„Ironia e una dintre puţinele arme care-mi sunt la îndemână”

interviu cu Radu PARASCHIVESCU

Marius CHIVU: În ultimii ani ai o medie de cam două cărți pe an.

Radu PARASCHIVESCU: Aproape. Încerc să mă stăpânesc.

Le-am numărat, cred că mi-au ieşit peste 20 de cărţi originale, în afara antologiilor, a volumelor coordonate şi a altor tipuri de cărţi pe care le-ai îngrijit la Humanitas. Până în momentul acesta sunt peste 20 de cărţi, proză scurtă, eseistică, publicistică, romane, nu mai vorbesc de traduceri. La ce număr ai ajuns la traduceri?

Sunt pe la 120, cred că am trecut un picuţ, şi lucrez în continuare. E unul dintre angajamentele nerespectate. Am promis de câteva ori cu martori care-mi sunt dragi că n-o să mai traduc, că o să mă investesc cu totul în scris, şi n-am putut. N-am putut pentru că-mi place. Asta e o meserie pe care nu prea o faci pentru bani, mai ales în România, o faci fiindcă-ţi place, o faci fiindcă ai un public care te citește ca traducător, oameni care ţin la traducerile tale. 

Nu sunt singurul în situaţia asta şi probabil că şi alţii fac lucrul pe care-l fac eu când deschid o carte: dacă e un autor străin, mă uit să văd cine a tradus. Dacă văd că e o traducere a Luanei Schidu, de pildă, ştiu că va fi o reuşită. Am dat un nume. Sunt mult mai multe. Pe lângă asta, sunt autori cărora nu le rezist. Nu doar editorilor care mă îmbie, ci autorilor la care ţin enorm, din care am tradus deja câte şase-şapte, poate chiar zece cărţi, şi atunci îmi încalc de fiecare dată promisiunea. Mi-amintesc de ea, îmi spun: da, ştiu că în 2012 am spus că n-am să mai traduc, ştiu că am reînnoit angajamentul în 2014 şi iată-ne în 2022 cu promisiunea călcată în picioare, nerespectată.

Bănuiesc că în momentul acesta chiar traduci ceva.

Da, traduc tot timpul. Acum traduc Teoria corzilor, a unui autor american celebru, am un lapsus acum, dar o să-mi aduc aminte. Şi mai am pe masă vreo doi autori, The secret garden, va fi o versiune nouă, aştept să vină următorul Jonathan Coe, nu mă îndoiesc că va apărea, şi am în plan, dar pentru anul viitor, un Richard Forbes, Canada. Bănuiesc că mă va pândi la un moment dat un Stephen Fry – din ce ştiu eu, rescrie Odiseea, varianta de accesibilizare asezonată cu umor britanic. Cum a făcut şi la celelalte. Şi cred că tot mie îmi va reveni. Şi dacă Magda Mărculescu va considera necesar să publice şi romanele lui Stephen Fry, începând cu Hipopotamul şi Mincinosul – Mincinosul ar fi o reeditare, dacă ar fi să fie, eu am tradus-o în 2009 pentru Humanitas –, atunci mă voi înhăma. 

Stephen Fry mi-este drag şi ca actor, şi ca autor de emisiuni radio, avea o emisiune – nu ştiu dacă mai are – despre calambururi, mi se pare ceva minunat, şi ca explorator, ca psiholog, ca om care face o mulţime de lucruri. Interesant este că toate pălăriile astea îi vin bine. Că pe unii nu-i prind anumite ipostaze. Pe el par să-l prindă toate: şi cea de actor, şi cea de romancier, şi cea de om care desluşeşte mitologia pe înţelesul tuturor. Prin urmare, da, sunt ocupat bine.

Dacă tot am început în forţă cu traducerile, să rămânem un pic aici. De ce ar citi un traducător alte traduceri? Adică ai avea acces direct la originale. Îmi imaginez că în cazul autorilor care-ţi plac aşa procedezi.

Sigur. Dacă vorbim de engleză şi franceză. Pentru că altfel, dacă vorbim de rusă, germană, nu. Nici eu nu ştiu de ce. Pentru că, uneori, traducătorul e de încredere şi ştiu că mă pot livra lecturii fără riscuri, alteori nu găsesc originalul, sau sunt încă cititor brontozaur.

Sau traducerea ajunge mai repede la tine decât originalul.

Traducerea ajunge mai repede. Citesc şi acum. Acum am citit, dar să nu mă pui să-mi amintesc ultima traducere din spaţiul anglo-american că n-o să-mi aduc aminte. Însă am avut o perioadă când evitam traducerile, pentru că pe vremea aia redactam masiv şi îndreptam masiv şi mă luam cu mâinile de cap, tot masiv. Găseam nişte enormităţi.

Făceai şi o cronică a traducerilor, la un moment dat.

O, da, prin 2004 până prin 2007 la „Idei în dialog”, la revista lui Horia Patapievici. Dar atunci aveam şi normă de redactor şi mă loveam de tot felul de aberaţii, inepţii, formule netrecute prin filtrul gândului, din ce-mi dădeam eu seama, ceea ce m-a îndepărtat o vreme. Deci o vreme m-am temut să pun mâna pe traducerile din engleză şi din franceză pentru că mi se părea că acolo stau cuibăriţi tot felul de balauri care sar la mine. Dar după aia mi-a trecut. Aveam şi încă am mici ticuri de chiţibuşar, când văd într-o frază că traducătorul trece de la perfect compus la perfect simplu şi înapoi la perfect compus, îmi vine să-i dau un ghiont. Dar sughit şi trec mai departe. Altădată n-o făceam, altădată eram inclement.

Dar ştii că asta nu este doar o meteahnă a traducătorului. Şi autorii români fac asta.

Am văzut, da. Adică: „deschise uşa şi a aprins lumina”. Astea sunt lucruri care pe mine mă crispează, îmi fracturează lectura. Dar între timp m-am mai îmblânzit, am spus că important e, totuşi, ce citeşti acolo, ce se întâmplă, aşa că m-am reîmprietenit cu traducerile. Repet, sunt traducători pentru care pariez, ca Cerasela Barbone, dau un exemplu din italiană. Foarte bună, iau cu toată încrederea. Marin Mălaicu-Hondrari, pe care-l ştim amândoi, citesc traducerile lui, chiar am terminat săptămâna trecută şi am şi prezentat la podcast În toate a fost frumuseţe, a lui Manuel Vilas. Sunt legat în continuare de traduceri şi nu cred că o să mă despart vreodată de ele, deşi îmi dau seama că nu mă îndrept spre tinereţe. Dimpotrivă. Timpul meu se subţiază, se împuţinează, dar e o renunţare pe care încă nu sunt dispus să o accept.

În puţinele traduceri pe care le-am făcut, mi s-a părut că o traducere are mare legătură cu stilul tău de a scrie, dacă eşti scriitor de literatură, în măsura în care intri altfel în stilistică, felul în care vezi o carte cum e construită. Ți s-a întâmplat ca un autor să te influenţeze sau să-ţi dea idei ucând lucrezi foarte aproape de el în traducere şi să se decanteze cumva ştiinţa aceea acumulată în propriul tău scris?

Cred că există nişte influenţe inevitabile, îmi dau seama în momentele de autolatrie în care-mi recitesc traducerile, aşa, câte o pagină-două. Şi după aia recitesc şi cărţi scrise de mine, tot o pagină-două. Şi descopăr acolo mici contaminări, sper că sunt mici. Descopăr câte un sâmbure din Jonathan Coe, de exemplu, vorbesc de autorii care mie-mi sunt foarte apropiaţi. Din Jonathan Coe am tradus şapte cărţi. Mai descopăr din când în când câte o undă de Julian Barnes, o undă discretă. Din Barnes am tradus zece cărţi. Ăsta este recordul meu în ceea ce priveşte cărţile unui autor. 

Poate la început era ceva acolo şi din David Lodge, că şi din el am tradus mult, dar David Lodge aş spune că, dacă m-a influenţat, n-a făcut-o în romane, în proză, a făcut-o mai degrabă în cărţile de publicistică. Probabil că se găsesc acolo mici… nu neapărat tehnici, dar mici muguri sădiţi în mine de romanul de campus universitar, de exemplu, pentru că ele sunt primele pe care le-am citit de la David Lodge. Cam aşa. Dar încerc să-mi păstrez schizoideea, traducătorul să fie una, scriitorul alta, să nu se întrepătrundă şi mai ales să nu-i fac pe autorii traduşi să semene cu mine şi să semene între ei. Pentru că fiecare are stilul lui, are amprenta lui. În momentul în care Rushdie seamănă cu Jonathan Coe, e foarte grav. Indiferent cine ar fi traducătorul, dar cu atât mai grav dacă traducătorul aş fi eu.

Pe parcursul traducerii, obişnuieşti să intri în corespondenţă cu autorii? Ţi s-a întâmplat?

Foarte rar am făcut-o, cred că de vreo două-trei ori. Au intrat autorii în corespondenţă cu mine, câtă vreme am avut de-a face cu autori români. Pentru că am tradus cărţi străine ale unor autori români. Ştiu că Aurora Cornu m-a întrebat unu-două lucruri cum rezolv acolo, i-am spus şi a fost foarte mulţumită. Am avut un pui de corespondenţă cu Petru Popescu, care e exigent din fire, sau cel puţin era acum 20-25 de ani, şi care, tot aşa, m-a tatonat pe câteva direcţii. Dar, în rest, nu simt nevoia, deşi poate că ar fi util. 

E adevărat, nici n-am avut mari crampe, mari probleme de genul ăsta, de dileme, de nelămuriri, de ambiguităţi enorme care să mă deruteze în aşa fel încât să nu mai ştiu să duc fraza mai departe. Nu. Am simţit nevoia uneori s-o fac, dar n-am făcut-o, şi nu ştiu dacă a fost sau nu o greşeală. Lui Rushdie i-am tradus Midnight’s Children şi acolo erau o mulţime de racorduri culturale, etnografice, mitologice, de mitologie locală, de istorie a Caşmirului, a Pakistanului, a Indiei. Poate că acolo un mic ghidaj ar fi fost util. Când Rushdie a venit în România, n-a mai fost cazul, că traducerea apăruse deja de vreo nouă ani.

Ai avut vreodată curiozitatea, nu neapărat nevoia, de a compara în timpul lucrării la o traducere sau de a verifica traduceri în alte limbi? De pildă, cea franţuzească la o carte englezească sau viceversa?

Nu. Pur şi simplu nu. poate că ar fi fost un lucru sănătos, dar: 1) nu mi-a venit ideea; 2) dacă mi-ar fi venit, m-aş fi gândit: „Bun. Şi?”.

Uneori poţi să iei o sugestie, de exemplu, „Cum au făcut francezii să traducă titlul ăsta?”.

Asta am făcut-o, la titluri asta am remarcat, şi la titluri nu eu, dar editorul a recurs la varianta franceză sau italiană la cărţi traduse de mine. Jonathan Coe a scris o carte pentru copii care în original se cheamă The broken mirror. Italienii i-au spus Lo specchio dei desideri şi Polirom a preluat sugestia italiană şi i-a spus Oglinda dorinţelor. Deci n-a mai fost The broken mirror. 

E cam altceva, nu?

E altceva. Poate, cine ştie, s-o fi gândit că a existat un film Oglinda spartă, după Agatha Christie, deşi şi acolo era The mirror crack’d from side to side, e altceva. E destul de improbabil, un film după Agatha Christie și o carte pentru copii de Jonathan Coe. Dar aia a fost sugestia editurii, care a spus: nouă ne place titlul ăsta al italienilor, pentru că, într-adevăr, reflectă conţinutul, că e povestea unei fete, chiar e OK felul în care au gândit ei, că e o fată care are un ciob de oglindă în care se uită şi lucrurile nu mai arată deloc aşa cum arată în realitate ˗ realitatea e prozaică, cenuşie, urâtă, în ciobul ăla de oglindă ai o lume ideală, o lume cum i-ar plăcea copilului să o vadă. 

Şi a mai fost ceva, mi se pare că un Frederick Forsyth, era un titlu cu ceva legat de Războiul Rece, de Kremlin, lucruri din astea, că Forsyth a fost şi corespondent de război. Nu mai ţin minte titlul în engleză, nu l-am luat pe cel în engleză, am luat un titlu cred că din franceză şi a apărut Manifestul negru, pe care l-am tradus cu Cornelia Bucur. Au fost trei-patru titluri de genul ăsta preluate din alte ţări.

În anii în care ai făcut cronica traducerilor ţi-ai stricat vreo prietenie?

Nu, pentru că am ales în general traduceri bune, pe de o parte ca să nu-i descurajez pe tinerii traducători care s-ar simţi crispaţi citind o asemenea cronică, pe de altă parte pentru că am prins traduceri foarte bune. E adevărat, am fost sincer. Adică acolo unde am observat o hibă mică, să spunem, am remarcat-o. Adică n-am lăudat despletit, n-am spus „am căzut în genunchi, am fost în extaz de la cap la coadă”, am spus: traducerea e minunată, aici am eu nişte îndoieli, dar în general cronicile au fost bune. Unele elogioase, într-adevăr. N-am stricat nicio prietenie, dar e adevărat că nici nu mi-am făcut prieteni noi. 

Dar ţin minte că şi Horia mi-a spus la un moment dat „Mi-a plăcut că ai spus acolo că traducerea e minunată, dar are două biluţe…”, diminutivat, ca să se ştie că n-au fost greşeli grave. Nu ştiu dacă era singura rubrică de traducere, dar a fost o rubrică pe care am încercat s-o fac atractivă, atrăgătoare. Adică să nu discut despre strategii de traducere, limba sursă, limba ţintă, grupuri logico-ritmice, prostii de genul ăsta, că nu le citea nimeni. Şi am încercat în acelaşi timp să vorbesc despre strădania traducătorului fără să povestesc cartea, pentru că asta ar fi fost stupid.

Prilejul discuţiei noastre este a patra ta carte de publicistică, Noi suntem români, nimeni nu-i perfect.Nu te-ai gândit niciodată să scoţi o cărticică cu cronicile la traduceri, ca un fel de ghid, ca un fel de discuţie despre limbaj?

Nu. Sincer. Au rămas în „Idei în dialog”. Sincer, nu m-am gândit. Adică, şi aşa am adunat tot felul de texte, pe risipite şi pe care publicul care citeşte în continuare carte în varianta clasică n-avea de unde să le găsească, sunt unele texte care apar numai online, iar la aşa ceva nu m-am gândit, că mi s-a părut că n-ar fi avut mari virtuţi pedagogice sau tehnice pentru traducători şi ar fi fost doar un exerciţiu de autoiubire.

Noi suntem români, iată, încă un titlu poate miss-leading, poate pentru unii, care ar vrea să găsească nişte elogii aduse neamului.

E aici şi paranteza.

Texte publicate probabil în parcurs de un deceniu. New Money, Esquire şi Dilema Veche.

Dacă extinzi şi spre Esquire, îţi dă un deceniu. Însă eu am luat de acolo doar două-trei texte care mi s-au părut publicabile acum, la câţiva ani după ce apăruseră în revistă. În rest însă, sumarul este compus din texte apărute în ultimii doi ani. Câteva sunt din Dilema, le-am cerut voie lui Sever şi lui Ionuţ Ancuţescu. La New Money scriu de vreo cinci ani, o dată la două săptămâni, la Dilema scriu din când în când, când mă îmbie vreunul dintre colegii tăi, şi nu refuz. De fiecare dată întreb: dar nu-i cam repede de la precedentul text, că eu nu sunt rubricant. Mai scriu din când în când. Şi mi se spune: nu, nu. Astea sunt textele. 

Noi suntem români e adevărat, are un titlu jucat, pentru că are şi o paranteză care-ţi atenuează un pic entuziasmul naţional. Noi suntem români este titlul unui cântec patriotic celebru, e un cântec care se aude pe la petreceri, mai ales dacă la petrecerea aia e şi un invitat străin care, de la un punct al beţiei încolo, e privit ostil şi e considerat duşman, deşi el vine cu gânduri bune şi câteodată mai şi plăteşte şi masa, şi programul de instruire pe care-l organizează pentru români, pe banii străinilor. Însă între sarmale şi mai ştiu eu ce cozonac cu mac, apare povestea asta. Cineva dă tonul. Sigur, între timp s-a băut. Deci cineva dă tonul şi toată lumea e transportată pe aripile elanului patriotic, mai ales că „noi suntem aici pe veci stăpâni”, adică aveţi grijă, voi ăştia finlandezi, turci, nu vă puneţi cu noi. Suntem ospitalieri, aşa ne ştie lumea, dar până la ţărişoară. Dacă vorbim de ţărişoară, suntem români şi mai ales stăpâni. 

Şi am simţit nevoia parantezei „nimeni nu-i perfect”, tocmai ca o contrapondere la entuziasmul din titlu. Nimeni nu e perfect, o ştii şi tu, o ştie multă lume, este replica finală din Some like it hot, un film pe care-l recomand – chiar dacă are mai mult de jumătate de veac, e un film al unui regizor fascinant, Billy Wilder. Şi, apropo de Billy Wilder, o să apară, cred că spre sfârşitul lui aprilie, romanul lui Jonathan Coe, Mr Wilder & Me, pe care l-am tradus cu delicii. Acolo am fost cuminte, întâi am citit cartea cap-coadă, şi după aia m-am apucat de tradus. La lectură am spus: da, e o carte bună, nu e Middle England, e sub Middle England, sub Casa somnului, că în fiecare dintre noi e un mic imbecil care face ierarhizări şi clasamente. Şi pe urmă m-am apucat s-o traduc şi am găsit atâtea subtilităţi, atâtea dedesubturi şi atâtea racorduri absolut splendide, încât am spus: uite, prima lectură a fost una epidermică.

Ai revăzut filmele lui Wilder lucrând la carte?

Nu, nu le-am revăzut, pe unele le ştiam bine, inclusiv Some like it hot, şi naş dezvălui de unde vine acest „nimeni nu-i perfect”, pentru că ar fi interesant ca oamenii să vadă filmul. E un film splendid, cu o distribuţie mare, are tot ce trebuie pentru o comedie clasică.

În prefaţă faci un fel de retrospectivă a celor patru cărţi de publicistică ale tale, care din cauza sau datorită titlurilor au fost luate drept altceva sau ai avut probleme ulterior. Poate intri puţin în critica compatrioţilor tăi. Nu eşti văzut prea bine, pentru că ai o oglindă foarte exactă pusă în faţa neamului.

Dacă necomplezenţa e un păcat, mi-l asum ca atare. Chiar pe site-ul editurii, unde au anunţat cartea la un moment dat, că au anunţat-o de mai multe ori, a intervenit un domn şi a spus „Alo!”, aşa a început, „Alo, ăsta e ăla!”. Ăsta e un joc al demonstrativelor. „Ăsta e ăla care zicea că nu e mândru că-i român de 1 Decembrie, cumva? E un neomarxist care n-are nici verb, nici talent, n-are nimic.” I-am răspuns: „Deşi n-am telefonul la mine, vă răspund”. Şi i-am explicat că neomarxismul e o etichetă pe care nu ştiu dacă el ar putea să o explice şi că nu pot fi mândru, eu, în general, evit mândria ca sentiment, e un sentiment care-mi displace şi pe care-l poţi înlocui foarte bine cu bucurie, cu mulţumire, cu fericire.

Iar aia patriotică mie mi se pare inutilă.

Este stupidă, ilogică, asta i-am spus şi cetăţeanului. Nu poţi fi mândru în temeiul unei fatalităţi. N-ai cum. Dacă te năşteai în Congo, în Brazilia sau în Belgia, erai mândru? De ce? Cu ce ai contribuit tu la venirea ta pe lume într-o anumită ţară? Cu nimic! Aşa ţi-a fost dat. Te-ai trezit acolo. Deci este o fatalitate. Este ca şi cum ai fi mândru că eşti pistruiat.

Ca şi religia. Tot o fatalitate, în cele mai multe dintre cazuri.

Da. Dar evit mândria. Prefer mulţumirea şi prefer bucuria. Şi le justific în orizontul a ceva la care am participat sau ceva care într-adevăr mă binedispune şi mă extaziază. Pot fi bucuros dacă mâine Real o să învingă Barcelona. Pot fi bucuros că văd un tablou. Mă duc într-un muzeu la care voiam să ajung de ani de zile şi văd acolo cu ochii mei un Rubens, de exemplu. Dar să fii mândru că te-ai născut într-un loc, mi se pare absurd.

Regretatul Vintilă Mihăilescu avea un eseu foarte bun, chiar în Dilema publicat, în care dezbătea această stranie situaţie în care pe de o parte suntem foarte nemulţumiţi de ce se întâmplă în ţara noastră, suntem nemulţumiţi de compatrioţii noştri, fiecare român se simte mai bun decât toţi ceilalţi români, și totodată eşti foarte mândru de o ţară care altfel te dezamăgeşte zilnic.

Eşti mândru de impasul în care te afli. Pentru că în sondaje spui mereu că ţara se îndreaptă spre o direcţie greşită, că politicienii sunt inepţi – de multe ori chiar sunt – şi aşa mai departe. Da, e un şpagat. Dar nimeni sau prea puţini stau şi se gândesc la resorturile logice şi la nasturii bine încheiaţi ai unui raţionament. Cei mai mulţi se comportă imoral, nu poţi să le reproşezi, până la urmă ăsta e firescul nu doar al naţiei noastre, ci şi a al altora, interesant este că şi cartea asta s-ar putea să suscite comentarii fără deschiderea ei. Că noi la asta ne pricepem, adică şi părinţii mei au avut prieteni care veştejeau cărţi pe care nu le deschiseseră.

Dar cine zicea că nu citeşte cartea a cărei cronică urmează s-o scrie, ca să nu-şi piardă obiectivitatea?

Da. Se pare că am zis şi eu povestea asta înainte de o lansare, dar n-am spuso oficial, am spus-o pe post de glumă, că „îmi afectează obiectivitatea, n-am cum, o citesc după lansare”. Dar am primit mici tifle pentru Maimuţa carpatină, unde am fost acuzat că i-am făcut pe români maimuţe. Era evident că omul care făcuse acuzaţia nu deschisese cartea, pentru că „a maimuţări” înseamnă „a imita”. N-aş fi avut cum să fac naţia română o naţie de maimuţe, câtă vreme îi aparţin. Înseamnă că m-aş fi făcut şi pe mine maimuţă.

Nemaivorbind că de acolo venim cu toţii, români sau de alt neam.

Ştiu, dar articolul ăla, că există un text care scria „Maimuţa carpatină” şi care dă şi titlul volumului. Şi în textul ăla vorbeam despre mania imitaţiei la români, a imitaţiei absurde, prosteşti. Pentru că sigur că reflexul mimetic există de mult şi nu numai la noi, dar în momentul în care un fotbalist, că ăsta e exemplul meu cel mai bun, se uită la televizor la un meci din campionatul Spaniei, de exemplu, şi vede că un jucător se închină invers, se închină şi el tot invers.

N-am remarcat asta, merg pe mâna ta.

El nu ştie că se închină într-un fel catolicii şi în alt fel ortodocşii. El a văzut acolo şi a zis: dacă ăla face aşa, ăla e în Occident, ştie el mai bine ca mine. Ia să fac şi eu la fel! Altul, tot din fotbal – că e bine să te uiţi la meciuri nu pentru fotbalul în sine, pentru ce-l înconjoară – a marcat şi a sărbătorit evenimentul sărutându-şi inelarul, în semn de preţuire pentru soţia lui. A făcut-o şi un român al nostru, care avea 17 ani jumătate şi sigur că nu era căsătorit. Dar a zis tot aşa: am văzut la ăla! Deci asta era povestea.

Dacă era ironic?

Ei, nu era. Îl cunosc. 

Ştii de ce nu mă uit la meci? Pentru că mă disperă comentariile. Nu mai e pasă, e „assist”, nu mai suport!

Ştiu, există un catalog de clişee.

Dar pune-ţi muzică.

Dar dă-l pe mute! Sigur. Dar îţi lipseşte atmosfera.

Eu vreau să simt atmosfera. Nu ştiu când a dispărut „pasa” şi a apărut „asist”-ul sau „pasă decisivă” sau „pasă de gol”, până la urmă.

Eu am multe crampe împotriva comentariilor, deşi sunt amic cu destui comentatori, pentru că limbajul a virat spre clişeu şi spre inepţie. De exemplu, verbul „a verticaliza”. Şi am spus: asta înseamnă să dai cu mingea în sus, după părerea mea. „Nu, înseamnă…”. Dar de ce nu-i spui pasă în adâncime? Că asta e, de fapt. Şi mi s-a spus: pentru că la tablă, când le face schema tactică jucătorilor, le arată spre poarta adversă în sus, spre nord. Şi atunci, i-am spus, înseamnă că replierea echipei trebuie să fie în pământ, pentru că e în direcţie opusă. Dar ăsta e doar un exemplu, sunt multe. Nu mai există „Ionescu a marcat”, asta nu mai există. Există „Ionescu şi-a trecut numele pe lista marcatorilor”.

Dar de ce să te lungeşti în halul ăsta? 

Că ar trebui să fii „original”. Cel care a spus prima dată lucrul ăsta a fost original, să zicem că a ieşit un pic din calapod. În momentul când o auzi repetată a suta oară, a devenit clişeu.

Poate ar trebui chiar o listă pusă pe marginea terenului, odată ce Ionescu a marcat, să se ducă şi să-şi treacă numele!

Sau să existe mai multe expresii şi el să se ducă să bifeze una care-i place lui mai mult, marcatorului.

Bifează la tabelul cu „asisturi”!

Sunt multe. Putem face un catalog cu câteva zeci de clişee la orice oră.

Ca şi în celelalte cărţi ale tale de publicistică, abordezi o gamă destul de diversă de subiecte, moravuri ale societăţii, ale mass-media, ale politicienilor, manii, metehne româneşti, chestiunea limbajului, mici scandaluri sau fenomene. Cum ai gândit structura acestei cărţi care are vreo 70-80 de texte? Cartea are două părţi. Prima parte se intitulează „Eternă, nu ternă” şi a doua parte „Neştiinţă şi netehnologie”. Cum le-ai grupat, care-i sistemul?

Prima parte se ocupă de România ca apariţie eternă şi fascinantă, pentru că asta e una dintre etichetele de album şi e mereu surprinzătoare. Şi, într-adevăr, ea este eternă pentru că urmaşii noştri vor trăi în ea şi peste sute de ani, dar în acelaşi timp nu e ternă. Şi nu e deloc ternă, ai toate culorile.

Deci e ideală, practic. E şi eternă, şi nici nu e ternă.

Absolut! Cum să pleci dintr-un asemenea loc? Îi înţeleg pe cei care pleacă să câştige mai mult, că s-au săturat de corupţi, de hoţi, de infrastructura precară. Eu am declarat deja de vreo 20 de ori că n-aş pleca nici picat cu ceară. A, în vacanţe da, plec, stau o săptămână undeva, poate două, deja în a doua săptămână încep să scârţâi, adică vreau acasă.

Dacă trăiai în Elveţia, deja jumătate din operă nu o aveai!

Nu mai scriam nimic. Traduceam. Mai scriam un roman despre Caravaggio, mai scriam ceva plasat în Irlanda, în Portugalia, dar texte de atitudine şi de critică a moravurilor în niciun caz. Sau în Danemarca, unde marele eveniment este furtul statuetei, care a doua zi e adusă înapoi că-l păleşte conştiinţa pe omul ăla, pe făptaş. Da, cam asta e. În prima parte a cărţii sunt articole mai degrabă despre România ca portret general, iar în a doua, metehnologia asta înseamnă o anumită cantitate de metehne care sunt uşor de observat, poate nu sunt atât de uşor de pictat în cuvinte, dar de observat le observă oricine. Şi cred că oamenii care citesc cartea asta vor face la fel ca la celelalte cărţi de acest tip, o lectură de solidaritate. Adică vor citi şi vor spune: „Asta am simţit şi eu”. 

Combate bine!

Da. „Asta am simţit şi eu, am fost furios când am văzut nu ştiu ce lucru!”, „Şi pe mine m-a încercat revolta când am văzut cum funcţionează pilăraia în continuare”, sau industria plagiatului, sau alte lucruri de genul ăsta, scandaloase, desigur. Nu sunt un cusurgiu prin definiţie, că există şi această etichetă care mi s-a pus, de om, dacă nu veşnic nemulţumit, în orice caz tipicar, chiţibuşar şi căruia nimic nu-i place. Ba nu. Dezmint categoric. Îmi plac foarte multe lucruri aici, în România, îmi displac altele, e adevărat, şi prefer să scriu despre cele care îmi displac şi care nu îmi displac numai mie, pentru că astea sunt aspectele amendabile. Restul intră în sfera frumosului şi a firescului, sunt subînţelese unei vieţi în armonie. Dar aici la carii trebuie umblat. E la fel ca la medic. Când te duci la medic, te duci pentru că te supără ceva, nu te duci la medic să-i spui: „Mă simt nemaipomenit!”. N-am nicio durere, nu iau nicio pastilă.

E bine că n-am nimic?

Din punctul meu de vedere, voi n-ar trebui să existaţi, dacă toată lumea ar fi sănătoasă ca mine, voi aţi dispărea de pe faţa pământului. Nu, atrag atenţia, pun reflectorul pe lucrurile urâte, neplăcute. Ai un personaj care a fost premier şi care pe urmă este răsplătit cu o funcţie pentru care n-are nicio îndrituire. O doamnă. Pentru că şi doamna, la un anumit moment, l-a scăpat pe guvernator, pe Meşterul Manole, de ceva neplăcut. Asta se cheamă că „i-a întors serviciul”. Ai un fotbalist – iartă-mă că iar dau exemplul ăsta – care circulă cu 180 de kilometri pe oră pe autostradă, el neavând permis. Adică are ceva, o hârtie obţinută în Ucraina.

Da, dar nu e în localitate. E pe autostradă.

Nu e în localitate. În localitate avea doar 105 sau 110 kilometri pe oră, deci era scuzabil. Şi omul nu păţeşte nimic. E un scandal care durează o zi, o vâlvătaie scurtă, după care lucrurile redevin normale. Omul circulă în continuare cu o fiţuică în altă limbă, ceea ce presupune că el a dat examenul în Ucraina, ceea ce presupune că a stat cel puţin 6 luni acolo, ceea ce presupune că el ştie limba. Dar el nu ştie bine româneşte. Şi sunt asemenea lucruri care, dincolo de episodicul lor, îţi dau imaginea unui portret strâmb, cu trăsături urâţele, dacă nu pocite. Corupţia, la fel.

Întreaga literatură aşa-zis „penitenciară”, căreia acum i s-a pus căpăstru pentru că, în sfârşit, legile arată altfel; reflexul de obedienţă şi scama care încă nu există pe rever, dar o să apară la un moment dat, ai totul felul de personaje subalterne care se comportă ca într-o ţară asiatică sau ca într-o dictatură tropicală. Astea sunt lucruri care cred că merită scrise, fără sarcasm, fără scrâşnete, fără să ţii pupilele dilate. Pur şi simplu merită consemnate, într-un registru ironic, că până la urmă tratamentul ironic este cel mai bun în asemenea situaţii. Nu, n-am pretenţia că, citind cartea asta, comportamentele or să se schimbe ca prin farmec, Doamne, fereşte!, nu. Dar, repet, este o carte care cred că va fi citită şi cu un mic fior de solidaritate.

Odată scrise textele, trăinduşi vremea lor, în afară de această explicaţie a solidarităţii, care se presupune că e şi o formă de consolare, că nu suntem singuri în faţa unor lucruri, la ce bun o astfel de carte?

Că mai observă şi alţii lucrurile astea, dar nu le scriu, nu le exprimă.

E şi o altfel de bătaie, mai lungă, a cărţii?

Dacă excludem vânzările, da, există. Nu ştiu dacă nu cumva nu sunt eu prea optimist în aşteptări, dar mă gândesc că peste 5-10 ani, cineva, un cititor oarecare care acum are 7 ani, să zicem, va fi curios să vadă şi altfel decât din manualele de istorie şi din filmele documentare, cum arăta România aia de la balamaua mileniului. Cum s-a dezvoltat, cum a crescut? Care au fost bolile ei de sistem, ce a împiedicat-o să se dezvolte ca o ţară normală? Şi atunci, folosind cuvinte mari, cărţile astea ale mele ar putea fi mici probe la un dosar, hai să nu zic documente, că e un cuvânt mult prea important, dar mici lecturi de informare, scrise de cineva care n-are absolut nicio miză politică sau ideologică. Dacă n-am fost în niciun partid până la 62 de ani, e greu de crezut că mă mai momeşte cineva de acum încolo.

Nu că ai vrea tu, dar ai fi o piesă importantă ca imagine, pentru orice partid.

Dacă s-ar fi pus problema, cred că deja s-ar fi pus. Aş fi primit invitaţia. Ori, nu sunt. Eu mi-am declarat fecioria politică, nu-s priceput în aşa ceva. Mă interesează lucrurile care se petrec în oraşul meu şi în ţara mea, dar asta nu înseamnă că am fler politic. N-am fler politic, probabil sunt un observator bine dotat. Dar cred că asta ar fi miza. Miza ar fi o lectură retrospectivă, care să-ţi arate că portretul ţării nu e doar ăla din discursurile politicienilor, nu e doar ăla din albume. Albumele idilizează, fatalmente. Nu pui poze urâte sau, mă rog, există albume de mare valoare cu poze autentice, care nu caută frumosul, care caută naturalul, firescul. Însă albumele noastre de prezentare sunt albume trandafirii, sunt albume cu cocardă, cu clişee multe, cu poze zâmbăreţe, cu tot felul de lucruri care să-l facă pe străin să ne iubească şi să ne viziteze. Eu vreau ca, pe lângă poveştile astea oficiale, să apară şi asemenea cărţi de însoţire care să dea un pic o altă imagine portretului.

Ziceai că cartea ta ar fi o pagină de dosar într-un moment anume al existenţei ţării. Te-ai întors vreodată înapoi să citeşti publicistica cuiva din interbelic, pentru a vedea care era atunci atmosfera, care erau temele lor, ce-i supăra, ce-i entuziasma? Şi dacă da, ai avut sau ai un model publicistic?

Modele n-am. Am citit Brunea-Fox, că era inevitabil.

Bine, el e reporter, nu e de opinie.

Da. N-am lecturi bogate în domeniul ăsta. La Brunea-Fox ca reporter te duci aproape inevitabil, pentru că e şi un nume cu magnet, cu cârlig. Altfel, modele ca atare nu am, însă, la fel ca la traduceri, e imposibil ca lucrurile pe care le scrii să nu suporte măcar minime contaminări. Pentru că citeşti multă presă contemporană, de pildă, şi eu citesc câteodată chiar mai mult decât ar trebui, text publicistic despre ce se întâmplă acum. Sigur că n-o să semăn niciodată cu Gabriel Liiceanu, pentru că el are o gravitate, o apăsare şi o amprentă morală asupra a ceea ce scrie, pe care eu n-o s-o am niciodată.

Dar poţi să semeni mai mult cu Andrei Pleşu.

Mi s-a spus că aş avea mici influenţe din partea lui Andrei Pleşu, e foarte posibil, ca unul care i-a citit toate cărţile, ba chiar pe una am şi editat-o, am şi coordonat-o, am vorbit la lansare, e ceva firesc. Cred că în anumite părţi din ceea ce scriu eu ca publicistică s-ar putea strecura mici, dar foarte mici, influenţe – acum încerc să mă analizez – din ceea ce scria Traian Ungureanu pe vremuri. Mai ales în presa de sport, dar nu numai. Sigur că-mi plac unii oameni care fac publicistică, dar a încerca să le preiau ceva din stil mi s-ar părea o neruşinare. Dacă există influenţe, ele sunt involuntare.

E o afinitate afectivă, întrebarea mea nu bătea în zona asta. Ţi se pare că publicistica ta ar putea fi descrisă ca fiind una în zona moralisticii? Cum vezi definiţia ei?

E de observaţie, de placare pe realitate, pe clipă, pe imediat. Habar n-am. În afară de eventuala lor valenţă documentară, nu ştiu dacă peste 50 de ani ele vor avea o greutate. Cred că asta ar fi singura. Dar cred că sunt un observator. De obicei mi se spune „un fin observator”. Pe asta cu „fin” nu ştiu dacă o merit, Livius Ciocârlie primea epitetul de „fin”, indiferent ce făcea. El şi dacă mânca o ciorbă era „un fin intelectual”.

E finuţ ca om.

Da, ajunsese şi el, în bunătatea şi fineţea lui, să fie exasperat de eticheta asta, nu prea o mai suporta. Cred că asta e, cred că sunt un observator care nu se încrâncenează, care nu vrea sânge, nu sare la carotidă, ci pur şi simplu constată că locul ăsta, cu tot farmecul lui, cu tot pitorescul lui, este profund ameliorabil. Ceea ce cred că o să constaţi şi tu, ai constatat-o deja, trebuie doar să fii cu ochii deschişi, cu urechile deschise, să ai ceea ce se cheamă „ochiul şi urechea străzii” şi să nu te laşi inflamat de boli patriotice.

Asta se vede, dacă-mi permiţi, şi în felul în care eşti prezent pe Facebook, unde postările tale întotdeauna suscită mii de comentarii, like-uri, dezbateri, intervenţiile tale sunt tot timpul punctuale şi necontondente, dar nu lipsite de ironie.

Ironia e permisă şi cred că e una dintre puţinele arme care-mi sunt la îndemână. Adică încerc şi reuşesc să nu atac, să nu insult şi să nu distorsionez. În rest, după cum ai spus, cred că am ajuns la un contur pe care nici eu nu-l speram, şi am Facebook de vreo trei ani jumătate aproape. Multă vreme am spus: eu aşa ceva n-o să accept, e o formă de nudare, pentru care nu sunt pregătit, e un fel de sindrom Big Brother, am spus tot felul de enormităţi, până când mi-au spus şi mie alţii, soţia mea, în primul rând, că „pentru cărţile tale şi ce faci tu, e foarte util Facebook-ul. Lasă alinturile şi treci acolo”. Însă, da, indiferent ce postez, am văzut nu numai că sunt multe comentarii şi multe like-uri, dar apar şi deviaţii de la temă. Şi de obicei ele apar în câteva minute. Deci imediat vine cineva care duce discuţia în cu totul alt loc.

Ăsta e specificul lui!

Da. Şi discuţiile care urmează nu mai au nicio legătură cu postarea. Adică tu postezi ceva, şi peste câteva comentarii găseşti ceva cu PSD-ul, cu George Simion, cu tot felul de lucruri. „Dar de ce n-ai spus şi despre faultul lui nu ştiu cine, că te-am văzut la televizor” – astea-mi plac foarte mult. Deci eu anunţ apariţia unei cărţi minunate, să zic, asta a Tatianei Niculescu, Singur, care e chiar o splendoare de carte, și după 5-6 replici, intervenţii sau comentarii, cineva constată că eu am fost aseară la Digi Sport şi am sărit peste un offsaid la nu ştiu ce meci.

Oamenii au pretenţii de la tine! Dacă tot eşti observator, fii unul omniprezent, omnipotent!

Şi eu aş avea pretenţia adecvării la chestiune. În fine, le înţeleg. Chiar şi atunci când nu le aprob, înţeleg manifestările astea, încerc să le răspund, încerc sămi păstrez cordialitatea şi buna dispoziţie, că sigur, dacă te laşi amărât de aşa ceva, eşti pierdut pentru cauză.

Dintre toate cărţile citite în cei doi ani de pandemie, ce carte ai alege să iei cu tine pe ipotetica insulă pustie? Dar numai din ce ai citit în această perioadă tulbure.

Inclusiv în ziua în care vorbim?

Da.

Confiteor al lui Jaume Cabre – mi s-a spus că-l cheamă Fabre, e catalan.

Scriitor catalan, tradus la colecţia Anansi.

Da, tradus de Jana Balacciu Matei. Nu ştiu ce planuri are Bogdan, dar s-ar putea ca Anansi să le reediteze şi pe celelalte traduse cu 20-25 de ani în urmă, la Meronia. Jana Balacciu Matei este soţia lui Horia Matei, care deţinea Meronia, nu ştiu dacă o mai deţine. Da, Confiteor, pentru că pe asta o poţi relua la nesfârşit, are atâtea chei, atâtea uşi, atâtea sertare, şi-ţi vorbeşte atât de frumos. E şi masivă cartea, insula aia începe să se populeze la un moment dat tot citind la ea. Ezit între ea şi Zona de interes a lui Martin Amis, care a apărut anul trecut, dar mă opresc la Confiteor.

Pentru că în cartea ta de publicistică vorbeşti aproape exclusiv despre România, ce carte despre România ai recomanda românilor?

Cartea lui Vintilă Mihăilescu De ce este România altfel?, care fireşte că are un joc intertextual cu cartea lui Lucian Goia. Ca să-l readuc pe Vintilă Mihăilescu în atenţia publicului, în primul rând, a fost unul dintre oamenii excepţionali ai neamului şi al secolului, şi în al doilea rând, pentru faptul că are detaşarea omului neimplicat şi neumoral, dar și instrumentele antropologului. Din punctul ăsta de vedere, cartea lui mi se pare o sugestie bună.

Despre care traducere ai spune că ţi-a dat cele mai multe bătăi de cap?

De departe, Salman Rushdie, Midnight’s children – Copiii din miez de noapte, cred că şi titlul ar fi amendabil, pentru că e vorba despre nişte copii care se nasc la miezul nopţii, prin urmare „din miez de noapte” este mai poetic decât „la miezul nopţii”. Mi se părea urât titlul Copiii de la miezul nopţii, suna a roman poliţist prost, pe când „din miez de noapte” e altceva. Dar pornind de la titlu, am avut o viaţă grea cu cartea asta. Nu că nu mi-ar fi plăcut, mai ales că a fost primul Rushdie tradus în România, s-a tot vorbit aici şi de mica doză de risc pe care o presupune traducerea lui Rushdie. Zic: hai să nu ne alintăm. Unu, nu e vorba de Versete; doi, unde stau eu, să văd cum l-oi găsi pe ayatollah, că stăteam în Lausanne atunci, abia nimeream eu la mine acasă. Zic: hai să văd mâna lungă a ayatollahului cât de lungă e, de fapt.

Ai mai mulţi scriitori preferaţi, din opera unora ai tradus mult. Ai putea numi o carte dezamăgitoare a unui scriitor pe care, de altfel, îl admiri mult? Că tot vorbeam mai devreme şi de meteahna de a face liste.

Cred că autobiografia lui David Lodge m-a cam pus pe gânduri un pic. Memoriile sunt cam puse cu furca.

Apărute anul trecut la Polirom.

Şi mi se pare că urmează să mai apară, dacă n-a apărut deja, şi un al doilea volum, că sunt două volume groase. Altfel, e un autor pe care l-am preţuit şi-l preţuiesc în continuare, cu care era să mă şi întâlnesc la Târgul de la Londra, dar a erupt vulcanul pe care numai tu ştii să-l pronunţi.

Vulcan islandez.

Să-i spunem aşa. Şi am ratat întâlnirea cu el. Dar aici m-a cam întristat un pic, pentru că eu îl aşteptam pe David Lodge cel de acum 20-30 de ani, ceea ce, fireşte, era absurd din partea mea. Aşa, ca să dau un exemplu dintr-un autor la care ţin şi de la care am tradus câteva cărţi.

Pentru că eşti şi romancier şi continui să scrii, anul trecut ţi-a apărut o carte nouă, înţeleg că deja încep să fie şi traduse.

Da, încep. Ai zis bine. Cu inima smulsă din piept a fost tradus în Portugalia, de Corneliu Popa, care este un traducător splendid, şi am şi lansat-o anul trecut în condiţii de pandemie, cu mai puţină lume decât aş fi vrut, dar măcar am lansat-o şi am revăzut Lisabona, cu ocazia asta. Urmează Fluturele negru, pentru care am un contract semnat pentru Serbia, poate că Serbia acum nu e ţara cea mai bună în contextul ăsta pentru a fi tradus, dar e o traducere.

E mai bună decât Ucraina.

Da. Şi tot Fluturele negru va apărea în Franţa, dar nu ştiu când, traduce Florica Courriol, ea mi-a dat şi vestea anul trecut de Crăciun. Şi mai sunt nişte tatonări, nu ştiu dacă se va rezolva ceva, deocamdată sunt planuri pentru Acul de aur şi ochii Glorianei, care a apărut anul trecut, în italiană. O prietenă de pe Facebook, traducătoare şi om de cultură din Italia, Irina Francesconi, a evocat posibilitatea şi, de asemenea, Jessica Andreoli, care e doctorand la Cluj, și care a tradus câteva fragmente din Fluturele negru pentru revista Romania orientală şi sar apuca, după ce-şi termină doctoratul, să traducă şi cartea.

Ce scriitor contemporan ţi-ar plăcea să-ţi citească romanele?

Ştii cine? Rui Zink mi-ar plăcea.

Ar şi putea, că o citea în portugheză.

Acum ar putea. Am o prietenie straie cu Rui Zink, e singurul scriitor de afară care a declarat că-i place foarte mult cum scriu eu, neştiind un cuvânt în română. Nu ştiu de unde, ce a circulat printre noi, prin ce fluxuri de natură supranaturală a ajuns el la textele mele. Noi, oricum, ne cunoaştem, i-am lansat cărţile aici în România şi el m-a ajutat când am fost acum trei ani la Noaptea Literaturii Europene la Lisabona cu nişte fragmente din Cu inima smulsă din piept, pe care Corneliu Popa le-a tradus, iar el le-a citit în portugheză. Şi uite că acum la el mă gândesc. Deşi sunt scriitori care estetic îmi plac mai mult decât Rui Zink, la el mă duce gândul. Aş vrea ca el să mă citească.

În ce film ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme? Nu mă refer doar la Billy Wilder.

Mă gândesc că fiecare film are pericolele lui. Eu sunt un violent extrem. Ar trebui să mă gândesc la filmul care s-a făcut după cartea mea preferată, după Cei trei muschetari, că asta e lectura mea fundamentală. Prin urmare, da, cred că aş vrea să trăiesc în Cei trei muschetari, într-un târguşor, într-un han. Mă împac mai bine cu vinul alb decât cu vinul roşu, dar nu cred că ăsta ar fi un impediment, şi aş vrea să fiu acolo. Eventual, chiar hangiu, jupân, ceva de genul ăsta. Conturul ventral mă ajută.

Vorbeam de impostori, de plagiate şi doctorate, fii atent ce întrebare vine: dintre toate aceste cărţi plagiate, inexistente, pe care ai răsfoi-o cu interes?

Aş răsfoi-o pe cea a lui, chipurile, George Copos, Alianţe matrimoniale. Pentru că aş şti că e o carte bună, pentru că este lucrarea unui om care chiar a făcut muncă de cercetare. E o lucrare de licenţă, mi se pare, Cătălin Parfene – sper că nu confund, el a fost şi jurnalist la Gazeta sporturilor, şi atunci când a fost tot scandalul cu dosarul transferurilor, el a văzut titlul din cartea lui Copos şi a zis: „Păi, asta e a mea! Cum să fie a lui Copos? E lucrarea mea de licenţă!”. Şi Cătălin a mers pe fir şi a descoperit şi cine era intermediarul, cine i-a mijlocit domnului Copos accesul la cartea asta. E un universitar reputat, Stelian Brezeanu îl cheamă, ca să risipim dubiile. Prin urmare, pe asta aş răsfoi-o, pentru că ştiu că are în spate cercetare autentică. Şi aş afla nişte lucruri.

Ce e, totuşi, româneşte în tine? Trebuie să ai şi tu vreun defect naţional.

Am multe defecte, nu ştiu dacă sunt naţionale, dar sunt multe. Sunt haotic, poate nu dau impresia, dar sunt haotic. Greşesc faţă de oameni şi-mi pare rău că le greşesc unora şi altora, n-am încotro, n-am cum să fiu albatros cu chip de om. Nu găsesc un defect care să fie un defect naţional, pur şi simplu nu zic că nu le am, le am, probabil, dar nu pot să pun degetul pe unul acum şi să-l declar ca atare. Privesc cu simpatie străinătatea, privesc cu înţelegere cam tot ce se întâmplă – că scriu ironic şi critic este altceva, asta ţine de facultăţile interioare. 

Dar să spun vanitatea? Hai să spun vanitatea, dar nu ştiu dacă asta e o hibă naţională. Să zicem că sunt vanitos. Mândru nu sunt, atenţie, ţin la povestea asta, nam mândrii de niciun fel, dar cred că am vanitate. S-ar putea aici să contribuie şi zodia, deşi cred destul de puţin în poveştile astea. Să spunem că sunt vanitos.

aprilie 2022