„Trăim într-o societate care nu a ajuns la o maturizare” 

interviu cu Ovidiu ŞANDOR

Marius CHIVU: O personalitate implicată în viaţa culturală a Timişoarei, domnul Ovidiu Şandor este un personaj din mai multe puncte de vedere: antreprenor, om de afaceri care a dezvoltat o pasiune pentru artă, colecţionar, a înfiinţat o fundaţie, Art Encounters, şi momentan membru în boardul de achiziţii de la Tate şi Centrul Pompidou. Cum aţi parcurs acest traseu neobişnuit, cel puţin pentru România?

Ovidiu ŞANDOR: E poate neobişnuit pentru România, dar nu e de fel neobişnuit pentru lumea artei vizuale – dacă ne uităm la ţări care poate au o tradiţie mai lungă, cred că e parcursul destul de firesc al multor colecţionari. În fond, colecţionatul presupune în primul rând pasiune, toţi colecţionarii importanţi şi relevanţi sunt mânaţi de pasiune, şi atunci, treptat-treptat, colecţionarii devin implicaţi în a sprijini într-un fel sau altul câte un artist, câte o galerie, câte un eveniment şi aşa mai departe, şi destul de mulţi ajung să facă lucrul acesta într-un mod un pic mai organizat, într-un mod un pic mai structurat, de exemplu, înfiinţând o fundaţie care să dezvolte un program de artă contemporană. Dacă ne uităm la alte ţări, fundaţiile şi proiectele lor sunt parte obişnuită a unui ecosistem cultural. 

Aici, sigur, cu observaţia că noi totuşi încă trăim într-o societate care nu a ajuns la o maturizare nici din punctul de vedere a ceea ce înseamnă zona antreprenorială, nici în zona culturală. Dacă ne uităm la marii colecţionari filantropi care au înfiinţat mari muzee în America, de obicei, n-a fost prima generaţie de antreprenori, cum avem noi deocamdată în România, a fost mai degrabă a doua, a treia generaţie de familii înstărite, abia a doua, a treia generaţie începe să aibă preocupări legate de cultură, social şi alte aspecte. Deci cred că şi în România vom vedea acest parcurs, vom vedea din ce în ce mai mulţi antreprenori care, plecând de la nişte pasiuni, se implică în cultură, educaţie, social şi aşa mai departe. Deci da, poate că e un traseu neobişnuit în România, dar e un traseu care cred că o să apară din ce în ce mai des şi în România.

Vorbiţi de o anume tradiţie, de ceva care se moşteneşte şi se dezvoltă pe parcurs. Dvs. totuşi aţi pornit ca absolvent de Politehnică. Aţi venit din familie cu interes pentru artă şi ulterior aţi ajuns la pasiunea de colecţionar?

Cred că uneori e greu de identificat exact cauzele unei astfel de pasiuni. Colecţionatul e ceva cu care am început de pe la 25 de ani, întâi am colecţionat hărţi vechi, deci cred că dorinţa sau interesul de a colecţiona există de mult la mine. Sigur, vin dintr-o familie cu părinţi educaţi, cu universitate, mama a fost profesoară, am avut acasă o bibliotecă importantă care, mai ales în perioada comunismului, era şi un refugiu interesant, era un univers – ţinând cont că universul fizic era foarte restricţionat din multe puncte de vedere, evadarea era de multe ori în acea bibliotecă.

Țin minte o serie de albume de artă sau cărţi despre istoria artei care mi-au fost tovarăşi în tinereţe şi probabil că am învăţat de acasă faptul că atunci când ajungi într-un alt oraş e obligatoriu să mergi la Muzeul de Artă, chiar dacă atunci puteam să călătorim prin ţară şi în cel mai bun caz – o dată am ajuns prin ţările socialiste, prin Cehoslovacia, Polonia, R.D.G. şi aşa mai departe. 

Probabil că nişte lucruri au pornit de acolo. Acum 11-12 ani m-am apropiat de zona de artă, din punctul de vedere al colecţionatului, în special partea asta de artă contemporană şi artă de avangardă istorică, şi acolo cred că m-am regăsit cel mai bine ca preocupare. Un curator celebru are o vorbă care mie-mi place foarte mult: „What you collect is yourself” – „ceea ce colecţionezi eşti tu însuţi”. În partea asta de artă contemporană şi artă de avangardă istorică m-am regăsit cel mai bine şi de acolo a pornit pasiunea. 

Asta dintr-un impuls autodidact sau a fost cineva care v-a „corupt”?

Cred că e o combinaţie. Am şi întâlnit câţiva oameni, câţiva tineri galerişti de aici din România care mi-au deschis ochii către arta contemporană. Sigur, ştiam din şcoală partea asta pe care o ştim cu toţii, Tonitza şi Grigorescu, ce am învăţat noi în şcoala socialistă, dar apoi am dat de nişte tineri galerişti care mi-au deschis ochii şi arta contemporană m-a atras pentru că, în fond, este arta care lucrează cu temele zilei de azi, cu temele care ne preocupă pe fiecare dintre noi. Eu spun mereu că ce-mi aduce mie personal arta e tocmai faptul că văd lumea prin ochii artiştilor. 

Eu, ca orice alt antreprenor, trăiesc într-un univers foarte pragmatic, cu principii liberale, cu anumite credinţe, şi toţi din jurul meu se uită la lume poate în acelaşi fel. În arta contemporană descopăr lumea văzută prin această lentilă a artiştilor, care e aceeaşi lume, dar văzută prin această lentilă foarte diferită, prin nişte criterii diferite, prin nişte principii diferite şi mă ajută să pun sub semnul întrebării ce înţeleg despre lume în sistemul mai cartezian în care operez de obicei. Şi asta e ceea ce mă atrage, de fapt.

În ce măsură banii, pe de o parte, ajută gustului, formării lui, întreţinerii lui, şi pe de altă parte în ce măsură vă pun într-o ipostază de a risca să fiţi atras într-o zonă mai degrabă mercantilă, a artei?

În România există o discuţie foarte activă care încearcă să sugereze că ar exista o artă mercantilă care, vezi Doamne, n-ar fi o artă de calitate şi ar exista o artă de calitate care, vezi Doamne, n-ar fi mercantilă. Trebuie să spun că în culturile mai de tradiţie, discuţia asta e mult mai redusă. Cum spun uneori în anumite prelegeri, când mai sunt invitat să-mi dau şi eu cu părerea, în fond, teoretic, într-o lume ideală, ar trebui să fie o suprapunere relativ fidelă între valoarea artistică intrinsecă a unei lucrări sau a unui artist şi valoarea financiară a acelei lucrări sau a acelui artist. Sigur că nu trăim într-o lume ideală, şi atunci există artă de bună calitate, care este foarte scumpă, există artă de proastă calitate, care este foarte ieftină, şi aceste două categorii sunt cele mai populate. 

Dar există şi artă de o valoare artistică foarte bună, cu un preţ mai mic decât poate ar trebui să fie, momentan cel puţin, aşa cum există şi artă de proastă calitate sau de mai puţin bună calitate, care are un preţ mai mare decât ar trebui. Dar astea sunt mai degrabă situaţii mult mai limitate decât acest discurs pe care-l aud în România, că, vezi Doamne, dacă e de calitate, nu se poate vinde sau dacă se vinde înseamnă că e de proastă calitate. Eu cred că lucrurile sunt mult mai nuanţate. Legat de bani, aici cred că aş începe cu altceva. Faptul că percepţia tuturor este că pentru a fi colecţionar ai nevoie de bani. 

Şi aici aş spune că e parţial adevărat, parţial foarte greşit. Pentru a fi colecţionar, ai nevoie de bani, knowledge şi timp. Cât de mult din fiecare va defini calitatea colecţiei. Există şi exemple de colecţii construite cu foarte puţini bani – e celebru un cuplu de la New York care a decedat acum câţiva ani, ea profesoară, el poştaş, care au acumulat una dintre cele mai interesante colecţii de artă, pentru că, neavând copii, au decis să-şi dedice timpul artei contemporane, contemporane în epoca lor, au mers la foarte multe vernisajele din New York, s-au împrietenit cu foarte mulţi artişti, i-au vizitat în studio, au discutat cu ei despre lucrările lor, despre preocupările lor, au stat să aleagă câte o lucrare poate nu în ulei, dar măcar un desen pe care l-au plătit în rate. Sigur că această prietenie şi acest interes a fost răsplătit de unii artişti şi cu anumite cadouri către ei. 

Uite, nişte oameni care n-au avut poate foarte mulţi bani, dar nici copii, și au decis să „investească” foarte mult timp colecţionatului şi artei. Ori, lucrurile astea în România cred că nu se înţeleg, că totuşi în această pasiune ai nevoie – dincolo de bani, poate nu neapărat atât de mulţi cât ar crede unii – de foarte mult timp. Pentru că doar cu timp poţi să acumulezi cunoştinţele şi informaţiile care să te ajute să fii colecţionar.

Ce vă lipseşte cel mai mult: banii, cunoaşterea sau timpul?

Cred că cel mai mult îmi lipseşte timpul. Mulţi colecţionari sunt poate oameni pentru care resursa cea mai limitată este timpul, resursa pe care nu o putem crea suplimentar faţă de timpul care ne este dat, mai ales că pentru a acumula acea învăţare, acea ştiinţă, tot de timp e nevoie. Deci nu vreau să spun că am deja toate cunoştinţele necesare, nu, nici vorbă, e un proces, o călătorie permanentă, o învăţare permanentă, dar şi acea învăţare are nevoie de timp: timp să citeşti, timp să mergi la expoziţii, timp să mergi la bienale, timp să stai de vorbă cu artiştii, timp să te întâlneşti cu alţi colecţionari şi aşa mai departe. Deci, timpul e, de fapt, resursa cea mai limitată, cel puţin în cazul meu.

Ați avut o contribuție importantă în aducerea lui Victor Brauner în România, discuţia noastră are loc în timpul ultimelor zile ale expoziţiei lui Victor Brauner, o expoziţie spectaculoasă fie şi măcar prin faptul că are loc după foarte multă vreme în care publicul român nu l-a avut pe Brauner sub ochi într-o asemenea manifestar. Sunt 50 de ani cel puţin de când în centrul şi estul Europei are loc o expoziţie Brauner de o asemenea amploare, o expoziţie unde şiau dat mâna mai multe entităţi, Institutul Francez, Muzeul de Artă, Consiliul Judeţean, Art Encouters, deci dvs., Centrul Pompidou, fireşte, nişte oameni foarte buni în spatele acestei expoziţii, arhitectul Attila Kim, Camille Morando, curatoarea de la Institutul Francez, plus curatoarea de la Centrul Pompidou. Care a fost contribuţia dvs. în toată această schemă destul de complicată?

Aici a fost o colaborare între toate aceste instituţii şi aceste persoane. Ideea expoziţiei a plecat de la doamna Tilla Rudel, directoarea Institutului Cultural Francez de aici, din Timişoara. Cred că contribuţia noastră principală a fost legată de faptul că avem experienţă în organizarea de expoziţii, datorită în primul rând Bienalei Art Encounters pe care o organizăm din 2015, eveniment pe care de la început l-am gândit ca pe un eveniment cu ambiţii internaţionale din toate punctele de vedere. 

Şi, de asemenea, poate datorită faptului că noi în ultimii ani am dezvoltat o relaţie de colaborare cu Centrul Pompidou, atât poate eu pe plan personal prin implicarea în Comitetul de Achiziţii de Artă Est-Europeană de la Centrul Pompidou, dar şi fundaţia Art Encounters, care a colaborat anterior cu Centrul Pompidou. Acum doi ani am avut o foarte frumoasă expoziţie aici la fundaţie, numită Infra Noir, despre suprarealismul românesc, cu multe lucrări aduse de la Pompidou, pentru că în organizarea unor astfel de expoziţii este foarte important să existe o relaţie de încredere, de cunoaştere reciprocă între deţinătorii lucrărilor, şi în cazul lui Brauner mai mult de jumătate din lucrări vin din colecţia Centrului Pompidou, şi cei care organizează expoziţia. Rolul nostru a fost unul de a coordona implicarea tuturor, de a asigura cadrul în acest demers, oameni cât mai profesionişti pe toate palierele, de la curatorie la arhitectură, la comunicare, la logistică şi aşa mai departe. 

Desigur că din partea fiecăruia au fost diverse persoane implicate şi fiecare a avut o importantă componentă de contribuţie, Consiliul Judeţean, cu un sprijin aproape necondiţionat în a aduce la zi din punct de vedere tehnic Muzeul de Artă, Muzeul de Artă sigur, ca gazdă, cu tot ce au avut ei de pregătit, Institutul Francez şi Ambasada Franţei, care ne-au ajutat prin demersurile de a obţine împrumuturile din Franţa, nu doar de la Pompidou, dar şi de la alte două muzee. A fost o formă de colaborare care, cred eu, e poate mai puţin tipică în România. 

Instituţii publice, instituţii independente, instituţii româneşti, instituţii franceze, fiecare a pus umărul şi proiectul n-ar fi fost posibil fără implicarea tuturor, este iar un bun exemplu şi cred că e un model pe care o să-l vedem şi în România din ce în ce mai des, pentru că e un model din care toţi învăţăm, în care putem face lucruri mai bune decât dacă le-am face fiecare separat.

Aţi avut temeri la începutul acestui proiect de o asemenea anvergură? E totuşi primul.

Da. Iniţial expoziţia părea ceva relativ simplu, Brauner a lăsat peste 300 de lucrări Muzeului Pompidou, hai să facem o expoziţie cu lucrările aduse dintr-un singur loc, de la Pompidou, curatoarea tot de acolo, adică suna foarte simplul. Sigur că între timp curatoarea a zis că da, sunt foarte bune lucrările de la Pompidou, dar trebuie şi lucrări de la muzeele din ţară şi avea foarte mare dreptate. Și atunci sunt vreo şase-şapte muzee din România care au contribuit cu lucrări, stai că mai sunt în Franţa în alte locuri, stai că mai sunt nişte colecţii private, nişte lucrări interesante care completează discursul curatorial şi lucrurile s-au complicat poate mai mult decât ne-am imaginat iniţial. 

Sigur că au fost momente complicate, momentul în care s-a făcut prima analiză tehnică a muzeului, când cu toţii ne-am dat seama că nu exista standardul muzeal potrivit în acea clădire şi toată lumea a înţeles că trebuie făcut un efort serios pentru a o aduce la zi. În cazul Muzeului Naţional de Artă din Timişoara, fiind o instituţie publică, avem acel parcurs administrativ mai degrabă complicat şi de lungă durată, cu proceduri de achiziţie, cu toate demersurile necesare, dar toate acele demersuri au o componentă de necontrolabil. Poate că uneori în zona antreprenorială privată lucrurile sunt ceva mai simple din punctul ăsta de vedere şi poate noi avem anumite pârghii mai simple. A fost un pic de transpiraţie legat de dacă se va reuși această transformare tehnică a muzeului. 

Pe de altă parte, cred că în România există ceea ce un curator al Bienalei noastre a denumit-o „miracolul ultimelor zile”, el spunea că dacă ar fi în stare să ambaleze acest miracol şi să-l exporte, România ar fi o ţară foarte bogată. Într-adevăr, toată lumea s-a implicat şi până la urmă au fost găsite soluţiile ca lucrurile astea să se întâmple. Au fost şi momente critice, ca în orice demers, dar până la urmă toate s-au aşezat firesc şi ne bucurăm că a ieşit poate chiar mai bine şi mai de impact decât ne-am fi imaginat.

A fost nevoie să duceţi muncă de lămurire cu partea politică pentru a obţine sprijinul lor? Credeţi că au înţeles ce înseamnă investiţia în cultură pentru oraş, mai ales într-un an cum este acesta?

Nu a fost greu. În primul şi în primul rând mă bucură foarte mult că încă din 2014-2015, când era acea competiţie între oraşe, cine să fie Capitala Culturală, mi-a plăcut că am văzut în zona administrativă din România o schimbare de discurs. Dacă până atunci toţi primarii, toţi preşedinţii de Consiliu Judeţean, toţi miniştrii cheltuiau bani pe cultură, brusc, din acel moment, discursul s-a schimbat şi toată lumea a început să vorbească despre investiţii în cultură, ceea ce e o schimbare importantă, cred eu, în discursul public. 

La nivelul Consiliului Judeţean să ştiţi că a fost surprinzătoare deschiderea, ce a fost poate mai complicat a fost faptul că nu toată lumea a înţeles de la început cât de complicat e să faci o astfel de expoziţie şi câte aspecte trebuie soluţionate, rezolvate, organizate, pregătite. Chiar îmi spunea cineva de la Consiliul Judeţean la vernisajul Expoziţiei „Victor Brauner”: „Domnule Şandor, acum înţeleg ce ne spuneaţi dvs. acum un an că trebuie să facem”. Deci a fost un parcurs din care cu toţii am învăţat. Fără expoziţia Brauner, cred că expoziţia Brâncuşi, care este planificată în toamnă, ar fi fost imposibilă. 

Dar a fost un parcurs în care în primul rând ne-am cunoscut unii cu alţii, am înţeles ce poate fiecare, am înţeles ce limitări are fiecare, de la cele administrative la alte feluri de limitări, am învăţat să rezolvăm o parte dintre problemele pe care un astfel de demers le presupune şi cred că a fost o şcoală fantastică, care să ne pregătească să putem aduce şi expoziţia „Constantin Brâncuşi” în toamnă, o expoziţie, desigur, şi mai complicată.

Cei din echipă au avut nişte lucruri de învăţat de la dvs.? Fiind un antreprenor cu experienţă, aţi avut ceva de învăţat din munca pentru Brauner?

Cu siguranţă mereu învăţ. Întotdeauna înveţi de la curatori, întotdeauna pregătind o expoziţie citeşti mai mult despre artist, te uiţi mai atent la fiecare lucrare. Am învăţat de la arhitectul expoziţiei, învăţ din ce în ce mai mult despre modul de funcţionare al lumii culturale, o lume care funcţionează parţial cu alte repere şi criterii faţă de lumea antreprenorială de business, unde poate lucruri precum recunoaşterea sunt mult mai importante, unde lucrurile poate nu sunt totdeauna tranzacţionale într-un mod foarte simplu, ci apar o serie de alte elemente importante pentru oamenii activi în zona culturală. Mereu învăţ lucruri noi şi încerc să înţeleg mai bine lucrurile astea. Învăţăm mereu de la parteneri precum Centrul Pompidou, experienţa lor în lucruri simple, de la înrămat la pregătit lucrări de transport, la instalat expoziţii şi aşa mai departe, sunt lucruri din care cu toţii am învăţat.

Sunteţi genul care se implică în tot şi îi place să urmărească tot parcursul?

Din păcate sunt genul de control-freak, care vrea să ştie cum se mişcă lucrurile, vrea să se asigure că lucrurile merg în direcţia potrivită. Pe de altă parte, aici a fost un efort de echipă, sunt oameni profesionişti, cărora nu trebuie să le spun cum să-şi facă meseria, dar a existat extrem de mult dialog între noi, extrem de mult: „Uite, noi ne gândim aşa, ce părere ai?”, „OK, asta sună interesant, dar cum ar fi dacă explorăm şi cealaltă direcţie”. Sigur, sunt şi acele zone mai pragmatice, antreprenoriale, unde mi-am suflecat mânecile mai mult decât mi-aş fi dorit uneori, dar cred că a fost un demers firesc şi oricine din lumea culturală care trece prin implementarea de proiecte culturale înţelege foarte bine despre ce vorbesc.

Până să vorbim despre Brâncuşi, care e deja aşteptat de foarte multă lume, mai ales că am văzut cum au ieşit lucrurile la Brauner şi acum avem aşteptări, să trecem puţin prin Adrian Ghenie, care este expus chiar în perioada asta în Pavilionul ISHO, o expoziţie, prima după 14 ani de absenţă în România, urmează şi Bienala Art Encounters, în iunie-iulie. Cât de implicat sunteţi şi în aceste lucruri? Aţi creat un mecanism şi acum aveţi oamenii potriviţi pentru a duce aceste proiecte la capăt sau în continuare supravegheaţi totul îndeaproape? Mergeţi pe mâna lor? Continuaţi să învăţaţi?

Sigur, în primul rând, avem echipa Fundaţiei „Art Encounters”, care e cea care organizează toate aceste evenimente. Aş putea spune că în cazul Bienalei implicarea mea în acest an a fost relativ limitată. Avem diverse întâlniri să ne asigurăm că lucrurile merg în direcţiile potrivite, dar, din nou, în cazul Bienalei, care se deschide în 19, mai avem un curator, avem şi un grup de tinere curatoare care îl secondează pe curator şi avem echipa fundaţiei, Diana Marincu, directoarea artistică, oameni care se ocupă de logistică, oameni care se ocupă de producţia de lucrări noi, oameni care se ocupă de pregătirea spaţiilor şi instalarea lucrurilor.

De câţi oameni e nevoie pentru o bienală?

Ăsta e un răspuns greu, pentru că bienala o pregătim de aproape doi ani. Sigur, iniţial cu o echipă mică. Fundaţia, în mod normal, are undeva în jur de 7 persoane, dar cu cât ne apropiem de Bienală, echipa creşte, cei mai mulţi oameni îi avem în timpul Bienalei, când avem şi foarte mulţi mediatori, oameni care sunt prezenţi în spaţiile expoziţionale, când se ajunge la câţiva zeci de oameni implicaţi. Unii poate sunt implicaţi două-trei luni, alţii şase-nouă luni, dar echipa de bază e undeva la 7 persoane. 

Între timp, fundaţia a ajuns către 20 de persoane permanente, pe lângă aceste persoane care se alătură echipei de bază în jurul câte unui proiect, precum Bienala. Expoziţia lui Adrian Ghenie a mers relativ simplu. Adrian, dincolo de a fi un mare artist, este şi un om foarte drăguţ şi de treabă, a fost o expoziţie care s-a născut din scurt, de aceea a şi apărut aproape ca o surpriză, şi organizarea ei nu a presupus neapărat un efort extrem de mare. Diana Marincu, curatoarea şi directoarea fundaţiei, a fost cea mai implicată. 

Dar şi în cazul fundaţiei încerc să am rolul acesta mai degrabă strategic, să fiu atent la cum evoluează lucrurile – sunt anumite zone unde am mai multe păreri, aşa cum sunt zone unde nu vreau să am păreri, alţii sunt curatori, istorici de artă şi alte cele, ei ştiu să aleagă artiştii, ei ştiu să aleagă lucrările, ei ştiu să aleagă conţinutul. Curatorul Bienalei are mână aproape liberă din punctul ăsta de vedere. Pe alte componente, implicarea mea e mai mare, dar în spate e o întreagă echipă şi datorită lor aceste evenimente se întâmplă. Eu sunt mai degrabă scânteia şi iniţiatorul şi ei sunt cei care fac implementarea.

Ne întoarcem la Brâncuşi. După 50 de ani avem o ditamai expoziţia aici, curator Doina Lemny, o foarte faimoasă specialistă în Brâncuşi. Ce înseamnă pentru dvs. Brâncuşi, un artist care, dacă e să fim sinceri, a crescut în România mai degrabă în ultimele două decenii.

Eu cred că el este un simbol important al culturii române de mult timp.

Da, dar la nivel popular, cred că el a crescut de mult de când a fost un show de televiziune în care am ales românul…

Se poate şi asta, nu ştiu neapărat dacă percep la fel, dar cred că e important, inclusiv în acest context al Capitalei Culturale, în care avem un program foarte ofertant, cu peste 1500 de evenimente, cu foarte multă artă tânără, arta zilei de azi, cred că e foarte important să ne uităm şi la aceste repere istorice. Adică Bienala e grozavă, unde lucrăm cu artişti în viaţă, cu artişti tineri, cu artişti care produc acum lucrări pentru această bienală, dar cred că într-o lume cu foarte multe incertitudini e foarte important totuşi să ne reîntoarcem din când în când şi la nişte valori certe. 

Şi cred că Brâncuşi este o astfel de certitudine, aşa cum cred că Victor Brauner e o certitudine, pentru că sunt lecţii de învăţat, sunt lucruri de reconsiderat, de reanalizat. Poate riscul cu expoziţia Brâncuşi este că toată lumea în România are impresia că-l cunoaşte pe Brâncuşi. Dacă la Victor Brauner a fost acel oau!, nu am ştiut artistul sau nu am ştiut atât de multe despre opera sau despre viaţa lui, cred că la Brâncuşi va fi o surpriză de genul că: am crezut că îl ştiu pe Brâncuşi, dar mi-am dat seama câte lucruri nu ştiam înainte să văd expoziţia. 

Mai ales că înţeleg că va fi o componentă de fotografie.

Cred că vor fi multe lucruri care vor surprinde. În România circulă şi multe mituri despre Brâncuşi. Ne propunem împreună cu Doina Lemny să deconspirăm o parte din miturile greșite care circulă despre Brâncuşi. Vor fi şi lucrări de sculptură care vor fi surprize interesante. Dar am insistat să includem cât mai multă fotografie făcută de Brâncuşi, o parte a operei sale care în România nu e cunoscută şi nu e percepută ca fiind parte a operei, aşa cum vor fi o serie de documente, care arată legătura lui Brâncuşi cu o serie de prieteni şi cunoscuţi din ţară. Cred că totuşi va fi o expoziţie în care lumea va descoperi foarte multe lucruri noi. Cred că e important, o dată în generaţie, să putem să-l vedem pe Brâncuşi la el acasă, nu doar la Paris, la Philadelphia sau în alte colţuri ale lumii în care poate unii ajungem, poate unii nu. Sperăm că va fi o expoziţie care să atragă un public foarte divers şi amplu, pentru că chiar credem că e o şansă care de neratat.

Mă gândeam că acum ceva vreme era un boom al artei digitale, artişti care creau folosind un set de instrumente, computer. Ce se întâmplă în ultima vreme cu generatoarele de artă, care pot genera la cerere orice tip de artă, combinând orice stil, pare că asta a murit, dar pare că scoate de pe piaţă sau ameninţă o anumită dimensiune a creativităţii vizuale, ilustratori, graficieni şi aşa mai departe, pentru că e ieftină, nu e rea deloc, dacă e să ne uităm la ce face acum, şi ea va creşte. Cum vedeţi dvs. această jucărie în mâinile oricui?

O întrebare foarte bună şi cred că e foarte greu de răspuns la ea şi nu cred cam stat neapărat să mă gândesc detaliat. Dacă ne uităm istoric la ce a făcut tehnologia pentru omenire, şi nu văd de ce acum ar fi altfel, tehnologia mereu a ameninţat că înlocuieşte ceva din ce face omul. Şi la sfârşit, până la urmă, tehnologia mereu a ajutat omul să facă alte lucruri sau să facă aceleaşi lucruri mai bine sau mai mult. Cred că Inteligenţa Artificială face mai importantă arta non-digitală, că aşa cum în ultimii ani creşte numărul de viniluri cumpărate, pentru că există o oarecare nu neapărat nostalgie, dar dorinţă de a reveni la analog.

Şi de a deţine ceva fizic!

Nu cred că e neapărat vorba de a deţine acolo, mi se pare mai degrabă că e vorba de ritual. Sigur că avem pe telefon muzica care ne e foarte uşor accesibilă oriunde suntem, dar ca să asculţi un vinil trebuie să-ţi aloci timpul, să scoţi vinilul ăla, să-l aşezi, să pui la începutul discului şi să ai răbdarea să asculţi toată prima parte, fără să sari direct la melodia care-ţi place cel mai mult.

Nu poţi pleca din cameră!

Nu poţi pleca, şi devine acel ritual care te face să fii mai atent la ceea ce asculţi sau la ceea ce priveşti, dacă vorbim de artă. Cred că ritualul ăsta de a merge într-o galerie de artă sau într-un muzeu, în care intri în alt spaţiu, în care laşi la intrare o parte din grijile zilnice, din alte preocupări, şi intri într-un spaţiu unde te duci ca să te înalţi, să te ridici deasupra zilnicului, cred că devine din ce în ce mai important pentru noi, acum când orice informaţie grafică, idee, rezumat de carte, e instant, accesibil şi la o foarte bună calitate. 

Totuşi, lucrurile alea nu cred că-ţi dau aceeaşi satisfacţie cu a ţine cartea fizic în mână şi a o citi. Şi cred că la fel va fi şi în artă. Va exista o artă făcută de IA care va fi din ce în ce mai bună şi folosită în anumite zone, şi cu siguranţă vom vedea expoziţii cu astfel de artă, aşa cum cred că acea artă mereu va avea o limită. Doar uitându-te şi învăţând din arta trecutului, ceea ce face IA-ul, mi-e greu să cred că poate duce la acele transformări „distructive” am folosi astfel cuvântul, pe care l-a presupus impresionismul, mişcarea dadaistă. Nu cred că IA ar fi decis să ia acel pisoar, să-l semneze şi să-l propună într-o expoziţie cum face Duchamp. 

Cred că arta de calitate va continua să fie făcută de artişti şi de artiste, în primul rând, chiar dacă în anumite zone – poate ilustraţie, poate chiar partea de comunicare, partea de imagine – ar putea prin genul acesta de generatoare să devină actori importanţi sau principali. Cred că arta făcută de creierul şi sufletul uman va continua să fie cea relevantă cel puţin pentru o bună perioadă.

Care ar fi cartea copilăriei dvs.?

Prima carte de care-mi aduc aminte, nu ştiu cum se chema, dar începea cu „Vine trenul de la Iaşi, încărcat cu iepuraşi”. Asta e prima carte care mi-a rămas în minte.

Aţi spune despre o carte că v-a deschis ochii?

Da. Cum ziceam, mi-am petrecut foarte mult din copilărie şi din adolescenţă citind. Ţin minte că-mi cheltuiam foarte mult din banii de buzunar mergând duminica în Ocsko, în târgul de la marginea Timişoarei, care se ţinea şi în acea perioadă comunistă, de unde cumpăram cărţi la mâna a doua publicate în perioada când anumite cărţi puteau fi publicate în România. Cărţile cu siguranţă au fost instrumentul care mi-a deschis ochii şi către lume, pentru că nu puteam călători. Şi aici mereu dau exemplul unei cărţi, sper că ţin bine minte titlul, exista în perioada comunistă, apăruse o carte care se numea Oraşe imaginare.

Italo Calvino.

Nu, era a unui autor român, care vorbea despre Paris, Lisabona, Roma. Pentru noi, românii din acea perioadă, erau oraşe imaginare.

O carte clasică pe care n-aţi citit-o deloc sau până la capăt.

Copiii mei ar răspunde imediat la această întrebare. Am încercat de mai multe ori să citesc Ulise şi anul trecut mi-am propus că de data asta trebuie s-o fac.

E cea mai menţionată carte la întrebarea asta!

Şi am reuşit să ajung foarte departe cu ea, şi, într-adevăr, anul trecut n-am plecat în nicio vacanţă fără acea carte cu mine, până la nivelul la care copiii mei, când le spun „Mai lăsaţi calculatorul şi puneţi mâna pe o carte”, ei imediat îmi reproşează „Dar tu ai terminat Ulise?”.

Cea mai plimbată carte a dvs. Dintre cărţile citite recent, pe care aţi lua-o cu dvs. pe ipotetica insulă pustie?

Greu.

Ştiu că încă citiţi.

Probabil că ar trebui să iau tot Ulise, ca s-o termin… 

În original!

O carte care mi-a plăcut foarte mult este Stoner a lui John Williams, nu ştiu care e traducerea în română. 

Am să schimb registrul acum şi schimb cărţile cu picturi. În ce pictură v-ar plăcea să trăiţi pentru o vreme?

O întrebare dificilă pentru un colecţionar de artă contemporană, pentru că arta contemporană nu e neapărat o artă a figurativului. 

Nu e un răspuns absolut şi final. Vă puteţi răzgândi!

Nu ştiu exact în ce lume mi-ar plăcea să trăiesc. Îmi place universul pictural al lui Victor Man, îmi place universul critic al lui Dan Perjovschi, îmi place explorarea identităţii personale a familiei şi a comunităţii a Anei Lupaş. Sunt diverse universuri în care m-aş regăsi cu drag. Eu, asta colecţionând, probabil că cele mai multe referinţe încolo vor merge.

Ce artist din istorie aţi invita la un pahar de vin pe o terasă pe malul Begăi?

Pe Duchamp. 

Lucrările cărui artist preferat le-aţi trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

„Beţele” lui Andrei Cădere. 

Dacă aţi avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi aceea?

Mai ales în contextul actual, pacea.

Pentru că suntem în Timişoara: aveţi vreun loc preferat pe care l-aţi recomanda cuiva care vine în acest oraş?

Timişoara are multe locuri mai puţin vizibile, mi-e greu să aleg doar unul, dar sunt malurile Begăi, cartierele istorice mai puţin centrale – Fabric, Elisabetin, Scârţ, unde e şi Muzeul Comunismului şi Teatrul Auăleu, sunt o serie de puburi frecventate de zona artistică. 

Practic, Timişoara.

Timişoara bătută la pas. Un curator spunea foarte frumos că Timişoara e ca o mare galerie de artă, ca un mare muzeu, te plimbi şi găseşti mereu tot felul de clădiri, spaţii, expoziţii, locuri, oameni în această plimbare la pas.

Am urmărit recent un interviu cu dvs. în care spuneaţi că nu sunteţi totuşi curator şi nici nu visaţi să faceţi asta, dar, dacă aţi fi curator şi aţi putea organiza o retrospectivă a oricărui artist din istorie, aici în Pavilionul ISHO, să zicem, ce artist din istorie aţi alege să-i fiţi curator?

Asta cred că ar fi complicat. Sunt foarte încântat că sunt implicat în aceste proiecte cu Victor Brauner şi cu Brâncuşi. Nu neapărat cred că trebuie să-mi doresc mai mult, mă bucur că Adrian Ghenie…

Nu fiţi aşa diplomat! Intraţi în jocul meu de imaginaţie.

Mi-ar fi foarte greu să aleg un singur artist – Louise Bourgeois.

aprilie 2023