de sonor, dacă plescăie puţin după ce le pronunţi, poţi să simţi ceva.

În limbă e plăcerea, cum ai zice tu.

Exact, pe aici. Şi la fel şi cu mâncarea. Toate pleacă dintr-un univers abstract, şi cuvintele, şi gusturile. Ele sunt întotdeauna în cap. În momentul în care încerci să le aduci de acolo, e ca şi cum ai scrie un text.

Cum te-ai trezit gătind? Scriind la aragaz?

Eu am fost realmente surprins. Am avut un maestru, mentor, completamente ţicnit. Un bucătar foarte bun, dar dement, pe lângă care am stat două luni și jumătate. Şi ăsta mi-a schimbat mie viaţa. Pentru că mi-a dat curaj. El m-a pus la lucru, aveam un oarecare talent – eu fiind un neîndemânatic în general –, dar învăţam repede şi înţelegeam ce e de făcut ca să ajung într-un anumit loc. 

Începeam să construim farfurii împreună. Şi el spunea: da, pepenele, după care urma somon, wasabi, şi fiecare adăuga câte ceva. În felul ăsta am început să lucrez la un tip de a combina lucrurile dintr-o farfurie, astfel încât să obţin un gust nou. Dar nu neapărat ciocan, adică nu duceam neapărat la extrem sau nu construiam provocări. 

Eşti un cititor de literatură gastronomică? Băieţii ăştia, Jamie Oliver, Gordon Ramsay, Radu Anton Roman.

Da, citesc multe cărţi de bucătărie. Citesc reţete în general. Cred că în ultima vreme am citit mai multe cărţi de bucătărie decât ficţiune.

O să scrii vreodată o carte sau o să apari într-o reclamă ca masterchef-ul care face acum reclamă la pizza congelată?

Nu. O să scriu o carte cu mâncare, vreau. Am şi făcut multă mâncare pe care unii au gustat-o şi de care încă îşi aduc aminte. În plus, sunt lucruri foarte bune, adică eram foarte serios când făceam mâncare. Mă gândeam mult, sau uneori nu mă gândeam deloc şi făceam chestia, aveam vreo două-trei chestii la bistro, când găteam, pe care le-am gustat la o lună-două după ce le-am făcut. Gustasem stadii intermediare şi ştiam cam unde ar trebui să fie şi lumea zicea că-s foarte bune. Şi într-o zi am zis: faceţi-mi şi mie una de asta, s-o gust şi eu. Şi n-a fost rău. Dar sunt lucruri pe care le poţi reproduce acasă relativ uşor. Nu reclamă decât atenţie.

Ai făcut turism culinar vreodată?

Da, am mai mers. Dar, ca şi cu radioul, chestiile astea le-am făcut pentru că am descoperit un mod de exprimare, am reuşit să găsesc o cale către mine şi o cale de a comunica bine cu lumea, pentru că eu sunt un introvertit şi un mut de fapt. Întotdeauna am fost perceput ca fiind un tip distant, arogant, ironic într-un chip care exclude orice fel de apropiere şi orice fel de contact, eu fiind dimpotrivă. Dar nu mă apuc să vorbesc singur, nu asta-mi plăcea, nu expunerea. 

Îl ştii pe turcul ăla, Salt Bae, care are mişcarea aia specială care sărează cu antebraţul? Tu ai vreo mişcare din asta când găteşti, care să zicem că e mişcarea ta, semnătura, exarhul din bucătărie?

Da, uneori mai ridic degetul mic când pun ceva. Aveam chestia asta. Când puneam sare, condimente sau ceva.

Pentru un plus de teatralitate.

Cred că e naturală mişcarea asta, pentru că-ţi dă un pic de preţiozitate, degetul mic poate fi un accesoriu. Probabil că poziţia mâinii se duce înspre poziţia chipului ăluia, dar cred că e natural în bucătărie. Toată lumea face cam aceleaşi gesturi, până la urmă te duci cam în acelaşi loc.

Zici undeva că vegetarienii sunt sectanţii vieţii sănătoase, şi asta m-a super-amuzat. Poţi să ţi-o iei!

Eu am fost cel mai vegetarian, am fost un raw-vegan, am fost rău de tot.

Ca orice eschimos.

Da. Dar a fost bine, adică şi din perioada aia am reuşit să extrag nişte gusturi foarte bune, am construit nişte combinaţii extrem de interesante, care erau mâncate cu multă bucurie.

Răzvan, sunt zece întrebări, nouă standard şi una specială pentru tine. Care ar fi cartea copilăriei tale?

Huckleberry Finn. 

De ce?

E o carte pe care o iubesc la nebunie, o reciteam în fiecare vară şi îmi place foarte mult în româneşte, există o traducere a lui Petre Solomon, care este bestială. E şi o carte veche, am tot căutat-o în anticariate, e una cu copertă verzulie, cu Huck desenat pe plută cu o pălărie ruptă. Cartea aia şi miroase într-un fel, are şi foile îngălbenite într-un anumit fel. Genul ăla de carte, cu acel parfum al hârtiei învechite, îmi plăcea foarte mult, pentru că aveam foarte multe cărţi de genul ăsta prin casă şi le citeam. 

Şi ar mai fi o carte pe care am primit-o cadou prin clasa a doua sau a treia de la bunicul meu matern. Era scrisă de un rus şi e o carte foarte amuzantă, cred că o mai am la Brăila, se numea În ţara lecţiilor neînvăţate. Personajul era un copil, un băiat, care avea un motan. Pentru că scria greşit, punea virgule aiurea, păta paginile, nu ştia nişte cuvinte, copilul ăsta ajunge în ţara lecţiilor neînvăţate, unde este chinuit de semnul exclamării şi semnul întrebării, nu ştia să scrie parizer şi din cauza asta e obligat să mănânce ceapă, pentru că doar ceapă a scris corect. Şi avea chestia asta, care-mi plăcea foarte tare, că intra în librărie, în drum spre casă, şi în librărie mirosea a petrosin. Duşumelele erau date împotriva dăunătorilor domestici de toate felurile, şi toate prăvăliile din vremea copilăriei mele miroseau a petrosin. Şi-mi plăcea, mirosul de librărie îl asociam cu cel de petrosin. Mai era doamna aia care vindea bragă şi alviţă în Sinaia, doamna Elena Bairamovici.

De care scrii în carte.

Da. La ea în librărie mirosea a petrosin. Totul era cu petrosin.

Care e cartea despre care ai spune că ţi-a deschis ochii?

E o antologie, se numeşte Antologia inocenţei, Iordan Chimet, Cele douăsprezece luni ale visului.

Cartea clasică necitită deloc sau până la capăt? Una din ele.

Muntele vrăjit.

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă postie?

Moscova-Petușki. 

Pentru că e cu alcool!

Da, da. Mi se pare biblia beţivilor aşa ceva. Mi-aş fi dorit să pot să scriu aşa.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme? Hai să nu fie tot Moscova-Petușki!

Mi-ar plăcea foarte mult să trăiesc în Tortilla Flat, John Steinbeck. Aia e o altă carte pe care o reciteam vara, am pierdut acest obicei, dar îmi place. Şi Doi ani de vacanţă a lui Jules Verne. Alt loc de refugiu.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Mozart, cred. Sau ultima parte din Concertul Brandenburgic nr. 6, partea a treia din concert. 

Să dezvolt întrebarea asta şi înspre zona culinară. Dintre felurile de mâncare româneşti sau aşa-zis româneşti, pe care l-ai trimite în spaţiu să întâlnească extratereştrii? Şi să guste, cum ar fi pâinea şi sarea, înainte de a descinde pe pământ.

Eu fiind de la Brăila, ezit între icre de ştiucă şi pepene roşu cu telemea veche de oaie.

Merg împreună, nu?

Icre cu pepene nu neapărat. Dar la extratereştri da.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele planetei, una şi una singură, care ar fi aceea?

Le-aş interzice să mănânce altceva decât mâncare proaspătă. 

Care e locul preferat din Bucureşti? Poate să fie orice: o cafenea, o librărie, o stradă, o clădire, o piaţă.

Pentru atmosferă, cred că ceva care-mi place foarte mult, pieţele nu-mi mai plac acum.

Nici pieţele nu mai sunt ce erau.

Dar nu mai au nicio legătură! Nici Bucur Obor, deşi-mi plăcea la nebunie Bucur Obor. E prea sistematizată, nu mai găseşti nebunia aia.

În provincie ai mai putea avea şansa sau, fireşte, dacă pleci în Orient.

Magazine universale, îmi plac merceriile foarte mult, dar şi astea au cam dispărut.

Care e merceria ta favorită din Bucureşti?

Am intrat în una, undeva în spatele Pieţei Domenii, şi era o doamnă care citea foarte mult. Când am ajuns eu, citea Machiavelli. Vorbesc foarte serios. Şi urma „Eu, Claudius împărat”. Vorbesc serios.

O fi fost bibliotecară.

Era foarte bine pusă la punct, serioasă, n-a mers nicio glumă cu ea. Îmi place foarte tare Casa Melik şi-mi place toată zona aia de pe lângă Armenească.

Întrebarea specială sună aşa: am citit de curând o ştire cu un hoţ american care a intrat prin efracţie într-o casă, a furat ce era de furat, după care i s-a făcut foame şi a gătit nişte costiţe. A mâncat ce a mâncat, după care s-a culcat, l-au prins, l-au arestat, iar declaraţia femeii suna așa: am gustat şi noi din ce rămăsese, erau foarte bune! Şi vreau să te întreb: tu ce ai găti pe ascuns într-o casă, ştiind că vei fi prins?

Aş face lucruri care-mi plac mie foarte tare. De exemplu, mie-mi plac mâncăricile făcute încet – da, mâncărici. Aş face o mâncare de mazăre nouă cu nişte brânzică, trebuie să fie rece. Sau un imam bayialdi, care e o mâncare de vinete, şi vinetele alea cu care am rupt internetul în două erau gătite de o mătuşă grecoaică, din ramura grecească. Bine, nu punea seminţe de rodie. Mâncare de linte.

[octombrie 2017]