„Nu pot să sufăr îngerii, dar absolut deloc”

interviu cu Nora IUGA 

Marius CHIVU: Ne reauzim cu doamna Nora Iuga.

Nora Iuga: Reauzim? E un drum în spate foarte îndepărtat. Cred că a trecut mult de când nu ne-am văzut.

Nu chiar aşa mult, doi ani. De asta mă gândeam să facem un pact.

Eu aveam impresia că au trecut vreo șapte ani.

Nu, ne-am întâlnit chiar în ziua în care făceaţi 85 de ani, şi de asta mă gândeam să păstrăm regula şi să ne vedem la 87.

E minunat băiatul ăsta. Aştept următorii cinci, șase ani, dacă zici din doi în doi.

Ne întâlnim cu prilejul unei noi cărţi, scrisă de data asta împreună cu Angela Baciu, Mai drăguţ decât Dostoievski, o carte la graniţa dintre poem şi piesă de teatru, dar în acelaşi timp e scrisă sub forma unui dialog, ca a unui chat, organizat pe tablouri, cu nişte vise ca intermezzo, cu nişte ilustraţii foarte amuzante ale lui Ion Barbu. E un experiment la două mâini.

Aşa este, exact cum spui, şi nu am crezut că am să-mi găsesc un partener cu care să consonez atât de bine. Dar am ales-o pe ea, pentru că mi-a făcut acea carte-interviu, 4 zile cu Nora, care a avut mare succes. Ai avut o mână bună atunci când ai scris despre noi, pentru că trebuie să-ţi spun că după aceea la cartea aceea s-au scris 12 cronici cu care nu suntem obişnuite nici eu, darămite biata Angela. Şi vreau să-ţi spun că în felul ăsta, vorbind atât de mult, consultându-mă, cartea acea e un construct. Ştii cum am lucrat-o? Că asta e interesant, pot să-ţi spun în două vorbe. 

Fiecare a scris pur şi simplu la prima mână, la primul impuls, nişte fraze totalmente disparate, fără să se gândească absolut la nimic. Aşa cum se întâmplă uneori când te trezeşti din somn cu o frază din vis pe buze. Şi ea a făcut acelaşi lucru la Galaţi, pentru că noi nu locuim în acelaşi oraş. Ea mi-a trimis frazele ei, eu aveam frazele mele şi s-a adunat un teanc de fraze disparate. Ea venea din când în când în Bucureşti şi le aşezam pe masă şi începeam să le combinăm, ca să urmărim totuşi în subtext un fir conducător.

O fărmă de dadaism în reţelele sociale.

Şi era o formă de dadaism, însă nu în şapcă sau în căciulă. Povestea este că am prins un fir conducător. Tu mă cunoşti foarte bine şi ştii că nu mă jenez nici de public. Adevărul este că erotismul, dorinţa de a face orice ca să poţi să trezeşti în tine doar un vag sentiment c-ai mai fi îndrăgostit sau iubit, cred că o simte fiecare om, indiferent de vârstă, până când moare. Nu e vorba aici absolut deloc de o apropiere fizică, pentru că aşa ceva nu mai poate exista, dar creierul are nişte capacităţi infinite, extraordinare, adică în imaginar poţi să trăieşti orice fel de sentiment, aşa cum trăieşti ura, invidia, frica până la paroxism, şi ţi-o trăieşti doar în creier, aşa poţi să-ţi trăieşti şi o iubire. 

Şi atunci, amândouă fiind femei, ea mult mai tânără decât mine, sigur că în aceste fiţuici s-au strecurat şi unele lucruri care duceau într-acolo. Şi atunci ne-am gândit să intre şi un fel de poveste sentimentală. Şi aşa am creat un personaj, pe acest mister T, şi ca să putem să râdem şi să dăm cu tifla, pentru că ştii foarte bine, dacă ai citit cartea, că se face tot timpul băşcălie, acest domn T e plecat la vânătoare de lei şi trebuie să vină şi să-i pună la picioare blana de leu. Şi cam asta e. Bineînţeles că din acele fiţuici, însemnări, ce am făcut noi acolo, erau unele cu referire la politica actuală. Fiind singură şi neavând o prietenie strânsă cu internetul şi cu calculatorul, sunt mai veche prietenă cu televizorul, mă mai uit pe la buletinele de ştiri şi mai sunt la curent cu ce se întâmplă în ţara asta.

Simt nevoia să spun că cartea-interviu 4 zile cu Nora de Angela Baciu a apărut acum trei-patru ani la editura Carmides şi a pornit de la un mic turneu pe care l-aţi făcut în Brăila şi în Galaţi în aceste 4 zile, timp în care Angela Baciu v-a intervievat. A ieşit o carte-interviu foarte frumoasă, ar fi fost minunat să fi avut pe cineva să vă filmeze în tot acest turneu, ca pe un star rock.

Da, bine, sigur, mi-ar fi plăcut şi mie.

După o primă carte-interviu cu Angela Baciu, a urmat acest experiment, o carte la două mâini, Mai drăguţ decât Dostoievski, apărută la Polirom de data asta. Diferenţa de vârstă dintre dvs. şi Angela Baciu e suficient de mare încât să vă fi putut fi nepoată. Vi s-a părut că găsiţi în această diferenţă de generaţie, şi probabil de viziune artistică, o formă de a vă remonta creativ, v-a stimulat?

Am avut foarte mare noroc pentru că ea s-a mulat puţin pe felul meu de a gândi, de a mă comporta şi de a simţi discutând atât de mult, pentru că noi două am făcut tot timpul pendularea asta între Brăila şi Galaţi. Probabil că din carte ştii că eu am vrut să văd aceste oraşe pentru că nu le văzusem şi acolo se născuseră ambii mei bunici, bunicul la Brăila şi bunica la Galaţi, Angela fiind născută la Brăila şi trăind în Galaţi. Nu este vorba atât de mult de vârstă între noi, cât de o trăsătură care ţine de temperament. Este foarte femeie, este foarte tandră, e foarte caldă, e foarte nebună, e foarte senzuală, îi place să se joace. Adică o vezi, este plinuţă, e femeie-femeie, bună s-o strângi în braţe, dar uneori se copilăreşte, este şi copil, râde, iubeşte viaţa, iubeşte oamenii, adică toate aceste trăsături care sunt uşor demodate în ziua de astăzi, mai ales la tineri, tu înţelegi asta foarte bine, dar majoritatea sunt puţin pe negativ.

Nu mai sunt nici eu tânăr!

Dar tu rămâi pe pozitiv. Noi ne-am mărturisit cândva, la o masă, acolo unde era înainte Gaudeamus, era târgul de carte, la Naţional.

Bookarest, la Lăptăria lui Enache. 

Nu era Lăptăria, era La butoaie, La cazane.

La motoare.

La motoare, că-mi vine să zic La butoaie. Noi am fost atunci la o masă mare şi bogată, ca în „părţile noastre răsăritene”, ca să-l citez pe minunatul meu prieten Mazilescu, şi atunci m-ai cunoscut un pic mai bine şi ai zis că avem o oarecare asemănare. Şi eu m-am bucurat tare, adică m-am mândrit cu treaba asta. Şi aşa, iată, cu Angela cred că avem nişte asemănări foarte mari, care explică cumva această consonanţă.

Fac acum trecerea la cartea apărută anul trecut la Casa de Pariuri Literare, Ca motorul unui Ford din 1931, o carte gândită sub forma unor interviuri şi a unor chestionare, la împlinirea vârstei de 85 de ani, o carte aniversară, o carte omagiu făcută de Un Cristian. În interviuri revine tema corpului. Spuneaţi acolo că vă gândeaţi, când eraţi tânără, că vă plăcea să faceţi nudism la 2 Mai şi că întotdeauna aţi apreciat că corpul e mai reuşit decât chipul. Spuneaţi undeva că n-aţi fi avut reţineri să pozaţi într-o revistă precum Playboy, tocmai pentru că vă place să vă arătaţi corpul.

Îmi plăcea!

Şi ce vi s-a părut iar foarte frumos e episodul în care povestiţi despre cum acasă, singură fiind uneori, vă place să vă plimbaţi „ca un animal sălbatic şi liber”, goală şi să vă priviţi în oglindă pentru a vedea trecerea timpului?

Atunci trebuie să trec la prezent!

Şi interesantă nu mi s-a părut doar relaţia pe care o aveţi cu corpul, dar şi uşurinţa şi plăcerea cu care vorbiţi despre asta. E o plăcere.

Da, e adevărat. S-ar putea să-mi vină printr-un transfer, nu ştiu sigur dacă iubirea pentru propriul corp este înnăscută așa cum este această persistenţă până la o vârstă atât de înaintată, a unui vag erotism care există în mine. Adică aşa cum îi iubesc pe alţii când îi văd şi-mi plac formele lor frumoase, că şi fetele-mi plac – acum avem în România nişte splendori de fete tinere, cum n-am avut pe vremea mea. Dar chestia cu trupul s-ar putea să-mi vină şi de la mama. Mama nu umbla goală prin casă, în niciun caz. Dar o vedeam seara, după duş, după băiţă, când îşi punea cămaşa de noapte, era frumoasă la corp, fiind balerină. Foarte frumoasă. Graţia mâinilor, piciorul, poantul, avea ceva care mă fermeca. O priveam pe mama şi când se farda, eram ca o maimuţică. Am imitat-o în totul. Şi cred că poate de acolo vine. Dar e foarte vagă chestia asta, cred că m-am şi născut cu treaba asta.

Nu v-a tentat să-i călcaţi pe urme, să faceţi balet?

Am dorit imens să fiu balerină. Enorm am dorit. Cred că aş fi fost o balerină foarte bună. Dar mama nu m-a lăsat. Şi aici o să spun un lucru care e de râsul lumii, pentru că motivul este ridicol. În afara scenei, când era acasă, mama avea grijă de mine, de un copil, făcea gospodărie, călca cămăşile tatălui meu ca o profesionistă, îi ţesea ciorapi, că aşa era pe vremea aia. Când a văzut că vreau neapărat să fiu balerină, spune: „Nu, categoric nu!”. „Bine, dar tu?” „Asta e cu totul altceva. Nu, tu nu poţi să fii balerină, pentru că ai să devii femeie uşoară.” Şi am încremenit şi i-am zis: „Bine, dar tu? Îmi dai un cu totul altfel de exemplu!”. „Da, dar tu semeni cu taică-tău!”

Tatăl dvs. fiind violonist.

Tatăl meu nefiind foarte cuminte!

Dar era violonist, era artist. Avea mâini frumoase?

Tata nu voia să facă nimic ca să-şi păstreze mâinile. Mama, balerină şi mignonă, de 1,50 metri, spărgea butuci cu toporul, pentru că tata nu putea fiindcă „avea mâini de violonist”.

Până la urmă fiul dvs. i-a călcat pe urme bunicii.

Da, băiatul meu a călcat pe urmele bunicii. Sunt puţin invidioasă pe el, nu pentru că a devenit balerin, dar de câte ori ne întâlnim, destul de rar, şi mergem la un restaurant şi stăm de vorbă, el vorbeşte mult mai mult despre mama mea decât despre mine. Are mai multe amintiri cu mama, deşi a văzut-o de puţine ori. Mama a rămas un model pentru el şi-mi închipui că din cauza asta a şi devenit balerin, pentru că i-a vorbit foarte mult despre viaţa de la Operă.

Bunica, cum ar veni. L-a crescut? Care au fost relaţiile?

Nu. Mama nu l-a crescut nicio zi, mama nu le avea cu copiii absolut deloc. Nici mie nu prea îmi plac copiii, dar iubindu-mi băiatul, până pe la un an și jumătate m-am dus zilnic la ei, locuiau aici, lângă Scala, care nu mai e, şi am avut grijă de Luca, Luca fiind nepotul meu. Şi am întrerupt primul meu roman, am scris numai jumătate din el, pe urmă un an jumătate l-am întrerupt ca să am grijă de Luca. E vorba de Săpunul lui Leopold Bloom. Şi am inventat acolo o povestioară „Pentru ce există pauza”. N-am zis că din cauza nepotului.

Cum a fost relaţia tatălui dvs. cu fiul dvs., a bunicului cu nepotul?

Tata l-a iubit imens, dar n-a avut parte să fie cu el decât vreo șase ani, pentru că a murit. Tata a murit la 62 de ani, dar l-a iubit enorm. Se mândrea cu el. Era un copil frumos şi destul de deştept. Mie-mi pare rău că n-a făcut şcoală. El ar fi trebuit să devină actor. Atunci rămânea în continuare. E foarte dureros pentru unul care iubeşte scena s-o părăsească atât de devreme. De la 46 de ani nu mai poţi să fii prinţ, şi atunci a devenit maestru de balet. Băiatul meu nu spune, nu mărturiseşte, e groaznic de mândru, dar cred că îl macină teribil faptul că nu mai are contactul cu publicul, cu scena. E ca şi când şi-a pierdut orice identitate. E cumplit.

Faţă de un scriitor, care scrie până târziu.

Stai niţel. Şi la noi sunt foarte mulţi care de pe la 50 de ani încep să nu prea mai scrie.

Dvs. de la 50 de ani aţi început cu adevărat să scrieţi!

Ai dreptate! Nu de la 50, dar foarte târziu. Eu nu scriam nici în facultate. Adică eu, ca studentă, nu am scris. Eu am început să scriu ca un profesionist, adică zilnic, cu program, dacă vrei, deşi inspiraţia era permanent în mine, când m-am căsătorit cu Nino, cu George Almosino, cu bărbatul meu, care pe vremea aia scria mult mai bine ca mine. Ne luam la întrecere, ne citeam, în toată iubirea noastră cred că ăsta era lanţul care ne ţinea împreună.

Am început discuţia despre corp şi mi-am amintit din cartea de interviuri Ca motorul unui Ford din 1931 o frază de-a dvs., „Literatura e numai sex”, adică e exact la antipodul îngerilor?

Iartă-mă, dar ai pronunţat un cuvânt pe care eu îl urăsc mai mult decât dacă ai fi spus diavoli. Nu pot să sufăr îngerii, dar absolut deloc. Nu că nu mi-ar plăcea oamenii buni, asta e cu totul altceva, dar sunt câteva cuvinte pe care le evit foarte tare şi în poezie. Adică n-ai să găseşti „îngeri” în poezia mea, cum n-ai să prea găseşti „suflet” în poezia mea. Sunt nişte lucruri impalpabile, sunt ca o vată de zahăr, adică dulci şi nu rămâi cu nimic în gură. Ce m-ai întrebat?

Literatura despre care dvs. aţi spune că e numai sex și analogia mea pe invers era cu îngerii care nu au.

Nu ştiu sigur dacă nu au. Sunt convinsă că nu există, dar s-ar putea să aibă sex.

Emil Brumaru e convins că au ambele sexe!

De ce zic asta râzând acum? Pentru că l-am iubit la nebunie pe George Călinescu, şi în jurnalul lui celebru pentru poeţi exista un capitol întreg despre sexul îngerilor. Şi se punea întrebarea dacă au sau nu sex, dar nu se punea întrebarea dacă există sau nu. În fond, şi diavolul e un înger căzut, dar parcă e mai interesant.

Mult mai interesant! Dar mă întorc la fraza asta „literatura e numai sex”. 

Aşa. E bine că te-ai întors la fraza asta. Nu e deloc adevărat, dacă o iei ad literam. Nu cred pentru nimic în lume că literatura e numai sex. Dar trebuie să amintesc că e inspiraţie. N-am crezut niciodată că inspiraţia este de origine metafizică, că ar veni dictată nu ştiu de unde, din ceruri înalte, trimisă de nu ştiu cine. Eu cred că inspiraţia este o emanaţie strict corporală şi ţine mai mult de glande şi de hormoni şi o alătur sexului pentru că mie mi se pare că ea, fiind creaţie, ca şi procreaţia, mie cel puţin mi se anunţă printr-o stare specială fizică această inspiraţie. Adică un fel de furnicături asociate cu o dorinţă teribilă şi cu o bucurie teribilă că ştiu că voi atinge, voi împlini această dorinţă. Eu simt asta în corpul meu, pe pielea mea, în sângele meu, nu ştiu în ce Dumnezeu, şi seamănă teribil de tare cu excitaţia. Cred că e cea mai bună comparaţie, dacă vrei să defineşti inspiraţia, cu excitaţia, care te duce tot la o procreare.

Dar şi cu o stare de îndrăgostire împărtăşită.

Da, bineînţeles! Când se naşte, mai ales, sau tu te gândeai înainte de apariţia rezultatului, în timp ce scrii?

În proces.

Procesul respectiv îţi dă, într-adevăr, această stare de supremă euforie.

Vorbeam de îndrăgostire şi pentru că începuturile poeziei dvs., aşa cum tocmai aţi spus, sunt legate de relaţia cu soţul dvs., de care eraţi teribil de îndrăgostită. Și aţi rămas îndrăgostită, aţi început această competiţie creativă a poeziei pe fondul iubirii pentru propriul soţ, care era deja poet, și aţi debutat târziu, la 37 de ani.

Trebuie să spun o chestie. Eu n-am iubit niciodată în viaţa mea un altfel de bărbat, decât unul care trebuia să fie poet neapărat. Eu nu m-am îndrăgostit decât de poeţi. Culmea! Nu ştiu, parcă a fost un făcut.

Au fost mulţi?

Ei, am fost îndrăgostită de mai multe ori, e adevărat, dar e foarte ciudat că exact atunci când aveam toată libertatea, după moartea bărbatului meu, care a murit tânăr foarte tânăr, la 58 de ani. La mine s-a terminat atunci. Dar stai, nu! De îndrăgostit, m-am îndrăgostit nebuneşte, dar nu am mai putut să merg mai departe. Dar m-am îndrăgostit căsătorită fiind!

El ştia?

Da. Am zis că, femeie, dacă i se întâmplă dintr-o imensă dorinţă şi care e liberă în gândire şi face un pas de genul ăsta, s-a întâmplat extrem de rar, cred că de două ori în viaţă, nu are voie să-şi umilească bărbatul pe care-l iubeşte. Ştii? Adică să-l înşele, că nu-l înşeli decât atunci când el nu ştie. Şi am zis că e mai corect, cu toată durerea, să-i spun. L-a durut foarte tare.

Lui nu i s-a întâmplat?

El cel puţin nu mi-a spus, dar nici nu mi-a dat vreun semn că ar fi fost aşa ceva. Era mult mai cuminte decât mine, prin temperament şi prin structură. 

Şi în poezie, parcă, nu?

Da, cred că da. Dar să ştii că am rămas până în ziua de astăzi cu convingerea că nu e normal să suferi, că e mult mai profund. Şi asta o spune şi Tiberiu întotdeauna. O spunea de atunci: „Nora, nu te mai da mare, că Nino e mult mai bun ca tine!”. Şi m-a bucurat treaba asta.

Ce relaţie a avut Tiberiu cu tatăl lui?

Nu ştiu. Dacă ar fi să mă gândesc la Freud, probabil că i-aş fi dat dreptate lui şi la complexul lui Oedip, şi la toate treburile alea răsuflate. Pentru că în cazul familiei noastre ele s-au cam dovedit. Dar asta cred că se întâmplă majorităţii băieţilor. Adică el n-a vrut să semene cu Nino. Nino era foarte retras, foarte introvertit, nu avea prieteni absolut deloc, nu vorbea dacă era ziua lui şi aveam invitaţi mulţi în casă, se ridica fără să spună o vorbă, se ducea în dormitor şi se culca sau pleca de acasă fără să spună nimic şi ne lăsa mască. Fugea de oameni şi n-avea prieteni. Eram noi doi, unul pentru altul, şi copilul. Şi Tiberiu nu a vrut să fie aşa. Tiberiu a vrut să aibă succes, să cucerească lumea şi a avut, într-adevăr, când a fost la Operă prim-balerin, era bine.

Mai e un episod foarte frumos într-unul dintre interviurile dvs., în care povesteaţi cum o gaşcă de poeţi din anii ’70 mergea la 2 Mai, dvs. printre ei, cum făceaţi nudism, dar nu acordaţi atenţie sexului.

Da, sexului bărbaţilor din jurul nostru. Habar n-am, nici femeilor, nici bărbaţilor.

Aţi fumat dintotdeauna, de foarte tânără, vizavi de sex mi-aţi spus cum vedeaţi lucrurile. N-aţi avut niciun alt viciu? Dacă poezia spunem că nu e totuşi un viciu.

Poate era. Când am început să scriu ca un profesionist, pentru că Nino venea mai târziu de la serviciu – nu mai ţin minte de ce avea el alte ore de lucru, mai ales marţea lucra până seara –, ţin minte că mă aşezam la masă, fiind singură în casă, Tiberiu nu se născuse încă, şi mă apucam să scriu. Îmi făcusem un obicei care putea să semene a viciu, dacă vrei. Existau nişte sticle rotunde de 100 de grame de coniac şi mă duceam la alimentara şi-mi cumpăram o sticlă de 100 de grame de coniac şi scriam – până terminam poemul, dădeam gata sticla aceea. Şi mai era ceva: mergeam foarte des la Casa Scriitorilor. Mai ales atunci când am avut interdicţie de publicare opt ani, prietenii au fost admirabili, nemaipomeniţi, nu s-au ferit să fie cu noi la masă şi ne afişam peste tot împreună, ca şi când eu n-aş fi fost pedepsită. 

Ţin minte că aveam măsură. Sunt foarte nemţoaică, îmi ordonez lucrurile perfect şi-mi făcusem o măsură. Ştiam că dacă depăşesc 200 de grame de votcă, începe să fie urât. Şi la 200 de grame de votcă mă opream, eram taman bine pregătită, simţeam în mine tumultul acela erotic pe care ţi-l provoacă inspiraţia, mă duceam la un colţ de masă unde ei nu erau şi luam şerveţelele de pe masă şi scriam poezii. Aşa s-a născut cartea de după ce mi s-a ridicat pedeapsa.

Opinii despre durere. E frumoasă povestea cu dvs. scriind într-o stare cumva de disperare, neavând drept de semnătură, scriind poezie pe şerveţele, şerveţelul fiind un obiect efemer.

Este foarte adevărat, eu nici nu m-am gândit vreodată că le voi putea publica, dar le scriam fiindcă dădeau afară din mine. E ca laptele când se umflă şi iese din oală.

Şi când aţi depus cartea la editură, v-aţi dus cu şerveţelele?

Nu. Dar a fost o chestie teribilă, că eu nu sunt chiar atât de ordonată. Eu nu mi-am propus să le public, pentru că-mi imaginam că nu le voi putea publica. Dar le-am luat cu mine în geantă şi le-am băgat întrun dosar, într-un scrin vechi de la bunici, şi am uitat totalmente de existenţa acestui volum. El forma un volum până la urmă, dar eu nu mi l-am organizat niciodată. Aşa cum le-am aruncat în dosarul acela, după opt ani am primit telefon de la Florin Mugur, la care am ţinut foarte mult – el era redactorul nostru de carte la Cartea Românească. Mi-a dat un telefon şi mi-a zis: „Nora, s-a deschis armonica! Adu-mi imediat un volum”. Zic: „Păi, n-am, că n-am mai scris!”. Zice: „Nu se poate să n-ai, scotoceşte tu bine în casă, că trebuie să ai!”. Îmi ieşiseră din minte. Şi căutând prin scrin, am găsit şerveţelele puse, dar ghemotoc, într-un dosărel de carton. Le-am luat, le-am aşezat şi le-am dus. N-am făcut nicio corectură. Şi am luat primul Premiu Uniunii Scriitorilor pe el.

Aţi mai scris vreodată pe alte materiale sau pe alte suprafeţe?

O, da! Sigur că da! Pe cartele de metrou am scris destul de mult, pentru că mi se întâmpla să scriu în autobuz, să scriu pe stradă, scriu şi acum pe dosuri de plicuri, de scrisori pe care le primesc, până nu mai pot să recunosc adresa. Scriu pe orice!

Mai primiţi scrisori?

Eu nu comunic decât prin scrisori scrise de mână.

Şi cine vă scrie de mână, dacă nu sunt prea indiscret?

Am doi prieteni foarte buni. Am o prietenă pe care o cheamă Kristl, care e din Germania şi care vine în România, e ziaristă, şi cu ea corespondez cel mai mult prin scrisori, şi cu domnul Joachim Wittstock.

Deci primiţi scrisori în germană.

De la ea da, că nu ştie decât nemţeşte. De la el, sigur, mai mult în germană, dar ne scriem şi aşa, şi aşa, după dispoziţie.

Scrisoarea e un obiect fără viaţă, dar care vorbeşte, pentru că poartă un mesaj.

Vorbeşte. Tu nu ai? Sau de unde să ştiu că n-ai? Cred că ai, pentru că ai o sensibilitate foarte puternică, dar mie mi se pare că în scrisul acela de mână este mâna, şi atunci şi scrisul de mână al scrisorii are erotismul lui. 

Spuneţi undeva că cele mai interesante dialoguri le aveţi cu fiinţele care nu vorbesc. Şi mi-a venit să vă întreb dacă o fiinţă nevorbitoare sau un obiect ar putea să vă vorbească, ce obiect aţi alege să o facă?

Cel mai mult copacul. Copacul mă impresionează cel mai tare. Am o poezie veche, cred că din primul volum, şi acolo asemuiesc copacul cu Dumnezeu. Pentru mine copacul e Dumnezeu. Dar mi l-am schimbat pe Dumnezeu acum, am trecut în altcineva, l-am scos din copac şi de foarte mulţi ani copacul este Caraimanul. Nu călătoresc decât cu trenul, pentru că şi Şora, pe care-l iubesc la nebunie, spune că singura călătorie adevărată e călătoria cu trenul. Şi eu simt acelaşi lucru, şi eu fac 30 de ore până la Berlin cu trenul. Şi când trec prin dreptul Caraimanului, nu pot să nu mă uit la Caraiman, care este singura biserică la care Nora Iuga îşi face cruce. Şi uite aşa, sunt multe lucruri care cred că mă apără şi simt că mă iubeşte cineva de dincolo foarte tare.

Slavă Domnului că aveţi ţicnelile astea, ca să spun astfel. Care credeţi că a fost cartea copilăriei dvs.?

Prima carte pe care am pus mâna a fost Adolf de Benjamin Constant. Mă gândeam acum la Fonta. Şi a fost prima carte pe care am văzut-o, aveam vreo 7-8 ani, şi am văzut-o pe biroul bunicului meu. Dar era în franceză. Şi nu ştiam exact ce e obiectul ăla. M-a atras, am deschis-o, la 8 ani învăţasem deja să citesc, şi am început să citesc eu literă cu literă, dar nu înţelegeam nimic. Şi totuşi am avut această curiozitate nebună că am ajuns la vreo douăzeci de pagini. Asta am zis, că ştiu că a fost prima carte. Pe urmă citeam absolut regulat revistele pentru copii care apăreau atunci, Dimineaţa copiilor, Universul copiilor, unde colabora Nicolae Batzaria, care scria Ina, fetiţa prigonită, Sărmanul Adrian – toate erau foarte triste, cu copii săraci, orfani, bolnavi. Plângeam. Cam astea erau revistele. 

Iar cărţi, de la 13 ani abia, deci nu mai eram chiar copil. Ştiu că acea carte care m-a înnebunit cu totul a fost Geniu pustiu de Eminescu. Eram romantică pe vremea aceea. Sigur că romantismul e o boală a adolescenţei foarte accentuată, dar am constatat că există nişte asemănări uluitoare între vârsta foarte înaintată şi adolescenţă. Şi asta vine tot de la erotism. Pentru că el este încă la adolescenţă ezitant, nedefinit, am fost îndrăgostită şi de fete când eram în liceu, am iubit o fată, Perus o chema, am iubit-o foarte tare. Şi am iubit o profesoară. Dar pe urmă nici vorbă!

E vreo carte clasică pe care n-aţi citit-o deloc sau până la capăt a literaturii universale?

O, da! Bineînţeles. Este acest Omul fără însuşiri pe care l-am început, crede-mă, de vreo zece ori – ajung pe la pagina 50 şi mi-e imposibil s-o duc mai departe.

Dintre cărţile citite recent, pe care aţi lua-o cu dvs. pe ipotetica insulă pustie?

Eu nu prea am cărţi recente, dar cartea pe care aş lua-o ar fi fără discuţie Micul prinţ, cred că e cartea pe care o iubesc cel mai mult, nu ştiu dacă-mi face cinste sau nu, şi pe urmă una care, dacă vrei, e la polul opus, şi mă refer acum la James Loyce, la Ulise.

În ce carte v-ar plăcea să trăiţi pentru o vreme?

Mi-a plăcut Boris Vian. E atât de teribil stilul acelei cărţi, m-a înnebunit, am citit-o cred că în trei ore și exultam de fericire – Spuma zilelor.

Dintre toţi scriitorii din istorie, pe care dintre ei v-ar plăcea să-l cunoaşteţi îndeaproape la o cină, să zicem?

Aş vrea să fiu Lou Salomé şi să pot să discut ochi în ochi nu la o cină, chiar la o băutură mai tare, cu Nietzsche. 

Ar fi o întâlnire de pomină!

Cred că da. Să ştii că mie mi-a plăcut la nebunie Nietzsche şi l-am apărat întotdeauna, dar recitindu-l acum vreo două luni m-am îngrozit. Deşi el este permanent apărat, că s-au făcut nişte exagerări, chipurile, grozave că l-au revendicat naziştii cu crimele lor cumplite, cu lagărele alea groaznice, vreau să-ţi spun că recitindu-l nu pot să nu-mi dau seama că el avea exact această ideologie. Dar e genial!

Ce muzică preferată aţi trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Stravinski. 

Dacă aţi avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele planetei, una şi una singură, care ar fi aceea?

Foarte departe, în urmă, atunci când primatele au devenit oameni, ca să pot să-mi regăsesc instinctul nealterat. 

Care e schimbarea?

Instinctul nostru e groaznic de tocit, e pe moarte din cauza acestei explozii teribile tehnologice care se petrece. Eu consider că animalele cele mai sălbatice sunt mult mai blânde, mai corecte şi mai cinstite decât omul. 

Care e locul preferat din Bucureşti? Poate fi orice: o cafenea, o librărie, o stradă, o clădire, o piaţă.

Dar nu mai e! Era pe 13 Septembrie o cale ferată şi bordura trotuarelor. Noi locuiam aproape, aveam o căsuţă personală pe Samuil Vulcan, lângă această cale ferată, şi eu mă iubeam cu un student la medicină. Era destul de nebun băiatul ăla, dacă mă gândesc bine, pentru că eu mă machiam, adică îmi făceam cu beţe de chibrit arse mustăţi, îmi puneam şapca tatălui meu trasă până pe sprâncene, mă îmbrăcam cu pantaloni, că purtam pantaloni pe vremea aia, îmi suflecam mânecile şi păream băiat. Săream poarta de lemn, că nu era foarte înaltă, şi mă întâlneam acolo la această barieră cu Costel, student la medicină, şi băteam străzile Bucureştiului noaptea, ca doi băieţi. Că dacă mă vedeau sergenţii de stradă că-s fată, după 12 noaptea, îţi dai seama că mă duceau la circumscripție.

Spuneţi într-un interviu că uneori vă îndoiţi că ar exista o viaţă viitoare. Dar, dacă ar exista, sub ce formă v-ar plăcea?

Sunt convinsă că există o viaţă viitoare, dar în orice caz nu sub forma actuală.

Dar dacă ar fi să vă întoarceţi?

Nu, sunt sigură că nu mă întorc. Nu pot să-mi închipui că mă întorc, dacă sunt convinsă că mă întorc. Pentru că aşa sunt convinsă că sunt cosmos, adică cosmosul e în noi, avem aici stigmatul în carnea noastră, este celula care are exact structura cosmosului. Deci suntem eterni, sunt sigură că-s eternă, şi din cauza asta nu mi-e frică de moarte. Corpul însă, pe care mi l-am iubit o viaţă întreagă, n-o săl mai am în vecii vecilor, că el nu e decât un echipament adaptat la condiţiile Terrei. Şi eu voi zbura, ca şi tine, ca şi el, nu ştiu sub ce formă, de energie, de pulbere stelară, de supă cosmică, nu ştiu, dar noi trebuie, cred că suntem născuţi ca să cutreierăm tot cosmosul. Trebuie să trecem prin toate galaxiile.

Şi când o să cutreierăm cosmosul, o să întâlnim capsula spaţială cu Stravinski, trimisă de dvs.!

Ce frumos! De ce să trimit o sticlă pe apă? Îl trimit pe Stravinski în cosmos!

octombrie 2017