„Mie îmi trebuie întotdeauna cântece”

interviu cu OIGĂN 

Marius CHIVU: Te-am intervievat la un moment dat pentru Dilema veche, nu cu foarte multă vreme în urmă, şi te întrebam ce e ăla un „oigăn”, şi mi-ai dat un poem de răspuns. Eu am glumit, dar tu te-ai luat în serios. Îţi aminteşti care e geneza?

OIGĂN: Ştiu că se hrăneşte cu paradoxuri, cu diacritice, aliteraţii.

Deci cu tot ce e mai bun, practic.

Depinde de gusturile fiecăruia, până la urmă.

Cine ţi-a zis numele sau de câtă vreme îl ai?

E foarte simplu. Sunt jumătate neamţ, adică mama mea este din aproape fosta minoritate şvabă din România, iar asta combinat cu faptul că ai mei au avut gândul, care mi se pare foarte stupid, să numească copilul ca pe tată, a fost în prima fază un mod de a diferenţia cine este strigat, cine a greşit cu ceva. Pentru că mă cheamă Eugen, dar pronunţat în germană este Oigăn, atunci am luat acel nume și l-am rescris fonetic.

Nu îţi place Eugen. Dar Eugen Ionescu? Sunt o grămadă de mari creatori cu numele ăsta, Delacroix, ca să nu zic chiar tot ce-mi vine în cap acum.

La O’Neill s-a cam terminat lista scurtă.

Apropo de născut, am găsit recent o informaţie că aparent şi eu, şi tu, facem parte din generaţia denumită Xeniali. Suntem cei născuţi la sfârșitul anilor ’70, începutul anilor ’80, care am copilărit analog, dar care ne-am maturizat digital.

Şi vine de la ce? Ar fi trebuit să ne uităm la serialul Xenia?

Nu, e o combinaţie între Generaţia X şi Generaţia Milenialilor: Xeniali.

Eu sunt mai mare decât tine un pic.

Oricum, să zicem că maturitatea ţi-ai petrecut-o după 20 de ani, 30 de ani, te apropii cumva.

Dacă mă năşteam cu 4 luni înainte, prindeam viaţa!

Decreţeii!

Da. Adică teoretic sunt decreţel, doar că nu se aplică la părinţii mei, dar asta probabil o zic mulţi, pentru că erau deja relativ în vârstă când m-au făcut şi chiar îşi doreau un copil. Când m-au conceput, fiecare era căsătorit cu altcineva, ceea ce mi s-a părut foarte romantic când am aflat.

Deci ai fost un copil clandestin o vreme.

Sunt copil „din flori”, cum se spune frumos, ceea ce pentru un păşunist, botanist amator sună foarte bine.

Nu ţi se pare, eu am avut impresia asta, că e un avantaj al generaţiei noastre că am crescut practic în două lumi, în trei, că anii ’90 erau în sine o lume.

Da, mai ales la noi.

La noi, da, anii ’90 românești. Mi se pare că avantajul de a fi văzut cum e în toate aceste trei lumi îţi dă o perspectivă mai nuanţată asupra vieţii şi poate o anume formă de aşezare mai bine în viaţă. Am trecut prin toate, cumva. Sau asta e doar ceva cu care mă alint eu.

Pe lângă asta, dă foarte mult de lucru terapeuţilor.

Eu am scăpat până la vârsta asta. Oigăn, ne întâlnim aici cu pretextul a două realizări în viaţa ta de artist, una este o carte de versuri, Piese de schimb pentru păsări călătoare, apărută la Editura Curtea Veche prin iarnă-primăvară…

Oficial chiar într-un fel de vară.

Apoi un disc solo, Antimaterie, scos la Supersomnic Records. Aş vrea să începem cu poeziile, că e o apariţie inedită pentru tine. Multă vreme ai cântat în engleză…

Am cântat şi am scris pentru alţi vocalişti tot în engleză. Mi-a fost frică de limba română.

De curând ai început să te dedulceşti şi la lyrics în limba română şi o să vedem şi care e povestea acestei transformări. Cum ai ajuns să scrii poeziile astea şi mai ales de ce să le şi publici în volum?

Eu n-aş fi avut niciodată curajul să le public, s-a întâmplat că le-au adunat o gaşcă de prieteni şi au insistat să le publice, când era deja vorbită şi stabilită treaba.

Ţi-au făcut o surpriză.

Mi-au făcut o surpriză. Culmea, tocmai aveam primul covid şi pe atunci erai închis două săptămâni în casă şi mi-au adus nişte exemplare, au zis: „Asta e, eşti de acord?”. Că nu puteau s-o publice fără semnătura mea, şi am zis: „Sunt de acord, dar trebuie schimbate câteva că am altele mai mişto pe care voi nu le ştiţi.”

„Stai că scriu alta!”

Nu, am schimbat doar vreo zece texte faţă de ce mi-au adunat. A început foarte modern povestea, cu nişte postări în care am început să mă joc, în prima fază mai degrabă cu gânduri decât cu versuri. Toată viaţa mea am citit numai proză, chestia că am scos un volum căruia unii oameni îi zic poezie, dar asta doar pentru că poezia în momentul ăsta nu e cum o ştiam eu…

Îi zicem convenţional.

Nu am nimic cu poezia, doar că mă simt foarte stângaci şi necunoscător în ale poeziei. Adică, în afară de faptul că am citit multă vreme Bukowski la cafea, pe când şi fumam.

Bukowski e genul de poet pentru cei care nu ştiu poezie.

Exact, sunt convins, mi-o asum, dar mie tot îmi place. Plus că eu sunt fan de scriitori americani toată viaţa mea, şi în literatură mai ales, muzică, film. Sunt foarte filoamerican. Nu zic că nu le văd bubele. Deci am început cu nişte postări, încă ezit în a mă lua în serios, ceea ce oricum nu cred că e nesănătos, în general e nesănătos, dar la un moment dat am descoperit că-mi plac să fie şi într-o anumită formă, respectiv să fie pe verticală.

Când scrii tu un poem, scrolez de înnebunesc.

Trebuie să obosească şi degetul. Măcar la ăla să faci ceva sport, dacă tot devenim atât de sedentari. O să avem nişte degete mari.

Am impresia că abuzezi spaţiul de pe Facebook.

Şi la asta mă gândesc. Scrisesem un text la un moment dat şi l-am pierdut, că este un omagiu adus pomilor tăiaţi dacă aş fi publicat vreodată şi s-ar afla pe hârtie tradiţională. Dar cum spaţiul virtual este aproape nelimitat, îmi permit şi mă duce cu gândul la un soi de verticalitate; mi se pare că se împarte altfel atenţia când, ca să vorbesc golăneşte, „o arzi” pe verticală. 

Ce-mi place la cartea asta, în primul şi-n primul rând ca fenomen, e că în alte culturi muzicienii și scriu. Gândeşte-te la Michael Gira de la Swans, scrie şi proză scurtă, face şi experimente vizuale, Nick Cave scrie romane, scrie eseuri. La noi muzicienii vin puţin înspre poezie. Sunt puține exemple la noi, Mihnea Blidariu.

Andrei Proca sigur nu e departe.

E foarte bun. Ar putea să publice oricând o carte de poezie, dar nu numai poezie. 

Mă gândesc cine a mai scris, n-am venit pregătit.

Andrieş probabil că poate scoate o carte de versuri.

Am enumerat toţi textierii preferaţi.

Deci mă bucur că tu ai luat pixul în dinţi.

Am luat telefonul în dinţi. Şi continui. Multe texte sunt scrise în timp ce alergam, sunt un alergător destul de pasional, mai ales în zone neconvenţionale. Adică nu pe beton. Cum spune Hundertwasser, uneven floor. Şi mi se pare că ţi se mişcă altfel rotiţele. Dacă reuşeşti să ţii minte ce ai gândit după ce ai alergat, atunci ai reuşit.

Au vocaliştii probleme cu memoria? 

Eu am teoria mea, mie îmi place foarte mult să învăţ versuri, ştiu de când am făcut doi ani un turneu cu „Oigăn Plays Dylan”, pentru că unu: cred că m-am simţit întotdeauna atras de el şi simt că este neînţeles în România, şi acolo are unele cîntece de 20 de strofe pe care să le ţii minte… Eu numesc asta că este o tentativă de a preveni Alzheimer-ul.

Ai cântat şi „Lady of the Lowlands”? Are 11 minute.

Nu. Cred că din cele mai lungi ca versuri am cântat „It’s alright ma`, I’m only bleeding” şi minunata odisee care este „Tangled up in blue”. Şi sunt mai multe foarte lungi, pe care nici el nu le cântă aşa cum le-a tras în studio.

Dar nu te ajuţi niciodată de un prompter?

Urăsc chestia aia. Să mă ierte colegii mei.

Şi ce se întâmplă dacă uiţi?

Nimic. Acum, fără să vreau să mă dau cool, mi s-a părut întotdeauna că greşeala trebuie să facă parte din actul artistic, şi mai poţi să-ţi asumi, ca orice jazman care când dă o notă greşită o mai dă de încă trei ori, ca să pară că aşa a vrut. Gândeşte-te la ăsta cu penicilina, care a uitat ceva afară şi a făcut o mare invenţie, nu aşa e povestea? Aşa o ştiu eu.

Adevărul că treaba asta cu invenţiile mi s-a întâmplat și mie. De multe ori înţelegeam altfel versurile, şi erau bune aşa cum le înţelegeam, ziceam: cu ce vers bun a venit! Dar când îl căutam descopeream că era banal. Deci confuzia sau genul ăsta de erori pot duce la rezultate mai bune în anumite cazuri.

Deci eu sunt absolut pro-greşeală, câtă vreme nu faci greşeala să-mi zici când nu trebuie dreapta liber şi mori, a uita nişte versuri mi se pare un motiv să te pufnească râsul, nicidecum să te stresezi.

Dar te ajută linia melodică să-ţi vină versurile mai uşor în cap?

Să ştii că nici măcar nu ştiu. Nu-mi dau seama. Evident că la chestiile pe care creierul tău le recunoaşte ca fiind cântate, că dacă m-ai pune acum să-ţi recit fără să cânt texte de piese mi-ar fi greu, dacă m-ai pune să-ţi recit poezii sau texte care au fost doar poeme sau doar scrise pe o foaie, atunci aş putea s-o fac. Nu că ştiu foarte multe, că nu ştiu foarte multe, dar cred că te ajută, probabil e în alt compartiment a creierului chestia cântată.

Am acum între noi o carte a lui Daniel Levitin, apărută la Editura Litera, Creierul nostru muzical: de ce suntem fascinaţi de armoniile sonore, destul de grea, pentru că intră în neurologie şi explică foarte multe din mecanismele astea, n-o să vorbim despre ea, dar voiam să ţi-o fac cadou. De obicei, când am poeţi invitaţi, am descoperit două întrebări haioase, standard, pe care le pun fiecăruia. Consideri că există o vârstă propice pentru a scrie poezie? Mă gândesc că tu ai început târziu cu poezia în limba română…

Te referi la scrisul de versuri, de lyrics? Că încerc să evit englezismele în măsura în care se poate, câtă vreme nu mă pui să zic „sfârşit de săptămână”. Teoria zice că da, cât ştiu eu din istoria poeziei, cred că celebru e Rimbaud, ca s-a făcut după aceea neguţător, la 20 de ani. Eu nu cred că există o vârstă pentru asta. Îmbătrânirea cred că doar în folclorul tembel naţionalist e considerată înţelepciune. Ştiinţa modernă ne învaţă că ne cam tâmpim, putem s-o facem probabil mai frumos sau mai drastic. Eu mă bucur foarte tare când văd în muzică şi în poezie exemple de oameni care scot chestii mişto după 65 de ani.

Bine, dar uită-te la Dylan al tău, la Bowie sau la Cohen. Bine, Bowie nu era tocmai bătrân.

Avea 69.

Dar Cohen a scris până în ultima clipă, a şi lăsat o carte după.

Da. 

Dacă tot am ajuns aici, cine te-a inspirat sau cum de te-ai apucat tu să scrii în română?

Cred că a fost un proces, ca orice proces, treptat. Bineînţeles că de mulţi ani ne-am prins că în România orice cântec în română are mai mult succes decât acelaşi cântec în engleză. Acum nu vreau să fiu scârbos, dar nu aveam foarte multe exemple de cântăreţi care să-mi placă, nu mă refer acum la versuri, ci strict la cântat. 

Mircea Florian, Andrieş din nou…

Da, sunt câţiva, dar sunt pierduţi într-o mare de oameni care cântă ori prea afectat, ori prea fals, ori pun accentele aiurea. Eu nu cred că suntem un neam foarte rock-and-roll, pur şi simplu. Bineînţeles că sunt exemple, Andrieş este şi unul dintre exemplele mele, mai găseşti şi la Florin Dumitrescu versuri mişto dacă vorbim despre asta, mie-mi place foarte mult acolo unde este, am încercat să şi colaborăm, îl aveam şi pe Iordache, dar nu ne regăseam. De fiecare dată când preluam un text de-ale lui simţeam că era prea Sarmalele reci, şi cred că i-a picat prost, că la un moment dat am refuzat două sau trei texte, astfel că până la urmă a ajuns cântecul să aibă text scris de mine.

El are latura asta ironică şi poate nu mergea la voi.

Dacă ai citit textele mele, ştii că umorul este acolo foarte la el acasă.

Te percep mai bine în ironie acum, în română.

Poate şi pentru că, pentru noi, vorbitorii de română, ironia în română e mai uşor de înţeles. Pe de altă parte, ca să construieşti ironie într-o limbă care nu-ţi e nici maternă, nici paternă, cred că e un pic greu. Eu am încercat, mi-a plăcut şi râsul, şi ironia, şi autoironia toată viaţa. Niciodată nu m-am regăsit în acel personaj sinistru din Numele trandafirului, care voia să nu mai există comedie şi râs – nu mai ştiu cum îl chema, ăla de i-a omorât pe toţi.

Sunt mulţi acum. Au reînviat personajele astea, nu vezi?

Au reînviat, e din nou Războiul sfârşitului lumii.

A doua întrebare legată de poezie: cu ce parte a corpului simţi că se scriu în cazul tău lyrics? Corpul intră într-o anumită interacţiune cu chitara…

Asta absolut. Dar dacă mă refer strict la texte, eu sunt convins că scriu sută la sută cu creierul. Poate cu picioarele, pentru că am spus că alergam, multe idei îmi vin când alerg. După aceea le cizelez şi le pun în ordine, stând evident cu fundul undeva, şi în cea mai mare parte recunosc că sunt creaţii de iPhone. Am încercat să scriu old school.

Ai văzut ce frumos arată o foaie de hârtie cu versuri scrise de Paul McCartney?

Dar şi eu am păstrat, în ideea că voi deveni celebru la bătrâneţe. Am multe dintre ciornele cântecelor relativ celebre şi de la Kumm, şi de la Oigăn, am încă ciornele, cu tăieturi, cu tot. Dar versuri de cântece, lyrics, am scris doar aşa. La texte e mai uşor cu device-ul.

Ca să facem tranziţia spre muzica ta, pe acest album Antimaterie, dintre toate cântecele care sunt construite pe versurile tale, pe unul dintre cântece l-ai invitat pe Ion Barbu şi pe a lui Enigel. Cum s-a ajuns aici?

A fost un furt. Adică am furat un cântec dintr-un folder şi l-am băgat în alt folder. Pe scurt, pentru cine nu ştie, Antimaterie e un album în care toate cântecele au titlul unei materii, mai mult sau mai puţin şcolare, sunt şi unele care nu se fac în şcoala românească, gen meteorologie, trebuie să dai la facultate pentru asta, şi fiecare piesă este cântată de altcineva, în ideea mea că nu mi-a plăcut învăţătoarea mea de la şcoală, absolut deloc, au fost patru ani de chin, şi când am ajuns într-a V-a şi brusc fiecare materie se asocia cu altă faţă, a fost – iar mă autoplagiez – ca democraţia după dictatură. 

Am avut ideea asta la un moment dat, să invit pe altcineva să cînte fiecare cântec gata scris de mine, şi au fost nouă oameni care au acceptat plus eu, eu sunt profesorul de desen. Deci aceasta este povestea pe scurt a Antimateriei, iar când adunam cântece a fost uşor, am scris chiar în liniştea tristă de după Colectiv, când n-au fost nici concerte, nici nimic, am scris trei cântece pe care absolut la plezneală le-am numit „Zoologie”, „Meteorologie” şi „Teologie”. Astea sunt cele mai vechi. Şi, la un moment dat, ascultându-le, ele erau nişte zdrăngăneli, nu erau nicidecum în faza de producţie cum sunt pe album, mi-am dat seama că au ceva în comun şi că e ceva acolo. Şi am început să caut, să scriu chestii care să conţină vag o aluzie la câte o materie. Evident că nu cânt manualul aşa cum o face Psihotrop, bănuiesc că ştii albumul lui.

Nu.

Dumnezeule! Nu ştii Psihotrop? Vreau să te luminez acum. Pot să fac o pauză?

Vrei să o luăm cu literatura? Las-o aşa!

Nu, Psihotrop este un băiat din Constanţa care într-a XII-a în loc să înveţe la bacalaureat a scris cântece despre 17 subiecte de bac. Şi a făcut-o absolut perfect, îţi recomand să asculţi. Gata paranteza. Deci nu asta am făcut. În „Zoologie” apar un cal, un câine şi o oaie neagră, în „Meteorologie” plouă.

Sunt nişte pretexte titlurile acestea. 

Asta voiam să spun. Şi, revin la întrebarea ta. Muzical eu am mai făcut un experiment care, spre deosebire de acesta, a eşuat. Toată viaţa am fost fascinat, mai degrabă negativ, de cei care scriau muzică pe poezii. După aia am citit, din articolele lui Florin Dumitrescu sau şi din vasta-mi cultură comunistă, că ei apelau la asta pentru că era voie, şi păcăleau cenzura cu chestia asta. Mie nu-mi place. Cum să cânţi după poeţi? Poezia e poezie, cântatul e cântat, scrie-ţi dracului versurile! Şi atunci, ca un experiment componistic, am încercat să fac muzică după versuri. Tocmai citisem, primisem cadou de la un amic filozof fermier – nu glumesc, există aşa ceva – Narcoticele în cultura românească de Andrei Oişteanu. Şi acolo este un capitol mai lung despre Ion Barbu şi, provenind şi eu dintr-o meserie în care substanţele mai mult sau mai puţin interzise, căci au influenţat mult cântăreţii şi compozitorii, am zis: parcă ţin eu minte că e mişto, hai să recitesc. Şi am recitit şi mi-a plăcut. Și am spus: pe asta vreau să încerc. Şi am făcut cinci sau şase cântece înainte să, cumva, cedez. Deşi încă n-am îngropat ideea de tot. Adică am pus pe versuri aproape tot poemul, era un fragment care se potrivea foarte mult muzical, literar, tot pe schema asta, electro, chitară acustică, slide-uri, se potrivea foarte tare. Era evident un fragment cântat de Enigel, nu de Riga Cripto, şi aşa a ajuns pe album.

Mă bucur că ai adus în discuţie cartea lui Andrei Oişteanu, pentru că acel în capitol el are intuiţia unei posibile interpretări a poemului „Riga Cripto şi lapona Enigel”, pe care eu am dus-o un pic mai departe, pentru că dintr-o dată totul se potrivea: Enigel este, de fapt, cocaina. Dintr-o dată totul se potriveşte. Deci, dacă citeşti în cheia asta, ai o revelaţie.

O să-i spun Luciei despre ce a cântat. Că ea cântă „Limba şi literatura română”, fragmentul din Antimaterie.

Interpretarea în cheie narcomană se susţine perfect. Tu cu ce te „droghezi” când compui?

Mi-este foarte ruşine, fără niciun fel de ipocrizie, beau relativ mult alcool, dar în rest sunt destul de clean pentru meseria mea.

Era o întrebare cu mai multe sensuri, nu mă refer strict la droguri.

Da, ţi-am zis, cu alergatul.

Puteai să spui „cu iubirea mă droghez”…

Nu, nu sunt cu din astea.

Cu depresia!

Nici măcar cu depresia. Nu sunt depresoid, şi asta este o raritate. Am alte probleme, îmi trăiesc midlife-crisis-ul într-un mod mai psihedelic, dar, dacă acceptăm că mişcarea dă un soi de dependenţă, faptul că am piciorul rupt şi de o lună jumătate nu pot să fac asta, sunt destul de frustrat.

Cum s-a pus cap la cap acest album apărut la Supersomnic Records?

Este o mică, dar inimoasă şi foarte faină casă de discuri din Cluj, ea aparţine fraţilor Ivanov, de fapt fratelui mai mic Ivanov, membrii fondatori ai formaţiei Pinholes. Iar Sergiu, basistul, pe lângă faptul că fratele lui, vocalistul, este şi sunetistul şi al meu, şi al nostru, şi al tuturor proiectelor în care cânt, de la Kumm până la Oigăn şi Moon Museum şi aşa mai departe. Sergiu tot găseşte, întrun moment în care zice că nu mai apar trupe şi nu mai apare nimic, mi se pare că tot găseşte oameni şi lucruri interesante. Şi am avut la un moment dat o discuţie într-o seară la un concert, când mi-am dat seama că povestim fain, am mers mai departe.

Şi a ieşit colaborarea voastră.

El scoate şi casete audio, pe lângă renaşterea vinilului există, mai timidă, şi o renaştere a casetei şi oameni care-şi doresc din nou să deruleze cu creionul, iar el a scos primul meu album solo de acum 10 ani pe casetă audio. Eu n-am casetofon, dar am pus-o în vitrină lângă elefantul cu mulţi pui.

Întorcându-mă la albumul tău, la Antimaterie, se întâmplă o chestie foarte interesantă: tu colaborezi cu propriul tău fiu, care-ţi face nişte texturi retro acolo, nu e singurul cu care colaborezi, evident, dar m-am gândit: Oare cine n-a apucat să cânte cu propriul fiu? Lennon n-a apucat să cânte cu propriul fiu, iar Dylan nu ştiu dacă a cântat cu fiul lui…

Da, fiul lui e chitarist în trupa Wall Flowers.

Cohen nu ştiu dacă a cântat cu fiul lui..

Cohen a fost exact în situaţia mea, Adam i-a produs un album.

Dar n-au cântat propriu-zis.

Noi şi cântăm. Adică fiul meu, David, face parte şi din gaşca cu care lansez Antimateria.

Eddie Van Halen a apucat să cânte cu fiul său la bas.

În trupa care-l acompania pe Roger Waters în turneul The Wall, la clape cred că era fiu-său.

Deci mai sunt nişte exemple. Cum a fost pentru tine să intri în relaţia asta muzicală cu propriul fiu?

Foarte mişto.

Ce vă leagă, ce vă desparte? Muzical vorbind.

Ne desparte, nu ştiu dacă e ceva ce poţi să spui la radio, ne desparte faptul că, datorită unui context pe care nu vreau să-l descriu acum, am ajuns să fiu prezent activ foarte târziu în viaţa lui, ceea ce bineînţeles că nu e bine, dar pe de altă parte ne ajută acum să avem o relaţie mai degrabă de prietenie decât să fiu eu ăla care să zică „nu face asta, nu face asta”, ca în cântecul lui Doru Trăscău, „O mie de da”, dacă cineva n-a prins aluzia. Nu voiam să jignesc, voiam doar să lămuresc. Ştiam că face sunete, texturi şi beaturi, dar nu termină cântece. Cred că e o chestie a generaţiei. Mie-mi trebuie întotdeauna cântece. Ai o idee? Continuă. Cum? Ori aşa, ori o schimbi. Dar el făcea aceste texturi foarte mişto, cred că şi vinde în continuare, nu ştiu dacă mai are timp, vinde beaturi pe net şi avea aceste zdrăngăneli. Eu am fost întotdeauna fascinat de combinaţia acustic-electric, începând cu Depeche Mode, când s-au prins ei că ce mişto e să ai şi chitară acustică. 

S-au prins destul de repede.

Nu s-au prins chiar aşa de repede. Albumul în care chiar au făcut-o cu chitara acustică a fost totuşi Exciter, chitară şi rock au folosit mai din timp.

Păi după Exciter albumele lor s-au cam dublat…

Şi asta e drept, dar sunt mulţi oameni care-i văd drept patru inşi cu keyboard-ul pe scenă. Şi mi-a plăcut întotdeauna combinaţia acustic-alectric. Combinat cu faptul că sunt frustrat, toată viaţa am fost frustrat, că în orice studio din Dresda de mâna a treia tobele sună mai bine decât în România. Între timp s-a mai schimbat asta, nu vreau să fiu rău, dar întotdeauna şi cu Kumm m-am luptat cu sunetul tobelor, pur şi simplu pentru că n-aveam know-how-ul, n-aveam oameni trimişi să înveţe, între timp cred că asta se schimbă încet, încet. Să ai nişte tobe electronice sau nişte beaturi să sune bine este mult mai uşor. Dar nu din cauza lejerităţii, nu cred că am ales varianta simplă, pur şi simplu sunt fanul acestei combinaţii de sunete. Să ai chitara cântată cu degetele şi tot felul de ţâc-ţâcuri, păcănele.

E prima ta experienţă de natura asta?

Nu, am mai avut.

Dar parcă totuşi ăsta e cel mai electro al tău, dacă pot să folosesc cuvântul electro. Eu i-am zis un fel de art-pop. Cum defineşti ce muzică e? Mie-mi place foarte mult albumul, este senzaţional de melodios, versurile sunt top-notch, iar ideea că ai găsit pentru fiecare piesă oameni potriviţi într-un fel sau altul…

Să ştii că asta a fost o luptă, mai ales cu cei care n-au ajuns pe album. 

Asta voiam să te întreb: aceştia erau toţi sau a trebuit să alegi?

Nu. Sunt câţiva care au zis da din prima. Acum, găsesc şi eu o scuză pentru cei care au refuzat. De fapt, a fost un singur om care a zis nu. Şi sunt foarte ok cu asta, îl respect şi n-o să spun cine este. 

Dar după emisiune îmi zici.

Nu, că dau inimioare peste inimioare la un om cinstit. Omul mi-a zis foarte clar: nu mă regăsesc în versuri. N-a fost o colaborare, eu am vrut să fiu un fel de casting agent, am rugat oamenii să cânte cât mai personal posibil, dar ceva gata scris. N-a fost o colaborare gen: zi aici ce vrei tu. Au fost nişte cântece gata scrise şi eu am căutat interpreţi. Au fost foarte mulţi care au zis da şi n-au făcut-o.

De ce nu l-ai făcut mai mare? E un album mic, până la urmă. Are 35 de minute, parcă.

Da, asta pentru că sunt mare fan de piese scurte şi acum trăim această dramă, repetând cu Nord-Vest, aşa se numeşte gaşca din Cluj cu care cânt, fiecare cântec este bineînţeles lungit, am luat câte o bucată.

35 de minute, dacă tot scoţi un vinil…

Să ştii că pentru vinil e bine să fie cât mai scurt. Şi are 29 minute. Ai fost drăguţ cu mine. Are 30 de minute dacă pui şi pauzele. Mai aveam câteva piese, încă am câteva piese, mă joc cu ideea de a continua proiectul tot aşa, cu alţi vocalişti, ţin foarte mult la un cântec care se cheamă „Educaţie sexuală”, mai ales că vreau să promovez ideea de înţelegere…

De educaţie sexuală.

Bravo, nu puteam s-o spun mai bine. Am un cântec care era dedicat cuiva care la momentul respectiv era retras din show-biz, şi mi-a zis că-i place foarte mult şi aş vrea să-l cânt, dar am ieşit la pensie, şi am zis: ok, nu îl cânţi tu, îl scot. Asta combinat cu faptul că nu prea se potrivea stilistic. Eu încă visez la album, nam ce să fac, ştiu că e complet irelevant în ziua de azi să scoţi albume şi aproape că nu le ascultă nici dracu’.

Aici e cu dus şi întors. Pentru că nu poţi să pedepseşti mâna aia de oameni care chiar ascultă, nemaiscoţând albume sau viniluri.

Nu, dar se scot altele în lumea largă.

E ca la concerte, când apari în sală şi în sală ai 16 oameni. Ăia n-au nicio vină că nu sunt mai mulţi, tu trebuie să cânţi pentru acei 16 oameni.

Am trecut prin şcoala asta şi e o şcoală mişto. E şi grea, dar e şi mişto.

Când au venit în Bucureşti Simple Minds, eram 200 de oameni în Sala Polivalentă, şi oamenii ăia au cântat o jumătate de oră la bis, aveau şi backing vocals, adică erau ditamai trupa pe scenă. Nu părea că suntem atât de puţini, n-am simţit că ne-au tratat altfel.

Asta e foarte mişto. Dar trebuie să poţi s-o faci. Am văzut oameni care pot so facă, am văzut oameni care nu pot s-o facă. Dar, revin. Cred că învăţatul spusului nu este o chestie pentru care aş ieşi în Piaţa Victoriei. Spune, frate, nu! Nu vreau, nu pot, nu-mi place, nu mă regăsesc. Şi ca să continui cu scuza oamenilor care au zis da şi n-au făcut-o, care m-au dus relativ mult cu zăhărelul, vine şi faptul că această goană după invitaţi se producea exact la începutul pandemiei care, dacă a zăpăcit pe cineva de cap mai mult decât pe oricine altcineva, au fost artiştii. Înţeleg asta.

Voi nu mai aveaţi unde cânta, noi nu mai aveam unde să ne vindem cărţile, în librării, actorii n-aveau pe ce scenă să mai urce and so on.

A spus foarte frumos Chris Martin de la Coldplay, a spus că viaţa e întradevăr un pic mai grea când n-ai stadionul Wembley să-ţi spună că eşti grozav.

Ziceai că-ţi place combinaţia dintre chitară acustică şi chitară electrică.

Şi beaturi electrice, şi sunete electrice.

Nu ştiu dacă ai văzut acum că UE a dat o directivă că până în 2030 toate chitarele trebuie să fie electrice.

Mmm. Africa, here I come!

Mă întorc la ideea de colaborări. E mai uşor de făcut în muzică şi probabil în orice altă artă, decât în literatură. În muzică lucrurile merg uşor şi îmi ziceai în interviul din Dilema veche de acum ceva vreme că-ţi place foarte mult să colaborezi. Tu, de fapt ai cîntat, nici nu mai ştiu care e statusul fiecărei trupe, dar ai cântat în Kumm, ai cântat în Moon Musseum, acum cânţi în Robin and the Backstabbers.

Acum s-au făcut 10 ani.

Tu faci turneele sau concertele solo, ai şi un album solo. Ce stă de fapt la baza dorinţei tale de a cânta în componenţe şi în combinaţii diferite?

Faima şi banul! You can’t argue with that. Este greu să trăieşti dintr-o singură trupă, dar nu ăsta e răspunsul serios. Mă gândeam că nu i-am dat Cezarului ce e al său, adică faptul că scriu în română, iar faptul că-mi place să scriu în română în mod cert se datorează prieteniei şi apropierii de Robin. Pentru că el a reuşit s-o facă într-un mod în care să zici „uite că se poate!”. Aveam exemplu pe Florin Dumitrescu, care-mi place, dar mi se părea că nu se potrivea, iarăşi Andrieş îmi place foarte mult, e un textier genial, adică inclusiv a tradus Beatles.

Aici fac o paranteză, ascultând discografia completă a lui Andrieş în pandemie, mi-am dat seama că are cele mai frumoase cântece de dragoste din muzica românească ever.

Aşa este. 

Sunt senzaţionale. Închid paranteza.

Aşa este, îl iubesc. N-am colaborat niciodată cu el, ne salutăm pe stradă, cred că ştie cine sunt. I-am scris, am făcut la un moment dat cadou iubitei mele un album cu cântece care-i plac cântate de mine şi de câţiva prieteni şi i-am făcut şi două coveruri după Andrieş. I le-am trimis pe Facebook, nu ştiu dacă foloseşte activ Facebook-ul, dar după vreun an am primit un „Salut”. 

E de bine.

Sunt mare fan. Repet, a venit la mine la şcoală când eram într-a XI-a şi m-am dus în sala de spectacole şi el a stat acolo cu o chitară şi ne-a cântat, şi încă de atunci mi s-a părut mare. Când nu ştiam că există „Subterranean Homesick Blues” care ar putea deveni „Dracula Blues” şi aşa mai departe. Îl iubesc şi-l preţuiesc foarte mult. Şi cu Robin am făcut cover după „Nu-l da pe azi pentru mâine”. Mai multe.

Robin care vine dinspre poezie, n-am dovezi, dar aşa pare, că el vine dinspre poezie spre textele de muzică. Dacă tot am ajuns la subiectul acesta, cine a invitat pe cine ca să ajungi al şasea membru în RatB?

Povestea e aşa: ne ştiam, ne tatonam, mie îmi plăcuseră foarte mult două sau trei cântece de pe primul lor album, în special primele pe care le ţin minte, sunt „Soare cu dinţi”, „Iguana făcătoare de minuni” şi „Marele zgomot”.

Care este de fapt după Virgil Mazilescu.

Da. Are mai multe citate din poezii.

Da, dar aia e singura piesă cu titlu care nu-i aparţine.

Cred că mai sunt. Iar, odată a picat ziua mea într-o zi de luni şi mie nu-mi place aia cu îţi serbezi ziua în weekend. Dacă mi-o serbez, mi-o serbez în ziua în care e. Şi întâmplător, fiind ziua de luni, erau aproape numai muzicieni acolo, pentru că ei nu aveau job a doua zi. Îi invitasem şi pe ei, pe amândoi fraţii, pe ceilalţi încă nu-i cunoşteam foarte bine, şi am ajuns să închidem o crâşmă. Eu căutam de luni de zile, voiam să-mi lansez primul album Moon Museum, era gata înregistrat şi căutam un chitarist electric, pentru că eu voiam să cânt cu voce şi cu chitara acustică, atunci eram în perioada acustică, şi tot tatonam şi încercam. Şi la un moment dat, relativ bine dispuşi, spre dimineaţă, am pronunţat cuvintele „tu ştii, de fapt, să cânţi la chitară?”, şi el a zis: „da, cred că ştiu”. Ei erau într-o pauză, cântaseră ca demenţii după succesul primului album şi aveau un hiatus de 3-4 luni. Și a zis: trimite-mi. A doua zi i-am trimis albumul, care era gata, practic era acea situaţie ingrată în care să rogi pe cineva: cântă, dar cântă ce e scris deja, însă el a zis da. Am pornit în turneu, am lansat primul album Moon Museum, am avut vreo zece concerte împreună, dupa care am zis: gata, l-am băgat sub preş. Însă ei au continuat.

Discul cu coperte de carton?

Da, făcut de Mihai Grama, celălalt vocalist. Din Kumm plecaseră doi oameni în străinătate, încercam noi tot felul de formule, deşi cântecul cel mai de succes a fost tras cu formula nouă în care eram din nou eu, după 20 de ani, la voce. Cumva lucrurile în momentul acela păreau să se scufunde, între timp am reînviat, încă n-am scos material nou, dar am cântat anul acesta mai mult decât în ultimii șapte ani şi urmează un mini-turneu cu albumul Different parties. Moda cu cântatul de albume iniţial mi s-a părut o porcărie, până la urmă a ajuns să-mi placă. Şi spre vară am primit un telefon: „basistul nostru cam vrea să se ocupe de alte lucruri şi ce ar fi să te bagi tu”. Şi acum sunt basist, când şi la multe alte instrumente, mai chinui şi alţi colegi să mai cânte la bas ca să pot să cânt la iubirea mea, chitara acustică, şi la clape.

Întrebarea standard: câte chitare ai acasă?

Foarte puţine, faţă de amicii mei care au alte meserii şi au peste 60. Acasă, în momentul acesta, am trei chitare şi o uculea. Mai am la sala de repetiţii o chitară electrică şi mai am o chitară electrică de familie, pe care am primit-o cadou de la părinţi când am făcut facultatea şi am dat la Conservator, pe care nu l-am terminat, dar măcar am dat, şi i-am oferit-o fiului meu producător. Am cu totul cinci, foarte decent.

Cinci chitare pentru patru trupe, e ok. Am ajuns la chestionar. Prima întrebare e legată de cartea copilăriei. Despre ce carte ai zice că a fost cartea copilăriei tale?

Astea-s întrebări din alea care, dacă ţi-aş răspunde în scris, aş avea timp să mă gândesc.

Dar nu există un singur răspuns corect.

Încât să combine seriosul cu miştocăreala. Ca să fiu sincer, cred că ar fi – pot s-o ard mai spre pubertate încolo – fiind copil crescut în limba germană am descoperit colecţia Karl May, la institutul Goethe, şi ca băiat, într-o ţară în care naveai voie să ieşi nici în Bulgaria, să citeşti despre toate călătoriile pământului aş spune că a fost extraordinar. Nu neapărat Winnetou, care e cea mai celebră, dar Şcoala din Arabia, nu ştiu cum sunt traduse în limba română, are seturi de câte șase romane. Deci oscilez între astea două, dar nu ştiu să-ţi dau un titlu de carte.

Despre ce carte, venind mai spre maturitate, ai spune că ţia deschis ochii?

Ştiu că tata, care era inginer, m-a pus printr-a XI-a sau a XII-a, să citesc neapărat Spuma zilelor. Şi cred că-mi place şi în ziua de azi.

Boris Vian, pentru cei care nu ştiu. E vreo carte clasică necitită deloc sau până la capăt?

Da, multe.

Una pe care ţi-ar plăcea să o numeşti aici şi să te faci de râs.

Tot sistemul de literatură care se numeşte În căutarea timpului pierdut. Habar n-am despre ce este vorba. Am tot căutat primul volum, pentru că am vrut să le citesc, încerc, pe lângă plăcere, să citesc organizat. De exemplu, acum doi ani am avut anul de ruşi, şi uite după aia ce au făcut. Anul ăsta numai români, sper ca peste doi ani să nu invadăm din nou Bulgaria, să vrem Cadrilaterul.

Nu puteai să te apuci de ucraineni?!

Acum, în ruşii mei erau şi mulţi ucraineni. Nu ştiam. Eu nu ştiam că Evgheni Vodolazkin era din Ucraina, dar spre exemplu, spre ruşinea mea, nu ştiam că Gogol e ucrainean. Asta voiam să fac, să citesc chestii pe care nu le-am citit. De exemplu, prima mea iubită în liceu, ca să iasă cu mine, mi-a dat o listă de cărţi şi mi-a zis: citeşte astea.

Am păţit şi eu.

Dar e foarte mişto, aşa m-am apucat de citit. Şi era acolo enorm de mult Dostoievski. Şi am citit vreo cinci, prin clasa a XI-a şi a XII-a, am ieşit, am fost prieteni, mi-a ieşit schema asta.

Şi mie.

Am dat mâna! Şi am rămas cred că la pagina 100 din primul volum din Fraţii Karamazov, n-am terminat niciodată, până acum doi ani, când mi-a plăcut atât de mult, încât am citit şi celelalte cinci cărți ale lui pe care nu le ştiam.

Şi n-ai căutat-o să-i spui?

Nu cred că mai contează acum. Dar erau chestii foarte grele pentru clasa a XI-a. Orbirea de Canetti. Dumnezeule! A fost cumplit în clasa a XI-a. 

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe insula pustie?

Am citit de curând, mi-a dat-o Robin, încă nu este tradusă, ultimul roman al lui Jonathan Franzen, Crossroads. Sper că-l traduce cineva mişto. 

E sub traducere.

Cine?

Îţi spun după aia.,

Suntem la faza cu „nu dăm nume”?!

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

În Harfa de iarbă, acolo, cu bătrânicile. Aceea e una dintre cărţile vieţii. Deci toată proza scurtă a lui Capote până la depresie şi beţie.

Inclusiv în casa bătrânicii care are pisicile în congelator?

Nu, acolo nu. Am pomenit-o de curând.

Ce scriitor din istorie ai invita să te vadă la un concert?

Paul Auster, de departe. Mai ales că ştiu că şi fii-sa cântă rock, ar şi înţelege. Degeaba l-aş lua pe Cervantes, tot respectul, dar nu ştiu ce ar înţelege el dintr-o trupă care face scandal.

Dar asta ar fi interesant.

Ar fi interesant, dar trebuie să dai omului o şansă.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Pe lângă alea trimise pe Voyager 1. Acolo e Concertul branderburgic al II-lea, Bach, Robert Johnson, cred, este un blues acustic vechi, cred că este Beethoven, sunt și ceva muzici tradiţionale. Şi, apropo, mie-mi plac parantezele şi în scris, şi în vorbit, apropo de ce să urăşti casele de discuri, nu eu, eu sunt foarte prieten cu Supersomnicul, dar îţi dai seama: le-au propus Beatles-ilor să trimită „Across the Univers” şi casa de discuri a spus nu? Tu-ţi dai seama, aia rămâne acolo după ce noi dispărem, suntem oale şi ulcele!

Or fi vrut o ofertă mai bună! Ştii că încă sunt active Voyager 1 şi 2.

Ştiu. Aşa. Ce aş trimite în spaţiu? Cred că extratereştrii ar înţelege foarte bine, o să par hipster acum dacă spun asta, Music for 18 musicians de Steve Reich. O pun des înainte de concerte, şi cu Robin şi cu proiectele mele mi se pare că e ceva deosebit. Aş vrea s-o cânt. N-a fost niciodată cântată live în România şi mi-ar plăcea să o şi ascult live, să găsesc o formulă de a o cânta.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi aceea?

Mediul, clar. Fii atent ce-aş face, am un plan foarte clar. Aş găsi un mod în care exact jumătate de planetă să meargă pe drumul pe care mergem noi acum, cu tehnologie, dar şi cu distrugere, şi aş face cumva ca jumătate, dar jumătate pe ceas, pe meridian, să fie lăsată exact în treaba ei. Fără interdicţii de vizitare.

Să vezi după aia emigraţie dintr-o parte în alta! Ai un loc preferat în Bucureşti? Poate să fie orice, o cafenea…

Am un loc preferat, aproape că nu l-aş spune, pentru că-mi place aşa cum e. Acolo mi-am rupt şi piciorul: Delta Văcăreşti, de departe.

Ţi-ai rupt piciorul în deltă?

Da, alergând. 

Oigăn pentru ultima întrebare care de fiecare dată e alta, în funcţie de invitat, m-am gândit tot la un joc de imaginaţie: dacă ai fi să compui muzica pentru o carte, să se vândă cartea cu CD-ul în ea, aşa cum a făcut David Gilmour acum cu cartea soţiei lui, Polly Samson, Un teatru al viselor, tradusă la Humanitas Fiction, deci dacă ar fi să compui pentru o carte, pentru ce carte ai compune muzică?

Pot să compun o piesă până mă gândesc?

Nu.

Culmea, e o chestie la care m-am tot gândit, dar tocmai pentru că m-am gândit e greu. La întrebările virgine e mai uşor. Trebuie să fie de povestiri, clar, să fie multe cântece.

Fraţii Grimm.

Prea mult sânge. Glumesc! Probabil unul dintre răspunsuri ar fi Harfa de iarbă, dar deja am spus-o şi nu vreau să mă repet. Poate pe 4 3 2 1 a lui Paul Auster. Dar trebuie să fie un triplu-album, ar ieşi foarte scump.

Nu-ţi spuneai tu problema, important e să ai un producător!

Dar trebuie să ai şi multe idei. 

 Da, ai scos-o la liman.

Cumva. Eu credeam că o să vorbim mai mult despre cărţi, se cheamă „All you can read” emisiunea, dar am vorbit relativ mult despre sunete.

Cred că a fost un echilibru cât de cât ideal.

octombrie 2022