„Viaţa noastră este ordonată după o anumită naraţiune”

interviu cu Petru CIMPOEŞU 

Marius CHIVU: Pretextul sau oportunitatea de a ne întâlni a venit odată cu lansarea filmului Un om la locul lui, în regia lui Hadrian Marcu, inspirat destul de departe, vag, după romanul dvs. din 1985, Firesc. O să vorbim mai mult şi despre film, şi despre romanul acesta, dar aş vrea s-o luăm cu începuturile – aţi venit în literatură dinspre – şi citesc de pe hârtie să nu mă încurc – „Facultatea de forajul sondelor şi exploatarea zăcămintelor de petrol şi gaze din cadrul Institutului de Petrol-Gaze şi Geologie”, mai întâi la Bucureşti şi apoi la Ploieşti. Ideea este că eşti obişnuit să citeşti scriitori care au un background literar, care vin dinspre filologie, deşi nu e o regulă, dar sunt mai puţini scriitori care vin din meserii inginereşti.

Petru CIMPOEȘU: Facultatea de Litere face scriitori aşa cum Facultatea de Teologie face sfinţi. Nu, nu face nici una, nici cealaltă. Scriitorii se nasc. Unii se nasc scriitori şi ajung zidari, de exemplu. E ghinionul lor sau, poate, norocul lor. Dar unii se nasc scriitori şi câţiva dintre aceştia ajung scriitori. Nu la facultate. La facultate poţi să înveţi uneltele meseriei, dar le poţi învăţa şi ca autodidact. Eu am încercat să le învăţ ca autodidact.

Şi când eraţi pe teren, forând după petrol şi gaze, aţi avut revelaţia că v-aţi născut scriitor de fapt?

Nu. Înainte de a ajunge inginer, din anii de liceu, mergeam la un cenaclu al liceului, cum era atunci, m-a luat un prieten care era un poet promiţător şi care n-a ajuns poet, n-a ajuns scriitor, este vorba de Mihai Obreja, acum face publicaţii pentru turism. România pitorească, de exemplu, este editată de el. La cenaclul acela am prins gust de jocurile minţii în zona asta a literaturii. Citisem o carte care m-a tulburat foarte tare, Mitul lui Sisif a lui Albert Camus, eram prin clasa a X-a. De acolo, de fapt, am început să mă gândesc că literatura este şi altceva decât Vasile Alecsandri sau ce mai citisem eu până atunci. El trimite la tot felul de lecturi, la Dostoievski, la Tolstoi, la Kafka, la Cervantes şi aşa mai departe, oamenii absurzi pe care ei îi listează acolo. În felul ăsta mi-a trezit gustul pentru un anumit tip de reflecţie cvasi-filozofică în legătură cu literatura. Cam de acolo a început. 

După aceea, la facultate, eu fiind dintr-o familie de oameni săraci, am abandonat efectiv. Ţineam nişte notiţe într-un caiet studenţesc pentru un viitor improbabil de scriitor, dar în rest mă ţineam de învăţătură, că dacă nu luam examenele, pierdeam bursa. Aveam note mari. Prin urmare, şi la facultate, şi un an-doi după aceea, am fost foarte timid, nu mai intru în detalii acum, literatura a ieşit cu totul din capul meu. Când lucrurile au început să se mai aşeze, m-am întors la acest lux, pentru că e de fapt un lux şi un privilegiu să scrii. 

Aţi crescut într-un mediu cu cărţi?

Nici vorbă. Când eram chiar la liceu şi începuse să mă intereseze literatura, mam dus, de exemplu, într-o zi la biblioteca judeţeană şi am cerut, ţineţi-vă bine, Ştiinţa logicii de Hegel. Când am văzut ce cărţoi mare e şi când am început să citesc, nu înţelegeam nimic – fiecare cuvânt avea înţeles, dar când le luam împreună, nu mai înţelegeam nimic. Din cauză că nu aveam un dicţionar în casă, îmi notam cuvintele pe care nu le înţelegeam şi mă duceam să le descifrez în dicţionarul de la biblioteca judeţeană.

Asta în Vaslui?

Da. Eu am copilărit într-un sat de lângă Vaslui, dar după ce am intrat la liceu, practic nu m-am mai întors în sat. Au venit şi părinţii la Vaslui, era perioada anilor ’70, când se făcea industrializare, s-au făcut fabrici pe-acolo, s-au mutat amândoi, mama s-a angajat vânzătoare la un magazin de pâine şi de acolo a şi ieşit la pensie, tata a lucrat la fabrica de confecţii tot aşa, până la pensie.

Vă încurajau să citiţi, să faceţi şcoală?

Tata avea patru clase, mama avea aproape șapte şi amândoi aveau o anumită predispoziţie pentru citit. Mama, ţin minte, când eram foarte mic, citea cărţi pe ascuns. Adică, din cauză că noi o tulburam, copiii asta fac, se închidea într-o cameră şi citea.

Vă mai amintiţi ce citea?

Nu ştiu. Parcă Tolstoi, Război şi pace, dar nu sunt sigur. Şi tata era de fapt un contemplativ. Dar oameni în general de condiţie foarte modestă, fără noroc şi dintr-un mediu vitregit, un sat prăpădit din Moldova.

Câţi copii eraţi?

Trei, nu eram mulţi. Eu eram cel mijlociu, fratele meu e mai mare cu șase ani şi sora mea mai mică cu trei ani decât mine. Practic el a plecat mai devreme de acasă. Mama a avut istoria ei de fapt, este cam aşa: era o copiliţă de paisprezece-cincisprezece ani dintr-un sat de lângă Vaslui, Brăduţ se chema, şi nevoiaşi fiind, au băgat-o slugă sau menajeră sau cum vreţi să-i spuneţi, la o evreică. Asta, când am văzut-o plină de păduchi, a luat-o, a spălat-o, a aranjat-o, a instruit-o cât de cât ce are de făcut, şi i-a spus: „Dacă vrei să rămâi, să nu te mai duci acasă. Dacă te duci acasă, nu te mai primesc înapoi.” Ea atunci a prins gustul unei alte vieţi decât cea mizerabilă din care venise şi totuşi n-a rezistat, că-i era dor de părinţi şi de fraţii şi surorile ei, a plecat. A rămas cu nostalgia a ceea ce ar fi putut fi dacă ar fi rămas. Când a ajuns la rândul ei părinte, a avut ambiţia ca copiii ei să înveţe carte. Pe fratele meu l-a înghesuit la liceu, erau vremuri foarte grele prin anii ’60, trebuia să te duci cu fasole, cu cartofi la internat. El nici nu era un elev foarte bun, era cam leneş, cam dezordonat. Mie îmi era frică de bătaie şi am fost mai cuminte, ca să zic aşa, şi n-am făcut probleme. E totuşi diferenţă de șase ani între noi, evoluaseră lucrurile înspre bine. Şi pe sora mea a dat-o, a făcut o şcoală de asistente medicale, adică a vrut să ne scoată din satul ăla nenorocit în care eu, cu constituţia mea gingaşă, fizic, aş fi murit repede. Că acolo dacă nu dădeai cu sapa, nu ştiai să te baţi şi să bei, nu rezistai.

Bănuiesc că v-au prins în ipostaza de scriitor, aţi debutat în ’83 cu un volum de proză scurtă.

Sigur. Mama a trăit până anul ăsta în iunie.

Deci v-a prins bine!

Tata a murit în 2001, la puţină vreme după ce a apărut Simion liftnicul. Dar era deja în fază terminală, avea un cancer.

V-a citit mama până la urmă?

Nu ştiu, nu i-am întrebat niciodată, din pudoare eu nu le spuneam niciodată că am scris o carte. Mai aflau ei de la televizor, dacă apărea vreo ştire, atunci când mă duceam pe la ei, spuneau „am auzit că nu ştiu ce”, dar eu nu le spuneam.

Dar păreau mândri, nu?

Sigur. Ei erau mulţumiţi în măsura în care constatau că nu mai trăiesc în mizerie sau în nevoie. Pentru părinţi asta este. Sigur că e şi un element de mândrie să zică: „Uite, băiatul meu e scriitor” – deşi la ţară nu mai contează chestia asta, sau în cartierul din Vaslui unde stăteau ei, cine ştia de scriitori?

Domnule Cimpoeşu, cumva de ţară tot n-aţi scăpat, pentru că înţeleg că trăiţi într-un sat, aveţi o casă la ţară, lângă Bacău.

Da, a fost visul meu din copilărie. Am o casă în Sohodol, comuna Măgura. E o comună lipită practic de Bacău.

Şi, de fapt, toată viaţa aţi trăit în Bacău, cea mai mare parte din viaţă.

Da, din ’80 trăiesc în Bacău.

Iarăşi nu este un caz frecvent pentru ca un mare scriitor contemporan român să nu fie din Bucureşti, Iaşi sau Cluj sau, hai, Timişoara.

Şi Bacovia e tot din Bacău, şi Bălăiţă e tot din Bacău, dar eu nu-s din Bacău, sunt din Vaslui. Trăiesc în Bacău sau lângă Bacău acum. 

Vedeţi asta ca pe un avantaj pe care l-aţi avut în anii aceştia, destul de prolifici de altfel, în care aţi scris romanele dvs., faptul că aţi fost cumva într-o zonă excentrică, mai liniştită, lăsat în pace, netentat de publicistica literară sau de altele?

Mă măguliţi, pentru că eu nu sunt un scriitor prolific. Scot o carte la patru-cinci ani, șase ani, șapte ani, câteodată zece ani, câteodată cincisprezece ani.

Da, dar sunt alţii care scriu şi mai rar.

În visele mele din adolescenţă şi până când mi-am dat seama că nu se vor realiza, asta visam. Să am o fiinţă iubită alături şi să trăiesc undeva izolat, în pădure, mă visam pădurar de fapt. Până să dau la Foraj, la Petrol. De fapt şi aici a fost o alegere cumva programată, pentru că e tot o meserie care te scoate din lume, stai pe şantiere permanent. Deci visam să am o casă cu animale, cu o soţie iubitoare şi frumoasă, cum visează adolescenţii, să zicem. În cele din urmă, trebuie să recunosc, cam acolo am ajuns. Adică mi-am făcut acea căsuţă, nu ştiu dacă exact cum o visam, poate mai bună decât o visam, şi am câteva găini, am câini, am ce să fac toată ziua. În privinţa asta sunt destul de mulţumit de norocul pe care l-am avut.

Sunteţi la pensie acum, înţeleg. Scrieţi mai mult acum, că aveţi atâta timp liber, decât atunci când eraţi angajat?

Fireşte. Nu că scriu mai mult, dar sper să scriu mai bine. În orice caz, scriu aproape în fiecare zi, măcar un rând-două, pot să fac chestia asta. Pe vremea când lucram, nu era posibil. Vara nu pot să scriu. 

Dar ce faceţi vara când nu scrieţi? Mergeţi la pescuit?

Călătoresc, acum fiindcă-mi permit veniturile, plecăm sau lucrăm pe afară, am o grădină mare, de patru mii de metri pătrați, am ce face toată ziua acolo.

Ce cultivaţi?

Mai nimic, dar nu contează. Am şi vreo sută de butuci de vie, am roşii, castraveţi, chestii din astea, am şi o foarte mică seră acolo.

Deci, în momentul în care vorbim, practic vinul se face.

Da, dar nu din strugurii mei. Pentru că nu s-au făcut. Am cumpărat must de la Jidvei – hai să facem un pic de reclamă! –, ăştia vând must toamna şi cumperi, nu trebuie să-ţi mai baţi capul cu teascuri, cu ce rămâne. Cumperi mustul direct, e un preţ foarte bun, îl pui în damigene şi aştepţi să se facă vinul.

Sunteţi un scriitor care evoluează fie în zona de satiră, parabolă, cu foarte mult umor, o ficţiune debordantă. Când sunteţi serios, evoluaţi dinspre realism înspre chestiuni care abordează mari teme, cum ar fi transcendentul. Am citit undeva, consideraţi dvs. ca temă predilectă în romane relaţia omului cu transcendenţa.

Da. Într-o anumită etapă, la o anumită vârstă, a mea, socoteam că din moment ce te apuci să scrii, trebuie să stabileşti o relaţie cu absolutul, să zic aşa. 

Şi eu vin şi vă întreb: nu e aici un paradox? Atâta umor şi atâta băşcălie şi atâta satiră, şi în acelaşi timp totul pus în tema găsirii sau explorării relaţiei umane cu transcendentul?

Dacă e un paradox, e unul pozitiv. Teodor Baconschi are o carte, Râsul patriarhilor, poate aţi auzit de ea sau poate aţi citit-o, în care semnalează în naraţiunea Vechiului Testament, dar şi în cel Nou, elemente de umor. În Noul Testament este o relatare la un moment dat a femeii care avea scurgeri, şi într-o mare adunare, înghesuială a celor care mergeau în urma lui Iisus, ea se strecoară să atingă hainele lui Iisus ca să se vindece. În momentul când Îl atinge, ea se vindecă, dar Iisus se întoarce şi spune: „Cine M-a atins?” Simte că a plecat din El o energie. Atunci Petru-i spune – traduc eu aşa, cum ar traduce Părintele Cleopa: „Vezi înghesuiala asta şi Tu întrebi cine Te-a atins?” Cam asta e treaba. Adică nu e o contradicţie. Poate că în creştinismul actual sau mai degrabă ortodox, influenţa stoicismului din lumea romană e mult prea apăsată, şi el a mers pe o idee de asceză uşor exagerată. Nici posturile nu erau în primii ani de creştinism aşa de aspre cum sunt acum, aşa de exigente. Ca să nu mai vorbesc că în Vechiul Testament, valorile fiind cam aceleaşi – mă rog, acum am avut nişte interese de ordin scriitoricesc să citesc despre Talmud, de exemplu –, tot ce e omenesc e bun, cam aşa ar zice. Adică inclusiv în Talmud sunt reguli de defecare. Cu cât faci treaba asta mai des, cu atât eşti mai sănătos. Lucru care acum poate să pară că n-are nicio legătură cu înaltul şi cu transcendentul.

Acum să spui că Biblia are umor e exagerat. Pentru că e o carte plină de orori, de fapt.

Bine, dar istoria e plină de orori şi o naraţiune fără morţi nu interesează pe nimeni.

Pe de altă parte, fireşte că există o tradiţie îndelungată a umorului iudaic.

Exact, ca să nu mai zic de bancurile cu evrei, pe care evreii şi le fac astăzi, şi care-s foarte bune.

Însă în general, când abordezi chestiunea lui Dumnezeu cu umor, eşti mai degrabă apropiat de erezie.

Nu ştiu. Poate că aveţi dreptate, sau poate nu aveţi. Cu Simion liftnicul, de exemplu, ideea de a scrie cartea a venit din mai multe părţi, dar una din surse este o carte a lui Maria Rilke, Povestiri despre Bunul Dumnezeu. Acolo tot aşa, relaţia cu Dumnezeu este una foarte caldă. Nu este un Dumnezeu încruntat şi care toată ziua te pedepseşte. Este o relaţie cam cum era în hasidism, la începuturi. Adică Dumnezeu colaborează permanent cu omul, eu între timp am mai căzut din starea asta.

Aţi mai colaborat şi cu altul!

Da, mai colaborez şi cu dracul între timp, dar vreau să spun că această imagine a creştinismului, o imagine care se concentrează exclusiv pe asceză şi pe chinuirea trupului şi pe încruntare şi pe posomorârea creştinului ca să ajungă în rai – ce rost are să ajungi în rai dacă eşti posomorât toată viaţa?

Vedeţi în scrisul dvs. sau aţi detectat de-a lungul vieţii influenţe conştiente dinspre proza umoristică central-europeană, să zicem, Hrabal, Hašek, sau mergând mai la est, la Ilf şi Petrov, sau mai la sud, Bashevis Singer.

De ăştia n-am auzit. Dar de cei pe care i-aţi spus până aici, da. Hrabal, Bulgakov chiar, unde se combină un anumit tip de umor cu această relaţie cu transcendenţa – transcendenţa asta poate fi şi rea, cum e cazul la Bulgakov, cu demonii. Şi Ilf şi Petrov, ca influenţă, este mai vizibilă în romanul Celălalt Simion. În Simion liftnicul, una din surse ar fi Rainer Maria Rilke, dar mai este şi o sursă în România, un scriitor uitat complet aproape, Eugen Seceleanu, era cam din generaţia ’70 să zicem, el era în redacţia revistei Flacăra, umbla cu Cenaclul lui Adrian Păunescu, făcea cronicile la Cenaclu, şi a scris o carte, Eternitate locală. 

Acolo, în plin regim comunist, avem de-a face cu un pensionar – şi la mine sunt destui pensionari în Simion liftnicul – care stă la bloc şi vrea să crească un purcel, şi regimul nu-i dă voie. Atunci el, ca să se răzbune, începe să scrie tot felul de poezii. De exemplu, că-mi amintesc şi versuri: „De lucru drag m-aţi despărţit,/ spunând că asta-i prohibit./ Sfidaţi, băi, hai sfidaţi inima mea,/ cu mine însă nu vă veţi juca.” Adică are un umor de o candoare foarte bine găsită această carte. Capodopera acestui personaj, am uitat cum îl cheamă, este o poezie despre unul care e îndrăgostit de o femeie, el moare având o constituţie, fiind slab din fire, şi ea îi jură că va veni după el. După câteva zile o vede plimbându-se prin cimitir la braţul altui bărbat spunând: „Nenorocitul ăla era slab şi câştiga puţin.” Adică, dintr-o provincie din care şi eu veneam, el scoate o carte subţirică, are sub două sute de pagini, în primul rând foarte nonconformistă în peisajul de atunci, foarte bine scrisă, foarte simplu scrisă, şi cu un umor foarte sănătos. Cred că ar merge şi azi, măcar pentru istoria literară, dacă nu s-ar vinde. Că de vândut oricum nu se vinde nimic.

Apropo de influenţe, mă gândeam că poate succesul dvs. din Cehia vine şi datorită faptului că au găsit cititorii cehi în literatura dvs. un element familiar, genul acesta de umor practicat.

Mai ales de Hrabal, dar şi de Hašek.

Ce mi-a plăcut, găsind undeva într-un interviu de-al dvs. vorbind despre scriitorii care v-au influenţat, numele lui Platonov, un autor pe care nu-l văd totuşi vehiculat când e vorba de preferinţe.

Din păcate, dar e mare scriitor. Cevengur, pe care am citit-o prin anii ’90, m-a dat pe spate, în traducerea doamnei Ianoşi şi cu colaborarea lui George Bălăiţă. Poate aţi citi povestirile lui Platonov, şi acolo Emil Iordache, care a făcut traducerea celor de la Polirom, spune această anecdotă cu Sartre, Hemingway şi Platonov. Sartre era abătut. „Ai fost propus la Premiul Nobel, eşti celebru, ai refuzat Premiul Nobel, eşti mare şi totuşi eşti nemulţumit?” „Da, dar este unul, Hemingway, care e mai bun ca mine.” În timpul ăsta, Hemingway, plictisit pe malul apei, se pregătea să se împuşte că nu-i mai plăcea nimic. Şi tot aşa, vine un prieten: „Cum, tu, care eşti marele Hemingway?” „Da, dar este unul, Platonov, care e mai bun, fir-ar al dracului!” În timpul ăsta, Platonov alerga nişte copii prin curtea bibliotecii unde lucra el, pentru că-i deranjau pe studenţii care învăţau despre Hemingway şi Sartre.

Să vorbim puţin despre filmul Un om la locul lui, inspirat vag din romanul dvs., din 1985, Firesc. E unul dintre romanele realiste serioase.

Da, el vine dintr-o experienţă personală. De fapt, eram student în Bucureşti, că am început facultatea în Bucureşti. Se făcea practică pe atunci vara, cel puţin două săptămâni, dacă nu mai mult. Prima mea practică de student a fost la Moineşti și s-a întâmplat să fie o perioadă în care a plouat aproape tot timpul, dar era cald. Era iunie. Mi-a plăcut atmosfera, mergeam pe la sonde în munţii de pe lângă Moineşti, vedeam căbănuţele alea de PFL şi oamenii care stăteau acolo cu săptămânile şi nu mai mergeau acasă. V-am spus la început că şi eu visam să stau izolat undeva într-o pădure, cumva m-am lipit de chestia asta. Atunci am început să mă gândesc mai serios că despre asta ar merita să scriu o carte. Am început să-mi fac notaţii, numai că, atunci când a trebuit chiar să scriu, am înlocuit personajul, în locul meu am pus o fată, ca să am un pretext să fac o poveste mai interesantă.

Am stabilit deja cu literatura în ce zonă vă învârtiţi. Sunteţi un pasionat de filme?

Nu. Dar recunosc că am abonament la Netflix şi mă mai uit la câte un film.

Îmi imaginez că în casa aia izolată la ţară e frumos să stai şi să vezi filme toată iarna.

Este, dar pot să mai fac şi altceva decât să mă uit la film. Dacă filmul e slab, nu merită să pierd vremea, că-ţi oboseşte mintea. Un film bun îți stimulează imaginaţia. Dar filmele de serie mai degrabă te posomorăsc. Sunt foarte selectiv, cred eu, am şi eu preferinţele mele, de la anumiţi ruşi la anumiţi americani, la anumiţi francezi. Experienţa mea cu cinematografia este constituită din trei etape, una ar fi aceasta cu Simion liftnicul, care nu s-a mai făcut până la urmă, dar sper să se facă într-o bună zi, că a câştigat o finanţare de la CNC proiectul. Cealaltă este singura finalizată până acum, asta cu Un om la locul lui. Și am mai scris pentru Cornel Gheorghiţă, care e un regizor care trăieşte în Franţa acum, are şi el o casă de filme destul de mică, şi mi-a dat o comandă pentru un scenariu, i-am făcut scenariul şi a câştigat finanţarea de la CNC, dar sigur că nu ajung banii de la CNC, ci doar o mică parte.

Mă gândeam acum în timp ce vorbeaţi că generaţiile de prozatori din anii ’60-’70 erau destul de apropiate de film. De pildă, Sorin Titel a scris vreo șapte scenarii de film. Alţi romancieri până la urmă au ajuns să-şi vadă cărţile adaptate.

Era un mod de a recompensa material, pentru că de la un scenariu se câştigă mult mai mult decât de la drepturile de autor.

Era o relaţie mai apropiată, mi se pare mie, între film şi literatură.

Toate relaţiile personale erau altele, acum cei care fac film nu prea au legătură cu cei care scriu cărţi, nu s-a stabilit o chimie între ei, nu se comunică îndeajuns. La mine a fost o întâmplare, să zicem, norocoasă, faptul că acest domn tânăr e cam de seama fiului meu. Hadrian Marcu e un tip special într-adevăr, a vrut să facă un film, poate că nu avea ideea, dar avea ceva în cap şi a început să citească cu această intenţie tot felul de cărţi. A luat de la Polirom cam toate cărţile de proză pe care le-a găsit şi până a ajuns la cartea mea a mai citit zece-douăzeci de cărţi. 

Când a ajuns la cartea mea, şi-a dat seama că acolo s-ar putea să fie ceea ce el caută. Eu fac acum SF, probabil că în mintea lui exista deja un germene, un nucleu. Acolo a găsit atmosfera şi un anumit motiv al triunghiului amoros, pe care el l-a transformat mult – a mai păstrat numele personajelor, câteva elemente narative cu şoferul Buznea, care moare, cu preotul la care se duc ei, aveam şi eu în roman un preot. Mie mi se pare că el a făcut un film care nu e o capodoperă, dar e un film foarte curat, stilistic vorbind, uşor în maniera minimalistă, a noului val, şi cu un dramatism foarte discret, insinuat, care la un moment dat răzbat. La prima vizionare chiar am fost surprins şi am fost tuşat.

Ca cititor de literatură şi critici literare, rareori recomand filmul, deci aş merge tot pe recomandarea cărţii în cazul acesta.

Acum să ştiţi că ştiu anecdota asta de la Andrei Blaier, cred, care o povesteşte într-un context legat de relaţia filmului cu cartea. Pe lângă Buftea, unde erau atunci studiourile de film, păştea o turmă de capre. Şi o capră găseşte o bucată de clişeu şi începe s-o mestece. Eu am avut capre şi ştiu cât sunt de curioase şi de năstruşnice. Şi vine o altă capră şi întreabă: „Cum e? E bun filmul ăsta?” Şi asta, mestecând: „Mai bună era cartea!”

Domnule Cimpoeşu, aţi fost prieten bun cu George Bălăiţă, unul dintre marii noştri autori din perioada postbelică, care din păcate a scris relativ puţin. Câte cărţi sunt, trei-patru?

A scris de-ajuns. Dacă i-a ieşit o carte e de ajuns. Dacă ar fi scris fiecare scriitor român câte o carte ca Bălăiţă, nu câte douăzeci, precum Calistrat Costin sau mai ştiu eu cine, eram o literatură mare.

Şi mă întorc la generaţia anilor ’60-’70, D.R. Popescu, Augustin Buzura, Constantin Ţoiu, Fănuş Neagu, ziceaţi de acest scriitor nu uitat, rămas cumva în obscuritate, Eugen Seceleanu. V-aţi întrebat vreodată cât rămâne? Pentru că ştiu că vă puneţi problema rezistenţei în timp a cărţilor. Pentru că eu, de pildă, am avut într-o vară curiozitatea să mă uit puţin prin cărţile astea. Sunt foarte greu de citit.

Da, pentru că cititorul de azi se îndreaptă mai degrabă către epic. Or, aceşti scriitori căutau stilul, inclusiv Bălăiţă, care, spre norocul lui, să zicem, are şi o miză foarte grea acolo. Primele cărţi ale lui D.R. Popescu pe care le-am citit leam primit premiu în clasa a VIII-a, Vara oltenilor şi Zilele săptămânii și miau plăcut foarte mult. Adică dvs. spuneţi şi faceţi aceste judecăţi de la nivelul criticului literar. Dar la nivelul cititorului inocent, mie Vara oltenilor mi-a plăcut. Sigur că acum e un roman foarte conformist, şi Zilele săptămânii, cu colectivişti, însă nu eram foarte atent la elementele stilistice sau de construcţie, poate nici nu existau, habar n-am, că eu n-am recitit cartea, dar ştiu că mi-au plăcut atunci.

Dar judecata asta de rezistenţă a cărţilor din perioada aceea nu o fac din perspectiva criticului literar. Dimpotrivă, tocmai a cititorului, cărţile acelea sunt foarte greu de citit. Ca critic literar eu pot să apreciez, să zicem, greutatea lor stilistică.

Ca critic literar, în primul rând vedeţi „împrumuturile”. Pentru că nu sunteţi inocent, imediat sesizaţi că „ăsta vine din Faulkner”, „ăsta vine din Joyce”, „ăsta vine din Panait Istrate”. Dar Breban, Bălăiţă, Bănulescu aveau o miză mai mare decât au autorii din ziua de astăzi. Asta mi se pare mie.

Din cum v-am văzut pe dvs. în interviuri, pe lângă faptul că sunteţi un scriitor original – tipic n-aş folosi în ceea ce vă priveşte –, sunteţi şi destul de orgolios. 

Orgoliul meu este să stau deoparte, să nu mă amestec.

Staţi deoparte cu aerul că vă cunoaşteţi totuşi valoarea şi că uneori poate nu vă amestecaţi cu ceilalţi, în beneficiul dvs.

Nu, e firea mea mai retrasă, asta o dată. Pe de altă parte, acum că am ajuns şi eu cu ajutorul lui Dumnezeu la bătrâneţe, îmi amintesc că în tinereţe prima mea proză cu care am vrut să ies, n-am ieşit atunci, am publicat-o mult mai târziu, era „Caii de curse sau cursele de cai”. Acolo, printre altele, aveam un cal performant care făcea multe nazuri şi care la un moment dat e pe cale să câştige o cursă. Proprietarul lui cheltuise o avere ca să-l pregătească, şi când ajunge aproape de finiş, se opreşte. Este, dacă vreţi, ideea din Singurătatea alergătorului de cursă lungă, un film englez mai vechi.

Făcut după un roman de Sillitoe, tradus la noi.

Asta nu ştiam. Am văzut filmul acesta mai în tinereţe. Deci cam ăsta e orgoliul meu, dacă vreţi. Un fel de outsider mofturos, care ştie că e bun, dar rămâne în afară ca să nu intre în competiţie, pentru că nu e de el. Dar judecata asta e de pe o poziţie superioară.

Spuneaţi undeva – acum citez din memorie, nu mai ştiu exact citatul – că încercăm cumva să oprim universul din expansiunea lui spre haos cu ficţiunile pe care le scriem. E o metaforă frumoasă, mult mai frumoasă decât cea pe care o spuneaţi altundeva, că scrisul e o formă de rugăciune. 

Am renunţat la treaba asta între timp. Nu am spus-o numai eu, nici măcar nu eram original, dar sentimentul pe care-l aveam era apropiat de această stare. Naraţiunea în general organizează haosul şi îi propune un cosmos. Acum, teoriile mai noi asta spun peste tot. Văd că ultima modă este cu Yuval Harari, a apărut şi în româneşte, care vorbeşte despre – ideile sunt mai vechi, le reciclează – importanţa naraţiunii în viaţa fiecăruia dintre noi, fără să ne dăm seama. Noi construim naraţiuni. Scriitori, nescriitori, oricine ne credem noi, viaţa noastră este ordonată după o anumită naraţiune. De la miturile antice, care ordonau naraţiunea vieţii lor atunci, până la mitul foarte intim al fiecăruia, care crede despre sine ceva şi se autoconstruieşte pe baza acestei naraţiuni. 

Ce scrieţi acum?

Scriu, fireşte, un roman de vreo zece ani. Şi, fiindcă veni vorba, să vă spun că scriu un roman instigat în urmă cu mai bine de zece ani de Ioana Pârvulescu, care, după ce am scris Christina Domestica, mi-a trimis un e-mail să scriu o carte pentru colecţia „Cartea de pe noptieră”. Eu chiar am luat-o în serios. Trebuie să fie în primul rând o mare dragoste. Şi m-am tot gândit, de zece ani mă tot gândesc şi-l tot scriu, s-a transformat foarte mult proiectul între timp.

Nu mai e de dragoste!

Este, pentru că, i-am spus şi lui Cărtărescu când a fost pe la Bacău odată, am stat un pic de vorbă, miza acestei cărţi este la urmă, după ce o citeşte nevastă-mea, să plângă. Mă rog, eu pot s-o fac să plângă şi acum!

O faceţi din răzbunare sau cum?

Nu. Ea mi-a cerut: „Scrie o carte care să mă facă să plâng.” Bine, să vedem.

După ce m-ai făcut toată viaţa să râd!

E şi o poveste de dragoste, dar un alt element care m-a instigat e o cronică literară a lui Daniel Cristea-Enache, care, după ce mă făcea acolo bine, zicea că aşteaptă de la mine un roman decisiv. 

Şi dvs. aplecaţi urechea la ce scrie Daniel Cristea-Enache?

Nu. Eu îl iau în serios inclusiv din cauza faptului că are o legătură cu Valeriu Cristea, care a fost primul care m-a remarcat ca scriitor şi a avut bunăvoinţa să scrie o cronică foarte favorabilă în România literară, când eu eram nimeni, acum treizeci-patruzeci de ani. Deci va fi cartea mea decisivă, cântecul meu de lebădă în literatură. Acum am o carte şi de eseuri să zicem, sau mai degrabă de publicistică literară, pentru că eu ţin în Vatra un fel de rubrică. Cu materialele de acolo şi cu ce am mai publicat şi prin altele, fără interviuri, numai articole, am să adun vreo două sute de pagini şi am să propun editurii Polirom. Dar miza este ca în doi ani să termin lucrul la cartea asta. Mi s-a tot schimbat proiectul pe parcurs, pentru că am găsit elemente din ce în ce mai adânci şi n-am vrut să le las să se piardă. M-am întors și asta face să dureze.

Domnule Cimpoeşu, că tot am început noi discuţia cu copilăria de la Vaslui, prima întrebare din chestionar e: despre ce carte aţi spune că a fost cartea copilăriei dvs.?

Nu-mi amintesc. În copilărie citeam tot felul de fleacuri. O dau pe poveste, că n-am încotro. Pe mine m-a instigat la citit „tovarăşa învăţătoare”, cum i se zicea pe atunci. Era singura din sat care avea o bibliotecă personală şi mă duceam la ea şi-mi dădea cărţi de tot felul – Mark Twain, Tom Sawyer sau Huckleberry Finn. Deci v-am răspuns până la urmă, că mi-am amintit, cu ajutorul doamnei învăţătoare. Mark Twain este cel care mi-a luminat copilăria.

Ce carte v-a deschis ochii? Să zicem alta decât Mitul lui Sisif.

Una în legătură cu ea. De acolo am pornit la Procesul lui Kafka, la Dostoievski. Demonii mai întâi şi după aceea celelalte mai uşoare, Crimă şi pedeapsă. Albert Camus a picurat în mine otrava îndoielii şi a meditaţiei despre sensul vieţii, sensul existenţei omului în lume. Inclusiv în ce scriu acum, de fapt e un roman uşor autobiografic, încerc să valorific această idee a lui Albert Camus, literar vorbind, din punctul de vedere al eroismului în dragoste. Ce poate salva bunăoară o relaţie adulteră. O formă de eroism. Adulterul este o mlaştină de fapt, moral vorbind. Dar dacă găseşti un element de eroism, asta e. Cam asta e una din temele cărţii. Mai sunt şi altele.

Numiţi o carte clasică necitită deloc sau neterminată.

Joyce, cu Ulise.

Dintre cărţile citite recent, pe care aţi lua-o cu dvs. pe ipotetica insulă pustie?

Probabil că aş lua Muntele vrăjit a lui Thomas Mann.

În ce carte v-ar plăcea să trăiţi pentru o vreme?

În Spuma zilelor de Boris Vian.

Ce scriitor din istorie aţi invita la dvs. la Sohodol, la un must?

Aş invita toţi scriitorii, şi din istorie, şi din prezent. Am inclusiv o cabană care stă degeaba acolo, să le organizez un sejur, o rezidenţă. Dar pe mine m-a remarcat prima dată Ştefan Bănulescu. Şi i-am trimis lui „Caii de curse sau cursele de cai”, povestirea despre care am vorbit ceva mai devreme, era la Amfiteatru, la poşta redacţiei. Acolo a fost prima dată când cineva m-a citit şi a spus: „Da, ăsta e ceva de el.” Nu m-a publicat. Dar eu personal nu am discutat cu el niciodată nimic. Şi poate m-ar fi interesat. Cu Bălăiţă, de exemplu, am avut norocul să stau multe ore.

Ce muzică preferată aţi trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Probabil că muzică de jazz.

Un muzician, poate.

Jazzul mă satisface. Poate că aş trimite Simfonia a 7-a de Beethoven, dirijată de Celibidache.

Dacă aţi avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele planetei, una şi una singură, care ar fi aceea?

E o problemă care nu e a planetei, e a României. Problema ţiganilor. Dacă aş avea puterea să rezolv problema ţiganilor.

În ce fel?

Aş vrea ca ei să nu mai fie prigoniţi, dispreţuiţi, incomozi pentru societate, şi cred că lucrul ăsta e posibil, se poate face, cu condiţia să nu aşteptăm ca numai ei să facă ceva. Ei sunt rezultatul câtorva sute de ani de istorie în care nu s-a făcut nimic pentru ei. Şi noi am vrea să rezolvăm treaba asta cât ai bate din palme. Nu. Trebuie încă alte câteva sute de ani ca să rezolvăm chestiunea asta, şi se poate rezolva. Din păcate, nu sunt înţeleşi. Pentru că orice e marginal, persecutat, are reacţia ţiganului de fapt.

Am o întrebare legată de Bucureşti, dvs. aţi şi învăţat aici, aţi trăit câţiva ani aici. Aveţi un loc preferat din oraşul ăsta? Care poate fi orice: o clădire, o piaţă, o stradă, un muzeu.

Da. Îmi plac cartierele rezidenţiale, unde e linişte, sunt case frumoase de oameni cu bunăstare, te poţi plimba liniştit pe trotuar. Unde de fapt nu e Bucureştiul, pare că e altceva. Eu când am venit în Bucureşti ca student, în 1971, asta făceam. O luam pe jos în zona unde e acum Casa Poporului, era un cartier foarte liniştit, cu străduţe, unele chiar cu piatră cubică.

Vorbim de cartierul Uranus, nu?

Cred că Uranus, nu ştiu, dar pe lângă Parcul Carol, prin zona aceea. Acolo mă simţeam foarte bine. Şi acum probabil că un fel de nostalgie funcţionează, când mă duc pe o insulă din Grecia, caut aceste orăşele mici în care regăsesc atmosfera din mahalalele astea bucureştene. Oameni liniştiţi şi care stau mult la soare sau la umbră, au o bunăstare foarte discretă.

Pentru a zecea întrebare, care în funcţie de invitat e de fiecare dată alta, m-am gândit la un exerciţiu de imaginaţie pentru dvs., că tot vorbeaţi că v-a preocupat transcendentul. De obicei, să ne imaginăm o întâlnire cu Dumnezeu, oamenii în general vor să-L întrebe lucruri sau vor să-I spună ei lui Dumnezeu nişte lucruri. Exerciţiul meu de imaginaţie e următorul: să zicem că aţi avea o după-amiază la dispoziţie în compania lui Dumnezeu. Ce activitate v-ar plăcea să faceţi împreună?

Să învăţăm caprele să vorbească.

Mai aveţi capră?

Nu mai am, am dat-o, că mă călca pe nervi. Nu vorbea. Adică vorbeam numai eu. Se suia pe casă, am nişte înregistrări cu telefonul făcute de soţia mea.

noiembrie 2018