„Amintirea înfrumuseţează totul”

interviu cu Nora IUGA

Marius CHIVU: Bună seara, cum se vede lumea de la această înălţime?

Nora IUGA: De la înălţimea vârstei mele, vrei să spui! Ce ai lăsat în urmă este întotdeauna extraordinar de frumos, că tu ştii cum e, chiar şi marile drame se înfrumuseţează în amintire. Adică amintirea înfrumuseţează totul. Până şi morţile celor dragi devin chiar uneori moment de veselie. Există şi un comic pe care amintirea îl adaugă lucrurilor triste.

De altfel, se spune că „tragedia plus timp egal comedie”.

Exact! Asta e o chestie pe care o s-o memorez, că nu o ştiam.

Doamnă Nora Iuga, ne întâlnim cu prilejul unei noi cărţi. O carte-interviu, realizată de Angela Baciu, Patru zile cu Nora, apărută la Editura Charmides, o lungă transcriere a mai multor întâlniri pe care dvs. leaţi avut acum nişte ani cu publicul din Brăila şi din Galaţi. Partea simpatică în această carte-interviu este că câteva dintre întrebări sunt venite chiar din public, scrie în paranteză „bileţel din public”.

Exact.

E cumva o carte interactivă. Dar, cu voia dvs., aş vrea să discutăm nu doar despre carte, ci să avem o discuţie liberă despre viaţă şi cărţi. Şi aş începe cu un detaliu foarte plăcut pentru cei care nu vă cunosc, şi anume că aveţi un fiu care este balerin la Opera Română. Dvs. fiind poetă, pare o conspiraţie lirică a universului.

Dar tu nu ştii de ce am început eu să râd aşa, uşor gâlgâit, în momentul în care ai atacat acest subiect, pentru că eu ştiu foarte bine că şi tu la rândul tău ai fi vrut să devii balerin la un moment dat.

Păcatele tinereţii!

Dansul este cea mai frumoasă dintre arte şi cea mai completă, după părerea mea. 

Voiaţi să deveniţi actriţă.

Am vrut mai întâi să devin balerină. Dar nu m-a lăsat mama. Mama a fost balerină, ştia ea ceva probabil, din cauza asta nu m-a lăsat.

Aţi simţit că ceva din dorinţa dvs. de a face balet s-a decantat în poezie?

Da. Sunt convinsă că poezia face casă foarte bună cu dansul, şi chestia asta nu pot să mă laud că am descoperit-o singură, dar mi-a fost indusă de un scriitor pe care l-am iubit imens, şi-l mai iubesc şi acum teribil, e vorba de Nietzsche. Pentru că Nietzsche era absolut îndrăgostit de dans. Adică, aşa cum el vorbeşte rău despre tot ceea ce-l înconjoară şi detestă totul, despre dans vorbeşte extraordinar. Și Blaga al nostru s-a inspirat foarte tare din Nietzsche, şi-mi vin în minte acum versurile care ilustrează clar acest lucru, aproape că-s luate din Nietzsche: „O, vreau să joc cum niciodată n-am jucat, / să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniţă”. Iată cum se întâlneşte dansul cu poezia. Dar în fond, dansul e o poezie a trupului.

De altfel, în cartea dvs. aveţi un episod foarte frumos, o amintire de când eraţi copilă, ascultându-l pe tatăl dvs. repetând la vioară o piesă clasică.

Da, de Jenő Hubay, era un compozitor ungur, şi era primăvară şi se chema Zefirul. Eu eram foarte romantică pe vremea aceea. 

Ei bine, ascultând acea piesă cântată de tatăl dvs., spuneţi în carte că, pentru prima dată aţi avut impulsul de a scrie poezie. În vreme ce în camera alăturată, care era o bucătărie, mama dvs. gătea ciolan cu varză. Două extreme din tensiunea cărora s-a născut arta dvs.

Da, e adevărat. Dar eu simţeam nişte fiori de dragoste pe care nu puteam să mi-i explic la vârsta aia, nu aveam decât 12 ani.

Asta pentru că citeaţi cărţile nepotrivite.

Vezi că ţii minte? Poate că erau potrivite.

Era o colecţie pe care, nu ştiu dacă în acel format, dar sigur în altul, am prins-o şi eu când eram copil.

Ai prins-o?

Da, erau nişte romane de dragoste cu personaje istorice. Erau nişte ficţiuni romanţate, despre asta era vorba.

Dar le înnobilezi grozav dacă le zici romane de dragoste.

Dar ce erau?

Eu ştiu, pentru vârsta aia, în orice caz mie îmi erau total interzise, erau privite cumva şi ca un soi de pornografie. Dar era, în orice caz, literatură de ultima speţă, mai ales cum erau traduse. Ele erau traduceri totuşi.

Bine, la 12 ani ce altă literatură decât literatură de ultimă speţă ar trebui să citeşti?

Da. Uite cum ne întâlnim noi. Eu scriu undeva că cel care nu a citit Marchiza de Montespan sau Marchiza de Brinvilliers, sau Salomeea, demonul regelui Irod, că astea erau titlurile, spuneam că dacă nu ai citit când erai puber sau adolescent aceste cărţi, nu ai să ajungi la un moment dat să citeşti cu aceeaşi plăcere nebună Ulysses. Adică mie mi se pare că noi trebuie să pornim pe undeva de acolo. Adică e bine să citeşti fără alegere la început, adică să citeşti ce te cheamă, ce-ţi place, că atunci devii într-adevăr un cititor care să nu te poţi dezlipi de carte. La început citeşti ce-ţi place.

Dar acum nu mai citiţi fără discernământ?

Nu. Acum mi-e imposibil să citesc fără discernământ. Nu mă pot apropia de cărţile mediocre. Şi asta de multă vreme.

Ne întoarcem la tinereţea dvs. când l-aţi cunoscut pe poetul George Almosnino, primul şi aparent singurul bărbat semnificativ din viaţa dvs. şi cel care v-a atras către poezie. Pentru că aţi debutat târziu, la 37 de ani.

Da. E foarte mult de când ne-am cunoscut, dar ne-am cunoscut chiar într-un mediu poetic, mă rog, nu era el chiar select, pe vremea aceea existau Case de Cultură şi în casele de cultură existau cenacluri, şi un avocat bătrân şi orb, Stanimir îl chema, eu lucram la Biblioteca Centrală de Stat, ştiu că m-a rugat foarte mult să-l însoţesc la Cenaclul „Magda Isanos”, undeva pe Moşilor, la o Casă de Cultură, şi acolo să-i citesc versurile. Stanimir scria versuri. 

Şi acolo a citit în aceeaşi seară un tânăr foarte slab, mai creol, cu mustaţă, o faţă prelungă ca figurile lui El Greco, şi care-i dădea un soi de fineţe în lumea aceea. Dar era îmbrăcat îngrozitor de prost. Şi l-am cunoscut atunci. Ştiu că trecea drept cel mai bun poet din acel cenaclu, şi am plecat împreună de la cenaclu. După o săptămână era ziua lui, ne-am întâlnit, iam dus o sticluţă de vin de o jumătate de litru, ne-am dus într-o cârciumioară pe Moşilor şi am început să vorbim. Dar mai mult ne priveam decât vorbeam, el nu vorbea prea mult, şi cred că nu ne-au trebuit mai mult de vreo trei săptămâni şi ne-am şi căsătorit. 

Avem o reţetă de succes în mariaj: poezie, vorbe puţine, vin.

Nu, pentru că pe urmă am trecut repede pe vodcă. Fiindcă poeţii beau numai vodcă pe vremea aceea. 

Apropo de ce fac poeţii. Într-o emisiune precedentă, Florin Iaru spune că poezia se face cu trupul, şi mai ales la tinereţe. Dvs. aţi debutat târziu, să fie aceasta o explicaţie pentru longevitatea dvs. poetică? Se poate scrie poezie şi târziu?

Mi-am pus şi eu întrebarea asta de foarte multe ori, pentru că nu numai eu am ajuns la această concluzie, probabil că am ajuns la concluzia asta tot din lecturi, pentru că aşa se spune că poezia totuşi ţine de vârsta tinereţii. De altfel, avem enorm de multe exemple, pentru că marii scriitori mai toţi au început cu poezie şi după aceea au trecut la proză. Eu, când eram prin ultimii ani de liceu, mă încerca într-adevăr această poftă de a scrie, dar e foarte interesant că în afară de acele două poezioare, pe care le-am scris atunci când l-am auzit pe tatăl meu în camera de alături cântând acea sonatină de acel compozitor ungur, nu am mai putut să mai scriu poezie. Pentru că, foarte interesant… Să fi avut eu un asemenea simţ critic la 12 ani?, nu-mi vine să cred, dar nu ştiu de ce m-au respins poeziile alea, mi s-au părut înspăimântător de proaste, şi chiar erau groaznice. 

Le mai aveţi?

Da, le ştiu pe de rost. Una din ele o ştiu pe de rost, pot să spun prima strofă: „Lunca iar a înverzit / şi pomii au înflorit. / După lunga aşteptare, / a venit iar Prinţul Soare. / El se plimbă prin poiene / în caleaşca aurită / şi mângâie peste gene / o copilă adormită.” 

Coşbuc!

Ai văzut cum te-ai prins? Dar adevărul că mie dragostea de poezie Coşbuc mi-a trezit-o, nu Eminescu. Eminescu nu-mi plăcea deloc.

Era greu?

Nu cred că de greu nu-mi plăcea, dar mi se părea că nu trăieşte printre noi. Coşbuc era post-modern, adică el avea limbajul ăsta oral: „Ce te uiţi acum la cană că s-a spart? / Nu-mi fi inimă duşmană când e răul după mine, / Haide prinde-mă mai bine de mijloc”. Ce părere ai? Nu e mult mai modern?

Şi casnic.

Şi puţin obraznic.

Aţi scris nu doar poezie, dar şi roman, şi jurnal, şi mai ales aţi tradus. Şi nu aţi tradus orice, deși poate doar întâmplarea a făcut să fiţi în acest moment traducătoarea a trei Premii Nobel: Günter Grass, Elfriede Jelinek şi Herta Müller. Dacă ar fi să ne recomandaţi, de la fiecare, pentru cei care nu i-au citit, câte o carte, care ar fi?

De la Günter Grass, fără îndoială, Toba de tinichea, aceea pe care am tradus-o. Dacă s-ar fi oprit la Toba de tinichea, el ar fi rămas la fel de mare cum este acum, după ce a scris atâtea romane. El nu mai avea nevoie să scrie altceva. Adevărul este că, dacă ne gândim la numele foarte mari din literatura lumii, eu mai că l-aş pune cu Toba de tinichea alături de Joyce cu Ulysses. Trebuie să vă spun aici că Ulysses de James Joyce este cartea mea preferată. Şi de ce-i pun alături? Pentru că aceste două mari romane eu le consider cele mai teribile şcoli de proză pe care le-am întâlnit vreodată. Ce-mi place cel mai mult este schimbarea permanentă, trecerea bruscă de la un registru la altul, de la o anumită scriitură la alta, de la pasaje lirice superbe, cum e în Ulysses, la pasaje în care el, prin peregrinările lui prin Dublin, ajunge la o plajă unde vede o fată de o puritate angelică, şi acolo e într-un fel foarte romantic şi foarte liric, de un lirism teribil, ca în final să ajungă la Sabatul acela prin lucarnele, beat mort, care se petrece în dialog permanent, mie mi se pare absolut uluitor. Iar Günter Grass face şi el aceleaşi treceri în diverse situaţii.

Iar Elfriede Jelinek?

Elfriede Jelinek a fost scriitoarea cu care am avut cele mai mari probleme, şi atunci am descoperit eu, tocmai pentru că m-am chinuit atât cu traducerea, unde este imensa ei calitate. Pentru că s-a făcut o nedreptate teribilă când a fost acuzată tot timpul de pornografie şi au fost unii vârstnici în acel juriu care există la decernarea Premiului Nobel, care au spus: cum să dăm unei scriitoare Nobelul pentru pornografie? Ei bine, această scriitoare este o imensă creatoare de limbă, adică ea este un virtuoz al limbajului. Şi din cauza asta îmi place, pentru că altminteri nu am absolut nimic comun cu Jelinek, care e o feministă, şi mie nu-mi plac feministele deloc.

M-am gândit tot timpul că la dvs., traducând Elfriede Jelinek, s-a întâmplat aceeaşi chimie a contrariilor care s-a întâmplat și în cazul Antoanetei Ralian cu Henry Miller.

Da, asta e foarte interesant ce ai spus. Chiar aşa este. E o chimie a contrastelor.

Iar de la Herta Müller?

La Herta Müller trebuie să-ţi spun că, pe undeva, este acelaşi lucru. Herta Müller m-a fascinat la prima carte, pe care consider că rămâne cea mai bună carte a ei. Ai să râzi. Adică, aceste „niederungen” mai greu de tradus în limba română, iniţial s-a tradus depresie, aşa am tradus-o şi eu, dar nu sună bine deloc, mai bine s-a tradus în engleză: „ținuturile de jos” sună foarte bine. Eu, la titlu nu, dar în rest cred că am tradus-o bine. 

M-a fascinat limbajul, pentru că din capul locului i-am pus diagnosticul de poetă. Eu am zis că Herta e poetă şi rămâne poetă. Ca probă că acum, de ani de zile, şi mai ales după ce a primit acest premiu mare, ea nu mai scrie proză, culmea!, sau poate, încerc şi eu să-mi explic, că fiecare om încearcă săşi dea explicaţii în faţa unei asemenea întâmplări, s-ar putea s-o fi tulburat, s-o fi sfâşiat interior foarte tare când a aflat că Oskar Pastior, cel mai bun prieten al ei şi cel care este eroul principal în cartea pe care a scris-o exact când a luat Premiul Nobel, s-a descoperit că fusese informator. Ea, care are toate cărţile pe această temă. Eu cred că a fost o lovitură înspăimântătoare şi de atunci iată, am aflat acum de curând, că ea nu a mai scris alte cărţi decât acele cărţi de colaje, adică experimentele acelea cu tăieturi din ziare amestecate în căciulă.

Dacă m-aţi întreba pe mine, eu aş alege chiar acest roman scris împreună cu Oskar Pastior, Leagănul respiraţiei, favoritul meu.

Nu poţi să spui, tocmai aici este o chestie… Nu e scris împreună cu Oskar. Numai 60 de pagini sunt văzute de Oskar. Oskar avea un geamantan de notiţe luate la Donbas, acolo în mină, şi nu au apucat să parcurgă acel material, aşa că numai 60 de pagini sunt văzute de el. Şi în rest, practic, ei îi aparţine toată selecţia momentelor. Nu pot să ştiu ce momente ar fi ales Oskar.

Doamnă Nora Iuga, sunteţi una dintre personajele literare foarte iubite de către cititori.

Da, bine zis de către cititori.

Aţi şi spus la un moment dat că nimic nu v-a făcut mai multă plăcere decât să faceţi în așa fel să fiţi iubită. Şi întrebarea mea este dacă este acesta un ideal pentru un scriitor sau pentru un poet, a se face iubit de necunoscuţi.

Dragul meu, eu cred că acesta ar trebui să fie un ideal pentru fiecare om. Nu cred că e o bucurie mai mare decât să vezi că eşti iubit, pentru că asta îţi arată că tu probabil că posezi o imensă forţă de atracţie, care nu e de colo, e un adevărat miracol, ca şi când ai fi un ales. Dacă atât de mulţi oameni te iubesc, poţi să fii, dar aici e o chestie cu două tăişuri, adică ori poţi să fii un ales care ai mult mai multe calităţi decât ceilalţi şi de asta oamenii vin la tine, nu spunea Iisus: „Lăsaţi copiii să vină la Mine”, dar în acelaşi timp s-ar putea să trezeşti un interes foarte mare exact atunci când nu ai ceea ce oamenii cred că ar fi calităţi sau ai exact pe dos, pentru că şi ceea ce nu este o regulă generală, ce iese din regula generală poate să fie mai atrăgător. 

Ştii de ce-ţi spun asta? Mi se trage şi de la lectură. Am observat de foarte multe ori că atunci când citesc o carte în care mă contrariază îngrozitor un om care nu seamănă deloc cu mine şi-mi vine să-l strâng de gât, uneori cad pe gânduri după aceea şi reflectez. Şi mă gândesc: dar eu nu aş fi în stare, într-o anumită situaţie, să fac acest lucru care mă respinge teribil acum? Şi-mi dau seama că aş putea.

Şi asta vă încântă sau vă înspăimântă?

Mă şi înspăimântă, dar mie mi se pare că, vorba lui Gorki – şi iată, am ajuns pe vremea când îl adoram pe Gorki! – parcă el a spus că nimic din ce e omenesc nu mi-e străin, nu? Sau altcineva şi noi i-am pus-o în cârcă lui Gorki. Da, te poate înspăimânta, dar omul cred că e în stare chiar de orice.

Dacă aţi debutat cu poezie la 37 de ani, la 79 de ani aţi devenit seniorul blogosferei literare de la noi. E şi ăsta tot un act de seducţie?

Nu, aici este o şmecherie totală. Eu nu am avut niciodată această tentaţie, pentru că-mi dădeam seama că n-am să pot să învăţ niciodată să folosesc acest aparat, cum nu pot să folosesc niciun fel de aparat. Eu cred că nu pot folosi nici măcar un mixer. 

De altfel, nici nu aveţi telefon mobil.

Nu am avut realmente, este un handicap, o infirmitate, m-am născut cu ea. Mi-e frică de tot ceea ce ţine de tehnică. Mama, când m-a trimis odată, având 12 ani noi nu aveam telefon în casă, şi mama n-avea chef să se ducă la repetiţie la Operă. Era Floria Capsali maestra de balet, şi m-a trimis vizavi la cofetărie să dau un telefon la Floria Capsali şi s-o scuz pe mama că are febră şi nu poate veni la repetiţie. Şi m-am dus până la telefonul respectiv, cu moneda în mână, m-am uitat la telefonul acela, m-am întors cu moneda în mână acasă şi i-am spus mamei că nu răspunde Floria Capsali la telefon! Eu nu m-am urcat în lift până când s-a născut Tiberiu, băiatul meu, aveam deja 32 de ani, nu m-am urcat într-un lift până când nu mi-a dat Biblioteca o locuinţă la bloc. Îmi era frică că iese liftul prin tavan sau cade în puţ.

Fac aici un aparté cu ascultătorii noştri, cărora le spun că mi-aţi adus lista cu piesele favorite bătută la maşină.

Am o maşină veche născută în acelaşi an cu mine, în 1931. E un Adler, un neamţ.

Maşinii dvs. de scris îi dedic următoarea piesă!

Foarte bine, sunt chiar curioasă.

Am ajuns şi în momentul în care trebuie să răspundeţi la chestionar.

Mi-e frică de aşa ceva.

Şase întrebări care se repetă şi a şaptea special pentru dvs. Prima întrebare: cartea care v-a deschis ochii.

Ionel Teodoreanu, La Medeleni.

Cu ce scriitor din orice epocă aţi ieşi să dansaţi într-o seară?

Îmi vine să spun Fred Astaire, dar nu e scriitor. M-ai blocat complet.

Nu cred că Joyce s-ar fi priceput la dans.

Nu, nu! Deşi, Dumnezeule, după corespondenţa cu Nora…

Ce carte clasică n-aţi citit deloc sau n-aţi terminat-o?

Mi-e puţin cam ruşine că până la vârsta asta… Dar, în orice caz, Omul fără însuțiri îl tot încep şi-l tot las.

Robert Musil. Ce tabieturi de cititor aveţi?

Nu am tabieturi de cititor. Pot să citesc absolut oriunde. Am citit enorm de mult prin metrou, prin autobuze, dar cel mai teribil lucru mi se pare acum, când mă gândesc în urmă, că am citit foarte mult mergând pe stradă. Mă gândesc că puteam să-mi rup gâtul. Şi chestia asta, ţin minte, că cel mai mult mi s-a întâmplat cu Ciuma lui Camus. Ştiu că veneam acasă din staţia de autobuz şi mergeam pe stradă şi nu mă uitam, nu ştiu cum de nu mă împiedicam de bordura trotuarului, nu puteam s-o las din mână.

Care este compozitorul, muzicianul, cântăreţul dvs. preferat?

Gilbert Becaud.

Dacă aţi mai putea, ce v-ar plăcea să faceţi pentru prima dată?

Să zbor în Cosmos.

Credeţi că acolo nu v-aţi plictisi? Pentru că aţi spus undeva că aveţi darul de a vă plictisi repede.

E adevărat, dar acolo mă gândesc că, fiind atât de singură, pe mine mă plictisesc lucrurile pe care le tot repet, şi oamenii mă plictisesc, dar fiind singură printre sferele alea total necunoscute, e un spaţiu complet necunoscut. Aş avea impresia că plutesc în mine, că în mine ar fi şi văzduhul, şi planeţii – îmi place să spun „planeţii” în loc de planetele. Ar fi extraordinar, aş descoperi mereu ceva.

Trebuie să spun că am o mare admiraţie pentru acel miliardar american care şi-a îndeplinit visul de a zbura în Cosmos, plătind, dacă nu mă înşel, 28 de milioane de dolari către NASA. Căci la ce bun să ai asemenea avere, dacă nu o cheltuieşti ca să călătoreşti în spaţiu?

Eşti formidabil! Eu întotdeauna mi-am dat seama că noi avem ceva în comun.

Doamna Nora Iuga, am o rugăminte la dvs., îmi place foarte mult un poem al dvs. şi dvs. ştiţi despre ce poem este vorba. Aşa că, acum, la finalul emisiunii, v-aş ruga să mi-l recitaţi, întro premieră pentru FM-ul românesc. Când s-a mai citit ultima dată un poem în FM?

Nu s-a citit, tocmai aici este frica mea! Roagă-te pentru mine să nu mă încurc. Nu mai ştiu titlul, dar n-are importanţă.

Vai, cu ce bărbat urât

am dansat aseară Boleroul,

toată noaptea l-am privit și am tăcut

și în zori mi-am incendiat trusoul!

 

Ce bărbat urât oh, ce bărbat

am legat aseară-ntr-o batistă

și pe apa morților l-am dat

eu, dintre frivole, cea mai tristă!

 

Și acum vă spun cu jurământ

că nu am regrete, nici rușine,

dar îmi pare rău, că în mormânt

n-o să se mai culce el cu mine!

Doamnelor şi domnilor, Nora Iuga. O seară frumoasă în continuare. La revedere!

septembrie 2017