Radu PAVEL GHEO

„E foarte greu să scrii dacă nu citeşti”

Marius CHIVU: Gheo, nu numai că ne vedem pe internet, dar suntem amândoi izolaţi, eu cel puţin, tu acolo locuieşti, la ţară.

Radu Pavel GHEO: Faptul că locuiesc aici nu înseamnă că nu sunt izolat. Am fost în Timişoara cred că de două ori în ultimele două luni. Ceea ce înseamnă ceva, că stau la vreo doi kilometri de oraş.

De când te-ai mutat acolo?

De trei ani. Când aveau copiii un an şi mi-am dat seama că patru persoane într-un apartament de două camere nu se mai putea. Am căutat tot felul de soluţii, ca să ne putem permite să ne luăm şi o casă cu un pic de spaţiu, aia însemnând o curte în care copiii să poată să alerge relativ liniştiţi. Până la urmă, asta a fost cea mai simplă, de fapt singura pe care ne-o permiteam, ca să putem să rămânem şi în contact cu oraşul. Nu ne gândeam pe vremea aia că o să vină o pandemie şi n-o să mai fim în contact aproape cu nimeni.

Grădină ai?

Nu. Asta la un moment dat ar putea fi o poveste bună chiar de un text, o poveste legată de vestita sintagmă din spaţiul Vechiului Regat, cu „Noi vrem pământ!”. 

Voiam să ştiu dacă cultivi ceva, ceapă de pildă, voiam să facem o întrecere, pentru că eu am o ceapă de un metru înălţime.

Doi metri pătraţi pe care se află vreo zece fire de ceapă, două de roşii, vreo zece de morcovi şi mai sunt nişte chestii care nu răsar, aşa că nu ştiu ce sunt. Alina a vrut să aibă şi senzaţia asta, că punem totuşi ceva, că avem ceva al nostru, dacă tot ai un pic de pământ. Dar e în curte, propriu-zis.

Eu te mai întreb cum ţi-ai petrecut pandemia până acum, ce-a fost greu, ce ţi-a plăcut poate şi apoi începem să discutăm puţin despre noua ta carte.

Multe lucruri nu s-au schimbat, eu lucram şi până acum la calculator şi în general de acasă. Deci stăteam închis în camera mea opt-zece ore pe zi şi lucram. Diferenţa este că înainte puteam să mă relaxez şi chiar să ies după aceea, să plec în oraş, pe când acum am ajuns să mă relaxez şi să ies numai până la „Crucea satului” – şi asta acum – sau până în curte, după care să vin iar la calculator. Şi atunci în loc de opt ore stăteam zece-douăsprezece ore. Cumva mare lucru nu s-a schimbat sau nu simt eu că s-a schimbat ceva, dar e un plus de tensiune pe care-o acumulez în mine. Când mă duc în oraş, am impresia că am emigrat în America sau în Germania, dar aia din idealurile noastre, nu cea reală. Oraş, tramvaie, troleibuze, magazine deschise!

N-aveţi iluminat stradal în sat?

Ba da! Din punctul ăsta de vedere, iluminat stradal, toate şoselele asfaltate, trotuarele schimbate cam ca în Bucureşti, din patru în patru ani, avem coafor de câini printre altele, ca să-ţi dai seama de nivelul la care este satul. E una dintre comunele alea care concentrează o categorie mare din middle-class care vrea să fugă de aglomeraţia oraşului, dar în acelaşi timp să nu se rupă cu totul. E „suburb” american cumva, dar mult mai aproape decât suburbia respectivă. În satul ăsta, acum vreo zece-cincisprezece ani, populaţia era de vreo 5.000-6.000 de oameni. Acum sunt peste 20.000, şi toţi sunt de fapt timişoreni mutaţi aici. De aia ziceam că „Noi vrem pământ!” – aici fiecare petic de pământ e scump.

Poate e timpul să candidezi ca primar.

Uite, zău, n-am nicio abilitate de administrare şi conducere, plus că nu vii într-un sat aşa, ştii şi tu cum e societatea tradiţională. Vii, stai doi-trei ani şi gata, să candidezi ca primar? Dar al cui eşti? Din ce familie eşti? Eşti de-al locului? Eşti măcar bănăţean? – complicat. Îţi trebuie o grămadă de atestate.

A apărut o nouă carte, Un drum cu Ceapă, al doilea volum de proză scurtă din cariera ta, conţine texte mai vechi, mai noi, mai inedite, preluate din diverse locuri unde ai publicat de-a lungul timpului. Am verificat, dar nu mi-a fost clar câte dintre prozele apărute în Numele mierlei, volumul din 2008, se regăsesc aici, oricum destul de puţine. În Numele mierlei se aflau vreo cincizeci de texte, aici sunt vreo treizeci şi ceva. Cum ai gândit conceptual cartea asta, combinaţia dintre vechi şi nou? Ce opreşti, ce reiei, de ce ai reluat anumite texte, de ce nu m-ai întrebat şi pe mine, pentru că unele texte favorite de-ale mele de acolo nu mai sunt aici, cum ai gândit structura?

Acum chiar îmi pare rău că nu te-am întrebat, dacă zici aşa. Eu am avut senzaţia că am făcut o selecţie, un fel de antologie de autor, şi am strâns aici cam ce aş zice eu că sunt cele mai bune texte de proză ale mele din ultimii douăzeci de ani. Povestea e cam aşa: când am avut un moment de respiro, mi-am dat seama că Numele mierlei s-a epuizat de prin 2015-2016, nu se mai găsea. Şi ar fi fost momentul să o reeditez. În momentul ăla de respiro am reluat Numele mierlei şi am recitit-o. M-am gândit că n-aş mai retipări-o, sunt unele texte care nu mă mai mulţumesc şi cred că ştii şi tu că sunt unele acolo aşa şi aşa. La volumul ăsta am sacrificat puţin conţinut în favoarea formei. Că le-am intitulat „50 de clipuri vesele şi triste” şi am vrut neapărat să fie cincizeci. Sunt ca un fel de set cu cinci CD-uri, cu câte zece piese. Dacă ar fi fost pe bune, cred că ar fi trebuit să fie vreo treizeci și cinci de clipuri.

Acum am recitit şi am făcut o altă selecţie mai dură şi din Numele mierlei cred că mi-au rămas unsprezece sau douăsprezece şi restul de vreo douăzeci sunt texte care au apărut în diverse reviste – sunt texte pe care, dacă voia cineva să le citească, nu avea unde. Uite, am scris o povestire bună acum cincisprezece ani, a apărut prin revista Orizontul sau în Noua literatură, care nu mai apare, sau în Dilemateca a apărut unul mai lung, „Manifest”.

Citind cartea asta, amintindu-mi anumite texte, altele părându-mi-se că mi le amintesc, deşi nu sunt convins că le-am citit, mi-am dat seama că e foarte omogenă. Adică, recitind ce-am scris despre Numele mierlei, am regăsit totuşi multe din formulările de acolo încă valabile, actuale pentru cartea asta, şi anume mixul ăsta de scene, dialoguri, întâmplări, societatea românească post-aderare la UE, cu acei ţărani, orăşeni de cartier, funcţionari, mici politicieni, pe de o parte, pe de altă parte, copii şi adolescenţi. Şi aş vrea să te întreb dacă eşti conştient cât de mult ai scris la viaţa ta despre copii şi adolescenţi.

Acum, dacă spui tu, da. Adevărul că aia a fost una dintre cronicile cele mai bune pe care le-am citit despre Numele mierlei, cronica ta, şi probabil că avem fiecare nişte teme obsesive, teme favorite pe care le reluăm fără să ne dăm seama. Volumul ăsta e de fapt o selecţie dintr-o selecţie. M-am uitat la un moment dat prin fişierele din calculator şi aveam vreo patruzeci, cincizeci de texte pe care le-aş fi putut include, apărute în reviste, antologii, suplimente de literatură, din care am selectat un anumit număr de texte, din care după aceea Alina a făcut o altă selecţie – selecţia selecţiei – şi au mai picat câteva. Cam astea sunt ce am considerat eu că ar fi cele mai relevante.

Povestea cu copilăria şi adolescenţa ţine probabil – nu vreau să zic defect – de faptul că eu m-am maturizat greu şi spaţiul copilăriei şi al adolescenţei este unul în care am impresia că încă mai pot găsi poveşti nu neapărat personale, dar poveşti care după aia deschid lumea. Că, de fapt, atunci te formezi şi s-ar putea ca tot traseul pe care îl ai în viaţă să-şi aibă în esenţă rădăcinile acolo. Şi atunci sunt anumite puncte care te marchează şi pe care cred că le-am marcat şi în povestiri. Iar în Noapte bună, copii!, cam asta a fost şi miza cea mare, copilăria şi maturizarea cu deziluziile ei. 

Spuneai mai devreme că ai multe texte adunate şi mă gândeam că, din generaţia noastră, sunt câţiva scriitori care scriu scurt şi foarte scurt. Tu eşti unul dintre ei, de pildă proza „Un drum cu Ceapă”, care dă şi titlul cărţii, este una dintre cele mai mici din carte. Florin Lăzărescu iarăşi scrie scurt şi foarte scurt, Călin Torsan, Sorin Stoica scria la fel. Pe de altă parte, tu, spre deosebire de cei menţionaţi, ai nişte romane tip cărămidă. Cum eşti în stare să lucrezi ani în şir la romane de cinci-șase sute de pagini, şi în acelaşi timp să te descurci pe spaţii atât de mici? Pare o contradicţie de gen aici, şi anume autorul care e bun doar pe spaţii mici şi altul are nevoie de sute de pagini să se desfăşoare.

Nu ştiu dacă fac în mintea mea deosebirea. Bine, evident fac deosebirea, dar nu e ca şi cum aş avea un gen favorit. În primul rând, e vorba de două romane, n-am scris ca Dostoievski, sau în spaţiul nostru românesc Nicolae Breban, zece-douăsprezece romane, toate de patru-cinci sute, o mie de pagini. Sunt două!

Bine, eşti la jumătatea vieţii!

La vârsta mea şi chiar la vârsta ta, Cehov era deja mort şi lăsase în urmă mii şi mii de pagini care au rămas şi acum. Oricum, măgulitor, „jumătatea vieţii”. Dar scrierea romanului cere de fapt o pregătire lungă, o construcţie elaborată şi abia după aceea, cel puţin în cazul meu, începe scrisul propriu-zis, pe care eu de fapt îl fac tot pe bucăţi, mărturisesc acum. Trebuie să am în minte tot romanul, bucată cu bucată, nu neapărat de la o scenă la alta, dar măcar de la o parte la alta, şi după aceea scriu, evident păstrând continuitatea, dar tot aşa, pe bucăţi. N-aş putea spune că atunci când scriu un roman de patru sute de pagini stau şi scriu douăzeci-treizeci de pagini într-o zi, că nu pot s-o fac. 

Pe când la o povestire, o dată că lucrez mai puţin – nu mai puţin intens, dar mai puţin –, există câteodată o idee care chiar se pretează la o scenă, cum ai spus tu că e „Un drum cu Ceapă” sau la o povestire un pic mai lungă, pentru că atât îţi permite subiectul, care e păcat să se piardă.

„Un drum cu Ceapă” e genul ăla de povestire – şi tu ştii foarte bine – despre care foarte mulţi vin la tine şi spun că nu se întâmplă nimic în ea şi n-au înţeles-o. Şi pe mine, sincer, mă scoate din minţi chestia asta. Astfel de cititori nu au bănuiala că problema e la ei, ci presupun că tu n-ai fost în deplinătatea facultăţilor mintale să publici un asemenea text. Adică nu-şi imaginează că problema e cumva în altă parte. Cum teai riscat să dai titlul cărţii tocmai preluând de la o povestire unde aparent nu se întâmplă nimic? Ţi se pare că rezumă toată colecţia ta de proză, de schiţe, de clipuri?

Da, să ştii că da. Ăsta ar fi motivul principal. E un text care nu este nici comic, nici dramatic-trist, e undeva la mijloc şi cumva spune ceva despre personajele – aş vrea să fie chiar oameni, cât mai vii – care populează textele respective. Ăsta ar fi motivul principal. Dar a mai fost un motiv care ţine de onestitatea scriitorului cumva. Ăsta e unul dintre textele care au apărut în Numele mierlei: am vrut ca titlul cărţii să fie într-adevăr selectat dintr-una din prozele din Numele mierlei, ca pe cititorul avizat să-l avertizeze că o parte din volumul respectiv se regăseşte aici. Pe de altă parte, cititorul neavizat n-are de ce să fie informat, el n-a citit Numele mierlei, e ca şi cum ar lua cartea asta nouă.

L-ai menționat mai devreme pe Cehov, un nume care e repetat şi de Ştefan Agopian în recomandarea de pe coperta a patra, e un autor care e încă foarte des invocat, e un autor care e un superlativ absolut atunci când vorbeşti despre proza scurtă. Cum îl reciteşti? Te simţi influenţat de el, l-ai citit la timp, l-ai descoperit târziu? Care e relaţia ta cu Cehov şi dacă e exactă comparaţia, dacă ţi se pare justă.

Aş vrea să fiu modest acum. Mi-aş dori, aspir spre împlinirea comparaţiei respective, adică mi-ar plăcea să ajung să trezesc cititorilor în minte asociaţia asta cu Cehov. Pentru mine, Cehov este unul dintre maeştrii literaturii din toate timpurile. E unul dintre acele cazuri de scriitori care n-au dat niciun roman semnificativ. 

„Dramă la vânătoare” e considerată o nuvelă mai lungă. Dar, în istoria literaturii în general, nu doar cea din secolul al XX-lea, e unul dintre scriitorii peste care nu poţi sări când faci un top. E mult deasupra autorilor cu romane grele scrise în epoca respectivă, după părerea mea chiar şi cu greii romanului modern l-aş pune să întreacă fără probleme. Aici e ceva, chestia aia, banală la prima vedere, a umanităţii personajelor şi întâmplărilor din texte, pe care nu o poţi teoretiza şi nu-ţi iese dacă nu ştii cum s-o faci sau nici nu ştiu dacă ştii cum s-o faci. Scrii. Nu cred că Cehov, de exemplu, teoretiza foarte mult.

Şi tu ai aici, ca şi în Numele mierlei, un fel de mică comedie umană, românească să zicem, dar spre deosebire de Cehov, care călătorea foarte mult şi avea contacte umane zilnice cu tot felul de oameni, intra în contact prin natura meseriei lui cu tipologii variate, tu unde întâlneşti oamenii ăştia despre care scrii? Te întreb asta mai ales pentru că acum trăieşti în locul acela şi nu mă gândesc că mergi pe uliţă seara intrând în vorbă cu vecinii, consătenii. Pe de altă parte, tu ai o ureche foarte bună, se simte că auzi şi acumulezi, depozitezi replici, dialoguri şi cred că mergi într-o oarecare măsură pe autenticitatea asta, mai ales că, în câteva proze, apare un personaj cu numele tău, apare un alt personaj cu numele Alinei, deci nu cred că-ţi pui genul ăsta de problemă de a masca realitatea care te inspiră. Deci: unde mai auzi oamenii ăştia? 

În ultimii ani n-am prea avut timp să-i aud. Înainte circulam prin Timişoara, prin oraş. E la o scară foarte mică faţă de ce făcea Cehov sau ce face în general scriitorul. Cred că experienţa acumulată şi contactele cu oamenii, cu cât mai mulţi oameni, te ajută să-ţi poţi dezvolta universul ăsta uman, ficţional. Îi zicem noi ficţional, dar de fapt personajele alea vin de undeva. La un moment dat se construiesc în mintea scriitorului pornind de la ceva real. Sunt câteva povestiri care sunt legate de bazar, este un bazar în Timişoara care este fermecător. 

Apoi, mai există un loc care e numit aici, nu foarte corect politic, „Fâşia Gaza”. Pentru că e o bucată de stradă, pe vreo două sute de metri, o aglomerare de spaţii aflate în proprietatea unor cetăţeni români, arabi de origine, şi care sunt închiriate şi sunt tot felul de buticuri. Acolo am văzut-o şi pe chinezoaica de la care pornea o anumită povestire, „Frumos”. Nu toată scena, jumătate din ea e ficţionalizată, dar evident de acolo a pornit povestea. Ştii foarte bine cum se construiesc poveştile, pornind de la un grăunte de realitate. Spaţiile rurale la noi nu sunt încă exploatate pe deplin, mai ales ruralitatea actuală, care nu mai este întru totul rurală, încearcă o modernizare sau e cuprinsă de o modernizare grăbită, păstrând bucăţi de spaţiu tradiţional. La noi pe stradă, de exemplu, puştanii umblă cu cele mai noi şi mai moderne mijloace de transport.

Aveţi şi voi ATV-uri?

ATV-uri sunt foarte multe. Hoverboard-uri din alea pentru puştani. În acelaşi timp, când bate puţin vântul, simţi miros de balegă de vacă, pentru că mai sunt oameni, nu foarte mulţi, care cresc vaci, care mai cultivă pământul, poţi să cumperi lapte proaspăt pe care trebuie să-l fierbi; în schimb, în jur roiesc BMW-urile, ultimul model, Mercedes-urile, există aici şi un colecţionar de Mercedes-uri, după câte am aflat, pornind de la cele de epocă. Ceea ce e foarte fain într-un fel.

Copiii şi adolescenţii din textele tale sunt uneori puşi faţă-n faţă cu descoperirea Occidentului. Sunt tineri, încă n-a venit revoluţia, sau a venit, dincolo de asta e şi o nostalgie faţă de cultura pop de atunci sau imediat de după. Dar asta ştiam dintotdeauna, de ataşamentul tău faţă de cultura populară. Văd că-ţi place să scrii în continuare despre treaba asta şi mie-mi place să te citesc. N-am o întrebare propriu-zisă, poţi să glosezi pe marginea temei.

Aş putea să elaborez multă vreme şi poate să spun şi prostii. Treaba asta ţine pe de o parte de extracţia mea rurală. Eu am crescut la ţară, în ceea ce priveşte cultura am început chiar cu cultura populară, în sensul românesc al cuvântului, cu muzică populară, cu dansuri populare. Apoi am descoperit cultura pop prin intermediul prietenilor veniţi de la oraş, care veneau la bunici de obicei vara. Ăsta ar fi unul dintre motive, faptul că n-am simţit niciodată că fac parte dintr-o elită, pentru că în satul tradiţional nu există o elită propriu-zisă a ţăranilor. Există nişte ierarhii, dar alt tip de ierarhie. 

Apoi, eu am fost cititor şi într-o vreme şi scriitor de SF, pasionat încă. Una dintre ţintele scriitorului de literatură aşa-zis populară este să ajungă la un public cât mai larg. Cumva, atunci când m-am modelat eu ca cititor şi poate şi ca scriitor, m-am gândit şi mi-am dorit ca textele mele, dacă vor ajunge vreodată la un public, să fie la un public cât mai larg. Deşi admir proza de tipul experimental, în mintea mea, ideea este ca un text pe care-l scriu eu să poată fi citit de un ins cu minimă educaţie, dar care citeşte, şi să-l poată impresiona, să-l poată marca.

La nivelul polarizării societăţii româneşti, va trebui să scriem cu toţii pentru un cititor cu educaţie cât mai mică!

Există un avantaj în dezavantajul scriitorului român, care are un public extraordinar de restrâns. Despre asta ai scris de multe ori şi cu mult năduf şi rezonez cu tine. Avantajul ar fi că publicul ăsta restrâns e în mare parte totuşi mai educat decât publicul larg din altă parte, deci cumva poţi să-ţi permiţi să ridici ștacheta la proză, pentru că cei care te vor citi te vor înţelege. 

Şi mai e ceva cu cultura pop: mie-mi place cultura pop! E ceva care leagă mai degrabă oamenii, chiar la nivel global, să zicem. Am o snoavă legată de asta, o poveste spusă de Alina de altfel. De exemplu, gândeşte-te că rafinaţii consumatori de muzică simfonică sau de operă sunt puţini şi probabil că se cunosc între ei oricum şi e mai puţin probabil să faci conexiuni la întâmplare cu oameni pe stradă, peste graniţă, pornind de la Traviata. 

Alina a fost la un moment dat în Franţa, n-are importanţă contextul, unde era o adunare internaţională de inşi. Au fost invitaţi la o cină festivă unde s-a spus că o să fie şi un gâteau – un tort. Şi i-a scăpat o poantă pe care ea a învăţat-o de la mine şi eu am învăţat-o de la televiziunile iugoslave, de la un sitcom „Allo ‘Allo! The Gâteau from the Château”, un sitcom difuzat de BBC şi preluat de iugoslavi, o comedioară. În momentul ăla, un tip un pic mai în vârstă ca ea, dar nu cu mult, a deschis ochii larg şi a zis: „De unde ştiţi voi de alo, alo?”, că ştia că-i româncă. E o chestie de care ştie toată fosta Iugoslavie, o ştiu toţi cei din Banat, o ştiu britanicii, pentru că e un sitcom, cum era şi Cheers, cum e Seinfeld. Deci o referinţă la Seinfeld te leagă mai uşor de oricine de pe glob decât o referinţă la Andrei Rubliov.

Că tot vorbim de cultură populară, cred că multe dintre scenele tale ar putea deveni, într-un climat potrivit, scurtmetraje interesante. Mi-am amintit că, la un moment dat, „Pregătiri de nuntă” fusese transformată într-un scenariu cu care ai câştigat un concurs la HBO acum nişte ani. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat.

Nu l-am câştigat. Era o finală în care erau alese trei scurtmetraje pe lista scurtă. Trei scenarii. Al meu a fost unul din cele trei, dar n-a fost primul dintre cele trei. Şi după aia nu s-a mai întâmplat nimic. Am vorbit în momentul ăla cu doi regizori care m-au sunat, dar a rămas totul în suspans, o dată pentru că probabil că e mai greu să comunici dacă nu eşti în Bucureşti, dezavantajele centralizării, şi unii au vrut să se întâlnească cu mine, dar n-aveam cum, eu eram aici şi ei acolo. Eu am în minte ideea asta că discuţi mult mai uşor cu un om faţă-n faţă la o bere, la o cafea. Nu s-a realizat nimic pentru că n-am creat o conexiune cu cineva.

Acum nu mai e atât de complicat, pentru că zborurile sunt ieftine, ajungi repede, poţi să bei o cafea la prânz şi să pleci după-amiaza. După ce trece pandemia.

Eu o singură dată am scris o piesă de teatru care a fost pusă în scenă şi mi s-a părut că e OK. Dincolo de vizibilitatea mai mare, evident – sau presupun, că nu ştiu cum stă cinematograful românesc, cred că oricum nu grozav –, nu ştiu dacă un regizor nu trebuie să trădeze un pic sau chiar mai mult textul ca să poată să facă filmul în viziunea lui.

Şi ce, îţi pasă?

Nu-mi pasă, dar nu scriu gândindu-mă la asta, pentru că nu-mi dau seama ce ar putea să iasă din toată povestea. Aş fi curios, după ce trăiesc prima dată experienţa, să-mi dau seama ce s-a întâmplat. Dar n-a fost cazul, deocamdată.

În ăştia patru ani de când eşti tătic de doi copii – şi-mi imaginez că viaţa nu a fost tocmai uşoară din punctul de vedere al timpului şi al scrisului –, ai publicat mai mult decât mine, adică ai două cărţi. Zi-mi şi mie: cum reuşeşti?

Am chiar trei cărţi! Prima în ordine cronologică a fost Disco Titanic. Pe aia am terminat-o cu o săptămână înainte de naşterea copiilor. Deci faptul că a apărut după ce s-au născut ei nu e relevant.

După aceea, în 2017 a apărut cartea pe care am scos-o din teza de doctorat şi care era scrisă din 2014 şi redactată din 2015. Iar a treia ar fi exact volumul ăsta de proză scurtă, din care între 2016 și 2020 nu cred că s-au adunat mai mult de douăzeci de pagini în volum. Deci în ritmul ăsta, douăzeci de pagini în patru ani.

Legat de activitatea ta de traducător, ce mai faci cu genul de munci care nu se văd şi care-ţi fac plăcere? Ştiu că-ţi place să traduci.

Traduc. Chiar am o traducere pe care ar trebui s-o termin în două luni, sper c-o termin. 

Ne spui şi ce?

Da. E lejeră şi nu e lejeră în acelaşi timp. E al doilea volum din Memoriile lui David Lodge. A apărut acum câţiva ani Născut într-un ceas bun şi între timp el a publicat un al doilea volum care acoperă perioada ulterioară de timp, care include şi apariţia celui mai cunoscut roman al lui, Ce mică-i lumea!. Asta ar trebui să termin până la sfârşitul lui august. Sunt vreo patru sute de pagini de amintiri în stilul lui, cu un uşor cinism şi cu un anumit tip de etică care în romane nu se vede atât de bine, în Memorii se vede mai bine. Etica vine, evident – şi o ştie şi el –, din educaţia lui catolică, el fiind catolic practicant.

De citit de plăcere mai ai vreme?

Nu foarte mult. De aia citesc proză scurtă. Uite avantajul prozei scurte. Poţi să citeşti într-un relaş de o oră și ceva. Acum mi-am dat seama mult mai clar că scrisul merge mână-n mână cu cititul. E foarte greu să scrii dacă nu citeşti. Cumva astea două sunt legate ca un fel de circuit electric, eşti în lumea respectivă şi scrii, iar scrisul tău e legat de citit. Nu neapărat pentru că te influenţează ce ai citit, ci te impulsionează faptul că şi alţii au scris şi au scris foarte fain şi te mobilizezi şi tu. Am cam recitit Carver.

Ca o ultimă întrebare, în chip de încheiere, m-am gândit la un joc de imaginaţie pe care l-am extras din chestionarul emisiunii mele „All you can read”. Întrebarea e următoarea: dacă ai putea trăi pentru o vreme într-o carte, în ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti?

Simplu: Maestrul şi Margareta, a lui Bulgakov. E cartea mea reper.

În apropierea unui personaj anume?

Cred că în apropierea Maestrului. Deşi asta ţine mai degrabă de firea noastră livrescă. Dacă mă gândesc acum, nu cred că era un ins foarte uşor de suportat. Era rus, psihotic şi cu antecedente nu foarte clare, în închisoare, lagăr.

martie 2021