„Mă apuc de scris atunci când am un sentiment de forţă”

interviu cu Mircea CĂRTĂRESCU 

Marius CHIVU: Felicitări pentru Premiul Leteo, un premiu spaniol. În ultimii 5 ani ai luat 10 premii internaţionale, aproape o medie de 2 premii mari internaţionale pe an. Mai mult decât atât, zilele astea vei fi făcut şi Doctor Honoris Causa al Universităţii „Bacovia” din Bacău. Eşti pe val!

Mircea CĂRTĂRESCU: Da, este al doilea titlu academic de felul acesta pe care l-am luat anul ăsta, primele, pentru că acum câteva luni am fost făcut pentru prima dată Doctor Honoris Causa al Universităţii din Constanţa, „Ovidius”. Acum va fi al Universităţii „George Bacovia” din Bacău. 

Amândouă cu titluri cu nume de poeţi. Totul pică în locul potrivit.

Da, e bine.

Orice premiu de genul acesta, mă refer în primul rând la cel internațional, la Premiul Leteo, pe care l-au luat de-a lungul anilor Martin Amis, John Banville, Paul Auster, toţi autori unul şi unul, e un motiv în plus de pizmă scriitoricească pentru tine, plus că unde mai pui că se apropie octombrie, iar încep pariurile pentru Premiul Nobel şi toată lumea te va întreba ce părere ai.

Eu cred că toată lumea urmărește lucrurile astea, în afară de mine. Eu habar n-am ce se întâmplă în lumea literară, nu numai în privinţa mea şi a imaginii mele, a bârfelor şi aşa mai departe, dar în toate celelalte privinţe, cum ştii foarte bine. N-aş spune că m-am ferit, dar prin firea mea sunt un om care nu trăieşte într-o lume anume în afară de propria lui lume şi de lumea restrânsă a familiei şi prietenilor. Aşa că, „zică lumea orice-ar zice”, pentru mine este şi un prilej de amuzament într-un fel, dar de amuzament uşor, necoleric. Sunt foarte împăcat cu lucrul acesta.

Spuneai chiar în emisiunea asta că partea bună a unui premiu e faptul că atrage atenţia asupra cărţii, sunt mai mulţi cititori care vin datorită unui premiu, şi mă gândesc că Premiul Leteo vine într-un moment cât se poate de bun, pentru că romanul tău Solenoid tocmai apare sau va apărea curând în limbile spaniolă şi catalană. E tipul de promovare pentru cartea asta cel mai potrivit.

Bănuiesc că o să fie şi o parte de promovare, dar mie mi se pare un lucru foarte bun premiul în sine, pentru că un premiu se validează prin cei care l-au luat până acum şi, după cum ai spus, pe lista câştigătorilor în ultimii ani sunt nume foarte mari. De asta sunt şi eu foarte mulţumit de el,şi, într-adevăr, peste o lună voi merge să mi-l iau şi să promovez în acelaşi timp Solenoidul spaniol şi catalan, care sunt gemeni.

Solenoidul e mai puţin de doi ani de când a apărut şi deja începe să aibă o carieră internaţională, e grozav, dat fiind că e o carte dificilă, voluminoasă.

Da, el se traduce în momentul ăsta, în afară de primele două volume care or să iasă anul acesta, în germană, în suedeză, în bulgară şi în încă vreo două limbi, o să-mi aduc aminte pe parcurs dacă mai discutăm, deci sunt vreo 6-7 traduceri în curs. Şi lucrul acesta mi se pare în regulă, pentru că eu mizez foarte tare pe cartea asta. În momentul acesta este asul meu din mânecă şi sper ca el să aibă aceeaşi audienţă pe care a avut-o în România, unde a făcut un moment acum doi ani când ai apărut.

Vorbești în noua ta carte de publicistică despre cât de îngrozitor e vidul dintre cele două cărţi, şi dat fiind că Solenoid face deja doi ani, cum e să supravieţuieşti terminării unei astfel de cărţi, la care ai lucrat ani de zile şi care te-a solicitat şi te-a acaparat cu totul?

E ca după o despărţire catastrofală într-un cuplu sau ca un divorţ, de asemenea, extrem de dureros, cum sunt câteodată. Oricine îşi poate imagina că, de fapt, pentru că scrii cărţi ca să trăieşti din ele, nu ca să le publici, ele sunt ca nişte climate, cum ar spune Maurois, sau ca nişte zone oarecum speciale şi desprinse de realitate. Ai trăit într-o piele, iar apoi năpârleşti şi laşi pielea ta veche în urmă. Iar năpârlind, o vreme eşti total vulnerabil, nu mai eşti în cochilia care te acoperă, nu mai eşti în crusta pe care ai avut-o. Trebuie să te târăşti până ți se formează cealaltă crustă la îndemâna tuturor prădătorilor externi şi interni, aş spune. 

Întotdeauna după ce termini o carte, şi mai ales o carte mare şi grea, care te-a stors cu desăvârşire, este foarte greu să-ţi recapeţi în primul rând suflul, adică să trăieşti pur şi simplu, şi apoi este teribil de greu să-ţi recapeţi o nouă piele, o nouă viziune, o nouă forma mentis. După ce am terminat al treilea volum din Orbitor, nu am mai scris o literă patru ani. Iar după ce am terminat acum Solenoid, până acum câteva luni nu am putut scrie nimic, deci peste un an şi jumătate, şi abia acum, cu mare sfială şi mare timiditate m-am apucat de altceva şi sunt foarte fericit pentru asta. Orice prostie aş scrie, orice lucru de nimic mă face fericit pentru că scriu.

Aş vrea să rămân puţin tot la Solenoid şi să mă şi laud, în paranteză, că variantele spaniolă şi catalană beneficiază de prefaţa mea umilă.

Absolut, e o mare bucurie pentru mine.

E vârful carierei mele de cronicar literar!

Mă bucur să fim între aceleaşi coperți.

Mai ales că spaniolii şi catalanii au acest obicei minunat de a pune prefaţatorul pe copertă.

Foarte bine, aşa şi merită.

Când scrii o astfel de carte, precum Solenoidul, care e echilibrul dintre dorinţa de a vedea ce e în faţă şi încă n-ai scris şi a continua să descoperi noi teritorii acestei cărţi şi această formă de a întârzia cât mai mult în climatul ei? Ce te duce înainte şi ce te reţine să stai cât mai mult în climatul unei cărţi?

Cum ar zice Nedelciu, sunt analepse şi prolepse, care împing cartea înainte. Eu am pornit la scrierea Solenoidului cu ceva mai mult decât am pornit în Orbitor sau în alte cărţi, şi anume cu o pagină de notiţe. Am avut o pagină de notiţe, dar nu o pagină de caiet, ci o pagină de carneţel. Deci, păstrez încă notiţele iniţiale pentru Solenoid, care sunt zece rânduri cu câte o liniuţă în faţă fiecare rând, ca un fel de to do.

Atomul din care a explodat romanul.

Exact, este un atom, zece idei pe care le-am avut şi care au construit toată cartea în cele din urmă, ca şi când ai arunca o sămânţă minusculă şi ar creşte o plantă mare sau ca şi când ai arunca un ghem de hârtie şi ar ieşi o lebădă de origami din apa respectivă sau de unde îl arunci. Eu aşa scriu, văd foarte puţin în faţa ochilor când scriu, văd o pagină sau două înainte. În rest, nu ştiu. O să văd a doua zi mai departe şi a treia zi şi mai departe. Eu aşa lucrez, am un fel de a lucra care este total refractar la planificare. Nu am planificat niciodată nimic, cărţile mele s-au dezvoltat, au crescut, pe orizontală Orbitor, pe verticală Solenoid. 

În fiecare zi, de fapt, gândesc proaspăt la ceea ce scriu. Nu reiau nişte idei sau gânduri în afară de aceste mari linii de forţă pe care mi le-am făcut eu la început şi pe care mă străduiesc cât de cât să le urmez. Felul ăsta de a scrie cere o foarte mare încredere în sine, adică eu dacă nu ştiu de la început, de la primele rânduri, că o să iasă bine şi că o să fie ce trebuie, nu mă apuc. Deci eu mă apuc de scris atunci când am un sentiment de forţă, de capacitate, de virilitate care mă împinge înainte. Deci eu, când încep să scriu o carte, ştiu că nu mă va lăsa baltă nici inspiraţia mea, nici puterea mea de a scrie, nici cartea propriu-zisă. Că ea se va face cumva de una singură, cu asistenţa mea.

Spuneai de sentimentul de forţă şi încredere că poţi duce la capăt o nouă carte la nivelul la care-ţi imaginezi. Asta e ceva destul de ambiguu, e ceva ce cu greu poţi explica şi mai ales faptul că te poţi aşeza în fiecare zi la scris, înaintezi cumva legat la ochi. Eu am văzut şi manuscrisele cărţilor tale şi sunt înspăimântătoare din punctul meu de vedere, pentru că nu au reveniri, nu au corecturi, nu se văd ezitările în scrisul tău. E ca şi cum ai de undeva o metaforă, ca și cum ai răzui cumva pagina şi ai textul scris în fibra celulozei. Care sunt tabieturile tale de scriitor? Lumea în general am văzut că e interesată de procesul în sine a unui mare scriitor.

Cred că felul în care eu scriu se bazează pe un fel de dublă personalitate sau pe o schizoidie. În momentul în care trag uşa după mine la biroul meu şi mă aşez şi încep să scriu, nu mai sunt cel pe care-l vezi tu acum în faţa ochilor sau cel pe care-l vede oricine. Tu ştii că eu sunt un om jovial, un om normal, un om care se bucură de viaţă şi care încearcă să nu fie penibil în foarte multe împrejurări.

Şi nu arogant, cum cred cei mai mulţi.

Nu prea reuşesc, ăsta e adevărul. În momentul în care mă apuc de scris este ca un fel de transă, oricât de patetic ar suna. Este un fel de transă, nu pot să explic altfel, care mă scoate din pielea mea, din fiinţa mea şi mă transformă într-un autor, în autorul pe care eu l-am visat întotdeauna, pe care am vrut să-l ajung la un moment dat. Şi cred că în unele pagini ale mele am ajuns acolo. Ăsta este şi motivul pentru care multă lume spune că mă repet, că scriu şi rescriu aceeaşi carte. Asta este din acest motiv, din motivului felului în care scriu. Pentru că, dacă aş scrie eu însumi, persoana civilă Mircea Cărtărescu, cărţile mele, aş face-o pe fiecare diferită. 

Aş scrie romane sau povestiri care nu seamănă între ele, care par a fi scrise de personalităţi complet distincte. Pe când aşa, de câte ori mă aşez în faţa foii de scris, am sentimentul că devin altcineva, acest altcineva scrie încontinuu, care cuprinde şi primele mele poezii, şi prozele de după aceea, şi eseurile, şi articolele şi alte lucruri, unde eu cred că se vede această amprentă, amprenta acelui om care scrie şi care este într-un fel numai o zonă a conştiinţei mele, o zonă care se obscurizează în momentul în care ies din birou şi nu mai scriu.

Dar tu ştii că există şi genul de scriitor care, pentru fiecare carte, îşi găseşte un alter ego.

Da, şi sunt foarte frecvenţi în acest moment. Aş spune că momentul acesta al prozei, poate şi al poeziei, dar al prozei în primul rând este al autorilor de felul acesta care au un fel de ubicuitate. Iat-o pe Ioana Bradea, de pildă, e primul nume care-mi vine în minte, şi care a trecut de la primul ei roman, care era un roman cu asperităţi ce apoi au devenit o normă, să zicem, cu „sunt o doamnă, ce aia mea”, un roman realist, cu imoralitate, cu limbaj frust şi aşa mai departe, a trecut la un roman metafizic. Al doilea roman al ei, Scotch, extrem de interesant după părerea mea, este un poem descriptiv, care e obsedat de zonele industriale şi farmecul acela sinistru al zonelor industriale, al degradării, al ruinei. Îmi aduc aminte „Eclipsa” lui Antonioni, care începe cu 10-15 minute de peisaj industrial, necomentat. Numai imagini sinistre, de la o periferie a unui oraş italian. Aşa este al doilea roman al Ioanei Bradea, iar al treilea este complet diferit şi de primul, şi de al doilea, ca şi când altcineva l-ar fi scris. Şi acesta, Înalt este numele tău, care este un roman pseudo-istoric, într-un limbaj pseudo-medieval, extrem de colorat, cu lucruri total necontemporane.

Spuneai că e o formă de ubicuitate, dar Ioana Bradea e departe de a fi o normă.

Este primul exemplu care mi-a venit în minte, dar sunt şi alţi autori care au diferenţe foarte mari între cărţi, ca şi când altcineva, altă personalitate literară a lor le-ar fi scris pe fiecare, iar ăsta nu e un lucru rău.

Exact asta voiam să te întreb, dacă e aici o judecată de valoare.

Nu este deloc un lucru rău. Ştiu şi autori clasici care au scris, de asemenea, cărţi foarte diferite. Însă există şi genul ăsta de scriitori care scriu şi rescriu aceeaşi carte la nesfârşit, pentru că sunt cărţi care de fapt sunt construite de viaţa interioară a autorului respectiv, din care el nu poate ieşi. El are această formă mentală care-i determină tot scrisul. Iată-l pe Nabocov. Nabocov este acelaşi, în ciuda marilor variaţii de formă a fiecărei cărţi, este totuşi ceva fundamental, nabocovian, în fiecare.

Sau Kafka.

Sau Kafka, sau Dostoievski. Sunt aceşti autori obsedaţi de propriile lor teme.

Recunosc că sunt un fan al acestui tip de autori, pentru că în această aparentă repetiţie se ascunde profunzimea gândirii lor metafizice şi a universului lor. Abia în timp, în mai multe cărţi ajungi să intri cu adevărat în acel univers, nu e suficient o singură carte.

Ştii ce se întâmplă? Şi cea mai mare profunzime ajunge să te plictisească. O carte profundă, după Unamuno, după Kafka şi alţii ,parcă-ţi vine să citeşti şi ceva mai uşor, mai simplu, mai realist, o poveste contemporană. De asta vreau să spun că nu sunt propriu-zis un fan al acestui fel de a scrie, ăsta e un destin, nu poţi să-l schimbi. Eu citesc de toate, sunt un cititor absolut omnivor, ba chiar citesc şi lucruri câteodată greu de imaginat că le poţi citi. Acum citesc, jumătate din timp cel puţin, non-fiction, tot felul de lucruri care mă interesează. Citesc foarte mult, ca toată lumea, şi pe internet, cum discutam de curând, trec de la una la alta, mă interesează un lucru de aici, unul de acolo. Cred că acest surfing de care vorbeau postmodernii, surfingul pe toate suprafeţele posibile, este un fel de viaţă pe care azi nu-l poţi evita, decât dacă eşti un încuiat care se duce numai într-o singură direcţie, pierzând toată bogăţia vieţii, a culturii şi a literaturii. 

Nu e frustrant? Pentru că acest surfing nu face decât să-ţi reveleze cât de mult mai e de citit, oricât de tare ai avansa tu în lecturi.

Eu îmi închipui o perioadă a vieţii mele în care n-o să mai citesc nimic. Şi nu cred că după asta voi fi mai nefericit sau voi simţi lipsa a ceva. Sunt milioane de oameni care nu ascultă muzică clasică şi nu simt că le lipseşte ceva. Alte milioane de oameni care ascultă altceva, ascultă muzică balcanică sau tot felul de alte lucruri, am auzit şi eu că este un faimos cântec pe care-l ascultă miliarde de oameni.

Hai să nu-i spunem numele!

A vorbit şi Andrei Pleşu despre el, eu n-am curiozitatea să-l ascult. Dar îl ascultă miliarde de oameni, totuşi e ceva! Aşa încât trebuie să spun, cu cea mai mare sinceritate, că nu mă cantonez nici în obsesiile mele. Ţi-am spus, alea încep când mă aşez la masa de scris. Nu mă cantonez nici în altceva, fac surfing pe toate suprafeţele cu putinţă şi mă bucur de viaţă atât cât mă mai pot bucura, din toate puterile mele.

Îl invocai pe Andrei Pleşu, care tocmai a anunţat că nu va mai face publicistică, că se retrage şi că vrea să folosească timpul care i-a mai rămas, are 70 de ani, pentru proiectele lui personale, ceea ce este absolut de înţeles. Fac astfel trecerea şi la cartea ta Peisaj după isterie, prilejul acestei emisiuni, o carte de publicistică care adună texte pe care tu le-ai scris între 2007 şi 2017, texte apărute în presă, unele în volume, altele în conferinţe. Sunt 5 scrisori absolut splendide, partea mea favorită din carte, către scriitoarea bască Luisa Etxenike, a fost parte dintr-un proiect, voi v-aţi scris cinci scriitori pe tema artei, implicării scriitorului, înainte să vă cunoaşteţi cu adevărat. Cum spuneam, e secvenţa mea favorită din această carte, care e împărţită în nişte categorii: eseuri politice, mass-media, culturale sau eseuri mai personale. E a treia ta carte de publicistică. Textele sunt nedatate, nu spun exact când şi unde au apărut. De ce? Mă refer la publicistica ta politică, mai ales că ţi-a adus multă animozitate şi mulţi duşmani.

Câteodată mă întreb şi eu de ce. Şi probabil că toată lumea care s-a implicat la un moment dat în politica românească îşi pune aceeaşi întrebare. Poate ai observat că oamenii s-au cam retras, Horia Patapievici nu mai scrie despre actualitate, Andrei Pleşu s-a retras şi el, eu m-am retras de doi-trei ani, singur, Gabriel Liiceanu mai combate, şi foarte bine face. Dar ştii de ce cred eu că se întâmplă lucrul acesta? Pentru că atâta vreme cât mai e o speranţă de schimbare, merită să lupţi până la capăt. Când nu mai e nicio speranţă, când lucrurile sunt sub orice critică, în sensul real al cuvântului, adică sunt sub acel prag dincolo de care se poate critica, în momentul în care cobori din acel prag şi te scufunzi în abjecţia absolută, nu mai ai ce critica, nu mai ai ce căuta în agora. 

E ceea ce au simţit aceşti intelectuali. Lucrurile au coborât sub nivelul la care se poate purta o discuţie cât de cât intelectuală sau se poate avea o reală acţiune civică. Cel puţin aşa am simţit în ultima vreme, lăsând laoparte şi neplăcerile uriaşe la care te-ai referit, ale exercitării acţiunii civice. Nu înseamnă că am demisionat. Eu permanent mă refer, şi pe Facebook, şi în emisiunile de televiziune pe care le mai fac, la ceea ce se întâmplă în România în acest moment şi am făcut-o întotdeauna dintr-un fel de neastâmpăr, dintr-un fel de dorinţă de a ajuta, care a fost la baza şi a cărţii Baroane!, care a fost despre epoca lui Adrian Năstase, şi a acestei cărţi Peisaj după isterie, şi a celorlalte două cărţi de publicistică pe care le-am scos până acum. Este motivul pentru care eu nu mi-am datat textele din Peisaj după isterie, de vreme ce ele au fost adunate şi publicate mult după ce am încetat să mai scriu implicat şi la zi politic. 

Aşa încât am lăsat deoparte în această carte toate textele legate direct şi punctual de anumite evenimente politice, de persoane, de evenimente, de întâmplări. Şi mi s-au adunat în carte textele mai principiale, mai teoretice despre situaţia lumii româneşti, amestecate cu eseuri pe diferite teme şi cu piese literare, unele dintre ele cred că mă reprezintă deplin, dintre cele de la sfârşit.

În ultimul segment „Lapis lazuli”, sunt poate cele mai frumoase texte.

Iar în privinţa scrisorilor către Luiza, Luiza Etxenike va veni la Bucureşti, cu care o să am o discuţie la Institutul Cervantes. O voi întâlni prima dată faţă în faţă, deşi ne-am scris scrisori foarte tandre.

Sunt minunate! În carte sunt adunate doar scrisorile tale şi tot timpul am resimţit frustrarea de a nu şti ce ţi-a scris ea!

Da, pentru că nu puteam în această formă, în forma unui volum personal, nu puteam să includ şi aceste texte. Dar poate că editura va lua iniţiativa să facă o broşurică, o cărticică separată – ea a apărut în felul acesta în Spania –, să facă această cărticică separată cu scrisorile schimbate de noi.

Chiar într-una dintre scrisori vorbeşti foarte frumos, spui că scrisul, opera unui scriitor ar trebui să fie fidelă faţă de trei lucruri ca să fie una mare. În primul rând fidelitate faţă de propriul scris, fidelă faţă de om, faţă de condiţie, faţă de problemele omului, şi în al treilea rând fidelă faţă de problemele lumii, de comunitate. Dintre toate aceste trei forme de fidelitate, faţă de care opera ta consideri că a produs cele mai multe infidelităţi?

Acestea sunt, aş spune, fidelităţile oricărui om, nu numai ale scriitorului sau ale artistului. Orice om nu este numai un meseriaş în slujba pe care o face, are multe funcţii sociale. Este şi părinte, şi soţ, şi alte lucruri, între care nu se poate să nu fie o conştiinţă civică. Adică nu se poate să nu-i pese de semenii lui, de cei care trăiesc în jurul său. Orice om are această obligaţie interioară. Nu-l obligă nimeni, decât propria lui conştiinţă, să participe la viaţa comunităţii şi să o facă într-un mod pozitiv, nu negativist, nu destructiv, nu în felul acesta, ci să adauge ceva bun. Să adauge compasiune, să adauge valoare, să adauge ajutor pentru cei defavorizaţi. Eu cred că lucrul acesta trebuie să-l facă fiecare om, pentru binele şi coerenţa comunităţii din care face parte, şi comunităţile sănătoase sunt alcătuite din astfel de oameni. 

Partea proastă cu lumea românească este că ea este o lume unde comunităţile se încheagă cu mare dificultate. De la comunităţi locale dintr-un sat, dintr-o comună sau dintr-un cartier până la comunităţi pe Facebook, până la comunităţi de toate celelalte feluri, până la comitetul de părinţi al şcolilor sau lucruri de felul acesta. Oamenii nu se adună ca să rezolve treburi. Aşteaptă să le fie rezolvate de către politică, de către reprezentanţii primăriilor, de către directorii şcolilor, de către altcineva, de către cei puşi de ei să rezolve. Nimeni nu-ţi rezolvă de sus niciun lucru, asta e limpede. Dacă tu nu încerci să faci acest lucru cu ajutorul celor din jurul tău, aceste probleme nu se vor rezolva. 

Şi asta se vede la toate nivelurile în lumea românească. Avem şi noi probleme în cartierul nostru, observ că oamenii nu se implică, nu ies la demonstraţii, nu semnează petiţii, nu fac nimic, şi dintr-un fel de teamă iraţională, şi dintr-un fel de lene, şi din egoism, şi din faptul că se închid în propria lor casă şi în propria lor familie, casa lor e frumoasă, e bine aranjată, în schimb nu le pasă de ce este în jurul lor, pe trotuare sau în alte locuri. Şi, la fel, avem un fel de iresponsabilitate chiar şi în problemele care ne privesc copleşitor, ca în problemele politice, în problemele de orientare generală a societăţii. Ele ne privesc. Lăsăm oameni să distrugă sistematic comunitatea românească, fără ca românii să reacţioneze. Am fost extraordinar de fericit în februarie, când oamenii au ieşit în piaţă şi când a apărut acea mişcare #Rezist.

Și unde ai fost seară de seară.

Am fost şi eu acolo, au fost foarte mulţi alţii, dar mişcarea asta s-a fâsâit într-un mod total inexplicabil pentru mine, pentru că cei împotriva cărora au ieşit oamenii în stradă şi-au continuat netulburaţi proiectul lor distructiv. Ba chiar asaltul fiind din ce în ce mai mare, la care oamenii n-au mai reacţionat. De ce n-au mai reacţionat? Greu de spus.

Ai această carte, Peisaj după isterie, publicistica ta cea mai bună din ultimii zece ani, pe diverse teme. Spuneai că ai regăsit în sfârşit ritmul şi ideea de a te apuca de scris de ceva nou după Solenoid. Ce să fie?

Asta îţi dai seama că n-am s-o spun acum, şi nu ţi-aş spune-o nici ţie în privat, pentru că nu spun nimănui, nici soţiei mele. Scriu ceva.

Din superstiţie nu spui?

Nu, pentru că nu simt că am cu ce mă lăuda, în primul rând.

De la câte sute de pagini încolo simţi că ai cu ce te lăuda?

Încă n-am ajuns nici la prima sută şi n-o să ajung prea curând. Scriu ceea ce simt că pot să scriu acum, şi anume nişte lucruri care nu mai vor să fie romane totale, să dau aşa, cum spun antrenorii fotbaliştilor, „să mori pe teren”. Nu mai mor pe teren, nu mai simt că am de ce să mor pe teren, la doi ani după ce am mai murit o dată. Aşa încât încerc să trăiesc pe teren, scriind nişte lucruri pentru mine în acest moment indecidabile, dar care mă amuză şi mă fac să merg mai departe. Mă amuză, vorba vine, fiindcă sunt cele mai triste lucruri pe care le-am scris vreodată. Dar ştii cum e scriitorul, el se bucură enorm chiar şi de macabrul, lugubrul şi sinistrul scrierilor lui.

Poate sunt scrierile astea şi în ton cu vremurile pe care le traversăm.

Poate în ton cu vremurile, dar mai ales în ton cu vremea. Pentru că vremea trece peste noi şi te pomeneşti că tu, un om care, dacă nu se uită în oglindă şi dacă închide ochii, este la acelaşi 27 de ani la care s-a oprit psihologic, şi de fapt are şase decenii și ceva în spinare şi ştie că nu mai are foarte mult, nu mai poate spera la foarte mult. Şi atunci fireşte că te năpădeşte această melancolie grea şi adâncă, din care-ţi trebuie resurse sufleteşti ca să ieşi şi ca să faci faţă mai departe. Eu sper că voi avea şi mai departe aceste resurse şi chiar şi cu această povară, care ne ajunge pe toţi până la urmă, sper să pot merge mai departe. Pentru mine e foarte important să las totul în urmă şi cu aceeaşi încăpăţânare care a fost, cred eu, calitatea mea principală, dacă pot să spun că am avut vreo calitate vreodată, să merg înainte, să merg până la capăt.

Încăpăţânarea asta a ta e diferită de ambiţie?

Este şi o componentă de ambiţie, care a fost extrem de mare în tinereţea mea, cred că nu m-a întrecut nimeni în ambiţie vreodată, ambiţie însemnând să-mi realizez proiectul până la capăt, să doresc să merg până la capăt şi dincolo de capăt, să încerc, cum zicea Rimbaud, să-mi exprim exprimabilul. Dar ambiţia asta a diminuat foarte tare cu timpul, de zece ani egoul meu este normal şi nu exacerbat şi priapic, cum a fost odată. Dar este vorba despre neputinţa de a abandona scrisul. Deci este un fel de mic demon care mă zgândăre mereu să mă reapuc de scris. Asta am vrut să spun prin încăpăţânare. Este ceva în mine care nu cedează. Nu cedează, orice ar fi. Să ştiu că voi fi acoperit de noroi, târât în mocirlă, şi gândul meu va fi tot la scris mai departe. Aşa am fost întotdeauna şi cred că nu sunt motive să mă schimb acum.

Când spuneai „proiectul meu” pare că s-a întâmplat Revoluţia şi tu ai zis: tocmai am scris Levantul şi Nostalgia, voi scrie Orbitor în trei volume, voi scrie apoi Jurnal şi apoi voi veni cu Solenoid. Nu e ca şi cum proiectul acesta e prestabilit sau preimaginat.

Da, dar adăugam întotdeauna, ca în Jurnalul lui Tolstoi, „d.v.t.” – „dacă voi trăi”. Şi aşa spun şi eu acum: da, d.v.t., eu ştiu ce am de scris şi de acum încolo. Îmi ştiu toate cărţile, ştiu cum vor fi eşalonate, ştiu ce o să scriu între ele şi aşa mai departe. Dar, dacă voi trăi.

Nu resimţi presiunea limitei timpului, a corpului, a vârstei?

Ştii cum se zice, că dacă ai o pietricică în pantof, dansezi mai graţios. Eu le resimt, dar le resimt ca pe obstacole constructive. Deci poţi profita, aşa cum ai profitat de energia adolescenţei sau a tinereţii ca să scrii nişte lucruri pe care nu le puteai scrie decât atunci, unii autori pot profita şi de această melancolie a amurgului şi pot face nişte cărţi extraordinare. Mă gândesc acum la Thomas Mann, la Doctor Faustus, carte scrisă după vârsta de 70 de ani, şi care este cartea lui Thomas Mann care pe mine m-a influenţat cel mai tare. Şi pe care nu o voi uita niciodată. Pe când Casa Buddenbrock sau Muntele vrăjit nu mi-au spus atât cât mi-a spus ea. Dar acestă carte de senectute m-a impresionat definitiv. 

E vreo vârstă propice pentru genuri sau pentru poezie? Crezi că proza se scrie mai bine odată ce avansezi în viaţă?

Aici sunt nenumărate răspunsuri posibile care sunt clişee. Sigur că tinereţea este favorabilă poeziei, pentru că eşti idealist, pentru că mintea ta sfârâie ca şampania când eşti tânăr. Dar astea sunt nişte metafore, nişte clişee. Eu nici măcar statistic nu cred că există vârste care să corespundă unor genuri literare. Nu cred că scrii poezie la 20 de ani, roman la 30-40 şi eseu sau mai ştiu eu ce la 60. Depinde de cum e construit fiecare om, depinde ce simte el că trebuie să facă la fiecare vârstă. Şi aici mi se pare foarte bine să amintesc faimoasele vorbe ale lui Hokusai, pictorul japonez, care spunea cam aşa – şi aici e un prilej de speranţă pentru fiecare: „La 50 de ani m-am apucat de pictură. Pe la 60 am simţit că nu mai sunt chiar un învăţăcel. La 70 de ani stăpâneam fundamentele artei mele. La 80 de ani am început să pictez primele lucruri remarcabile. La 90 de ani am început să stăpânesc bine tehnica picturii, iar dacă ajung până la 100 voi fi desăvârşit”. Vorbele astea au rămas pentru mine un fel de ideal pentru anii, şi sper eu, deceniile pe care le mai am de trăit.

Ana Ahmatova a debutat pe la 80-90 de ani, poate e ceva adevăr în ce spunea Hokusai.

Da, şi a fost un debut remarcabil!

Care ai zice că a fost cartea copilăriei tale?

Toate pânzele sus de Radu Tudoran, am citit-o de cel puţin zece ori.

Cartea care ţi-a deschis ochii?

Am numit-o deja, Doctor Faustus a lui Thomas Mann.

La ce vârstă a venit?

La 17 ani.

Ai recitit-o?

Am recitit-o numai o dată sau de două ori la intervale foarte mari, la decenii. Şi mi s-a părut la fel de puternică. Iar Adrian Leverkühn este eroul meu şi a fost întotdeauna. 

Numeşte o carte clasică necitită deloc sau până la capăt.

Sunt nenumărate. Trebuie să spun că am încercat să citesc de mai multe ori Don Quijote, şi cu toată bunăvoinţa mea, nu mi s-a potrivit, n-am simţit că este ceva acolo care să merite să duc cartea până la capăt.

Să ştii că la această întrebare, cel mai frecvent răspuns e legat de opera lui Thomas Mann, care pentru tine e binecunoscută.

Aia am citit-o în întregime.

Şi Joyce e foarte des invocat la întrebarea asta. În ce relaţie eşti cu opera lui Joyce?

Foarte bună. Într-o relaţie mult mai bună decât, de pildă, cu opera lui Proust, pe care iar, n-am dus-o până la capăt, trebuie să recunosc. Pe Joyce l-am citit aproape integral, în afară de ceea ce nu se poate citi din el, Finnegans Wake. Dar am citit cărţi despre Finnegans Wake şi am încercat să bâjbâi niţel prin paginile acelea în care el, cum spuneam noi, exprimă inexprimabilul şi decide indecidabilul. Este ca o aventură în quantum physics.

E straniu că-l invoci la întrebarea asta pe Proust, tu, care ai scris o carte numită Nostalgia, Proust fiind autorul melancoliei prin excelenţă.

Am recitit în ultima vreme aşa-zişii noştri proustieni, pe Hortensia, pe Holban şi pe Camil Petrescu. Pot să spun cu mâna pe inimă că n-au nimic proustian niciunul dintre ei.

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Anabasis-ul lui Xenofon. 

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

În atât de multe! În toate pe care le-am citit. E ca întrebarea aceea adresată lui Don Quijote: „Cu ce femeie ai vrea să rămâi pentru o vreme?” „Cu toate!”

Îl citezi pe Don Quijote, pe care nu l-ai citit integral.

Don Juan am spus, nu?

Nu. Don Quijote. Dar şi Don Juan ar fi un Don Quijote, la un anumit nivel.

Dar el n-a avut în Spania 1003, nu?

Numeşte te rog o carte în care ai vrea să trăieşti şi în care să te găsim, dacă ajungem şi noi prin ea.

Foarte greu de spus. În V a lui Pynchon, până la urmă. Este cartea care pentru mine este cartea cărţilor.

E V sau cinci?

V, fireşte, şi cu o conotaţie în sensul ăsta, şi multe altele.

Ce scriitor din istorie ai invita la o bere, poate la tine în green field acolo, la marginea oraşului?

Să ştii că eu am băut bere cu câţiva scriitori care sunt istorie acum. Pe John Barth nu cred că-l mai citeşte foarte multă lume, e cumva istorie. Am băut o bere cu John Barth, am băut o bere cu Malcom Bradburry, cu Wiliam H. Gass. N-am băut o bere, dar l-am cunoscut foarte bine pe Vargas Llosa, de fapt am băut câte o bere faţă-n faţă, dar nu direct cu el. L-am întâlnit pe Salman Rushdie şi am stat de vorbă cu el şi alţi câţiva oameni, nu mai vorbesc de scriitorii români extraordinar de interesanţi.

Dar dintre cei pe care-i citeşti, din istorie, cu cine ai vrea să ai ocazia?

Dintre clasici, cu cine aş vrea să beau o bere? Hai să aleg o doamnă de data asta. Aş vrea să beau o bere cu Sei Shonagon. Sau un sake măcar.

Frumos! Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Pe Britney Spears, ca să nu vină la noi, să stea acolo la ea!

Să ştii că este muzică mai rea decât ce cântă Britney, dar mă rog… „Despacito”, în cazul ăsta. Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele planetei, una şi una singură, care ar fi aceea?

Şi aici am de ales. Aş încerca să rezolv cea mai mare problemă a oamenilor, care este singurătatea. Aş face cumva ca oamenii să nu se mai simtă singur.

Care e locul tău preferat din Bucureşti? Şi poate fi orice, o cafenea, un muzeu, o librărie, o stradă, tu care ai scris atât despre un Bucureşti care nici nu există, deşi îl căutăm cu disperare noi, cititorii tăi!

Eu sunt puţin înstrăinat de Bucureşti în ultima vreme, şi totuşi, de câte ori ies în oraş, foarte rar din păcate, găsesc câte un colţişor care-mi place.

Ruinele morii lui Asan.

Ruinele morii lui Asan, bine ai spus, chiar mă gândeam la ele. Locul acela, cu ferestrele alea care au rămas în picioare, zidul cu ferestre prin care se vede cerul, donjonul acela fabulos, gen Giorgio de Chirico, aşa, toată ambianţa asta metafizică în sensul pictorilor metafizic, pe mine mă inspiră foarte tare şi-mi place la nebunie, cu excepţia miasmelor care se ridică din ruinele astea şi care nu-s recomandabile.

Dar, altfel, spuneai că te întorci în Bucureşti şi-ţi place să ajungi într-un loc.

Acum scriu despre anumite locuri care sunt, întâmplător, în Centrul Vechi, într-un loc anume, era un magazin care se numea Voaleta, şi care era o clădire extrem de îngustă, ca o felie subţire, lipită şi strivită între două clădiri mult mai mari, avea vreo 4-5 etaje, şi era vopsită într-un fel de roz de tort, un roz care-ţi întorcea stomacul pe dos. Dar magazinul în sine era fabulos. Ţin minte că am intrat odată cu mama acolo, când eram copil, şi am urcat până sus. Era un magazin de pălării, şi am urcat până sus, până la al patrulea etaj, doar aşa, ca să ne uităm. Mama nu purta aşa ceva, purta batic, cum purtau toate femeile pe vremea aia. Dar am urcat să vedem pălării de doamne, care erau toate expuse, cum spuneam, ca nişte torturi, pe nişte cuburi albe, ca la o expoziţie. Şi era câte o pălărie cu pene, cu voaletă, cu tot felul de lucruri de felul acesta. A fost pentru mine ceva deosebit în copilărie.

Deci locul tău favorit din Bucureşti e în trecut.

E magazinul Voaleta, da.

Şi întrebarea specială sună aşa, pentru că tu la un moment dat ai avut o apariţie în dramatizarea poemului tău Levantul, acum mulţi ani, te-am şi văzut, întrebarea mea e: dacă cineva ar ecraniza vreodată una din marile tale cărţi, să zicem Orbitor sau Solenoid, şi te-ar invita să faci un cameo, să ai doar o apariţie episodică, de figurant într-unul din aceste filme, ce personaj ai alege să fii?

În primul rând, eu nu cred că se va face vreodată vreun film după vreo carte de-a mea. 

Un joc de imaginaţie.

Dacă fac un joc de imaginaţie, nu mă imaginez în vreun film, în orice caz, dar dacă aş face un joc de imaginaţie, aş putea fi destul de bine în rolul lui Mircişor, copilul şi adolescentul. Mi-ar trebui puţin fard pe faţă, dar cred că m-aş descurca. Alt personaj decât cel central n-aş vrea să-l întruchipez, ca să spun aşa. 

Deşi toate personajele tale secundare şi episodice sunt fascinante, dacă mă întrebi pe mine ca cititor.

Mă bucur şi-ţi mulţumesc pentru asta, fiecare, fireşte, are un model din realitate, şi am vrut să scot din modelele astea maximum de expresivitate.

octombrie 2017