„Scriu foarte bine în criză de timp, nu știu dacă e merit sau calitate”

interviu cu Radu PARASCHIVESCU 

Marius CHIVU: Mulţumesc, dragă Radu, că ai venit din nou. Tu tot scrii, aşa că a trebuit să te invit.

Radu Paraschivescu: Cu toată plăcerea, abia aşteptam. E adevărat. O să scriu mai departe. Mă inviţi, nu mă inviţi, tot o să scriu.

Ai aproape o carte pe an, alternând genurile. M-am uitat pe lista cărţilor publicate de tine şi nu aveam impresia că ai scris atât de mult – cinci romane s-au adunat de când ai debutat cu două deodată.

După ce am stat ani de zile făcând anticameră, având speranţe înșelate mereu, când a fost să debutez, am debutat cu două cărţi.

Deci cinci romane, trei volume de proză scurtă, nu mai spun cărţile de publicistică sau de eseistică, nu mai zic de traduceri.

Cred că bat suta la traduceri. Acum mă pregătesc să sărbătoresc, dacă sărbătoare poate fi, o sută de titluri.

Şi eşti încă tânăr. Ai şanse mari s-o depăşeşti pe Antoaneta Ralian.

Nu mi-am propus. Înainte, ea era unul dintre faruri, când eu doar cochetam cu tradusul, dar e adevărat, am avantajul unor ani pe care-i mai sper activi şi am argumentul că am tradus doar o sută de cărţi până acum – n-am tradus nimic, n-am scris nimic şi n-am publicat nimic până în 1990. Prima mea traducere a apărut la sfârşitul lui 1991 şi a fost un masacru, o carte martelată de editor, Îngerii negri, a lui François Mauriac, apărută la o editură semiconfidenţială, cu toate boacănele editoriale posibile, fără corectură, fără oglinda paginii, cu pagini care aveau un singur rând, confuzii etc. şi cu o copertă care sugera că autorul, graficianul – dacă grafician era – nu ştia de Mauriac mare lucru, dar îi plăcuse titlul și i se păruse că poate să însemne ceva legat de arte marţiale, nunceak-uri, „îngerii negri”, şi atunci a făcut coperta alb-negru, care, dacă-mi amintesc bine, era cu nişte băieţi cu glugă.

Dar cartea s-a vândut!

Ar fi trebuit să se vândă măcar aşa, dar a fost un flop. Asta vreau să spun. Iar de debutat ca autor am făcut-o în 2000. Deci cele două romane cu care am debutat au apărut amândouă în 2000, până în 1990 eu n-am publicat un rând.

Ai făcut-o în mod deliberat sau pur şi simplu te-ai luat cu altele?

Pur şi simplu nu aveam pârghiile necesare, în primul rând că mi se părea o întreprindere foarte ambiţioasă să publici o traducere.

În 1990 aveai 30 de ani.

Aveam 29 de ani spre 30 şi eram flăcău în ale publicatului. Nu ştiam pe nimeni din nicio editură, nu făcusem nicio concesie de tip poezie socială sau ceva de genul ăsta şi nu aveam nici talentul lui Cărtărescu. Nici pe departe, pentru că sunt oameni, cum e Mircea, care a apărut atunci pe baza propriului talent şi a propriei înzestrări, care e, într-adevăr, formidabilă. Eu am stat cuminte.

Intraseşi în emulaţia Cenaclului, era o generaţie.

Da. Eu am fost o vietate retrasă din punctul ăsta de vedere. Singurul cenaclu la care am participat a fost Cenaclul „George Gârda” din Făget, unde am fost profesor de engleză între 1984 și 1988, şi acolo mai citeam din când în când poezie, culmea, care unora li s-a părut subversivă, deşi nu era. În rest, n-am apărut la niciun cenaclu bucureştean, am fost mai sfios de felul meu.

Să ne aşteptăm la o carte de poezie?

Nu, nu ne aşteptăm, pentru că mi-am dat seama că aş fi un impostor şi am făcut un pariu cu cineva, nu spun cu cine, că o să-mi public versurile, persoana a ţinut pariul şi a spus că n-o să le public niciodată. Le-am publicat sub forma unui delir poetic la sfârşitul romanului Balul fantomelor. Există un delir al unui personaj consumator de droguri care trece dintr-un plan în altul, dintr-o situaţie în alta, de la un personaj la altul. Tot delirul acela cuprinde, de fapt, acele poezii pe care eu le visasem la un moment dat între coperte.

Mă faci să recitesc finalul!

Asta voiam, de fapt.

Trecând de la un gen la altul, te ajută să fii productiv, să scoţi o carte într-un ritm bun sau e polivalenţa cea care te nelinişteşte şi te împinge să scrii şi una, şi alta? Pentru că ai o paletă destul de largă de exprimare literară. Când am scris despre tine ultima oară, recenzând volumul Am fost cândva femeie de onoare, apărut anul acesta, ziceam că eşti tipul de scriitor britanic, polivalent, care se ocupă şi de literatură, dar scrie şi despre sport, despre moravuri, despre politică, ceea ce pentru mine ca cititor şi critic literar e un compliment, un fel de a-ți recunoaşte dexteritatea.

Tu m-ai lăudat în multe feluri şi-ţi mulţumesc. Într-adevăr, există ceva britanic în ceea ce fac, pentru că am tot citit literatură britanică, mi-a şi plăcut, şi preferaţii mei sunt mai degrabă de acolo decât din alte zone. E posibil să fi existat o contaminare stilistică, tematică, asta pe de o parte. Pe de alta, lucrul pe care încep să mi-l reproşez e tocmai hărnicia asta, care devine asasină pentru cititori. Adică pot să risc să fiu ca Telemania, să scot o carte pe săptămână.

Crezi că toţi cititorii tăi de proză de ficţiune te urmează şi în cărţile de publicistică şi eseu?

Asta n-am de unde să ştiu, dar am primit nişte semnale – că aşa se spune – de la oameni care au conchis că cel care a scris Fluturele negru, Cu inima smulsă din piept şi celelalte ştiu că este acelaşi cu cel care a scris Maimuţa carpatină, nu sunt doi oameni pe care-i cheamă la fel, e unul singur care are veleităţi schizoide. Nu mi-e greu să trec de la un tip de scriere la altul, nu mi-e greu absolut deloc. Scriu foarte bine în criză de timp, fără să spun că asta e un merit sau o calitate, pur şi simplu aşa se întâmplă. Când simt zgrunțurii aceia ai peretelui în spatele meu, atunci mă pun pe treabă, știu că trebuie să produc. Şi am, dacă pot spune aşa, un picior în realitatea românească a momentului, piciorul ăla fiind Maimuţa carpatină, Ghidul nesimţitului, Dintre sute de clişee, plus culegerile de tâmpenii spuse de alţii, şi un picior în istoria lumii, dar un picior mult mai lung, care bate spre Evul Mediu, bate spre Italia barocă, bate spre Irlanda în timpul foametei. Ca romancier, mai ales în ultimii 7-10 ani chiar, am preferat să plec din România.

E ceva deliberat, e o fugă deliberată spre trecut?

Sigur că da, şi o pescuire de subiecte, nu trebuie să fii un pescar iscusit, ajunge să-ţi fixezi un azimut, te duci în locul acela şi găseşti un subiect. E adevărat, de la o vreme m-am nărăvit şi am început să plec în expediţii de căutare, de documentare, de research, cum se spune. Asta am făcut-o la Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri. Cu inima smulsă din piept, pe de altă parte, a fost rodul unei întâmplări, al unei invitaţii de la Ioana Pârvulescu – „Scrie o carte pentru «Cartea de pe noptieră»”, o carte scurtă, a unui drum făcut în Portugalia, unde am nimerit peste ceea ce avea să fie subiectul romanului. Iar la Fluturele negru a fost rezultatul unui şoc direct – eu care sunt un prost privitor şi cunoscător de pictură, mam trezit în biserica San Luigi dei Francesi din Roma în faţa tripticului matein al lui Caravaggio, şi acolo am simţit un şoc, un curent, un fior şi mi-am spus: „Asta trebuie neapărat scris. Nu ştiu cum, nu ştiu sub ce formă, dar la un moment dat ea va apărea de sub mâna mea”. Și a apărut.

Nu te sperie capacitatea asta a ta de a scoate un roman dintr-o întâmplare?

Nu.

În sensul în care, în general, scriitori pritocesc foarte mult subiectele lor, au subiecte predilecte, ori ţie pare că ţi se întâmplă un roman, sărind dintr-o epocă în alta. Ai această uşurinţă?

Îmi convine, îmi place şi mi se pare că mi se potriveşte. Mi se pare ceva firesc mie. Acum, în răspărul acestui firesc, am început să strâng material, să fiu aşezat şi să fiu cuminte pentru viitorul roman, care e despre Franţa, ca să zic aşa, vorba lui Woody Allen, care a spus despre Război şi pace, ascultând audiobookul, „E despre ruşi”. Va fi un roman despre Franţa, provizoriu el se cheamă Podul Diavolului şi vorbeşte despre un pod istoric în jurul căruia circulă tot felul de legende, un pod din Cahors. Foarte frumos, e adevărat. 

Văd că n-ai superstiţii în a povesti cărţi neterminate.

N-am niciun fel de superstiţii. Ştii cum se spune: dacă-ţi iese o pisică neagră în cale, scuipi peste umăr de trei ori şi trece. Asta e cu superstiţiile. Dar mă simt bine în registrul şi în viteza asta de lucru, nu mă simt nici sufocat, nici apăsat de presiuni de nedus. E adevărat, o fac cu preţul orelor de somn, din ce în ce mai puţine, din păcate. Mi-am revenit acum, c-am avut un episod medical care m-a obligat să-mi revăd agenda, dar sunt într-o energie care îmi face bine. Nu ştiu cititorilor.

Apropo de transformare şi maturizare, în lumina asta din studio, mi se pare că începe să semeni cu Gabriel García Márquez. 

Îl aştept pe omologul din apropierea lui, Vargas Llosa, să ne batem pentru o femeie!

Am fost cândva femeie de onoare e o carte care adună texte publicate de-a lungul anilor în volume colective cu caracter memorialistic – ai adăugat şi două texte inedite. Te simţi foarte bine nu doar în subiectele acestea străine şi îndepărtate cultural şi temporal din roman, dar şi în textele memorialistice. Îmi plac foarte mult textele tale răspândite într-o grămadă de volume colective. Cum te simţi în zona asta de inspiraţie din propria biografie?

Foarte bine. Sunt demersuri de autoscopie care nu-mi produc pagube şi în care lucrează memoria, pe de o parte, şi pe de altă parte lucrează tentaţia confesiunii. Mi-am descoperit-o, nu ştiu dacă e un lucru bun sau rău, dar am aflat despre mine că-mi place să povestesc lucruri care mi s-au întâmplat, care nu sunt toate înălţătoare şi nu mă pun toate în cea mai bună lumină, dar tocmai în asta constă onestitatea pariului.

În literatura memorialistică nici nu trebuie să dai bine.

Exact. Asta nu e o memorialistică încheiată la toţi nasturii şi există mici tuşe de cosmetică, însă faptul ca atare aşa s-a petrecut, în toate textele astea, inclusiv în cele două inedite, şi nu consider nici că mă diminuez, nici că mă amplific ca statură spunând lucrurile aşa cum s-au petrecut ele. Mai ales că fiecare are ceva – unul are o năstruşnicie, altul are o picanterie, altul are ceva din lumea aceea când totul era interzis şi m-am gândit că e bine să afle şi oamenii care astăzi au 30 de ani că în urmă cu 30, 35, 40 de ani n-aveai voie să faci baie noaptea, că erai pasibil de condamnare penală pentru că erau nişte băieţi vigilenţi cu câini pe malul mării.

În apropiere de graniţă, să spunem.

În apropiere de graniţă, însă bănuiala era că făceai baie în pielea goală, the skinny dip, ăsta era tot farmecul.

Dar dacă erai îmbrăcat era în regulă?

Nu era în regulă nici atunci, dar era mai puţin grav pentru tine. Însă, oricum, bănuiala, pentru că erai depistat imediat, era că vrei să treci graniţa. De ce ai vrea să treci graniţa înot și în pielea goală, noaptea şi fără acte la tine e un mister. Dar aşa erai judecat.

Eşti un pervers subversiv!

Exact, şi rezistent, care se duce la turci sau ştiu eu unde, sub pavăza întunericului şi neavând niciun act la el, purtat pe înotătoarele dorsale ale peştilor.

De altfel, ai copilărit, ţi-ai petrecut adolescenţa şi tinereţea într-o zonă mai occidentală a României.

Da, e adevărat, şi mai calorică. Am copilărit în Banat, am fost dus acolo la câteva luni şi am fost lăsat la maturat până la 7 ani. Cei 7 ani de acasă la mine sunt cu ştampilă de Lugoj şi m-am întors pentru şcoală şi pentru facultate, dar am avut grijă să mă întorc în vacanţe la Lugoj. Astăzi pare neplauzibil să-ţi petreci toate vacanţele, din clasa I până în clasa a XII-a, în acelaşi loc, locul acela nefiind nici Provence, nici Toscana, nici Bali. Eu asta am făcut. Pe mine locul ăsta m-a vrăjit, m-a încântat şi am simţit nevoia să scriu despre el şi am scris. Lugojul, de fapt, şi Banatul apar în câteva dintre textele din Am fost cândva femeie de onoare, pentru că mi s-au întâmplat lucruri pe care le-am crezut povestibile.

Povestirea inedită inspirată de Lugoj, „Nişte vulturi”, cu fotbalistul, e una dintre bucăţile bune din carte, mi-a plăcut foarte tare. Tu, copil fiind, descoperi fotbalul şi legendele locale.

Descoperind celebritatea, asta era. Adică eu m-am dus să-i cer autograf unui băiat care se ducea cu bicicleta și să-şi cumpere pâine, şi la antrenament, mergea tot cu bicicleta. Unii mergeau pe jos la antrenament.

Şi fotbaliştii de azi tot cu bicicleta se deplasează prin Bucureşti!

Să zicem. N-am găsit, dar te cred! Ori, eu eram vecin cu Gloria şi m-am dus şi i-am cerut Gloriei un autograf.

Dar spune despre cine e vorba.

E vorba despre un băiat, mai mare ca mine, Nelu Pădureanu îl chema şi era extremă stânga la ceva care se chema pe atunci Vulturii Textila Lugoj, pentru că era o întreprindere Textila, ITL. 

Şi de ce Vulturii?

De ce nu? Eagles de ce se chemau Vulturii? Era un nume semeţ pentru cineva care nu ieşea din divizia B decât ca să se ducă în divizia C. Şi mi s-a părut o mare aventură să-i cer un autograf acestui Nelu Pădureanu, aveam câţiva ani, mam dus însoţit de mătuşa mea, că singur n-aveam curaj. Nelu Pădureanu m-a întrebat: „Adică cum?“.

Era primul autograf din viaţa lui!

Da. Nu mai dăduse aşa ceva, nu ştia ce-i ăla. Şi nici mătuşa nu ştia. Şi i-am explicat, adică să scrie cum îl cheamă. Şi el întreabă: „Dar nu ştie cum mă cheamă?”. Şi ne-am întâlnit după aproape 40 de ani, în tribunele unui stadion din Reşiţa, unde asistam la un meci de promovare între Vulturii Lugoj, care nu mai erau Textila şi care nu mai era nici Auxerre, că aşa se chemase o vreme, ci devenise pur şi simplu Vulturii Lugoj, şi Pandurii Cerneţ. 

Dar ce căutai acolo?

M-a târât vărul meu. A spus că asta este marea provocare culturală, să mai lăsăm cărţile, să mai lăsăm cenaclurile, să mai lăsăm muzicile, hai să mergem să vedem ceva adevărat, şi anume acest meci de baraj. Şi acolo m-am întâlnit cu Nelu Pădureanu după 40 de ani. Şi Nelu Pădureanu, care mă văzuse pe la televizor în ultima vreme şi simţise că eu sunt ceva mai cunoscut decât era el atunci, a venit şi mi-a cerut un autograf. Şi eu l-am întrebat: „Cum adică?“. Ca atunci. 

Îşi amintea?

Şi-a amintit, am impresia, că ştiu că ne-am luat, ne-am pupat.

Dar tu de unde ştiai la vârsta aia fragedă de autografe?

Spun şi în carte. Mama lucra la contabilitate la Aeroportul Băneasa şi acolo o colegă a ei îi povestise că primise autograf de la Florin Piersic, de la Calistrat Cuţov, boxer, şi de la încă cineva care venise la Cerbul de Aur, un cântăreţ. Şi aşa a aflat mama ce e ăla autograf, că poate nici ea nu ştia, şi aşa am aflat şi eu de la ea. Mama şi tata mi-au mai făcut o farsă urâtă odată, i-am iertat că aşa sunt eu iertător din fire. Mi-au adus o invitaţie bătută la maşină, scrisă frumos de tot, la nunta lui Ilie Năstase cu Dominique Grazia. M-am şi văzut că mă duc la Paris, aveam 8 ani, ceva de genul ăsta, nu ştiam cum să mă îmbrac, că am povestit, am tot cerut sfaturi, şi la un moment dat mama mi-a zis: „Hai, măi, că am glumit, tu chiar ne-ai luat în serios?”. Eu o luasem foarte în serios, am trăit o deziluzie crâncenă atunci. Acum, uitându-mă la ce a ajuns Ilie Năstase, am ajuns la concluzia că a fost o idee bună să nu merg la nunta lui.

Mai ai autograful de la Nelu Pădureanu?

Îl am, dar nu ştiu unde. Trebuie să caut prin sertare foarte atent, pentru că acolo aveam şi diploma de „Femeie de onoare” de la conferinţa despre care vorbesc în volum, şi autograful lui Nelu Pădureanu, şi autograful lui David Lodge şi mai aveam nişte autografe.

Dar tu le iei pe hârtii? De la Nelu Pădureanu înţeleg, dar de la Lodge nu-l ai pe o carte?

De la Lodge îl am pe o carte, dar cum sunt un pic mai ciudăţel, am decupat pagina aia, și-ţi spun de ce. Pentru că împrumutam cărţi foarte multe şi nu mi se mai întorceau, şi atunci măcar aveam autograf.

Nu era mai uşor să nu împrumuţi?

Ba da, dar eu spun „nu” destul de greu.

Ai autografe multe acasă în colecţie, ocupat fiind de sport?

Am câteva, dar de sport n-am. Am de la sportivi, am că am tradus odată o bucată dintr-o carte despre Jocurile Olimpice, şi atunci ştiu că la lansare am primit autograf de la Gheorghe Berceanu, fost mare campion olimpic la lupte, şi de la Mihaela Peneş, care era campioană olimpică la aruncarea suliţei. Altfel, nu ţin minte să mai am. Am mai avut o păţanie urâtă cu Hagi, dar el n-are nicio vină, şi nici eu, ci doar cumpărătorul român. Lucram la RAO pe vremea aia şi scrisesem, tradusesem şi lucrasem la un Larousse de fotbal. Şi am făcut lansare cu Hagi întrun supermarket. Lumea s-a bulucit, noi am fost convinşi că dăm lovitura loviturilor şi că o să scoatem încă un tiraj a doua zi, mai ales că am văzut coada la autografe, fiecare cu Larousse-ul în mână. A stat săracul Hagi cred că două ore la autografe, a doua zi m-am dus la editură şi am întrebat câte cărţi s-au vândut şi mi s-a spus că 17. Zic: „Cum 17, că era puhoi acolo!”. Oamenii luaseră Larousse-ul, merseseră cu cartea la autograf, luaseră autograful, rupseseră pagina, puseseră Larousse-ul la loc şi plecaseră.

Extraordinar!

Româneşte, frumos, elegant. Asta s-a întâmplat.

Am şi eu autograf de la Hagi pe o cartelă de autobuz, l-am prins în aeroport, aveam cartela de la 783 la mine.

Eu mai am de la Mircea Lucescu, tot pe Larousse-ul ăsta, şi de la actori, de la Ethan Hawke, de la scriitori am de la Rushdie şi de la Jonathan Coe, că am tradus din amândoi, şi n-am de la niciun cântăreţ. 

Eu am de la tine, un autograf pe care tu nu-l ai! Povesteam mai devreme de autografe şi de faptul că ai de la Lodge şi Coe, pe care tu i-ai tradus. Aş mai vorbi puţin despre traduceri. Tot ai zis de aventura traducerii lui Mauriac din 1990-1991. Pe de o parte, ai vreo traducere despre care ai putea spune că nu ţi-a ieşit, te-ai chinuit foarte mult şi nu eşti satisfăcut de ea? Şi, pe de altă parte, ai vreuna de care eşti cu adevărat mândru?

Am câteva de care sunt foarte mulţumit, nu extaziat, dar foarte mulţumit. Una este Casa somnului a lui Jonathan Coe.

Şi confirm, mi-a plăcut foarte mult traducerea ta.

Mă bucur, am făcut-o cu foarte mult drag.

Cartea nefiind uşor de tradus.

Nu e uşor, dar este un scriitor care mie-mi place, mi se lipeşte de suflet.

E şi cu fotbal, şi cu muzică.

E cu de toate. Cred că mi-a ieşit foarte bine Scurtă istorie a lui Pepin al IVlea a lui Steinbeck, pe care am publicat-o de mult de tot la Curtea Veche. Dar cred că Art a reeditat-o în colaborare cu Jurnalul Naţional. Amazon beaming cică ar fi fost o traducere bună din Petru Popescu, Revelaţie pe Amazon, deşi aia a fost făcută într-un context straniu, apăsător şi urât, ostil chiar, parcă n-aş insista. Julian Barnes, din care am tradus multe – mă pregătesc să o preiau pe a opta, care urmează să apară. 

Ai autograf de la Julian Barnes?

N-am.

Am eu! Îl decupez şi ţi-l dau.

Dă-mi-l! Îţi dau la schimb un Ethan Hawke sau un Pădureanu. Din Julian Barnes aş spune că Puls mi-a ieşit mai bine, volumul de povestiri, care este fascinant, după părerea mea. Sigur că sunt povestiri luate din mai multe cărţi.

Îţi spun eu o carte care mi se pare că a fost tradusă foarte bine de tine – În clipa morţi de Jim Crace.

Da, acela e un autor complicat.

Foarte special stilistic.

Da, toată împrejurarea a fost specială. Şi la capitolul celălalt, îmi aduc aminte, dar nu din vanitate, doar de traduceri pe care n-aş fi avut chef să le fac. Şi le-am făcut şi cred că au ieşit decent, dar cartea n-avea nicio virtute. Îmi vine aici în minte o ţeapă, că ăsta e termenul, pe care a luat-o editura Univers şi pe care Denisa Comănescu s-a simţit obligată să mi-o plaseze şi mie, şi anume o carte care se chema Turnul secretelor a unui rus fugit în America, mi se pare, Victor Sheymov, şi cred că ei s-au păcălit la achiziţie – n-au citit cartea, titlul e interesant, excitant, el e rus, a fugit, deci are o grămadă de lucruri de povestit acolo, dinamită pură. E de o plicticoşenie mortală! 

Cred că şi el s-a mirat că a fost tradus.

Da! Nu mai ştiu dacă el n-a scris-o cumva în engleză, e posibil s-o fi scris în engleză. 

Că tu ai tradus-o, de fapt, din engleză.

Da, din engleză. Este teribil de plicticoasă, nu-ţi aduce absolut nimic nou, nu te îmbogăţeşte cu nimic, n-are nici stil, n-are nimic. Ajungi la sfârşit şi, în afara suspinului de uşurare că ai scăpat, nu încerci niciun alt sentiment.

Îţi place să traduci?

Încă-mi place.

De e o faci, că nu-mi imaginez că o faci neapărat pentru bani?

În niciun caz n-o fac pentru bani. La cum sunt plătite traducerile la noi, eu nar trebui să mă plâng pentru că încă obţin la limita de sus a tarifului. O fac pentru că pur şi simplu îmi place. Cred că e un lucru care mi se potriveşte, un lucru pe care am vrut să-l fac încă din facultate, când am făcut traduceri de sertar. Le-am făcut ca exerciţiu. Am tradus două cărţi, A room of one’s own a Virginiei Woolf, în facultate, și Îngerii negri tot atunci. Îngerii negri i-am tradus chiar în timpul unor cursuri şi seminare.

Eu traduc pentru că mă ajută pe mine ca scriitor. Tu simţi chestia asta, că traduci şi face parte din antrenamentul scrisului tău?

Asta o simt mai puţin decât altceva. Simt că trebuie să fiu foarte atent ca, traducând, să n-ajung să-i fac pe scriitorii din care traduc să semene cu mine sau, la fel de grav, să semene între ei. Adică să nu am o voce de traducător atât de puternică, încât să infuzeze textele altora atunci când nu e cazul. Sigur, e un efect bun asupra mea ca scriitor, dar e un efect pe care nu-l percep ca atare, nam antenele calibrate în aşa fel, însă în mod normal ar trebui să se întâmple lucrul ăsta, chiar dacă eu nu-mi dau seama – ceea ce fac ca traducător să mă ajute ca scriitor. Însă e plăcerea de a fi vocea cuiva. La Julian Barnes, pe lângă că-mi place cum scrie…

Deşi mi-e greu să cred că-l poţi „strica” pe Barnes traducând, raduparaschivându-l. 

Poate nu, dar am citit o traducere a lui Barnes, nu mai multe, una care nu mi s-a părut teribil de reuşită. Altele au fost foarte bune.

Ai avut contact cu autorii aceştia, când ai lucrat pe cărţile lui Coe, Lodge sau Barnes ai avut contact cu ei, i-ai întrebat chestii?

Aşa ar fi trebuit, dar fie că n-am avut dileme, sau dacă am avut mi le-au rezolvat dicţionarele, fie că n-am avut ocazia. Adică şi pe Coe, şi pe Rushdie iam cunoscut după ce le tradusesem cărţile, iar pe David Lodge l-am ratat, cred că am mai spus asta chiar într-o întâlnire cu tine – trebuia să am o întâlnire cu el şi cu publicul, „autorul şi umbra lui, traducătorul” şi a erupt atunci acel vulcan cu nume imposibil din Islanda, n-am mai ajuns şi a căzut toată povestea. A fost şi contratimpul anului în care a fost invitat David Lodge la Filit, la Iaşi, anul după care am fost invitat eu.

E vreun autor care-ţi place şi pe care ţi-ar plăcea să-l traduci, dar s-a nimerit să nu ţi se ofere şansa asta?

Da, a fost.

În cazul meu, când traduc, aleg ce vreau să traduc.

Am început şi eu să fac povestea asta de câţiva ani, am devenit mofturos şi refuz ce nu-mi place.

Dar nu din ce mi se oferă, ci eu propun.

Da, asta e şi mai bine. Eu am mai propus de vreo două-trei ori, dar ori n-am propus ce trebuia, ori n-am propus cui trebuia, cert este că acum am marea satisfacţie că mi-am primit cărţile înapoi. Din cine aş fi vrut? Mi-ar fi plăcut să traduc din John Fowles. Mi-ar fi plăcut mult, mult să traduc, n-a fost cazul, el a apărut când eram în facultate, a apărut tradus, aş fi dat mult ca să pot traduce o carte a lui, indiferent dacă era Daniel Martin, The Ebony Tower, nu contează. Adică e un autor la care am ţinut mult de tot. Altfel, nu ştiu, mai sunt autori, dar nu-mi vin în minte acum.

Ai descoperit autori din generaţii tinere care nu sunt clasici? Că până la urmă sunt clasici-contemporani autorii despre care am vorbit până acum. Şi asta este o întrebare în două direcţii: pe de o parte, dacă mai descoperi literatură nouă, tânără, necunoscută la noi, şi muzică. Pentru că se spune că după 35 de ani nu prea mai ai suficientă atenţie şi antene pentru noua muzică. Asculţi muzica care te-a format, rămâi captiv.

Nu, la muzică e simplu. Ascult şi în continuare, descopăr, am mai fost invitat pe la emisiuni nocturne unde mai veneam cu muzica mea, şi am adus X Ambassadors – Renegades şi a fost mirat şi realizatorul că am organ pentru aşa ceva. Sigur că mă duc destul de des în anii ’80, în anii ’70. În literatură la fel, descopăr prin intermediul traducerilor. L-am descoperit acum, cred că e autorul care mi-a plăcut cel mai mult dintre cei apăruţi la edituri ceva mai mici, a fost Carlos Balmaceda. Când a apărut Manualul canibalului era să fac un şoc de plăcere.

O carte extraordinară, a fost vândută prost, ca foarte multe dintre cărţile extraordinare de la noi.

Prost s-a vândut, e păcat. Era o carte care merita o detentă de vânzări bună de tot. N-a avut-o. Ăsta e un nume. Mai găsesc, mai ales că îi mai şi prezint pe la televizor. Descopăr, l-am descoperit pe Mia Couto, deşi descoperirea e puţin târzie. E mozambican şi nu e femeie, cum crede multă lume.

Asta ştiam!

E de limbă portugheză. E mozambican, dar deşi e mozambican, e alb.

E tradus la Art şi la Polirom.

Eu am citit acum şi am şi prezentat Confesiunile leoaicei, foarte bună, de la Polirom. Dar în condiţiile în care-ţi apare o carte la o secundă şi ceva în lume, e imposibil să nu descoperi. Totul e să-ţi placă să citeşti şi pe mine nu numai că mă obligă meseria, dar îmi place foarte mult să citesc. Şi am avantajul că n-am maşină, şi atunci în tramvai, metrou, troleibuz, avion citesc pe rupte.

Ai lansat relativ recent, că tot vorbeam de cât de prolific eşti şi inventiv, o nouă carte, Cartea râsului şi a cercetării, şi te las pe tine să spui subtitlul ei. 

Sper să-mi aduc aminte. Subtitlul ar fi: Ce se întâmplă cu creierul dacă înveţi cuvinte noi în timp ce faci sex.

Despre ce e vorba în cartea asta? E tot de eseistică, publicistică.

Da, e o carte de comentarii însoţitoare mai degrabă, o carte cu două părţi, o parte despre cercetarea/impostura românească, bătătura naţională, şi o parte despre cercetarea/impostura mondială. Prima parte se cheamă chiar aşa, „Chipul românesc al imposturii”, şi discută despre diversele tipuri de şarlatanie. Fie impostura de tip vraci, guru care a băut lapte de iac direct de la iac şi a stat în Tibet şi s-a întâlnit şi cu Brad Pitt la un moment dat, explică în Confesiuni povestea asta.

Şi care, eventual, s-a vindecat de cancer!

Da, printre altele de cancer.

Plus i-a crescut penisul cu 7 centimetri.

Asta face din a doua secţiune, unde există un material care spune aşa, şi fii atent: „bărbaţii care se uită la sânii femeilor zece minute pe zi îşi prelungesc viaţa cu 5 ani”. Şi am conchis că 483 de ani e vârsta mea reală.

Dacă mergi cu mijloacele de transport în comun, normal că vezi multe!

Văd mult şi bun. Eu am zis că citesc, citesc, dar din când în când, când se opreşte metroul sau vehiculul, mă opresc şi eu din citit. Am reflexe din astea de copil cu probleme. Revenind: la prima parte plec de la impostura academică de tip Elena Ceauşescu, pentru că am impresia că de acolo au plecat multe, din 1967…

Epidemia de plagiat…

Şi ajung la epidemia de doctorate false, şi de plagiat, pentru că ele nu se exclud, se presupun mai degrabă, şi fac un fel de trecere în revistă şi de discuţie ironică, critică, dar până la urmă cu un gând serios asupra a ceea ce se întâmplă la noi în ultimele decenii, şi mai ales în ultimii ani.

Fac aici o paranteză, pentru că nu ştiu dacă cunoşti această informaţie, dar prima lucrare despre plagiat din cultura română, pe la 1800 şi ceva, e de fapt un fel de doctorat şi este plagiat după o lucrare franţuzească. Asta mi se pare simbolic şi reprezentativ! Ce tip de cultură te aştepţi să se dezvolte când începi aşa?

M-am gândit când ai început să spui, să nu spui că e plagiat.

Dar ştii că povestea călătoriei în China a lui Milescu Spătaru este o traducere după un italian. Ideea să plagiezi o carte de călătorie mi se pare ceva…!

Acum, dacă există cărţi, romane publicate de oameni care au luat de pe wikipedia, de pe forumuri, romane de dragoste!

Nu ştiu ce Dumnezeu găseşti pe Wikipedia!

Găseşti acolo tot felul de vorbe înţelepte, tu nu le poţi produce, şi atunci le iei de pe un forum, Strămoşii noştri, fatul bătrânilor – aşa se chema forumul. De pe Sfatul bătrânilor tu să iei pilde pentru romanul tău de dragoste, asta e ceva cosmic! A doua parte a cărţii se cheamă „Rătăciri planetare” şi pune în discuţie douăzeci şi ceva de cazuri în care suntem luaţi de proşti, de fapt. Noi vorbeam despre „cercetătorii britanici”, asta era sintagma care consacra miştoul cercetătorilor sau al pseudo-cercetătorilor. Ei bine, nu sunt numai britanici. Sunt americani, sunt suedezi, sunt nemţi, sunt japonezi, sunt tot felul de oameni care informează lumea cu privire la tot felul de lucruri. Şi anume: că un pahar de vin roşu e egal cu o oră la sală, îţi dai seama trei sticle câte ore de sală înseamnă!

Dar eu fac sală zilnic!

Adică bei. Sticlism, cum se cheamă, şi coniac-canoe. Pe urmă, că dacă mănânci ciocolată îţi scade glicemia, deci absolut toate lucrurile neplauzibile.

Eu ştiu alta: că dacă mănânci îngheţată dimineaţa pe stomacul gol, slăbeşti.

Aha. N-ai cum! Eu am încercat şi m-am îngrăşat.

E o dietă şi am găsit-o într-un loc de încredere, e pe internet, ce naiba!

Sunt multe pe internet. Pe internet am văzut că Norvegia e capitala Suediei! Şi cam asta este partea a doua. Şi fiecare material de tipul ăsta preluat de pe un site, dintr-un ziar, Daily Mail e foarte harnic la capitolul ăsta, este urmat de un comentariu al meu care, fireşte, că se încheie ironic, amuzant, dar care îţi arată cât de mare e pericolul, cât de mulţi oameni nebuni umblă liber, câţi au halat de cercetător, câţi au şi ecuson, câţi mai primesc şi premii. Pentru că există un om premiat de o societate britanică, altminteri respectabilă, pentru că a dovedit că nu e bine să iei micul-dejun! După ce toată lumea ne-a învăţat că nu e bine să sari peste micul-dejun, vine acest domn şi spune: „Sunteţi nişte proşti, nu e bine să-l iei. Vă spun eu, că eu nu-l iau”. Deci ăsta era argumentul. „Şi uite că mă simt bine, şi mai primesc şi premii.”

Bine, e secţiunea premiilor Ig Nobel, unde se premiază în fiecare an cea mai inutilă cercetare sau rezultat.

Ce fac eu în cartea asta seamănă, până la un punct doar, cu un catalog de obiecte inexistente, un catalog Jacques Carelman, mare umorist francez. Noi am publicat la Humanitas, tradus de Radu Naum, cu imagini şi ţin şi acum minte cele două obiecte care mi-au plăcut cel mai mult, ceainicul pentru masochişti, cu toarta înăuntru, şi un leagăn care era fixat în perete.

Era un obiect artistic.

Erau sute de obiecte de genul acesta, un briceag din care-ţi apăreau un stilou, un cuţit, o furculiţă, o lopăţică, periuţă de dinţi, scobitoare, avea un evantai de peste o sută de lucruşoare. Iată că exoticul şi neplauzibilul se întâlnesc la un moment dat.

Nu te-a apucat depresia să constaţi câte lucruri minunate sunt false? Un pahar de vin care te scuteşte de sală, asta e extraordinar!

Nu mă las deprimat aşa de uşor, adică îmi conserv potenţialul de depresie pentru cauze serioase, pentru că altfel, dacă aş sta să iau foarte în serios tot ce se întâmplă în jurul meu, de la mersul cu metroul unde diverşi oameni răcnesc în aparate, nu vorbesc, răcnesc, până la felul în care se aruncă în continuare hârtii pe stradă şi lucrurile astea mărunte, ar trebui să fiu posac în permanenţă. Ori, eu sunt o fire solară chiar şi când plouă afară.

Faci şi terapie cu cărţile astea, cu perle, lumea crede că eşti scriitor, dar de fapt e un tratament.

Îi păcălesc! Din când în când mai ard un roman, ca să nu-mi dispară prestigiul.

Legat de toate aceste mituri false, eu am scris chiar relativ recent în revista Elle un editorial pornind de la aceste reclame, că eşti invadat când intri pe orice site, că ia rădăcina asta de nu ştiu ce şi te vindeci de cancer, diabetul dispare cu acest suc de fructe sau cu o loţiune, sunt nenumărate. Dar sunt unele care încă sunt stimate, cum ar fi aşa-zisa existenţă a procesului de detoxifiere. Nu există detoxifiere, să explicăm, este o invenţie a unui domeniu paramedicinal, aşa cum există şi medicamentele sau, cum să le spunem, homeopate. 

Ştiu.

Nu există nici homeopatia, nici detoxifierea. Cu toate astea, dacă stai să cauţi, sunt industrii create pe aceste mituri.

Uite, „great man think alike”, pentru că tu ai scris editorial în Elle, eu mă ocup şi de lucrurile astea, inclusiv de băieţii ăştia ieşiţi din mantaua lui Florin Condurăţeanu, care este un rezervor inepuizabil de impostori şi care vine şi legitimează pe la tot felul de posturi de televiziune. E un domn care te pune să mesteci nu ştiu ce praf de rocă. Tot aşa. Depinde cât mesteci, ce dentiţie ai, pentru că poţi să scapi şi de cancer, şi de ulcer, de multe lucruri. Nu trebuie să mănânci bucata de rocă aşa, ca pe cartofi prăjiţi, e doar o pulbere. Şi sunt unii care au în continuare rubrici la posturi mititele, dar sunt unii convertiţi din cântăreţi de muzică populară în homeopat sau naturişti.

Mai bine în homepoaţi decât pedofili.

Şi asta e adevărat. Dar este un domn, Mărin Cornea, care-ţi dă şi leacuri împotriva reumatismului, şi leacuri împotriva calviţiei, şi îţi mai arde o doină, realizează o emisiune care se cheamă „La hanul lui Nea Mărin”, şi unde îşi dă întâlniri simbolice cu Vlad Ţepeş, cu Coşbuc, cu tot felul de oameni.

Îţi aminteşti prin anii ’80, când se răspândise moda asta, că şi atunci era un fenomen de new-age-ism, când trebuia să bei apă dintr-un borcan în care pusesei argilă?

Ştiu asta, şi mai erau şi ceaiurile. Unele zice-se c-ar fi dat nişte rezultate, dar în orice caz trebuia să bei nu ştiu cât din ceaiul ăla şi după aia să stai nemişcat pe dreapta 20 de minute. Numai pe dreapta, n-aveai voie să mişti.

Pare serios!

Şi eu am stat pe dreapta, am amorţit, e adevărat.

Şi favorita mea din aceste miraculoase soluţii e cum înveţi o limbă străină în șapte zile.

Păi, la fel de uşor cum slăbeşti 18 kg într-o săptămână.

Dar asta cu limba străină îţi dai seama că vei fi scos în curând de pe piaţă, ca traducător.

Ştiu. Citez aici un traducător în vârstă: „I am old enough not to care”.

Care crezi că a fost cartea copilăriei tale?

Cei trei muschetari, a copilăriei, a adolescenţei şi a post-adolescenţei. La un moment dat refuzasem să citesc altceva.

De câte ori ai citit-o?

Nu mai ştiu, de sute. Cred că puteam s-o joc pe roluri. Am văzut toate ecranizările, cred, în orice caz 5-6, şi pentru mine Athos cel puţin era, avea monologuri cu paharul, era un pic corupt. Athos a fost pentru mine figura copilăriei.

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

Despre niciuna. 

Nu mi s-a mai răspuns aşa la întrebarea asta!

Sigur că una te înţelepţeşte mai mult decât alta, sigur că sunt grade diferite, dar cred că fiecare carte bună pe care ai citit-o ţi i-a deschis într-un fel. Fiecare carte proastă nu ţi i-a închis la loc, dar te-a făcut să pierzi timp.

Cartea clasică necitită deloc sau până la capăt?

Nu ştiu dacă e clasică, Casa umbrelor a lui Dickens. Am început-o de câteva ori, recunosc că am fost ambiţios, am vrut s-o duc la capăt, mi-a fost imposibil. Poate că dacă aş face acum experienţa asta, mi s-ar părea ceva minunat. Prima dată însă a trebuit s-o citesc în clasa a XII-a, pentru bibliografia examenului care urma la facultate, şi ni s-a dat începutul: „London. Implacable November weather. As much mud in the streets as if the waters had but newly retired from the face of the earth”. Aşa începe. Şi am zis: acesta e pasajul, să vedem mai departe. Şi mai departe era tot aşa. Pagina următoare era tot aşa. Şi la pagina 5 am depus armele.

Poate o traduci pentru Humanitas.

Poate. A apărut Casa umbrelor, e o ediţie apărută de mult.

Păi asta spun, o traducere nouă.

O traducere nouă, da, asta ar fi proba supremă, să renunţ la Coe, la Barnes, la toate celelalte.

Şila pasajele cu vreme şi natură.

Adică la trei sferturi din carte!

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe o insulă pustie?

Dacă mai spun odată pe niciuna, o să mă bombăni. Dintre cărţile citite recent cred că aş lua un Răzvan Petrescu – Mandarina. Pentru că îţi dă de fiecare dată altă stare. Ai ce citi. Are 19-20 de felii şi fiecare te înalţă şi te coboară, ai şi forme de sadism literar acolo, ai şi un pic de autobiografie, pentru că povestirea aia cu lectorul nu se poate să n-aibă ceva autobiografic, şi chiar sunt curios dacă Răzvan o să-şi publice referatul de respingere a cărţilor lui. Ar fi ceva fabulos.

E o povestire în care un lector desfiinţează manuscrisul unui scriitor, scriitorul respectiv face un atac de cord, moare, iar el o consolează pe văduvă.

Nu face un atac de cord. O consolează pe văduvă, de la cimitir la mormântul lui, şi în viaţă, dar prima întâlnire e acolo. Respectivul este atât de dezamăgit de răspuns, încât se sinucide, se spânzură, după care Răzvan află de la Dumitru Radu Popa, pe care-l ştie, că sinucigaşul fusese coleg cu ei de şcoală. Deci Răzvan e pervers, e talentat, dar e pervers.

Eu ştiu o poveste reală, de la Râmnicu Vâlcea: un domn făcea la un moment dat o emisiune pe un post local, în care critica cărţile autorilor locali. Şi despre unul dintre autori a spus că e atât de proastă cartea, încât a luat şi a rupt cartea în direct. A fost un preinfarct acolo, al omului respectiv, când a văzut asta. Practic, l-a scos din literatura locală.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

În ceva care să se petreacă în Provence, în ceva toscan, în James Hamilton Paterson. Este un englez eşuat definitiv în Toscana, i-a plăcut acolo, culmea, era mai frumos ca în Birmingham sau în Newcastle, şi care a scris nişte romane uşurele despre viaţa toscană, despre felul în care se plantează şi se acomodează sau nu un englez acolo, este atâta parfum acolo şi atâta viaţă toscană, profundă.

Dar nu mai bine te duci direct în Toscana?

Mă duc! Am fost de câteva ori şi mă mai duc o dată în iunie. Dar m-am gândit la chestia asta, acolo mi-ar plăcea. Gătind cu Fernet Branca se cheamă cartea pe care noi am publicat-o, acolo, într-un sat din ăsta pe vârf de deal şi să vină pe lângă mine oameni care fac ulei de măsline, oameni care fac miere. Aş avea o casă primitoare şi încăpătoare.

Ce scriitor din istorie ai invita la o cină în casa ta ideală din Toscana?

Pe toţi cei care-mi plac, dar dacă ar fi să fie unul singur, cred că pe Julien Barnes. L-am ratat de atâtea ori! Trebuia să fie o videoconferinţă cu el la Humanitas Cişmigiu acum câteva luni, cu Cătălin Ştefănescu, şi s-a stricat ceva, aşa că a fost audio conferinţa. Discuţia cu el a avut loc, dar în locul lui din sufragerie sau de unde era filmat, a pus o poză.

Deci înţeleg că tu l-ai invita la cină pe Julian Brnes pe skype. 

Nu. Şi i-aş spune: cum preferi, vii tu în România, vin eu în Anglia sau la mijloc.

L-ai invita în Toscana! Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Pink Floyd, clar. Pentru că este şi a altor civilizaţii, după părerea mea.

„Set the Controls for the Heart of the Sun” sau toată discografia?

Tot, la nimereală, să nu mai pierdem timpul. Pentru că muzica asta, mai ales zona siderală a lor, pare să vină şi din alte lumi, nu numai din lume asta, şi pare în mod ciudat că vine din viitor. Mie nu-mi spune deloc că vine din trecut.

Plus că alte civilizaţii, dacă ar asculta Arnold Layne, ar avea o mare înţelegere a naturii umane.

Şi chiar „Careful with that Axe, Eugene”, chiar şi asta.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele planetei, una şi una singură, care ar fi aceea?

Era să zic vorbitul tare… Batjocorirea copiilor, cred că asta ar fi. De aici pleacă multe, multe. Nici nu ne dăm seama.

În familii, în instituţii?

Peste tot.

Ai crescut şi ai copilărit, te-ai format în Banat, dar care e locul tău preferat din Bucureşti? Poate să fie orice: un muzeu, o cafenea, o clădire, o stradă.

Este strada Alexandru Constantinescu şi străzile din jur care dau în ea. Este fosta stradă Câmpina, de pe lângă Arcul de Triumf, am colegi de şcoală, de gimnaziu acolo, în toată zona aia, şi este una din străzile pe care mă plimb foarte des, mai ales că am editura aproape, la Casa Presei, şi vin de multe ori pe jos până în Piaţa Domeniilor, ca să iau mandarine, chipurile, dar de fapt ca să mai văd o dată casele şi îmi şi fixez unde mi-ar plăcea să stau. Sunt case cu un nivel de obicei, nu sunt lucruri ambiţioase, şi văd ce aş face aici, ce aş pune aici în grădină, fac tot felul de construcţii de câte ori trec prin dreptul lor.

Fantezii imobiliare.

Exact, da, nespeculative.

A zecea întrebare e specială, dat fiind că ai publicat Cartea râsului şi a cercetării recent, m-am gândit să te întreb aşa: dacă ai avea la dispoziţie o finanţare consistentă, un buget la discreţie, şi un grup de cercetare plus timp şi libertate absolută, ce studiu sau ce cercetare esenţială pentru omenire ai întreprinde şi ai coordona?

Ceva utopic, fireşte, şi utopia e paradisul proştilor, aşa spun englezii: „fool’s paradise”. Aş cerceta în ce fel se poate prelungi timpul, că viaţa nu se poate. Dar în ce fel se poate prelungi timpul. E o enormitate. Asta aş face.

Ştii povestirea lui Dino Buzzatti, Accelerarea? 

N-o mai ştiu. Am citit Buzzatti de mult.

Ţi-o recomand şi o recomand tuturor, apropo de prelungirea timpului.

octombrie 2017