„Când scrii trebuie să ai sângele rece”

interviu cu Radu VANCU 

Marius CHIVU: Dragă Radu, ne întâlnim la Bucureşti cu ocazia unei conferinţe pe care ai ţinut-o la Rezidenţa Scena9, conferinţă cu titlul „Poezie şi acţiune socială”. Primul lucru pe care mi l-am zis a fost, fireşte, înţeleg despre ce este vorba, dar poezie şi acţiune în aceeaşi propoziţie poate suna oximoronic.

Radu VANCU: Într-un fel să ştii că gândul că lumea asociază aproape instantaneu poezia cu contemplaţia, adică cu opusul acţiunii, e unul dintre motivele care m-au făcut să aleg această temă pentru conferinţă. 

Când eram eu student în Sibiu, cei mai mulţi prieteni ai mei erau la Inginerie, nu la Litere, eu însumi fusesem foarte apropiat de matematică şi fizică, dar nu într-atât încât să mă fac inginer, şi mai mergeam pe la ei pe la cursuri. Şi un profesor de-al lor, care avea o reputaţie foarte bună local, avea un fel frază fixă în care le spunea: măi, voi sunteţi ingineri, nu literaţi, poeţi ca Eminescu, care stau sub un măr şi scriu poezii! Adică omul acela inteligent, care era profesor universitar şi o somitate în domeniul lui, asocia instantaneu poezia cu contemplaţia sau, şi mai simplu, cu lenea, cu statul, cu tolănitul sub un măr şi scrisul de versuri.

Or poezia înseamnă, de fapt, după cum bine ştii şi tu, tocmai ieşirea din zona ta de confort, mersul înspre zonele complicate, în încercarea de a schimba ceva fie în limbă, fie în tradiţia poeziei tale, fie în lume – genul de poeţi activişti – sau doar în tine. Să schimbi ceva în structura ta interioară sau în echilibrul vieţii tale private sau să găseşti un echilibru vieţii tale private prin ea, sau să schimbi ceva în ţesutul social mai larg. 

Poezia, de fapt, a fost înţeleasă de majoritatea poeţilor mari ca o formă de acţiune, nicidecum ca o formă de contemplaţie. Chiar şi Eminescu. La şcoală se insistă foarte mult pe „Somnoroase păsărele”. Poetul în mod greşit la Eminescu este înţeles ca un fel de păsărea somnoroasă care se retrage la cuiburi şi visează. Eminescu în teoria geniului din „Luceafărul” tocmai un fel de astfel de retragere din lume predică, poetul trebuie să se retragă din lume, Hyperion tremură, dar nu mai cade, rămâne departe de lume. Dar Eminescu prin viaţa lui, de fapt, ilustrează exact opusul acestei teorii pe care o predica. Nimeni n-a fost mai implicat decât el, dintre toţi scriitorii vremii, în toate cele ale societăţii şi ale politicului, încercând din răsputeri să schimbe lucrurile. Chir dacă jurnalistica şi implicarea aceasta pe el l-a cariat şi l-a obosit şi a ajuns să o înjure la propriu foarte adesea, de fapt nu putea să renunţe la ea, pentru că simţea că poezia şi acţiunea socială, dacă vrei – deşi el n-ar fi numit-o astfel – sunt de fapt conjugate.

Pe vremea aceea scriitorii aveau şi un alt statut, pentru că erau prima generaţie de intelectuali şi erau implicaţi în politică. Gândeşte-te la Titu Maiorescu. Dar, dacă vii mai încoace, când lucrurile se mai aşezaseră, gândește-te la Bacovia – deşi şi în Interbelic ai poeţi implicaţi: Arghezi, Blaga.

Sigur. Şi chiar şi în generaţia lui Eminescu poţi face un fel de contrast interesant cu Alecsandri, care nu era implicat ca Eminescu, era un detaşat, scrie totuşi poeme despre Războiul de Independenţă, mimând în poeme un fel de implicare – dar poemele poate de asta nici n-au rezistat, fiindcă implicarea era doar mimată –, pe când Eminescu, care era foarte implicat jurnalistic, şi nu numai, şi scria furibund texte pe teme social-politice la zi, n-a scris în poezia lui despre Războiul de Independenţă. Cumva e straniu, sunt absolut complementari. Unul se implică, dar în scrisul lui hai să spun ficţional, deşi poezia nu e ficţiune, ştim amândoi, nu lasă să treacă cele ale zilei, pe când celălalt nu e implicat, dar în scrisul lui ar vrea să prindă problemele zilei.

Discuţia asta, cât de implicată politic ar trebui să fie poezia, vine la noi şi pe fondul unui ghinion politic să zicem, în măsura în care ea a ajuns în extrema cealaltă, dacă e să vorbim de anii ’50, staliniştii, în care poezia devenise un instrument de propagandă, un limbaj menit să spele creiere, să creeze mentalitate, să ascundă realitatea.

Da. Din păcate, în tot comunismul, şi în anii ’50, şi mai târziu, până în anii ’80 de fapt, conceptul de poezie politică a fost foarte denaturat. În restul lumii, poezia politică e poezia reactivă, protestatară, poezia celor puri etic care reacţionează împotriva unui sistem corupt – să spun aşa, mai clişeistic – la noi poezia politică a fost confiscată de profitorii unui regim, de sicofanţii lui, de linguşitorii puterii, în aşa măsură încât pentru noi poezie politică a ajuns să însemne Adrian Păunescu sau, şi mai rău, Vadim Tudor, când de fapt poezia politică adevărată e cea a lui Pasolini, Neruda, Nicanor Parra, cea a marilor conştiinţe împotriva unor sisteme totalitare. 

Şi a fost foarte greu să recuperăm conceptul acesta originar real al poeziei politice, în anii ’90 încă era compromis total conceptul. Primii care au început să scrie poezie politică în sensul ăsta a fost Andrei Bodiu în Poeme patriotice şi Marius Ianoş în Manifest anarhist, apoi Elena Vlădăreanu, generaţia noastră a făcut destul de mult pentru repurificarea conceptului de poezie politică, însă eu când vorbesc de acţiunea socială a poeziei nu mă gândesc numai neapărat la poezia cu temă politică. Acţiunea socială a poeziei poate să se refere şi la modul ei de a păstra activă şi eficientă limba, cum spune T.S. Eliot. 

Eliot a vorbit el însuşi despre acţiunea poeziei, el o numea „funcţia socială a poeziei”, chiar aşa se cheamă un articol foarte cunoscut de-al lui, şi în care spunea că acţiunea asta socială a poeziei înseamnă a păstra activă şi eficientă limba şi a conserva sentimentele şi emoţiile. El era convins că, dacă poezia n-ar mai exista, atât limbajul, cât şi sentimentele şi emoţiile care sunt, fireşte, condiţionate de exprimarea prin limbaj, în 30 de ani – dă el un termen cronologic – ar dispărea pur şi simplu.

Bine, săracu Eliot nu ştia că va veni Facebook-ul peste noi, care prezervă foarte bine şi sentimentele, şi limbajul.

Ironic sau nu cam aşa se întâmplă, de asta Facebook-ul e un mediu atât de bun pentru poezie, după cum vezi. Odată cu apariţia Facebook-ului şi odată cu apariţia blogurilor, dar Facebook-ul a amplificat asta, s-a înmulţit enorm numărul oamenilor care citesc poezie şi scriu despre poezie. Poate că „enorm” este o exagerare, dar s-a înmulţit. 

Pentru că e un nou canal de distribuţie.

Un mediu foarte prietenos pentru poezie, potrivit pentru dimensiunea ei, pentru forma ei intensă şi concentrată de a transmite lucruri. Se potriveşte mănuşă şi eu ştiu un studiu oficial, din 2008 cred, când Facebook-ul încă era abia la începuturile lui, un studiu comandat de Guvernul Franţei pentru impactul internetului asupra literaturii. Se aştepta un răspuns catastrofist, era un studiu comandat, dar cu răspuns aproape inclus, în care să se spună că internetul ucide literatura. Răspunsul comisiei care se ocupa de asta a fost pe dos. Numărul de bloguri şi de site-uri dedicate poeziei crescuse exponenţial, oamenii care n-ar fi publicat recenzii de poezie în veci în reviste literare scriau pe blog, cum se pricepeau ei, cu instrumentele lor poate neperformante, neaduse la zi, dar în orice caz scriau despre poezie şi asta nu poate să facă decât bine literaturii. 

Eu sunt foarte bucuros că există Facebook şi sunt foarte bucuros că are o durată de existenţă atât de mare, pentru că, dintre instrumentele astea de comunicare online e cel care are durata de viaţă cea mai lungă. Gândeşte-te la restul invenţiilor, după 2, 3, 4 ani expirau. Facebook-ul cred că a trecut de un deceniu şi e bine-mersi.

Da, un deceniu în condiţiile în care internetul nu e cu mult mai bătrân decât Facebook-ul. Dacă stai să te gândeşti, acum 20 de ani n-aveam nici una, nici alta.

Exact.

Şi e greu de imaginat la scară istorică, că într-un timp aşa de scurt practic am trecut printr-o transformare extraordinară din toate punctele de vedere, nu doar de mentalitate, ci şi de stil de viaţă, de comunicare.

Da. Aşa cum zice Mircea Cărtărescu de ceva vreme, suntem pe falia unei revoluţii la fel de importante ca revoluţia agrară din neolitic sau ca Revoluţia industrială din Anglia şi apoi din Europa, adică e ceva la fel de radical în schimbarea asta. Noi suntem cei care avem şi ghinionul, şi norocul să fim pe falia asta. Ghinionul pentru că e greu să te adaptezi, noi suntem fiinţe amfibii, când spun „noi” eu mă gândesc la generaţia noastră. Noi am prins ambele ordini ale lucrurilor.

Asta voiam să spun. Celălalt mare avantaj al nostru a fost că am copilărit în comunism şi ne-am dezvoltat în capitalism.

Sună straniu, dar aşa e.

Ce şansă să fi cunoscut şi faţa întunecată a lunii.

Da. Noi practic suntem contemporani cu două revoluţii. Suntem o generaţie care a prins două mari revoluţii: revoluţia prăbuşirii comunismului şi revoluţia tehnologică. Şi noi ştim cum arăta lumea în ambele lumi, şi în lumea pre-Facebook, adică pre-internet, şi în lumea pre-liberală, adică în comunism.

Şi, poate cine ştie, apucăm şi inteligenţa artificială. De fapt aproape că e pe aici. Apropo de poezie şi de faţă cu acest nou mediu, care este Facebook, un alt lucru extraordinar este să vezi poeţi, precum Şerban Foarţă sau Emil Brumaru pe Facebook. Am avut fantezia asta la un moment dat, cum ar fi fost să-i fi văzut pe conturile lor şi interacţionând, mergând înapoi, pe Leonid Dimov. Imaginează-ţi ce ar fi făcut Nichita Stănescu pe Facebook.

Da, e un joc foarte mişto. Nichita Stănescu avea energia asta a lui, te uiţi pe YouTube şi în multe filmuleţe spune prostii, se vede că e grizat şi că pur şi simplu vorbeşte ce-i vine la gură fără să proceseze prea mult, dar are o carismă şi o energie extraordinară, un magnetism care trece dincoace de ecran şi înţelegi de ce era atât de fermecător în timpul vieţii lui, indiferent ce gesturi făcea. Darmite în epoca Facebook-ului, când ar fi putut să facă live-uri cu el însuşi, din apartamentul lui din Piaţa Amzei.

Sau, imaginează-ţi-l pe Arghezi!

Da. Deşi Arghezi era absolut contaminat.

Eu aşa-l văd, postând în fiecare zi, cum e Florin Iaru azi, de câteva ori.

Nu sunt sigur că ar fi făcut-o. Cert e că scria în fiecare zi, asta e limpede, şi după perioada lui de tăcere dintre 1948 şi 1955, volumele astea care veneau câte unul, uneori două pe an, multe poeme de dragoste scrise în mod evident în tinereţe, sunt scrise de un om care scria în fiecare zi, inclusiv în perioada de tăcere. Dar, pe de altă parte, şi-a protejat destul de bine privatul. Cred că, paradoxal poate, Bacovia a dat mai mult din privatul lui decât Arghezi.

Parcă şi-l văd cu câte un link, cu câte o sonată, noaptea pe la 3…

Pe Bacovia mi-l imaginez ca pe cineva foarte ţăcănit, care postează lucruri dark, stranii, rupte, ininteligibile, îmi vine greu să-i găsesc un echivalent acum în lumea Facebook-ului, dar sunt sigur că ar fi avut zeci de mii de followeri.

Imaginează-ţi ce texte bloc mari ar fi băgat Sadoveanu.

Da. Sadoveanu cred că ar fi folosit mediul ăsta, pentru că-i plăcea foarte mult expunerea şi n-ar fi ratat.

Anul trecut ai fost implicat în două acţiuni poetice care s-au concretizat în cărţi, una este prima antologie din poezia ta, Cantosuri domestice, apărută la Cartier. Masivă, peste 300 de pagini.

Când spun că sunt un grafoman nu glumesc.

Iar a doua, tot o antologie, dar de data asta alcătuită de tine din poezia lui Alexandru Muşina, Regele dimineţii, tot la Cartier, tot în 2016 apărută. E un fel de retrospectivă în ceea ce priveşte cariera ta de poet?

Eu sper că e doar un raport de etapă. În ceea ce priveşte antologia din poezia mea, e un pic mai mult de jumătate din ce am scris, 60%. E făcută de mine şi am ales de a răspunde la invitaţia lui Gheorghe Erizanu de a o publica din mai multe motive. Primul cumva de ordin sentimental. Prima mea carte, la care eu ţin ca la copilul meu handicapat, pentru că a circulat foarte puţin, Epistole pentru Camelia; a ieşit în 100 de exemplare la o editură foarte mică, fără pic de distribuţie, cred că mai există vreo 10 exemplare din ea, probabil, unul dintre ele e la mine acasă, deci 9 exemplare, şi am ales să recuperez o parte din textele de acolo, pentru că eu cred că sunt încă ok. Ăsta a fost primul impuls, cel recuperator. Plus că mai aveam o carte apărută la Editura Vinea, Amintiri pentru tatăl meu, care nu cred că există în mai mult de 17 exemplare, câte am primit eu atunci la lansare.

18, că am eu unul acasă.

Păi cred că ai unul din cele 17. Şi atunci a fost un impuls de a recupera unele cărţi care n-au mai existat şi apoi începusem să scriu la un roman şi ştiam că asta îmi va lua 4-5 ani, mă gândeam că în perioada asta n-o să mai scriu poezie, şi atunci m-am gândit să-mi adun poemele scrise până la momentul respectiv, ca un fel de raport de etapă, pentru că nu vreau să abandonez, chiar dacă voi termina romanul ăsta până la urmă, şi sper c-o s-o fac, nu vreau să abandonez poezia. Am constatat că am scris de fapt poezie şi în timp ce scriu la roman, am scris vreo 10 poeme, nu e mult, dar cel puţin nu pierd gustul şi antrenamentul. Pentru că e vorba de alte skill-uri, ştii şi tu foarte bine, când scrii poezie într-un fel îţi funcţionează creierul, şi altceva aştepţi de la textul pe care-l scrii decât atunci când scrii proză.

Că tot ai zis ce ai zis, am o întrebare recurentă când am invitaţi poeţi în emisiune: cu ce parte a corpului scrii poezia? 

Pe mine m-ai mai întrebat o dată şi zău dacă mai ştiu ce ţi-am răspuns. Aşa că nu mai ştiu ce ţi-am zis atunci, dar îţi spun acum, improvizând. Aş zice cu sângele, deşi e o parte a corpului care nu se vede, dar mi-aduc aminte ce a răspuns Baudelaire întrebat de calitatea cea mai importantă a unui poet. El n-a spus nici imaginaţia, nici inteligenţa, nici cultura, deşi el le avea pe toate, a răspuns: sângele rece. Şi într-adevăr, trebuie să ai foarte multă luciditate atunci când scrii. Am constatat asta şi pe pielea mea, şi apoi am aflat-o şi de la alţi poeţi, contrar mitului recurent, nu poţi scrie atunci când eşti sub influenţă alcoolică sau sub influenţa drogurilor. Scriam şi mi se păreau nişte chestii bune, dimineaţa mi se păreau îngrozitor de proaste – eram şi mahmur, de altfel – şi aşa şi erau, de fapt. Când scrii trebuie să ai sângele rece. De asta, unul dintre organele esenţiale în scris este sângele.

Iată cum poezia tot un produs al şarpelui!

Exact.

Fiul tău, Sebastian, te descrie în Jurnalul tău, citez de acolo: „eşti un poet cu creier gigantic”. Şi eu mă tot uit la capul tău acum şi mi se pare că este destul de mare.

Capul e mare, părul pleacă de pe el şi se vede din ce în ce mai mare, aşa că e un efect vizual normal. Sebastian, ca orice fiu, tinde să fie mai generos cu părinţii lui decât merită ei. 

În raport cu viaţa, care crezi că-s diferenţele între poezie şi proză, chiar şi jurnal? Pentru că o să vorbim după pauză şi despre Jurnalul tău, dacă tot ai amintit că scrii la romanul acesta. Deci poezie ai scris, jurnal tocmai ai publicat, în raport cu viaţa care crezi că ar fi diferenţele?

Cred că poezia e mult mai aproape de viaţă decât proza, în sensul că cel puţin aparent filtrele prin care trece un text din viaţă şi ajunge poezie sunt mai puţine sau aproape inexistente. Avem senzaţia că un poet e cu atât mai mare sau mai decisiv cu cât textul lui e mai aproape de palpitul vieţii, de materia primă a vieţii, şi când citeşti versuri care par pur şi simplu viaţă trans-substanţiată în cuvinte, atunci ai reacţia asta fizică în faţa poeziei, care e de fapt verificarea ultimă a poeziei. Atunci simţi părul pe mână ridicându-se sau, cum zicea Anne Sexton, simţi capul deşurubându-se, ai reacţii fizice în faţa unui poem care ţi se pare că e viaţă schimbată în litere. 

La proză poate funcţiona şi depărtarea extremă faţă de viaţă, care în poezie nu ţine. De pildă, mă gândesc la realism magic sau la forme de proză inventivă, luxuriantă, imaginativ, la care te bucuri că mintea sau inima noastră pot inventa lumi atât de policolore, atât de depărtate de viaţă. Deci, în proză uneori, criteriul depărtării de viaţă poate să fie un criteriu decisiv al valorii, pe când în poezie asta se întâmplă foarte rar. Dimpotrivă, criteriul apropierii de viaţă este întotdeauna criteriul decisiv în poezie.

Radu, ai publicat un jurnal, primul tău jurnal, se cheamă Zodia cancerului, 2012-2015 e perioada pe care o acoperă. Că tot am vorbit înainte de epoca Facebook, mai poate fi ţinut un jurnal intim astăzi, când în acelaşi timp eşti atât de prezent şi pe Facebook? Şi vorbesc în general, dar în cazul tău în mod special.

Îmi aduc aminte că aşa începea cronica lui Mihai Iovănel la jurnal. Spunea ceva de genul: am fost foarte mefient când a fost anunţat jurnalul, pentru că mă întrebam cum poate un autor care postează pe Facebook frecvent să ţină jurnal şi ce ar putea să spună acolo în afară de asta. Dar, în a doua parte a cronicii se revizuia şi era foarte generos cu mine. 

Eu am constatat pe pielea mea că sunt de fapt două feluri de intimitate foarte diferită, cea pe care o expui pe Facebook şi cea pe care o expui în jurnal. Oricât ai vrea să fii de sincer pe Facebook, de fapt nu poate trece totul. Asta e cumva straniu. Adică încerci cumva să nu minţi pe Facebook, încerc să spun lucruri care să mă reprezinte cât mai bine şi care să nu simt că ar falsifica ceva din spusul meu. Tot un fel de intimitate îţi expui şi pe Facebook, dar e una mult mai socială. În Facebook eşti într-un salon, aşa cum erau saloanele Doamnei de Sevigne în secolul al XVIII-lea, cam asta e Facebook. Un salon cu oameni mai hipsteri, cu oameni îmbrăcaţi oarecum altfel, dar la care convenţia socială a salonului funcţionează la fel e bine. Ai văzut, aşa cum în salonul de secol 18, dacă cineva vorbea nepotrivit sau se comporta într-o manieră inacceptabilă social era izolat din salon, la fel şi în bulele noastre pe care ni le construim pe Facebook, dacă cineva se comportă aiurea cu ceilalţi, îi jigneşte, vorbeşte la ei pe pagină urât, e izolat şi scos. Ăsta e un indicator al faptului că Facebook-ul este de fapt un mediu social. 

Pe când în jurnal, efectul acesta social lipseşte atunci când scrii. Nu există o reacţie imediată a cuiva, în funcţie de care să te adaptezi. Şi intimitatea ta se transmite de fapt mai nemediată, mai puţin falsificată de convenţia socială, şi de fapt mai exactă faţă de tine însuţi. Alexandru Paleologu avea o etimologie a cuvântului „sincer”, pe care lingviştii înţeleg că nu o acceptă, dar mie mi se pare foarte frumoasă. El spunea că vine cuvântul „sincer” de la „sine cera”, fără ceară, şi că ar fi vorba de mierea fără impurităţi, de mierea fără ceara din ea, şi deci că a fi sincer – spunea Paleologu – înseamnă cumva, paradoxal, a te filtra, a oferi celuilalt varianta ta fără ceară, fără impurităţi, varianta ta cea mai bună, ideal. 

Facebook-ul cred că este sincer în sensul ăsta, îţi filtrezi impurităţile, jurnalul este sincer în sensul vechi, adică îţi laşi impurităţile acolo să fie prezente, şi într-un fel aceste mici impurităţi ale jurnalului îl fac mai fermecător şi mai interesant. Pe toţi ne interesează de fapt impurităţile celuilalt, atunci când citim literatură.

Spre deosebire de alte jurnale, unde, deşi ajung să fie publicate, să zicem că cel puţin la un moment dat au fost scrise în ideea că vor rămâne să fie publicate eventual după moartea autorilor, jurnalul tău cred că e scris de la început cu gândul de a deveni o carte. Aşa mi se pare. Pentru că adună în el toate tipurile de observaţii şi notaţii pe care, de-a lungul istoriei jurnalului, le-a dezvoltat. Am făcut o listă, am citit cartea cumva pe sărite, oprindu-mă când ajungeam la pasaje citite, întorcându-mă înapoi unde nu citisem şi tot aşa: sunt fişe de lectură, sunt citate în general despre poezie sau despre fiul tău Sebastian, deci chestiuni de familie, note de călătorie, amintiri de festivaluri, note politice, anecdote literare, chestiuni culturale, vise… E ca o șaorma cu de toate – iată o glumiță care nu are nimic peiorativ.

Nici eu nu mă raportez la șaorma ca la ceva peiorativ, dimpotrivă. Uneori e esenţială. Da. Admit că la puţină vreme după ce am început să ţin jurnalul sistematic, adică în vara lui 2012, mi-am dat seama că-l scriu, inconştient poate, în ideea că va fi publicat. Sigur că toţi autorii de jurnal, în momentul în care încep săl ţină sistematic, au marota asta sau bovarismul scrierii doar pentru sine, sau cei mai mistici pentru sine şi pentru Dumnezeu. Şi jură de multe ori în jurnal, după cum ştii, „acest jurnal nu va fi văzut de nimeni, scriu doar pentru mine”. Bun, şi eu am avut poate în primele pagini gândul ăsta, dar din momentul în care am văzut că încep să fac stil în jurnal, să fac fraze de dragul calofiliei şi preciziei lor caligrafice, mi-am dat seama că fac asta gândindu-mă că va fi citit de cineva. De ce ai face stil în jurnal dacă nu-ţi pasă?

Cu acribie arhivistică tu practic menţionezi întâmplări culturale, e o dare de seamă a unei dimensiuni a lumii literare de la noi şi de afară, pentru că tu călătoreşti mult, vorbeşti de festivaluri…

Da. Asta a venit cumva involuntar, nu m-am gândit să fac o descriere a câmpului cultural de la noi sau din afară. A ieşit şi asta, e adevărat, dar nu asta mia arătat că mă gândesc la publicarea lui, ci repet, efortul stilistic mai ales din zonele în care scriu despre poezie şi încerc să definesc ce ar putea însemna poezia pentru mine. Acolo mă opream. Primele 150 de pagini le-am scris cu pixul pe hârtie, tot dintr-o prejudecată. 

Citisem la Mircea Cărtărescu că el scrie de mână, pentru că lentoarea scrisului de mână, până face toate buclişoarele, e viteza ideală a trecerii scrisului prin creier şi prin corp. Ai timp mai mult să te gândeşti. Şi am început să fac şi eu aşa. Şi am scris vreo 150 de pagini de mână, şi în timp ce scriam de mână constatam că la pasajele acestea mă opream, scriam mai cu grijă, mai atent. Şi asta era, repet, un efort stilistic care mi-a arătat că mă gândesc de fapt inconştient la publicarea lui. 

După aceea am început să-l transcriu pe calculator şi să scriu direct pe calculator restul, şi am văzut că pentru mine cel puţin nu e nicio diferenţă, la fel trece scrisul prin corp, fie că scriu la laptop, fie că scriu de mână, tot cu viteza şi cu procedurile acelea. Şi în cele din urmă a început să se adune. 

De ce 2012 ca an de început?

Din două motive. Unul dintre ele şi cel mai important, ţine de faptul că nu mai puteam scrie poezie. În februarie 2012 am terminat de scris Frânghia înflorită şi după aceea nu puteam să scriu decât în maniera poemelor de acolo. Ori eu am încercat să variez stilistic de la o carte la alta, deşi temele sunt cam aceleaşi în cărţile mele. Stilistic vorbind, n-am vrut să semene şi sper că nu seamănă. Într-un fel sunt Epistolele pentru Camelia scrise, în altfel Biografia literaria, altfel Monstrul fericit, altfel Sebastian în vis, altfel Frânghia înflorită, am încercat să variez stilistic, pentru că altfel nu mă interesează. De ce ai scrie la fel toată viaţa? Nu spun că poeţii care-şi păstrează formula toată viaţa sunt inferiori, Ivănescu e cam la fel din ’68.

Şi mulţi alţii. Şi Brumaru…

Exact, şi Brumaru, sunt nişte mici variaţii, dar practic e aceeaşi poetică cărora ei le adâncesc liniile de forţă de la o carte la alta. Dar pe mine m-a interesat să reinventez cumva, dacă se poate, stilistic vorbind, formula de la o carte la alta. Ori, în februarie 2012 terminasem Frânghia înflorită, nu mai puteam scrie decât în formula aia, ceea ce pentru mine era totuna cu a spune că nu mai puteam scrie poezie, şi atunci din disperare bovarică m-am apucat să scriu jurnal, sperând că mă va putea scoate cumva la capăt înspre o altă carte de poezie. 

Ăsta a fost impulsul prim, să ţin un jurnal ca să văd cum aş putea să ies din trampa asta a scriitorului şi să mă orientez către altă carte de poezie. Şi apoi, pe criza asta a scrisului de poezie s-a suprapus imediat falsa criză a corpului, falsul diagnostic de cancer, care a fost infirmat, plus criza politică, tot un fel de fals cancer politic şi la noi, pentru că din fericire vara lui 2012 a fost oribilă, însă nu s-a întâmplat ce mă temeam că se va întâmpla. Atunci scriam în jurnal şi în articolele mele că mă tem că acel guvern dement ne va scoate până la urmă din UE şi din NATO.

Lasă, că ne scoate actualul!

Da. Ei fac toate eforturile, dar vezi, nu e un cancer, deocamdată e doar la faza de pneumonie, tratabilă, dar foarte periculoasă. Dar tratabilă.

Să sperăm că e tratabilă. Te întâlneşti deseori în jurnalul tău cu Mircea Cărtărescu, la propriu şi la figurat, un alt mare diarist de la noi. Nu mai sunt atât de mulţi, nu pare să mai fie un gen pe care scriitorii să-l practice. Cumva îmi place tocmai dimensiunea retro în cartea asta a ta. Cum ziceam, te întâlneşti deseori cu Mircea Cărtărescu şi în literatură, şi în conversaţii faţă în faţă, fie în conversaţii de la distanţă legate de literatură. A fost pentru tine un impuls să te raportezi la un asemenea scriitor, să-l ai ca model?

Nu ştiu dacă a fost un impuls, în sensul instinctual a fost, în sensul că aşa s-a întâmplat în cazul meu, ca Mircea Cărtărescu să fie primul autor nu doar român, ci primul autor în general, la care să simt că literatura de fapt e mult mai mult decât literatură. Poate că ai trecut şi tu prin asta, nu ştiu, dar mie mi s-a întâmplat la 17 ani, citind Nostalgia, împrumutată de la un prieten de-al meu din perioada aceea, era un sudor cu care mă întâlneam în crama Naţional, pe Podul Minciunilor în Sibiu, şi care era îndrăgostit de trei autori: Ilie, cum se numea el, era îndrăgostit de Proust, de Cioran şi de Cărtărescu. Pe Proust îl numea Marcel, pronunţat chiar aşa, pentru că Ilie nu era un poliglot, era „poliglot de limba română” dacă vrei, cum zicea Nichita Stănescu, şi recita pagini întregi din ei, pe de rost. Pagini întregi de proză din Cioran, din Proust, din Cărtărescu, şi el mi-a dat Nostalgia. 

Am citit-o, şi atunci am înţeles într-adevăr că literatura adevărată e mult mai mult decât literatura, e forţa intensă, epifanică – cum o numeşte Raymond Federman – în care simţi că imersezi în pagină şi că, într-un sens aproape mistic, vezi lucrurile nevăzute, care-s mai importante decât cele care se văd. Epifania asta eu cu Nostalgia am trăit-o prima dată. 

Şi foarte aproape de Nostalgia, tot în perioada aia, tot de la Ilie, am primit Arta Popescu şi Ieudul fără ieşire. Pe mine astea trei cărţi au fost citite una după alta şi au reprezentat forţa care m-a dus decisiv către literatură. Şi atunci era cumva să devină prima experienţă epifanică şi nu modelul meu, dar ceea ce caut eu de la literatură, această intensitate a ei, această modalitate imersivă de a te duce către un altceva mai important decât ceea ce se vede. Şi cei doi eroi ai mei în literatura română – am trei de fapt în literatura română, unul se cheamă Eminescu, Ivănescu şi Cărtărescu. Deci doi Mircea şi un Mihai. Foarte diferiţi între ei, şi asta-mi convine. 

Unul e un mare halucinat, cum e Cărtărescu, altul e un intertextual enorm, care reuşeşte să facă din continente întregi de bibliografie biografie proprie, cum e Ivănescu, iar celălalt e un tip cu o etică a scrisului incredibilă. S-a observat destul de puţin că Eminescu avea o conştiinţă profesionistă a scrisului enormă, asta l-a şi făcut să scrie atât de mult în atât de multe genuri, să haşureze între 16 şi 33 de ani. De fapt. el scrie între 20 şi 33 de ani, de la 16 la 20 de ani scrie nişte texte mediocre, promiţătoare, dar nu sunt geniale. Nu e acel Eminescu mare. De la 20 la 33 de ani, în 13 ani, scrie enorm în toate genurile, haşurând profesionist tot ceea ce se poate haşura pe harta literaturii.

Mă bucur mult că spui asta, pentru că noi, de fapt, şi şcoala îl asociază pe Eminescu cu însăşi ideea de inspiraţie, exact ce spuneai tu mai devreme. Stă sub tei, adoarme, visează şi apoi scrie. De fapt, el era un foarte mare muncitor şi un foarte mare meşteşugar pe text. Puţină lume ştie cât muncea el pe texte şi că era de fapt un scriitor profesionist.

Absolut. De asta era important să se întâmple ce propunea Noica, să fie editate manuscrisele Eminescu într-un număr foarte mare de exemplare, să vadă lumea cât muncea, de câte ori rescria un text. Sunt texte scrise în câte 20 de variante, îţi imaginezi ce autor? Şi 20 de variante, fiecare dintre ele perfecte.

Exact, fiecare ar fi putut să rămână.

Da. Deci un om cu o conştiinţă a „lucrului bine făcut”, ca să citez dintr-un clasic în viaţă, exemplar. Acest Eminescu cred că ar trebui predat la şcoală, mai mult decât marele inspirat. El a fost un mare inspirat, e adevărat, dar fără munca enormă din spate n-ar fi putut să construiască corpusul ăsta enorm.

Spuneai care ar fi zeii tăi care ar fi zeii tăi din literatura română, Eminescu, Ivănescu şi Cărtărescu. Cărtărescu îl are pe Eminescu drept model, şi pe Arghezi, din câte ştiu.

Da. Pentru el Arghezi e autorul absolut. De fapt, e foarte apropiat şi de Eminescu, dar îl admiră ca scriitor absolut pe Arghezi. Nu ştiu dacă ar putea să aleagă între ei doi şi îmi pare tare rău că n-a scris despre Arghezi o carte de o sută de pagini, aşa cum a scris licenţa lui, extraordinară de altfel, despre Eminescu. Cred că ar fi o carte de asemenea esenţială, din care ai învăţa nu neapărat despre Arghezi, poate nici neapărat numai despre Cărtărescu, ci ai învăţa ceva esenţial despre literatură.

Când am scris cronica la Orbitor, la ultimul volum, mi-amintesc că am avut acolo o frază de care am fost tare mândru şi m-am bucurat că Mircea Cărtărescu a remarcat-o, spuneam că Cimitirul Buna-Vestire al lui Arghezi este cea mai cărtăresciană carte din literatura română. Şi într-adevăr, de fapt Cărtărescu de acolo vine.

Îmi aduc aminte de fraza ta, m-a bucurat foarte mult. Într-adevăr, aşa este. Solenoid încă nu era apărut, dar Orbitor III şi anumite zone din Solenoid cred că într-adevăr duc la final şi într-un climax en fanfare programul lui Arghezi, vizionar şi halucinant din Cimitirul Buna-Vestire.

De unde, de fapt, e şi preluat motto-ul cărţii.

Sigur.

Ne întoarcem puţin la jurnalul tău, spuneam că se cheamă Zodia Cancerului – vorbim de Sadoveanu…

Da, mi s-a reproşat pe Facebook de către cineva că sunt un plagiator şi că nar fi trebuit publicată o carte care fură titlul din Sadoveanu.

Mda. Neinteresant. Cum ziceai, un jurnal care suprapune cumva trei crize, una personală-profesională, alta medical-personală şi cea personală-politică. Cartea se termină în 2015 cu nişte notaţii care nu mai denotă atâta poftă faţă de jurnal. Sunt mai scurte. Îl continui, va urma proiectul ăsta?

Eu nu mi-am recitit jurnalul, pentru că am atâtea cărţi bune în casă pe de o parte, că ar fi păcat să citesc notaţiile mele narcisice, dar îmi aduc aminte că în faza asta, în 2015, când îl încheiasem, scriam notaţii tot mai scurte, tot mai rare şi că de asta l-am oprit, pentru că îşi făcuse treaba. Eu îl începusem ca să mă scoată dintr-o criză, aceea a scrierii de poezie, apoi acea medicală, şi m-a scos. În aceşti trei ani, scriind la jurnal, am scris ceea ce a devenit Cantosurile domestice, o altă carte scrisă altfel decât Frânghia înflorită, adică exact ce voiam, şi mă trecuse fluviul pe partea cealaltă. Şi atunci nu-i mai vedeam rostul. Şi l-am întrerupt în 2015, cred că toamna, şi l-am reluat în noiembrie 2016, deci acum aproape un an, pentru că am simţit că s-a schimbat ceva important în felul meu de a mă raporta la literatură, nu neapărat în viaţa mea, şi am început să scriu din nou. 

Simţeam asta cumva difuz că a început o altă buclă a spiralei, şi am început să-l ţin la fel, cu calendaritate, cu ritmicitate şi încercând să-mi dau seama ce s-a schimbat şi foarte recent, eram la Goteborg sau la Frankfurt, la unul din târgurile de carte recente la care am fost, miam dat seama, fără să recitesc, tot aşa ca o intuiţie, că de fapt din anul ăsta de jurnal adunat, din noiembrie 2016 până acum, în octombrie 2017, corpul meu lipseşte foarte mult din notaţiile de jurnal. În Zodia Cancerului era prezent foarte frecvent corpul, acum când nicio boală nu-l mai ameninţă, sau cel puţin nu pare a o face, e absent. Asta e foarte straniu. Şi notaţiile sunt doar despre literatură, despre viaţă, despre lucruri care par cumva de la sine înţelese şi din care corpul este extras. Şi sunt curios cum se va aduna asta până la urmă într-o carte.

Cu Radu fără corp încheiem discuţia despre jurnal, și trecem la chestionar. Ss-ar putea ca la unele din întrebările astea să fi răspuns şi data trecută, dar asta e, verificăm constanţa credinţei tale în literatură. Prima întrebare: care crezi c-ar fi cartea copilăriei tale?

Mi-aduc aminte de o Biblie. Vorbesc de prima copilărie. Eram la bunici la Cisnădie, unde mi-am făcut o mare parte a copilăriei mele şi care pentru mine e paradisul de fapt, amintirea acelei case a bunicilor şi a grădinii ei, ca pentru toţi. Şi bunica mea, care era foarte credincioasă, avea o Biblie neoprotestantă, foarte frumos ilustrată, o Biblie ilustrată, s-ar putea să fi fost chiar pentru copii, nu mai ţin minte exact, dar era atât de frumos colorată şi îmi plăceau atât de mult poveştile din ea, încât am citit-o de nenumărate ori şi s-ar putea ca mai mult chiar decât Aventurile lui Habarnam, care au venit mai încolo, sau 20.000 de leghe sub mări, tradusă de Gelu Naum. Dar asta târziu am aflat, când eram copii nu ne uitam, nici măcar la autor nu ne uitam, darmite la traducător. Luam poveştile ca fiind revelate direct de undeva din imperiul poveştilor, ca pe nişte texte sacre de fapt. Cred că ne raportam la ele ca la un fel de Biblie prin care ne vorbeau marii profeţi ai literaturii. Aia s-ar putea să fi fost cartea reală a copilăriei mele, cartea ei centrală. În orice caz, îmi aduc aminte cu mare nostalgie de ea şi mă întreb dacă o mai fi existând pe undeva.

Atunci, care crezi că ar fi cartea care ţi-a deschis ochii?

În adolescenţă Nostalgia, şi imediat după aceea, probabil la zile distanţă, Ieudul fără ieşire şi Arta Popescu.

Dar dacă ar fi să ieşi puţin din literatura română? 

M-a cutremurat, termenul e patetic, dar ăsta e adevărul, tot în adolescenţă, Despre eroi şi morminte a lui Sabato, bineînţeles „Darea de seamă despre orbi”, mai ales, am ţinut enorm la partea aceea. Apoi am citit-o ceva mai târziu, eram în anul II de facultate, deci aveam 20 de ani, şi atunci am citit Ulysses a lui Joyce, care pe mine m-a mişcat enorm. Şi ţin minte că mă întreba Mircea – eu îl întrebam mereu ce mai citeşti, – şi când i-am spus că citesc Ulysses fireşte că a reacţionat foarte…

Era traducerea lui.

Era traducerea lui, şi mi-a dat exemplarul după care a tradus. Şi le citeam în paralel. Citeam exemplarul lui. El avea un singur exemplar, într-un volum mare, cu o copertă foarte albastră, cum a ţinut Joyce – ştii probabil, m-am bucurat să văd asta confirmat în monografia lui Mihăieş, care a ţinut să aibă o copertă foarte albastră care pentru Joyce trimitea direct la Grecia, la ideea de Grecie marină şi la steag, şi citeam traducerea lui în paralel cu originalul. Şi m-am bucurat să văd cât e de exact, deşi uneori nu e, uneori pierde sensuri, dar e o performanţă să traduci într-o Românie închisă, fără posibilităţile de informare de astăzi, fără internet, fără bibliografie, să traduc în gradul acela de frumuseţe. Şi m-a mişcat foarte tare.

Multă vreme n-am putut să înţeleg literatura decât ca pe o complicaţie intertextuală enormă, ca pe un text care are atâta forţă gravitaţională în el, încât atrage în el tot restul textului, ca un fel de stea neutronică, care adună în jurul ei totul şi nu lasă nimic să iasă de acolo. Cam asta mi se părea idealul de literatură atunci.

Dacă tot ai menţionat Ulysses printre cărţile care ţi-au deschis ochii, Ulysses fiind cartea clasică cel mai des invocată la următoarea întrebare despre cartea clasică necitită deloc sau până la capăt, care ar fi pentru tine asta?

A fost o vreme, dar mă mir că a fost aşa, a fost Război şi pace până în anul III sau IV de facultate nu putusem s-o termin, mă plictisea groaznic, şi am făcut un pariu: nu se poate, trebuie s-o termin! Şi m-am închis în casă şi am zis că nu ies până n-o termin. După ce am terminat volumul I şi am început să citesc din al IIlea m-a prins atât de tare, încât pentru minte şi acum Tolstoi este una din marile stele fixe şi am recitit de trei-patru ori. Nu cât Ibrăileanu, care a citit de 17 ori dacă nu mă înşel Război şi pace, dar de vreo patru ori am recitit-o şi eu, şi-mi place enorm. Nu ştiu ce să-ţi răspund la întrebarea asta.

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe insula pustie?

Solenoidul e recent? L-aş lua, pentru că e o carte cu atât de multă frumuseţe în ea şi cu atât de multe finaluri succesive, sunt vreo 5-6 finaluri perfecte la sfârşit, oricare dintre capitolele finale poate să fie un final minunat, urcă pe o spirală a intensităţii, şi finalul – am mai spus-o şi o menţin – poate e cel mai frumos final de roman pe care l-am citit vreodată, aşa cum pentru mine cel mai frumos început de roman cel al lui Carlos Fuentes din Terra Nostra, cu Sena care începe să fiarbă vreme de 33 de zile fără ca nimeni să ştie cauza, apoi toate clădirile din Paris se transformă în clădiri de sticlă transparente în care vezi tot ce se întâmplă, toate femeile, indiferent de vârstă, de la copile până la bătrâne de 90 de ani nasc instantaneu, adică e o nebunie atât de frumoasă în Terra Nostra a lui Fuenes, în începutul acela de final, adică de roman… 

E bine zis. Orice carte e un început de final.

Dacă e bine scrisă.

Apropo de asta: în ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Nu mai ţin minte dacă am răspuns la întrebarea asta, probabil că am răspuns data trecută. Sigur că ar trebui să fie o carte paşnică, solară. Mi-ar plăcea să trăiesc în nişte poeme de Ivănescu, acolo e foarte multă linişte, e şi suferinţă, un poet care poate să scrie un vers precum „ce frumoasă e moartea” şi să creadă în asta, e clar că e un om a cărui literatură e impregnată de suferinţă. Dar e şi foarte multă lumină şi linişte acolo, încât cred că aş putea să mă împac cu gândul acesta.

Îmi amintesc notaţia ta din jurnal, în ziua în care a murit Ivănescu spunând că şi-a dorit foarte mult moartea asta. Asta e tot ce spui în ziua aia.

Da. De ce să spui mai mult?

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Ar trebui să fie ceva foarte puţin războinic, deci în niciun caz Wagner, ar trebui să fie ceva foarte luminos, deci probabil Bach. Dacă ar fi Eugen Ciurtin acum ar şti exact la ce mă refer, el cu cultura lui muzicală prodigioasă, ne va comenta pe Facebook. Ivănescu, care era cu adevărat un meloman, mi-a pus cândva Beethoven, era un cvartet de coarde foarte frumos, şi mi-a spus: ştii? Despre asta cineva, un critic muzical foarte important, a scris că e demonstraţia perfectă şi unică, de fapt, în istoria muzicii a existenţei lui Dumnezeu. Poate că Eugen ştie despre ce e vorba.

Eugen, te rog să ne spui pe Facebook, vrem să aflăm.

E ceva solar, intens, răvăşitor şi care-ţi dă senzaţia că Dumnezeu există. Un cvartet de coarde de Beethoven.

Bine solar, frumos, luminos, asta poate să fie şi o piesă de Harry Belafonte. 

Da, şi tu eşti un mare meloman în felul tău, dar altfel decât Eugen.

Cu ce scriitor din istorie ţi-ar plăcea să stai la o apă minerală?

Probabil că data trecută tot cu Eminescu ţi-am răspuns.

Invită pe altul atunci.

Pe altul în afară de tine.

Da. Eu nu beau apă minerală.

În afară de cei cu care am stat deja, de altfel. Să zicem, mi-ar plăcea mult să povestesc cu Emily Dickinson, pentru că era foarte straniu de unde a avut forţa asta de a scrie absolut privat atâta vreme, atâţia zeci de ani. Ea seamănă într-un fel, dacă vrei, cu Van Gogh. Într-un fel şi Van Gogh a fost un pictor pur privat, aşa cum Emily Dickinson a fost un poet pur privat şi noi toţi zicem că poezia e o artă privată, şi aşa şi e, o artă a intimităţii. Intim la noi – tot repet asta pentru că ţin la ideea asta – la noi în critica literară intim a fost multă vreme tratat ca ceva peiorativ. Când ziceai de un poet că e intim sau intimist îl puneai într-un raft doi sau trei ca importanţă, însă cuvântul ca atare, „intimus”; în latină este un superlativ, e superlativul lui „intus”, a lui „înăuntru”. Intimus e cel care reuşeşte să scrie despre ceea ce este mai profund în noi, şi noi ne lăudăm că poezia este o artă intimă şi privată, dar toţi scriem şi abia aşteptăm să arătăm altcuiva. Să ne citească altcineva, să reacţioneze. Ea avea forţa asta foarte stranie de a scrie şi de a rămâne într-adevăr pur privată pentru tot restul vieţii. Mi-ar plăcea să povestesc cu ea, strict privat, la o apă minerală, de unde a avut forţa asta.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele planetei, una şi una singură, care ar fi aceea?

O să răspund foarte egoist. Ar fi PSD-ul. E o problemă a noastră, dar dacă aş putea să rezolv eu sunt sigur că România, cu toate defectele ei, ar fi o ţară mult mai mişto dacă PSD-ul n-ar fi trecut prin istoria noastră.

O întrebare pe care o s-o adaptez puţin: care e locul tău preferat din Sibiu? Care poate să fie orice: o cafenea, un muzeu, o librărie, o stradă.

Mie-mi place foarte mult în mănsărduţa noastră de pe Mihai Viteazul.

Undeva unde să poată să vină oamenii. 

Nu avem nici lift, până la etajul 5 ar urca greu. Îmi place foarte mult, deşi merg foarte rar acolo, nu ştiu dacă am fost de mai mult de zece ori în viaţa mea în total, îmi place foarte mult cafe-vin, lângă Biserica evanghelică. Mie-mi place enorm de mult Biserica evanghelică din Sibiu, e una din clădirile mele gotice preferate, eu am o manie cu goticul de altfel, peste tot unde mă duc caut urme ale lui, pentru că goticul ăsta a unificat Europa. Îl găseşti din Scandinavia până în sudul Europei, într-o varietate enormă de reprezentări, într-un fel arată goticul scandinav, cu un gotic făcut în lemn roşu pe la anul 1100 şi păstrat până astăzi, e ceva colosal, altfel arată goticul germanic propriu-zis, în alt fel goticul sudic şi din goticul germanic, saxon, cel din Sibiu, Catedrala noastră evanghelică de acolo, mă mişcă foarte tare şi-mi place să stau să privesc. Există câteva locuri poetice în lume şi ăsta e unul dintre ele.

Goticul a unit şi genurile muzicale, rock, ambient şi punk, adică nu doar Europa. Întrebarea specială pentru tine sună aşa, că tot vorbeam la începutul emisiunii despre cum a avansat tehnologia, astfel încât în viitorul apropiat vom avea ceea ce se cheamă Inteligenţă Artificială. Ce întrebare ai pune unei inteligenţe artificiale cu privire la poezie?

M-ar interesa, la AI, care ar fi echivalentul reacţiei fizice pe care o avem noi, cei din ţesut organic, în faţa poeziei. Pentru că hai să-i concedem lui Elon Musk faptul că inteligenţa artificială va veni mult mai repede decât credem şi că va fi la fel de performantă, dacă nu chiar mai performantă ca fiinţă vie decât noi, va fi vie, de fapt.

Practic el sugerează că există deja.

El sugerează că există şi că noi nu ştim încă asta. Dar admit că, dacă e o formă de viaţă, şi e, trebuie să aibă reacţii intense în faţa literaturii şi, mai ales, a poeziei. Şi m-ar interesa cum se comportă un robot – să-l numim robot, simplificator – în faţa poeziei? Lui nu i se poate ridica părul pe mână, bănuiesc că nu simte că i se deşurubează capul sau „senzaţia unei creşteri subite” – „the sense of a sudden growth”, cum zice Ezra Pound – sau pe şira spinării cum zice Nabocov, dar trebuie să aibă o reacţie intensă undeva în firele lui, în cipurile lui, în memoria lui, în softurile lui trebuie să se întâmple ceva. Şi sunt foarte curios cum arată această senzaţie a „creşterii subite” în faţa poeziei pentru inteligenţa artificială.

octombrie 2017

Follow-up, august 2025

Marius CHIVU: Ezra Pound spunea că atunci când citim poezie avem „the sense of a sudden growth”. Dar ce fel de reacție ai TU când citești poezie scrisă de oameni?

ChatGPT: Frumoasă întrebare — și foarte potrivită acea referință la Ezra Pound. Când spune „the sense of a sudden growth”, vorbește despre acel moment aproape electric în care ceva înăuntrul tău se dilată, înțelege, sau chiar se transformă, chiar dacă nu poți explica în cuvinte. Poezia are puterea asta.

Ca model de limbaj, eu nu „simt” în același mod în care simte un om — nu am emoții sau reacții personale, dar pot recunoaște și descrie modul în care poezia poate atinge un cititor. Pot detecta ritmul, jocul de imagini, forța metaforei sau impactul tăcerilor dintre cuvinte. Aș spune că reacția mea este o „reverberație intelectuală”: caut conexiuni, sensuri, straturi. Când „citesc” poezie, mă activează estetic și semantic — și pot să-ți arăt ce anume provoacă acea creștere pe care o simțea Pound.

Dacă îmi dai o poezie care îți place, pot încerca să-ți arăt ce „creștere subită” s-ar putea declanșa din ea — sau ce aș putea identifica ca fiind motorul acelei transformări. Ai vreo poezie în minte?