„Jurnalul este umărul pe care plângi”

interviu cu Mircea Cărtărescu

Marius Chivu: Bună seara, bine ne-am regăsit la „All you can read”, Mircea Cărtărescu, cu bucurie, pentru a doua oară în emisiune. Dragă Mircea, mulțumesc că ai venit din nou.

Mircea Cărtărescu: Bună Marius, mă bucur că m-ai invitat. Întotdeauna sunt la dispoziția ta cu mare plăcere.

Mă simt oricum un privilegiat. Data trecută când am povestit era înaintea FILIT-ului și am vorbit puțin despre volumul tău de publicistică Peisaj după isterie, al doilea volum de publicistică din cariera ta. De data asta vorbim despre noul tău jurnal, Un om care scrie, care acoperă perioada din 2011 până în 2017, al patrulea jurnal. Când a apărut primul volum, și-mi amintesc că a fost o întreagă nebunie cu receptarea, pentru că erai primul scriitor modern care-și publica un jurnal de o asemenea dimensiune în timpul vieții, ai dat un interviu în care exact asta spuneai: „Eu scriu jurnal de când mă știu și am vrut să mi-o fac cu mâna mea. De ce să se publice după? Vreau acum, când sunt de față”. Și vreau să te întreb acum, după patru jurnale, dacă regreți, dacă, dimpotrivă, ți se pare că ai făcut o mișcare bună, de ce continui să publici jurnale mai ales că le-ai adus foarte aproape de zilele noastre?

Pentru mine e mai important să scriu jurnal decât să-l public, așa încât nici nu mă mai întreb de ce-l public, ce se întâmplă, mi-am făcut obiceiul de insectă harnică, din șapte în șapte ani, exact din șapte în șapte ani, fără niciun fel de semnificație simbolică, mistică și așa mai departe. Pur și simplu am ales intervalul ăsta, în care mai scot câte un calup. Dar pentru mine important e că-l am, important e că-l scriu. Nu știu cum aș fi altfel. Nici nu pot să-i înțeleg pe oamenii care nu scriu jurnal, tocmai că pentru mine este de fapt primul reflex. Când mă scol dimineața, așa cum unii întind mâna după țigară sau mai știu eu după ce, eu întind mâna după pix și încerc să scriu ce mi s-a mai întâmplat în ultimele zile.

În jurnal apare des acest exercițiu de a te trezi dimineața. Respecți ora la care te trezești? Care e procesul tabieturilor de a te apuca de jurnal?

Cum sunt foarte leneș și cum altfel sunt și conștiincios, câteodată dau milităria jos din pod, cum se zice. Mă scol în mod natural după 10 și cea mai bună perioadă a mea a fost când mă sculam după 12, trebuie să mărturisesc, la Amsterdam, când n-aveam nimic de făcut. Am stat opt luni acolo, n-aveam chiar nimic de făcut, dormeam până la 12 ca să nu mi se pară ziua prea lungă, apoi mă apucam de scris, mai scriam câte o oră și după aia mă plimbam prin oraș. Dar dacă trece multă vreme și nu scriu nimic, încep să-mi fac mustrări de conștiință. și atunci mă apucă această penibilă dorință de a-mi organiza viața și încep să-mi spun: de acum mă scol de la 8 în fiecare zi, am sau n-am inspirație, am sau n-am chef, mă apuc și scriu. Dar nu mă ține mult.

Tu ai o frază foarte simpatică la un moment dat, în care spui: „Nu am autoritate asupra mea”.

Așa este. Și fiecare dintre noi știe ce înseamnă asta.

Jurnalul ăsta acoperă o perioadă foarte interesantă din cariera ta. În primul rând, începe după ce ai terminat trilogia Orbitor.

Am stat patru ani fără să scriu.

O perioadă care începe să te frământe, de nesiguranță, de confuzie, de căutare și care se termină după ce ai publicat și s-a produs și o parte din receptarea foarte bună a Solenoidului. Deci o perioadă foarte consistentă și importantă. Cum e jurnalul ăsta? El gravitează în jurul ambelor romane și, în general, am avut impresia că Jurnalul e o planetă care gravitează în jurul unor planete mai mari.

Asta prin forța lucrurilor, pentru că s-a întâmplat să scriu aceste cărți. Altfel, drept să-ți spun, mie nu mi se pare foarte diferit de cele de dinainte. Poate să se simtă un fel de aburi de îndemnare, metaforic, dar altfel nu este ceva special. Tocmai am scris și pe Facebook acum vreo șase luni, îmi dezgropasem primele jurnale pe atunci, chiar găsisem primul „enter” de jurnal, care era pe 15 septembrie 1973, prima zi de școală din clasa a X-a, la liceu. Și vreau să spun că nu e mare diferență față de cum scriu acum. Tot așa, erau niște notații foarte caracteristice pentru mine, pentru felul în care gândesc. Și chiar am văzut atunci adevăratul mare progres al jurnalului, care s-a petrecut între 17 și 19 ani. La 19 ani eram cu totul altul față de cum eram la 17 ani. 

Cred că atunci am avut pentru prima dată un fel de intuiție a unei vagi conștiințe literare, adică nu mai scriam așa cum cântă pasărea, ci încercam să formulez mai curat. Măcar de la 19 ani am scris cam la fel – fiindcă sunt scrise de mână, acum scriu în al 25-lea caiet –, scrisul de mână nu diferă prea tare. Deci eu cred cam rămas în linii mari cam același. Dar ai dreptate când spui că într-adevăr există un fel de greutate, de gravitație a cărților mele în jurul cărora se deformează și acest jurnal, face un fel de mari umflături, mari cupole și, într-adevăr, când am terminat Orbitorului a fost mare jale pentru mine, pentru că scrisesem 14 ani la el, și apoi am rămas cu gura căscată. Îmi venea mereu în minte o frază pe care mi-o spusese Ovid Crohmălniceanu pe vremuri, că „există cărți care-ți frâng gâtul, cărți după care nu mai poți să scrii nimic”. Și că foarte mulți autori au avut astfel de cărți în cariera lor și au rămas neconsolați. 

Mi-a fost tare frică să nu fie Orbitor cartea asta, ca apoi să stau treizeci de ani de pomană, tot contabilizându-mi trecutul și rămânând total steril. De asta, când m-am apucat să scriu Solenoid, am căpătat pe parcurs curaj și am început să-mi schimb starea de spirit. La început eram cam sceptic, credeam că scriu altceva, dar pe măsură ce lucrurile înaintau, am început să simt cartea și, pe măsură ce o simțeam, cred că s-a înseninat puțin și jurnalul meu.

Ce e interesant în Jurnal e că-ți dai seama cu câțiva ani înainte de a începe să scrii la Solenoid, sau chiar în perioada respectivă, când am reținut prima intrare a cuvântului „solenoid“. N-are legătură cu romanul, dar comentezi o știre, o informație științifică, apoi apar primele imagini cu sarcopții și tu dintr-odată devii interesat de parazitologie și vezi firimiturile care formează poteca către Solenoid.

Astea se văd și mai bine acum. Pentru că avem cartea, observăm și aceste detalii pe care altfel poate că le-am fi ignorat. Dar, într-adevăr, eu cred că prima intuiție a acestei cărți am avut-o când eram la Berlin și mi-a căzut în mână întâmplător – fiindcă totul este întâmplător, iar încetul cu încetul, dacă ai putere, poți configura un pattern, deși inițial a fost exact cum spui tu, au fost niște lucruri disparate – o carte de arhitectură industrială care m-a fascinat și m-a marcat. 

Acolo am văzut castele de apă încă din secolul al XIX-lea, acele depouri de tramvaie, gările din secolul al XIX-lea, fabricile acelea specifice care îmbinau un fel de utilitarism în arhitectură cu niște decorațiuni baroce. Erau de oțel, sticlă și cărămidă, dar erau și niște îngerași pe deasupra, care se îmbinau foarte interesant cu utilitarismul industrial. Imaginile de acolo, pentru că erau și fotografii, dar și textul m-au făcut să mă gândesc prima dată la un fel de arhitectură literară care stă sub semnul unei foarte speciale melancolii. Melancolia unui oraș care pe de o parte este construit după principii care nu mai există astăzi, care ele însele sunt revolute, și pe de altă parte ruina, pentru că toată această arhitectură eu am văzut-o în ruine. Cred că atunci am avut prima dată intuiția unei cărți pe care voiam s-o fac ca un fel de memento mori, un fel de câmp de ruine, ca Heliopolis sau ca vechile orașe distruse de vreme. Cred că atunci a fost prima dată când mi-am dat seama că aș putea face o carte cu un ton diferit de Orbitor. 

Apoi s-au adunat tot felul de lucruri, toate notațiile mele de pe-acolo, inventatori excentrici, nebuni care-și scriu jurnalele, tot felul de lucruri de genul acesta pe care eu le citeam întâmplător. Dar când mi-am dat seama că ele alcătuiesc o rețea, am început să nu mai citesc întâmplător, ci să le caut activ. și încetul cu încetul mi-am făcut un fel de câmp de lecturi, un corpus foarte eteroclit, dar din care alegeam ce corespundea intereselor mele din perioada respectivă. Cred că Solenoid a fost precedat de cinci-șase ani de acumulare a acestor lucruri abstruse, a acestor interese bizare, ciudate, uneori chiar la limita ridicolului.

Iar combinația extraordinară finală din roman este cum ai reușit să pompezi viața ta veche, profesorat, tot realismul școlii și toate lucrurile care apar în contrast între cele două lumi și creează o altă lume cu adevărat stranie.

Pentru că aveam nevoie de ceva foarte real de la care să plec. Nu poți crede în fantastic până nu rulezi puțin pe o pistă reală. Îmi vine în minte cartea lui Bioy Casares, care trei sferturi era realistă, pur realistă, fără nimic ieșit din comun, pentru ca apoi, în ultimele 50 de pagini, să decoleze în fantastic pe neașteptate. Și eu cred în asta. Cred că nu poți trece direct la fantastic, Marquez nu a început Un veac de singurătate cu imaginea eroinei care se înalță la cer cu cearșafurile.

Cu copilul care linge un cub de gheață, care vede pentru prima dată cubul de gheață, dacă ne referim la Un veac de singurătate.

Exact.

Și acum, când l-am recitit, am descoperit că e mult mai puțin fantastic decât îmi aminteam.

Pentru prima dată, Aureliano Buendía a văzut gheața. Și la început a spus: „Este cel mai mare diamant din lume”. 

Tot amestecul ăsta de industrial nu știu să fi fost până acum la tine, e pentru prima dată când îmi dau seama că e un element inedit: ruina metalică, industrială. Până acum era de piatră, de pământ, din alte materiale, iar toate aceste informații, de fapt, științifice, pentru că Jurnalul tău, care e și un jurnal de lecturi, aduce în citatele tale și în nume cărți foarte ciudate, din zona neurologiei, a fizicii cuantice, a medicinei. M-a uimit întotdeauna interesul tău pentru astfel de cărți.

Înainte erau cu adevărat cărți și era greu să faci rost de ele. Eu căutam încă de pe atunci informație de toate felurile, fiindcă vreau și eu să știu, dacă tot trăiesc, în ce lume trăiesc. Dacă citești numai literatură, n-ai să știi niciodată. De asta mă miră și m-au mirat întotdeauna scriitorii care citesc doar literatură. Eu vreau să știu în ce lume trăiesc și de aceea citesc cărți de felul acesta, numai că acum lucrurile s-au schimbat foarte tare, pentru că informație de felul acesta nu mai găsești în primul rând în cărți, ci pe internet. Acolo găsești toate nebuniile din lume, de la lucruri minunate din zona științifică pe care nu prea aveai de unde să le afli, de pildă, acum pe clipboard am cele mai recente articole științifice, politice, news, fotografie, tot ce e de interes, ajung la ele imediat ce apar. 

Deci documentarea mea e mult mai simplă în momentul acesta, dar pe de altă parte pe internet găsești și lucruri care sunt departe de a fi validate științific, cuminți, domesticite. Este zona aceasta de teorii ale conspirației, lucruri de felul acesta, care pe mine mă fascinează foarte tare, pentru că mi se pare că în aceste teorii bizare, susținute de oameni foarte bizari, se ascunde ultimul strop de ezoteric care a rămas pe lume.

E un exercițiu formidabil de ficțiune colectivă.

Exact. De pildă, să luăm mitul lui Paul McCartney care a murit într-un accident și a fost înlocuit de altcineva, de falsul McCartney. E o întreagă istorie în jurul acestui mit, nu e nimic real acolo, ba că McCartney ar fi mai înalt, și este o poveste gogonată în care, într-adevăr, cum spui, lucrează zeci și zeci de țăcăniți de toate felurile. Și nenumărate astfel de lucruri care sunt poetice în sine, tocmai pentru că acest imaginar popular și cel colectiv – miturile urbane – pot hrăni literatura extraordinar de bine. A și hrănit-o. V. al lui Thomas Pynchon se bazează pe asta, pe șapte-opt legende populare newyorkeze. 

Şi Solenoidul tău e plin de referințe la cultura populară, la mituri urbane, mixează genurile punk cu ficțiunea speculativă.

Da, și în Solenoid sunt personaje dintr-acestea reale, foarte excentrice, de pildă, cel care a construit morga „Mina Minovici“, dar eu m-am referit în roman la fratele Nicolae, care se spânzura, era un fel de campion mondial la spânzurare controlată. Eu l-am făcut de zece ori mai ciudat decât a fost în realitate.

Presupunând că știm cum a fost cu adevărat.

Știm din tot felul de mărturii ale vremii, el a lăsat tot felul de documente. Sau Vaschide, cel care a scris la noi pentru prima dată despre vis, care a făcut teoria visului, la doar câțiva ani după Freud. Eu am preluat aceste lucruri și cred că am fost primul scriitor care le-a transformat în mituri. Ele existau undeva în subteran, dar cine-l mai știa pe Vaschide? Nu-l știa nimeni. Eu l-am inventat pur și simplu. și multe alte lucruri pe care le-am cules de ici, de colo și am încercat să le fac coerente și să comunice unele cu altele.

Culegător de legende urbane. Jurnalul tău, nefiind fundamental diferit de celelalte jurnale, pornește cu o perioadă, după cum spui, destul de dramatică, cea mai devastatoare criză morală prin care treci. E multă disperare la un moment dat, multă nesiguranță, vorbești chiar de sinucidere – nu-mi amintesc ca până acum să fi vorbit despre așa ceva, dar e posibil să nu-mi amintesc cu exactitate jurnalele tale. E foarte dramatic. Primele pagini încep foarte apăsător. Cum te știu așa, am o problemă să suprapun cele două imagini, ceea ce hrănește intuiția că și în Jurnal e un personaj pe care tu-l creezi. Câtă ficțiune e în persoana ta publică și cât adevăr e în ficțiunea personajului tău din Jurnal?

Tocmai asta nu prea am văzut să fie remarcat sau semnalat în jurnalele mele, că eu sunt întotdeauna și puțin ironic în tot ce spun. Nu mă iau prea tare în serios. Chiar dacă spun că acum îmi pun lațul de gât, primul gând al meu este să formulez lucrul ăsta ca lumea, să iasă fraza bine. Nu mă gândesc să-mi cumpăr sfoară, să-mi cumpăr săpun și așa mai departe. Deci nimeni n-ar trebui să ia cu totul și cu totul ad litteram, ci doar cum grano salis, cum se zice. Sigur, nu vreau să spun că este un Jurnal care chiar se joacă cu toate lucrurile, inclusiv cu cele sfinte. 

Dar întotdeauna există un dram e ironie și un fel de complicitate cu cel care va citi. Nu știu dacă ai observat, dar de foarte multe ori mă adresez direct celui care citește, îi spun: „Tu să nu crezi că…”. Pentru mine asta e foarte important, este o carte pe care eu o scriu pentru cineva care citește. De asta îmi și public Jurnalele, nu vreau să le las pentru posteritate sau mai știu eu ce, ci vreau să am o reacție imediată. Vreau să dialoghez cu virtualul cititor, care este în mintea mea un cititor ideal, un cititor empatic. De asta mi-l imaginez mai ales ca femeie, nu ca pe un bărbat care are o atitudine agresivă față de text. Jurnalul meu presupune o lectură empatică, în primul rând, aproape hipnotică, deci care să accepte fără împotrivire foarte multe lucruri din foarte multe zone și cu diferite tonalități. 

Deși aici este un paradox, ceri o lectură empatică, dar este un decalaj major în momentul în care tu citești și, de fapt, o imposibilitate a empatiei, dacă vrei. Pentru că citind ce scrii tu, să zicem în 2011, mai că-mi vine să pun mâna pe telefon să te scot la o bere și să te mai înveselesc puțin, dar e cam târziu, nu?

Nu știu dacă este chiar așa de târziu. Eu cred în faptul că toată viața noastră este întreagă, dată pentru întotdeauna, că nu există trecut, prezent și viitor, ci că avem doar un fel de orbire față de viitor. De aceea cred că suntem prezenți cu toate vârstele noastre deodată. Așa încât poți să-mi dai un telefon în 2011 și s-ar putea să-ți răspund. Merită să facem experimentul.

Îl facem. Sunt niște lamentouri aici, așa cum ar trebui să fie, de fapt. Dacă un jurnal intim nu abordează lamentourile pe care, din cauza codurilor civilizatoare, nu ni le permitem în societate, atunci cine să le abordeze? Le vei da apă la moară acestor oameni care vor zice „iar se vaită Cărtărescu, deși până la al patrulea jurnal a mai primit 15 premii internaționale”? Probabil că nu e foarte ușor să accepți lectura asta naivă din partea unor oameni rău intenționați, a unor recenzori. Și se vede în anumite pasaje din jurnalul tău că unele dintre ele te afectează.

Îți mulțumesc foarte mult că ai adus cuvântul „lamentare”, și nu „văicăreală”, pentru că sună mai nobil. O să-l propun și celorlalți critici. Aceste văicăreli de care s-au văicărit cam toţi criticii, şi cei pozitivi faţă de text, şi ceilalţi, sunt reale, există, pentru că îţi dai seama că primul lucru care pune în mişcare un jurnal este această funcţie a lui de absorbire a negativității din tine. Oamenii scriu în jurnal când sunt apăsaţi, când se simt depăşiţi de situaţie, când viaţa lor nu mai e sub control. Nu mă apuc să scriu în jurnal ca să exult de fericire, pentru că atunci exulți pur şi simplu. 

Nu mai ai timp de scris.

Nu mai ai timp de scris. În jurnal te plângi în mod natural, pentru că asta este o funcţie naturală a jurnalului, este un umăr pe care plângi. Oamenii nu fac acest lucru în societate – ai dreptate când spui asta – nu pentru că e jenant, ci pentru că nu vor să-i încarce pe alţii cu problemele lor. Şi atunci te trezeşti la un moment dat, când ai probleme reale, adevărate, că n-ai cui să le spui, că nu le poţi spune nimănui. Au fost momente din viaţa mea când mi-am dat seama că nu am niciun prieten real, în sensul din adolescenţă al cuvântului „prieten”, mai mult decât un frate, cineva care să fie lângă tine mereu. Şi atunci, neavând un confesor, până la urmă foloseşti jurnalul pentru asta. Este umărul pe care plângi, într-un fel. Da, orice jurnal, dacă nu este excesiv intelectual, are şi funcţia asta.

Se vede că, de fapt, creezi o exacerbare a acestor probleme şi ca pe o formă de provocare, o terapie a fricilor, le ridici la un anumit nivel foarte ridicat tocmai ca să le ții sub control, adică să le domii. Eu aşa văd. Dacă vrei, e un quijotism aici, vezi monştri chiar şi unde sunt nişte biete mori de vânt, tocmai pentru a avea un mai bun control asupra realităţii, jucându-te în jurnal cu aceste fişe personale.

Şi invers, aş spune. Unde sunt monştri, de multe ori vezi mori de vânt, pentru că în jurnalul meu e şi o bagatelizare, până la urmă, a tuturor acestor probleme. Aproape că nu e frază a mea care să nu fie ironică, care să nu fie intertextuală, cu conotații ironice, nu spun „sunt nefericit”, ci spun „sunt nefericit”, cum spunea Arghezi nu ştiu unde, sau lucruri de felul ăsta. Foarte multe citate, dintre care multe sunt fără autor, adică sunt incluse, furişate în text şi care mie-mi dau o foarte mare satisfacţie. Nu ştiu dacă o să recunoască cineva.

Unele sunt nesemnate, pe mine m-a frustrat, voiam să ştiu cine a zis aia.

Exact. O să-l rugăm pe Cosmin Ciotloş să mai facă o carte. O să fie mai greu, dar o să colaborăm, ca de obicei.

Fac o paranteză pentru cine nu înţelege această glumă internă, Cosmin a dat acum doi ani o ediţie adnotată extrem de minuţioasă a Levantului, unde duce poemul la un nivel şi mai greu de cuprins cu gândirea decât ţi-ai fi imaginat. 

Dacă vrei să intrăm puţin mai în amănunt în acest calup de jurnal, aş spune că da, ar fi nişte diferenţe faţă de cele de dinainte prin faptul că în mod conştient, în această bucată de jurnal, ca el să fie mai uşor de înghiţit, mai comestibil, am introdus din loc în loc intenţionat câteva lucruri care nu erau prezente în cele dinainte. Adică mici povestioare, m-am gândit: hai să văd de câte ori am trecut pe lângă moarte, de pildă. Şi am stat să mă gândesc de câte ori am fost gata să mor. După aceea lucruri ciudate care mi s-au întâmplat, oameni ciudaţi pe care i-am cunoscut, mici întâmplări cu tot felul de inşi ca tipul ăla din Târgul de carte de la Bookfest care spunea că el e Dumnezeu şi n-are sens să mai scrie versuri, de vreme ce acum poate orice, e Dumnezeu şi aşa mai departe. 

Deci oameni excentrici, lucruri, întâmplări bizare care mi s-au întâmplat cu adevărat, asta pur şi simplu ca să-mi distrez cititorul. Deci în această bucată de jurnal am devenit mult mai conştient că este vorba, în definitiv, tot de literatură, tot de o specie literară şi care are nevoie, ca să-l poţi suporta, să poţi înainta în el nefiind roman, neavând început, cuprins şi sfârşit. Dar e nevoie de nişte nuclee de interes imediat. Nu foarte înalte, nu speculaţii, nu teozofie sau mai ştiu eu ce, ci lucruri de care un om chiar să se bucure, pe care să le poată lua aşa cum le ia de pe Facebook, de pildă. 

De altfel, aceste micro ficţiuni despre care vorbeau într-o oarecare măsură contrabalansează, pe anumite porţiuni de jurnal iau locul viselor de altădată, poate mai puţine în cartea asta. De altfel, tu vorbeşti despre o „stupefiantă demisie a viselor” – dacă am citat corect – şi într-adevăr eşti perceput ca un prozator care a explorat foarte mult lumea interioară a visului și, dintr-odată, cel puţin după Orbitor, are o realitate care se întinde plană peste tot, acoperind lumea viselor.

Demisia asta nu e chiar stupefiantă, iar o explicaţie foarte simplă e că nu am visat mai puţin decât înainte, numai că în momentul în care am dat manuscrisul la editură şi a fost introdus în computer, au ieşit 1000 de pagini. Îţi dai seama că naveam ce să fac decât să tai fără milă din manuscris.

Sunt 643.

Am tăiat 350 de pagini de manuscris. Cele mai mari victime au fost visele. Am tăiat la vise până n-am mai putut. M-am gândit că după Solenoid, care este un spectacol de vise, care până la urmă e chiar o carte despre vise, ce rost avea să mai bombardez cititorul iar cu vise? Mai ales că Eugen Simion, care e citat aici, îmi reproşase că sunt un autor prost pentru că-mi bag visele în cărţi. Am zis: hai să mă citească Simion mai senin în acest jurnal, s-o mai răresc cu visele, poate-i intru în graţii. Totuşi, sunt câteva vise aici, am păstrat câteva. Mie-mi place foarte tare unul în care eram cu Dan Coman şi cu un alt poet, stăteam lângă o corabie pe ţărmul mării şi pe deasupra trece o statuie ecvestră de bronz. Pur şi simplu trece ca un elicopter pe deasupra noastră, ne uităm la ea fără mare interes şi apoi continuăm discuţia.

Şi nu eraţi la Amsterdam.

Nu eram şi nu mirosisem nimic, ca să zic aşa.

Dacă e să-mi aleg un vis, este un vis chiar în prima parte a jurnalului, cu tatăl tău, care mi se pare atât de frumos, e ca o pictură Chagall, cu personaje care plutesc. Pare un vis de Chagall.

Cel în care zboară de pe balcon şi se întoarce şi se prinde iarăşi de balustradă. Aşa este. 

Este visul meu favorit. Ce destin vor avea cele 350 de pagini care n-au încăput în varianta tipărită a Jurnalului?

Cum spune Arghezi, ca să continui maniera din Jurnal, „pocalul se va vărsa în neant”. Deci nu le voi mai folosi niciodată. Asta a fost soarta lor, au ieşit. Ce se taie nu se fluieră, cum se zicea înainte.

Dragă Mircea, ca un alt element comun cu celelalte jurnale, acest al patrulea calup reprezintă referirea constantă la nişte cărţi despre care încă nu ştim nimic, care tot apar, cărţi etern în lucru, probabil niciodată terminate sau care sunt pentru tine un fel de amulete secrete. Şi vorbesc de un aşa-zis roman care s-ar chema Theodoros, o nuvelă Bright eyes, Anomaliile mele, despre care nu mi-e clar, a intrat ceva în Solenoid, parţial, e tot o formă de jurnal, pare că Solenoid are un titlu iniţial cu nişte majuscule VMN (Viaţa Mea Nocturnă). Cât există din cărţile astea, chiar şi începute? Le vei termina vreodată?

Da. Între alte liste am în acest jurnal şi lista eşecurilor mele. Deci scrieri pe care le-am început şi nu le-am mai terminat niciodată. Din fericire, e o listă foarte scurtă, nu ştiu de ce, dar cred că am fost destul de eficient, cam ce am început am şi terminat, de obicei, însă am avut şi momente în care am simţit, după 25 de pagini, după 50 de pagini chiar câteodată, că n-are sens să merg mai departe. Şi am, pe de altă parte, un fel de proiecte care mi se învârtesc în minte etern şi pe care fie că nam avut timp până acum măcar să mă gândesc la ele serios, nu să încep să le scriu, fie că mi s-au părut prea dificile.

Este ceva care ţi se pare prea dificil?

Da. De pildă, acum, când am scris Solenoid, aveam trei proiecte şi eram ca Măgarul lui Buridan exact între ele. Am ezitat vreo doi ani de care să mă apuc. Şi era acest Anomaliile mele, un fel de colecţie de lucruri ciudate care mi se întâmplaseră, era acest roman Theodoros, de care o să vorbim imediat mai mult, şi mai aveam încă un proiect. Şi am ales proiectul cel mai simplu, care mi s-a părut cel mai uşor de făcut. Care a fost Solenoid. Numai că eu nu ştiam că e Solenoid, credeam că e Anomaliile mele. Şi am scris vreo 300 de pagini, crezând că scrierea la care lucrez este chiar Anomaliile mele. Apoi mi-am dat seama că nu şi că acest Anomaliile mele era doar un soclu al unei statui care avea să fie Solenoid. N-am scris niciun rând, nicio literă din toate acesta. Bright eyes trebuia să fie o poveste de dragoste, un roman de dragoste.

Are legătură cu cântecul lui Garfunkel?

Garfunkel îl cântă, printre foarte mulţi alţii, dar cântecul este a lui Allan Bath. Absolut superb, este unul dintre cele mai frumoase cântece compuse vreodată şi cele mai triste. Iar Theodoros este o poveste după o scrisoare a lui Ion Ghica către Alecsandri. Ar putea ieşi un roman pseudoistoric foarte interesant, foarte frumos, care s-ar petrece o treime în Valahia, în Muntenia, în Levant, o treime în arhipelagul grecesc şi o treime în Etiopia, în Abisinia, mai bine zis. Povestea o am şi documentată, am citit foarte mult acum vreo şase-şapte ani în vederea scrierii romanului, chiar am folosit şi un soft special care lega cu săgeţele tot felul de lucruri într-un mod arborescent, dar mi-a fost frică întotdeauna să mă apuc de el. De cel puţin douăzeci de ani mă gândesc la el, mi-a fost frică, nu e stilul meu, nu e o carte pe care s-o scriu. Ar fi un fel de încercare foarte riscantă şi eu nu-mi permit în momentul acesta, şi nu-mi permit de douăzeci de ani, să încep un lucru şi să-l las baltă după 100 sau după 150 de pagini.

Atât ai, 100?

N-am nimic, aş fi vrut eu să am. Dar n-aş vrea să-l încep, să-l duc până la jumătate şi să-mi dau seama că e o prostie. De asta ezit. Însă poate că va fi următorul meu proiect după ceea ce scriu acum.

Te pot întreba ce scrii acum?

Da, nu e mare lucru, dar eu sunt mulţumit. Obiceiul meu este să alternez cărţi mai masive cu cărţi mai uşoare, în care mă odihnesc. În unele mă definesc, în altele mă odihnesc.

Eu, altfel, sunt un mare fan al De ce iubim noi femeile, este una dintre cărţile care mie-mi place foarte mult.

Este o carte pe care nu regret c-am scris-o, ca şi pe celelalte, ca Enciclopedia zmeilor, ca altele frumoase, străine, care nu sunt pe linia mea grea. Dar e nevoie şi de puţină destindere în unele texte. Acum nu sunt hotărât dacă să fac o carte numai din ceea ce scriu acum, adică o carte total nouă, sau să mai adaug ceva la ea din ce am mai scris, vreau să scriu o carte cu copii. Am vrut iniţial să fie despre copii sau despre lumea imaginară a copiilor, adică să fie un fel de basme, dar acum văd că am scris două texte de câte 40 de pagini, fiecare cu personaje copii.

Vor fi povestiri.

Vor fi două povestiri de câte 40 de pagini plus încă una la care lucrez acum. Deci ar putea fi o mică scriere din trei povestiri, care pe mine mă mulţumesc deocamdată, fără să fie ceva care să facă gaură în cer, dar sunt foarte mulţumit de ce am scos de acolo.

De altfel, în Jurnal, o constantă e nemulţumirea ta faţă de scris care, dacă e să pui pasajele de nemulţumire, sunt covârşitor mai multe decât cele în care te declari satisfăcut de ce-ţi iese. Problema scrisului apare pe fiecare pagină a acestui jurnal, eşti obsedat de scris, de proces, de rezultat.

Dacă eram zootehnist, apăreau vacile pe fiecare pagină. Normal. Dacă eşti scriitor, trebuie să scrii.

Şi pentru că ai adus un alt termen în discuţie, chiar are legătură cu un citat foarte bun pe care eu l-am scos din Jurnal: „Scrierile mele nu ţin de critica literară, ci de exobiologie”. Aş vrea să dezvolţi un pic.

Nu ştiu ce-o fi fost în mintea mea atunci când am spus-o, dar probabil că scriam vreunul din pasajele alea mai bizare din Solenoid. De pildă, l-ai amintit pe cel cu coborârea în lumea acarienilor, şi atunci, gândindu-mă că nu prea cred că s-a scris aşa ceva vreodată, m-am gândit că aici e un fel de intervenţie din exterior, un fel de lucru scris cu un creier de E.T. De asta vorbeam de exobiologie.

Apropo de elementele cumva fondatoare ale Solenoidului, în Jurnal apare prima intrare a Manuscrisului Voynich, care între timp pare să fi fost decodat. Nu ştiu dacă ai văzut ştirea respectivă.

În fiecare an apare ştirea asta, altul reuşeşte să decodeze acest manuscris, dar de fapt nu se verifică niciodată. Nu s-a reuşit nici măcar să se spună dacă e vorba de un limbaj sau nu. Deci nici măcar atât nu ştim deocamdată, nu ştim dacă este scris într-o limbă, fie naturală, fie inventată, sau dacă nu este o farsă cu notații aleatorii. Dar aş putea vorbi trei ore numai despre manuscrisul ăsta.

Intrarea referitoare la Manuscris din Jurnalul acesta este despre momentul în care descoperi manuscrisul şi devii interesat de el? Adică 2011? Sau întâmplarea face să apară că e acum?

Știam despre acest manuscris cu mult înainte ca el să devină faimos, pentru că acum știe toată lumea. Dar acum 15 ani știa foarte puțină lume, era una din acele informații ezoterice de care spuneam, pe care eu le căutam și bineînțeles că am fost fascinat. Sunt fascinat de orice enigmă. Lumea este atât de stupidă şi atât de previzibilă, încât orice strop de enigmă pentru mine este o gură de aer. Și, firește, acest manuscris, printre multe alte lucruri de acest fel, m-a fascinat şi m-a obsedat de când am auzit de el. 

Cu mult înainte de această notație din primele pagini de Jurnal. Iar această obsesie a devenit un fel de certitudine şi de exaltare extraordinară, când mi-am dat seama cum se leagă niște fire care pentru mine până atunci erau din lumi diverse. Pentru că această enigmă a Manuscrisului Voynich se uneşte cu enigma celei de-a patra dimensiuni a lui Hinton într-un mod foarte bizar. Hinton intră în familia lui Georges Bull, marele matematician, se căsătorește cu una dintre fiicele ei, iar altă fiică se căsătorește cu acest Voynich, care era un colecționar de cărţi vechi. Deci ei sunt cumnați.

Deci un grad de rudenie între Manuscris şi A patra dimensiune.

A patra dimensiune și Manuscrisul Voynich sunt legate de doi cumnați și de o familie în care încă o soră – pentru că au fost cinci fete Bull – între timp a devenit amanta cumnatului ei, a lui Hinton, şi a devenit obsedată de a patra dimensiune. Iar apoi am văzut, ca într-o imagine din caleidoscopuri, cum în jurul acestui nucleu se reunesc şi alte cristale şi se formează o mandala unitară, care până la urmă a devenit romanul Solenoid, pentru că despre asta e vorba.

Pentru că eşti interesat de speculaţii, de Teoria conspiraţiilor, de toate aceste enigme şi mistere, te întreb: ce te ţine cu picioarele pe pământ? Glumesc acum, dar cum de n-o iei razna, cum de nu te pierzi cu totul în lumea asta?

Am o minte foarte bună, moștenită de la mama. Știu că oricât de cu capul în nori aș fi, rămân cu picioarele pe pământ. Mă alungesc ca un fir, încât pot să fiu și într-o parte, și în cealaltă. Dar acest simț, care la mine este foarte puternic şi ţărănesc în esenţa lui, vine de la mama care a fost şi este mai departe o femeie extraordinară, o femeie de o raţionalitate şi de un bun-simţ pe care eu rar le-am întâlnit la altcineva. Semăn foarte mult cu ea din acest punct de vedere. Rar a existat un om mai raţional decât mine, în ciuda acestei propensiuni spre fantastic sau spre altceva. Totuşi, întotdeauna am fost cu picioarele pe pământ, nu am fost în pericol s-o iau razna sau să mi se întâmple cine ştie ce lucruri ciudate.

Să te crezi Dumnezeu şi să zici „Nu mai scriu poezie, că nu mai are niciun sens!”.

Şi eu zic că asta m-a şi ajutat foarte mult să lucrez, pentru că există scriitorii boemi, cei care au un cu totul altfel de viaţă, „viaţă de artist”, cum se zice, şi care pot face aceleași lucruri imaginative, foarte inspirate, dar felul lor de-a trăi, prin forţa lucrurilor, le scurtează viaţa şi le reduce într-un fel timpul necesar pentru scris. Eu n-am fost şi nu sunt boem şi sper că nu am să fiu niciodată. Eu sunt un om raţional, care poate să lucreze foarte bine, poate să facă studenților la facultate ca profesor, dar poate în același timp onorabil să şi scrie literatură. Ăsta sunt eu, de fapt. Sunt un fel de struţo-cămilă raţionalo-iraţională, nu ştiu cum se poate asta.

Anul trecut ai luat un premiu spaniol – Leteo, la începutul acestui an ai luat un premiu nemţesc – „Thomas Mann” şi foarte repede încă unul spaniol, catalan, ca să facem distincţia – Formentor. Calculasem la un moment dat că în ultimul deceniu ai luat câte un premiu mare pe an, suntem în mai şi ai luat deja două. Îţi rupi ritmul. Probabil că ăsta este un semn de faimă. Iar duşmanii tăi or să vadă iar văicăreli în jurnal după ce au aflat între timp că ai mai luat nişte premii, vai de ei.

Dacă mi le-au dat, le-am luat. Ce să fac? Nu am mişcat niciun deget în afară de ăla cu care ţin pixul ca să scriu. N-am făcut niciodată absolut niciun lucru care să conjure aceste premii. Nu mă gândesc niciodată la ele, nu le doresc, nu le caut – dacă vin, le primesc cu recunoștință. În 2015 am avut un vârf de felul acesta, am luat şi atunci două premii foarte importante, Premiul de stat al Austriei, care este un fel Nobel european – ajunge să vezi lista celor care l-au mai luat ca să ţi se facă părul măciucă, nici nu vreau să spun aici că nu se face, şi apoi am mai luat un premiu, Premiul oraşului Leipzig pentru Înţelegere Europeană. Anul trecut am luat acest premiu Leteo, spaniol, iar acum într-adevăr am fost foarte surprins, pentru că în aceeaşi lună am fost anunţat că am luat premiul „Thomas Mann”, care este unul dintre cele mai mari premii germane pentru literatură, se dă la Lübeck, unde s-a născut scriitorul, şi acest premiu Formentor, care nu este nici spaniol, nici catalan, de fapt este un premiu internaţional, dat de fundaţia Formentor. Există un oraş Formentor în Catalonia şi acolo îşi are sediul această mare fundaţie care are lanţuri hoteliere şi altele. Premiul acesta este un mizilic.

Dar prestigios. Cum spuneai, pe listă e chiar Adolfo Bioy Casares pe care l-ai amintit adineauri.

Nu este pe lista asta. Dar lista începe într-adevăr cu Borges, continuă cu Samuel Beckett, cu Nathalie Sarraut, cu Villa-Matas, cu Manguel, Carlos Fuentes, deci autori numai unul şi unul.

Interesant la premiul ăsta este că cel premiat devine preşedintele juriului pentru acordarea premiului în anul următor, deci, practic, anul următor vei fi cel care va conduce juriul.

Nu chiar preşedintele juriului, dar tradiţia este ca acest premiu să se acorde în locul natal al fostului laureat. Deci ar trebui – eu nu cred că se va întâmpla asta, pentru că n-are cine s-o facă, Uniunea noastră e aşa cum e –, dar ar trebui să se dea la Bucureşti şi eu să fac parte din juriu. Sunt 5 oameni în juriu. Dacă s-ar respecta tradiţia, aşa ar trebui să fie, dar deocamdată nu ştiu nimic despre asta.

Apropo de Jurnal, pentru că unul din laitmotivele lamentourilor tale este legat de grija zilei de mâine, probleme de familie, lipsa banilor, nesiguranţa jobului, toate lucrurile astea. Par să se fi aşezat aceste lucruri în viaţa ta în ultimii ani, nu ştiu cum o să mai scrii Jurnal din 2018 încolo.

Acum 7 ani, când începe Jurnalul actual, Un om care scrie, eram într-o situaţie destul de paradoxală din acest punct de vedere. Reuşisem să-mi cumpăr o casă, prima mea casă pe pământ, deci nu la diferite etaje, cum am trăit tot timpul, între care cea mai mare parte a vieţii sub plafon, unde vara te topeşti şi iarna îngheţi. Reuşisem să-mi cumpăr prima casă, dar cu un efort financiar colosal, care mă lăsase gol ca degetul, cum se zice. Şi un an sau doi într-adevăr, se vede în jurnal, am trecut prin această criză financiară care a fost cât se poate de serioasă. Am început să plătesc impozite pentru cărţile mele şi aşa mai departe, ceea ce până la urmă ne-a adus, cum scrie în Jurnal, la ananghie. Am reuşit să trecem prin furcile acestea şi doar de vreo 5 ani cred eu c-am ieşit mai la larg, nu neapărat prin câştigurile mele din cărţi, cât prin alte surse de venituri, care au fost mari surprize pentru noi. În acest moment, slavă Domnului!, nu mai am această problemă financiară şi mă pot concentra mai mult pe altele.

De altfel, o dimensiune senină în jurnalul tău este cea familiară. Sunt pagini foarte frumoase de armonie cu soţia ta, cu copilul tău, armonie domestică cum rareori am găsit la tine şi cum de fapt le regăseşti, dacă citeşti atent, în Solenoid, în relaţia personajului principal cu cea de-a doua iubită a lui. Asta iar mi s-a părut că face puţin notă discordantă în bine faţă de celelalte jurnale, e un element nou acestă armonie într-o casă pe pământ în afara oraşului, aproape de pădure, cu animale şi cu foarte multă vegetaţie.

Citeam autobiografia lui Keith Richards, unde făcea toate nebuniile cu putinţă, toate drogurile, mii de femei, toate ţăcănelile. Şi citind-o mi-a trecut prin cap: ce viaţă bună am eu! Adică nu ştiu, cu toate femeile lui, cu toate experienţele lui, eu cred că omul ăsta a trecut prin infern. Adică mie mi s-a părut că acum este un bătrânel care se miră că mai trăieşte încă.

Aşa şi e!

Exact, se miră că mai este pe lume.

El însuşi o spune.

Da. Eu am fost exact invers întotdeauna, mi-a plăcut liniştea, confortul, de la început am fost aproape prin definiţie familist. E şi o chestiune de noroc, bineînţeles, întotdeauna. Din punctul ăsta de vedere, am mare noroc cu Ioana. Orice spun ar trebui să fie evitabil dintr-un anumit punct de vedere, dar ăsta este adevărul, că mă simt foarte bine în familia mea şi că s-a întâmplat bine, am nimerit bine.

Nici nu vreau să insist în zona asta, că altfel dăm într-un interviu gen Eugenia Vodă. Voiam să te întreb: cuminţenia asta a ta sau forma asta de echilibru, că spuneai că ai fost întotdeauna un familist, crezi că a contat pentru aţi duce mintea în zone „necuminţi”? Adică ţi-ai lăsat mintea cu adevărat să facă tot ce a putut, tot ce şi-a imaginat, tocmai pentru că ai fost cuminte de-a lungul vieții?

Aici e vechea mea problemă-dilemă, pentru că e ca un fel de schizoidie sau ca un fel de posedare. Când trag uşa după mine, mă închid în birou, mă apuc de scris, parcă iese în faţă o altă personalitate a mea. În mod normal, în mod natural, sunt un om afabil, deschis, cum mă ştii foarte bine şi cum mă ştie toată lumea, foarte bine aşezat pe pământ, foarte raţional, se poate vorbi cu mine, nu fac pe geniul, nu fac pe scriitorul, pe artistul şi aşa mai departe. Însă în momentul în care scriu toate lucrurile astea, dispar şi încerc să mă concentrez pe ce ştiu eu că trebuie făcut. Şi atunci personalităţile astea ale mele, care au puține în comun, alternează. Şi eu m-am obişnuit să trăiesc aşa, este modul ideal în care mi-aş putea trăi viaţa, pentru că pot profita şi de „fructele pământului”, cum spunea Gide, adică de tot ce-ţi face plăcere, de plăcerile simple, dar pot profita şi de lucruri pe care le percep cu un fel de antenă.

Data trecută te-am întrebat care este cartea copilăriei şi ai răspuns Toate pânzele sus. Acum te întreb care ar fi cartea adolescenței?

Una dintre cărţile lui Dostoievski, nu mă pot hotărî dacă ar fi Netoşka Nezvanova, romanul lui neterminat, sau Nopţi albe. Deci una dintre cărţile de tinereţe ale lui Dostoievski, pe care am avut marele noroc să le citesc în adolescenţă, la 18-19 ani.

Şi să le citeşti în Jurnalul ăsta, pentru că în 2011, 2012 vorbeşti destul de mult despre ele.

Pe Dostoievski îl recitesc an de an, nu se poate altfel.

Întrebarea a doua e legată de cartea care ţi-a deschis ochii. A existat vreodată în perioada Jurnalului, să zicem, 2011-2017, o carte care într-adevăr a „picat” de pe altă planetă în mâinile tale? Ţi se pare că nu mai citiseşi până atunci ceva asemănător?

Da, Memoirs of My Nervous Illness, a aşa-zisului preşedinte Schreber. Este o carte pe care o recomand tuturor, este o experienţă infernală, o coborâre în infern a unui om destul de lucid ca să poată să-şi dea seama de toate aspectele bolii sale mintale. Este o carte faimoasă, a fost discutată şi de Freud, şi de Derrida şi aşa mai departe, dar aş spune că ei n-au văzut aşa de bine, pentru că n-au fost interesaţi de partea ei literară. Omul ăsta ştia să scrie, deşi era consilier aulic, fără instrucţie literară, dar rareori poţi vedea mai mare claritate şi mai mare clarviziune, aş spune, la un om care face eforturi disperate să exprime inexprimabilul. El spune tot timpul: „Nu voi reuşi să dau nici a zecea parte din ce am trăit eu în cei zece ani de nebunie. Totuşi, am să încerc”. Şi totuşi, această a zecea parte e atât de intensă, atât de puternică şi atât de uluitoare ca simptomatologie, dar şi ca roman, ca literatură, încât de foarte multe ori ea trebuit să întrerup lectura pentru că simţeam că-mi pierd minţile alături de el. Deci e o carte absolut fantastică.

Din literatura română, e vreo carte clasică pe care n-ai citit-o sau n-ai citit-o până la capăt?

Nu citisem cartea lui Ion Marin Sadoveanu Sfârşit de veac în Bucureşti. Am citit-o abia în perioada Jurnalului şi mi-a plăcut extraordinar de tare. Chiar merită citită, merită reevaluată. E cam uitată.

Deşi e greu de spus pentru generaţia de azi că ar fi un clasic, pentru că el na intrat în manuale.

Tocmai de asta. Are şansa să fie proaspăt. O carte pe care să n-o fi citit-o niciodată ar fi foarte greu să existe, pentru că predau literatură de 30 de ani şi am predat toate epocile. Ar fi ruşinos din partea mea. Dar se poate, bineînţeles.

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe o insulă pustie?

O carte pe care s-o pot citi ani de zile, la nesfârşit, ca Jucătorul de şah a lui Stefan Zweig, care ani de zile n-a avut într-o celulă decât un manual de şah. Literatură română sau străină?

Alege.

Greu de spus. Trebuie să fie o carte mare, stufoasă. Până la urmă tot Gravity’s rainbow.

Asta ai spus şi data trecută.

Nu ştiu la ce să mă gândesc mai mult. Sau Demonii lui Dostoievski. Iată încă o carte care se poate citi la nesfârşit.

Data trecută te-am întrebat în ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme. 

Cartea de bucate a Sandei Marin!

În ce film ţi-ar plăcea să trăieşti pe parcursul celor două ore cât durează de obicei un film?

Eu sunt un mare amator de filme de science-fiction. Şi mă gândesc că mi-ar fi plăcut întotdeauna să trăiesc, chiar să-mi duc toată viaţa într-o expediţie fără întoarcere, într-o conservă care umblă prin spațiul cosmic. Nu mi-ar fi frică, nu sunt claustrofob, şi fireşte că nu mă pot gândi decât la cel mai bun film science-fiction făcut vreodată, 2001: O odisee spaţială, care chiar şi astăzi este înaintea timpului nostru.

Ceea ce-mi aminteşte de o cronică la Orbitor, într-un ziar german, dacă nu mă înşel, care spunea: „Orbitor este a monolitul din Odiseea spaţială, aterizat între noi şi nu ştim ce să facem cu el”. Foarte bună analogia!

A apărut în Frankfurt Allgemeine Zeitung, era semnat de o doamnă, nu mai ştiu cum se numea, şi într-adevăr, ăla este unul dintre textele de bază despre mine. O exegetă extraordinară.

Ce scriitor român ai invita la tine în pădure, unde locuieşti într-o casă pe pământ?

Pe cel mai nefrecventabil dintre ei, pe Camil Petrescu. Doar aşa, să discutăm în contradictoriu încontinuu şi să ne ciondănim.

Era un om inteligent.

Era un om foarte inteligent, dar aproape imposibil. Foarte plin de sine, paranoic, însă unul dintre cei mai mari scriitori ai noştri, după mine.

Lucrările cărui pictor le-ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

L-aş alege pe Dürer, aş alege o anume gravură, fie Melancolia, fie Învierea din mormânt a lui Iisus, pentru că ele ar putea spune ceva şi unui extraterestru. Sunt atât de impregnate de omenesc, încât par nefirești într-un fel.

Dacă ai avea puterea să rezolvi definitiv una dintre probleme ţării, care ar fi acea problemă? Una singură.

Aici chiar că m-ai prins. Problema clasei politice. Din punctul ăsta de vedere, aş urma soluţia lui Eminescu, dar nu vreau să spun care e aceea.

La Humanitas tocmai s-a reeditat volumul lui de publicistică. În Jurnal vorbeşti foarte mult despre călătoriile tale în lume, în Europa, în mod special, unde ai avut nenumărate traduceri, lecturi publice, întâlniri cu publicul. Care e locul tău preferat din Europa? Ceva chiar distinctiv, nu neapărat amplu, cum ar fi o ţară.

Îmi plac foarte multe locuri din Europa. Dacă ar fi să mă hotărăsc la un loc unde mi-ar plăcea să trăiesc pentru o perioadă lungă, aş alege cu mare greutate între Viena şi Barcelona. Astea sunt locurile în care eu m-am simţit cel mai bine, Barcelona având un plus în privinţa climei şi a căldurii oamenilor, a frumuseţii fantastice a locurilor. Dar și Viena este un loc care are un avantaj, este mai aproape de România, ajungi mai uşor, nu rupi evident legăturile cu România şi cu prietenii şi este un loc civilizat. Dacă vrei un loc civilizat în Europa, acolo e locul tău.

Că tot ai zis că ţi-ar plăcea să călătoreşti prin univers într-o capsulă, evocând mai devreme lecturile tale de-a lungul şi de-a latul Europei, că tot am vorbit despre acarieni, te-aş întreba aşa: dacă ai avea ocazia să citeşti ceva într-o lume a organismelor, să zicem poemul „Căderea”, în ce lume a căror organisme te-ai duce să faci această lectură?

Nici nu trebuie să mă gândesc: în lumea caracatiţelor. Întotdeauna aceste octopode m-au umplut de încântare. Ştii că ele sunt nişte ciudăţenii biologice totale, au altfel de ADN decât toate celelalte vieţuitoare, şi-l pot face singure cum vor şi aşa mai departe, aşa încât mă văd coborând – are H.G. Wells o poveste de felul acesta şi-l plagiez puţin aici – într-un costum de scafandru, pe fundul mării, într-un loc plin de caracatiţe, pe care să le adun în jurul meu şi să le citesc o pagină din acest Jurnal, Un om care scrie. Sunt curios ce culori vor căpăta după asta.

[septembrie 2017]