„Suntem în pragul unor mari modificări generale în civilizaţiile noastre”

interviu cu Mircea ANGHELESCU

Marius CHIVU: V-aţi specializat ca istoric, critic literar şi editor pe partea preromantică, romantică, clasicistă a literaturii, aţi scris cărţi şi studii despre autori ca Delavrancea, Grigore Alexandrescu, Nicolae Filimon, Ion Heliade Rădulescu, Petre Ispirescu – unul dintre scriitorii mei favoriţi, mă bucur că împărtăşim cumva simpatia faţă de acest autor interesant. Am o întrebare simplă şi în acelaşi timp vastă: De ce perioada preromantică şi romantică? Cum s-a născut pasiunea asta?

Mircea ANGHELESCU: În primul rând din întâmplare. Mie mi-a plăcut literatura. Chestia nostimă e, dacă suntem între noi doi şi nu ne aude nimeni, pot să spun că am scos reviste înainte de a scoate vreun articol. Aveam un coleg şi prieten cu care stăteam în acelaşi bloc, a cărui mamă era dactilografă, era o femeie cu facultate, dar în ’52-’53 nu putea fi decât dactilografă. Ea era la un institut de ştiinţe naturale, am scos o revistă, copiam articole din Natura, din revistele astea, pentru plăcerea de a mânui redactarea unei reviste. Selectat sumar, recenzii, articole, era un amuzament.

Eu am terminat liceul în 1957. În 1954–1955, deci încă în liceu – liceul avea atunci trei clase, am terminat la șaisprezece ani –, treceam spre liceul Caragiale pe strada Roma, unde am văzut „Direcţia presei” pe o firmă, cred că şi acum e o clădire tot a Securităţii. Ce e aia? Hai şi noi! Am mai luat un coleg mai îndrăzneţ decât mine, ne-am dus acolo, am bătut în geam că „vrem să scoatem o revistă la liceu”. Şi ne-a luat la goană: „Nu vă e bine? Mergeţi şi vedeţi-vă de treabă!”.

Adevărul este că au mai fost dintre noi cu veleităţi şi chiar cu mici activităţi literare. Deci nu era chiar absurd. Dar a fost un grăunte de dorinţă de a imita, cine ştie ce-mi închipuiam. Dar m-am ocupat de literatură, mi-a plăcut literatura, şi ce era să scriu, despre literatura contemporană?

Era o fugă puţin de perioada destul de dificilă a epocii?

Categoric, absolut! O fugă, probabil ca la foarte multă lume. Am fost colaborator la tot felul de ziare şi reviste. Ştiţi că la Uniunea Scriitorilor, atunci, toate trei revistele erau într-o clădire, jos erau Viaţa românească și Gazeta literară, iar sus Luceafărul. Şi le luam la rând: n-au şi ei o recenzie? Pe unii îi mai ştiam. Sus, la Luceafărul, era Marin Sorescu, care mi-a fost prieten şi stăteam aproape, stătea pe Grigore Alexandrescu, şi ne-am împăcat bine. El de-abia debutase, scosese placheta lăudată de Călinescu cu parodiile, Singur printre poeţi, un om extrem de interesant şi puţin cunoscut, care a fost nu numai un mare poet, ci avea talent şi pentru desen, pictură. Poate dvs. ştiţi, dar marele public nu ştie, el a recitit toată literatura română şi a scris despre ea. Deci era cineva extrem de interesant şi de solid pe dedesubt, sub aparenţe friabile. Nu trebuia să accepte să fie ministru, după părerea mea, nu ştiu cu cât a contribuit la asta.

Fascinaţia asta pentru literatura romantică a venit şi din faptul că era încă învăluită, în anii aceia, în foarte multe straturi necunoscute şi mister? V-a plăcut munca de descoperire, de arheologie literară, de arhivistică?

Da, mi-a plăcut, dar tot întâmplarea, destinul. Sigur că la terminare n-am putut – ştiţi cum se intra atunci, întâi erau cei ceruţi de diferitele instituţii, deci cu dosarele deja făcute, şi după aia se intra în ordinea mediilor. Am reuşit să obţin un post de profesor la Urziceni, dar nu fiindcă eram bine plasat, ci fiindcă eram căsătorit cu soţia mea, colegă, care rămăsese la facultate preparatoare, cum era atunci, primul grad de asistent. Or, de acolo nu puteam lucra decât bucătărie din asta, să caut prin biblioteci, prin arhive, unde am şi intrat după aceea la Biblioteca Centrală de Stat, la manuscrise. Asta însemna tot depozitul de arhive ale vechilor instituţii, erau Fundaţia Brătianu, Fundaţia Bălcescu, Fundaţia Saint Georges, fratele profesorului Sângiorgiu, zeci, sute de dosare care erau burduşite cu câte o sută, două sute de hârtii şi pe dosar scria: dosarul paisprezece, o sută patru bucăţi.

Ce era acolo?

De pildă, un Eminescu inedit. Corespondenţa junimiştilor şi de la Iacob Negruzzi multe dintre poemele care se citeau la aniversări, acelea ironic-satirice la adresa lor, unii altora. Am găsit şi o poezie inedită, pe care am publicat-o şi bineînţeles că au mai publicat-o sau au găsit-o şi alţii, dar în felul ăsta am intrat în bucătărie şi mi-am dat seama cât e de făcut.

Mai degrabă în beciul literaturii!

În beci, da! Într-un fel aşa am şi rămas. Nu pot să lucrez dacă nu am temeiul documentar suficient al epocii şi al autorului respectiv, dar asta te poate deruta, şi atunci trebuie să vezi în jur. 

Priviţi vreodată în urmă toată cariera dvs. de editor şi căutător printre documente inedite, arhive, manuscrise şi aşa mai departe cumva şi ca pe o formă de sacrificiu pe care aţi făcut-o? Vă gândiţi că aţi putea face ceva mai creativ, mai constructiv?

Nu, deloc. Asta e într-un fel ironia destinului, fiindcă am intrat la șase ani la şcoală, la șaisprezece ani la facultate, mi-am dat doctoratul la douăzeci și nouă de ani în prima serie, am părut un ins precoce. Şi, de fapt, eu sunt retardat. Acum, de vreo zece ani, mă simt eu însumi şi am dat cred ceea ce e cât de cât mai interesant şi în orice caz mai reprezentativ pentru mine, dacă asta înseamnă ceva. Adică s-au sedimentat din toate aceste aventuri, straturi, căutări, arhive, lecturi, greşeli, s-au structurat tendinţele a ceea ce au devenit cele câteva cărţi de care nu mi-e neapărat ruşine.

Domnule Mircea Anghelescu, n-aţi făcut doar critică şi istorie literară, v-aţi ocupat şi de comparatistică, antropologie culturală, dincolo de publicistică. V-aţi ocupat o vreme şi cu studiile orientale, o carte de-a dvs. din 1975 se cheamă Literatura română şi Orientul. Secolele XVII-XIX, cu valorile Orientului decantate în cultura română, nu doar de Cantemir, dar şi de alţi. Cum aţi glisat dinspre romantismul local înspre orientalism?

E invers. Eu am terminat principal arabă-română. Erau pe acelaşi plan, dar araba era trecută prima. Şi când am terminat facultatea, am fost chemat de vreo două ori la Ministerul de Externe să vadă dacă nu mă pot folosi. Nu știu la ce, dar, în orice caz, dosarul meu nu-l puteau valorifica în niciun fel. Atunci am ajuns la Urziceni. Am început întâi sperând că voi putea reveni la această specialitate, tradusesem ceva, nişte poezie din arabă. După aceea am crezut că pot continua studiile şi eventual să revin, iar de fapt când am plecat de la Urziceni, după un an și jumătate, bineînțeles cu sprijinul profesorului Graur, care a întrebat „Ce face Anghelescu?”, şi unul dintre colegii de catedră iar fi spus „e la Urziceni”. Şi Graur a zis: „Să-l aducem”. O fi fost altfel cu altă lume şi în altă perioadă, dar asta a fost o chestie absolut gratuită şi căreia îi datorez de fapt c-am supravieţuit, fiindcă mulţi dintre colegii mei în situaţia mea n-au rezistat. 

După un an și jumătate am fost angajat la Biblioteca Centrală de Stat, pentru a înfiinţa Secţia de limbi orientale, adică tot ce era vraf până acum, în singhaleză, japoneză, arabă, stătea grămadă. Bineînţeles, am fost trimis la manuscrise româneşti şi am făcut şcoală bună, era lume de foarte bună calitate. O grămadă de lume refugiată în bibliotecă, Costache Amăreanu de pildă, doamna Alice Botez, care fusese asistentă la facultate până în 1948 şi mi se pare că a scris după aia vreo două romane remarcabile, Nora Iuga, multă lume. Şi acolo, la secţia de manuscrise, erau în primul rând Mircea Tomescu, care a fost după aceea director la Biblioteca Centrală Universitară, şi o colegă mai în vârstă decât mine, Viorica Secărescu, care m-a învăţat meserie. Eu eram un elev docil şi ea era o femeie serioasă, avea şi ea un băiat şi m-a adoptat şi pe mine. Am învăţat să citesc chirilică și zicea: „Acum lumea se minunează că poţi face treaba asta uşor”. Aşa am intrat în publicistica pe partea de documentare inedite, lucruri de felul ăsta. 

Mi s-a părut întotdeauna că în şcoală, de pildă, se pune mai mult accentul pe moştenirea latină şi pe influenţele franceze asupra culturii române şi mult mai puţin, şi pe nedrept, pe influenţele din partea orientală, pe legăturile culturale cu lumea arabă, cu Turcia.

E un fenomen interesant. Dacă îl citiţi pe Heliade Rădulescu, ediţia Popovici, care e restrictivă, dar cea mai bună ca material de comentariu, documente, informaţii, să vedeţi că tatăl lui era legat de partea orientală, de la noi spre Constantinopol. Se făcea comerţ, se făceau schimburi şi adevărul e că până după 1821 noi am făcut parte din Orient. Eram parte sau supuşi într-un fel – dar dacă-ţi tăia capul, nu mai întrebai ce drept are, nu? – şi era firesc pentru noi să ne uităm spre lumea asta, iar cealaltă era interzisă, cum ştiţi, toate relaţiile, oricât de culturale ar fi fost, erau bănuite de trădare şi mulţi au plătit cu capul încercările astea. 

Există un domn, Alexandru Ipsilanti, nu cel cu revoluţia, ci pe la 1780, care avea doi copii, un om înţelept şi care a făcut mult bine, reiese de la toţi cei care au scris despre el. Avea doi băieţi pe care îi creştea, cu profesori, şi care atât de bine au învăţat şi au înţeles cum stau lucrurile, încât într-o noapte au întinso peste graniţă în Transilvania. Au zis că vor să vadă Europa, adolescenţi de paisprezece, șaisprezece ani sau aşa ceva. Bineînţeles, sultanul să-i taie capul. Tatăl lor a plecat fuga la Constantinopol, şi Ienăchiţă Văcărescu a fost trimis să-i aducă şi până la urmă i-a adus, ajunseseră la Viena. Dar aia era lumea interzisă şi noi făceam parte din Orient. Şi geografia s-a schimbat după aia, în câţiva ani. 

Mai puţin de o jumătate de secol. E straniu cum Dimitrie Cantemir, una dintre cele mai complexe şi mai fascinante personalităţi culturale de la noi, care are o operă atât de variată şi atât de solidă, pionier în atât de multe domenii, etnografie, muzicologie, filozofie, este foarte puţin cunoscut.

Aşa este. E o apariţie genială cu totul neobişnuită, oriunde ar fi apărut ar fi fost aşa. Profesorul Virgil Cândea s-a ocupat de opera lui, de stilul lui, a publicat multe lucruri interesante, inclusiv două sau trei dintre operele lui, dar încă e foarte mult de făcut. Ştiu că acum doamna Ioana Costa cred că lucrează la o ediţie despre aşa ceva, cu un grup din Olanda, pe scrierile lui latineşti. Adică vreau să spun, lumea de specialitate ştie, încearcă să-l scoată la iveală. Nu e uşor şi, vorba ţăranului, „nu se plăchie”, nu merită, nu rentează, adică nu ca bani, dar ca să ai douăzeci de cititori, dintre care zece în străinătate…

Bine, dar ştiţi mai bine decât mine că de fapt recompensele culturale nu stau în audienţa momentană a unui proiect de genul ăsta. Ele ţin de patrimoniu, de identitatea şi cultura unei ţări, chiar dacă ar avea un singur cititor, lucrurile astea ar trebui făcute.

Da, dar cititorul ăla trebuie să poată citi, adică tot ce nu se tipăreşte, tot ce nu se publică, chiar într-o culegere obscură sau foarte specializată de studii. Dar să se publice, să afle cineva, să se trimită un e-mail, o cerere, o fotocopie.

Eu am o opinie, sper să fie mai pesimistă decât ar fi cazul, şi anume că generaţia dvs. este singulară în măsura în care eu nu ştiu dacă vom mai avea vreodată o generaţie de cercetători şi de istorici literari din care faceţi parte dvs., şi nu ştiu pe ce mâini vor apuca aceste manuscrise, arhive şi depozite. De asta spun, sper să nu fie atât de pesimistă ideea.

Poate să fie şi mai rău decât atât. Adică cred, cum spune toată lumea, nu trebuie să inventez eu, că suntem în pragul unor mari modificări generale în civilizaţiile noastre şi nu ştim ce va ieşi în zece, douăzeci de ani sau dacă va mai fi. Eu am şi predat doi ani la Paris, am acceptat un post de lector la un moment dat numai ca să stau doi ani acolo, să merg la bibliotecă, să respir. S-a schimbat mult, ca să nu spun altfel. Nu am fost doar o dată acum cinci ani sau acum douăzeci de ani şi să zic că am rămas cu imaginea aia. Între timp lucrurile au evoluat sau s-au schimbat în orice caz foarte mult. Rămâne de văzut dacă vor mai interesa lucrurile astea, dacă vor fi parte a unui destin mai larg decât al unei persoane care se dedică. Să ştiţi că mai sunt iluminaţi, „nebuni”, care se aruncă în vâltoarea asta, ei îşi fac datoria, iese ceva sau nu iese, vom vedea la urmă.

Deoarece calităţile şi amploarea muncii necesare cuiva care se dedică clasicismului, statul în arhive, la întuneric la propriu, lucrând zeci de ani uneori pentru a pune la punct o carte, o ediţie critică, sunt în primul rând neapreciate – nu doar financiar, ci şi din punctul de vedere al respectului pe care cineva în societate poate să-l mai aibă azi pentru un clasicist sau pentru un editor de manuscrise vechi.

Încă este. Dacă ar rămâne numai aşa! Vreau să vă spun, fiindcă a venit vorba, că eşti înduioşat, ca să nu spun emoţionat de-a binelea, când vezi că oamenii care lucrează în jurul tău, ca să-ţi faciliteze sarcinile, înţeleg ce faci. La biblioteci, la arhive, cei care fac fotocopii, care-ţi caută manuscrise – „mai vreau încă unul!” – care fac cu toată delicateţea, simpatia şi înţelegerea, sunt de-ai noştri. Sunt parte din acelaşi grup şi aşa a fost întotdeauna, la toate bibliotecile pe unde am fost, în toate arhivele.

Întâlnirea noastră are la bază două cărţi, una mai nouă, Călători români şi călătoriile lor în secolul al XIX-lea, și una mai veche, Lâna de aur, o carte în care de fapt faceţi o istorie a literaturii de călătorie de la noi, practic mai mult de un secol de literatură de călătorie pe care aţi structurat-o aici, aţi făcut ordine şi aţi pus-o într-o perspectivă istorică. De ce călătorii? Cu ce pasiune v-aţi îndreptat înspre literatura de călătorie, care în general, în mod cu totul nedrept, este văzută ca fiind secundară? Bine, asta venind pe preocuparea dvs. pentru cărţile populare şi de jurnale.

Fug de literatură. Bănuiesc că astea sunt lucruri pe lângă care am trecut şi le sintetizez acum într-o frază. Noi suntem o cultură şi o literatură recentă, care s-a inventat şi s-a dezvoltat târziu faţă de celelalte. Cele foarte vechi, care aproape fac corp comun sau chiar fac corp comun cu cele în limbile clasice, care le-au precedat, italiană, franceză, au alt izvor. Dar la noi teatrul şi poezia au trebuit să fie de imitaţie. Poezia, hai să zic de poezia populară, deşi omul avea conştiinţa faptului că el cântă ceva, nu spune poezii, dar proza a fost de la început, deci de la sfârşitul lui XVIII, începutul lui XIX, scrisă ca să împărtăşească ceva, în primul rând călătorii, în al doilea rând amintiri istorice personale, ale familiei, în al treilea rând relaţii care au dus la pamfletul politic, la poziţionări în societate sau în cultură, deci au trebuit să aibă un punct de plecare. 

Cel mai simplu asta a fost, şi de altfel mă amuzasem la un moment dat să scot din cele câteva nume autori care au scris până în 1848 proză, nuvele, nu mai ştiu să spun acum care dintre ei erau, şi în care dificultăţile de plasare erau ocolite în felul ăsta. Fiindcă acţiunea uneia dintre nuvelele astea de care vorbesc se petrecea la Târgovişte și începea aşa: „Călătorul care intră în Târgovişte vede de la început clopotul…”. Trebuia să ai know-how. E poate un exemplu exagerat, dar oricum la început proza noastră s-a raportat la lucruri trăite, cunoscute şi descrise pe viu.

Călătoriile au fost foarte importante până târziu, au descoperit peisaje necunoscute, senzaţii noi. Un explorator şi un om de ştiinţă ca Emil Racoviţă, care n-a scris în viaţa lui un rând de literatură – deşi tatăl lui fusese elevul lui Creangă, dar bineînţeles, astea nu se molipsesc –, devine liric, devine scriitor când descrie irizările şi spectacolul, culorile pe care le capătă banchiza, cerul spre Polul Sud. Şi atunci îţi dai seama cum se poate ajunge şi aşa.

Istoria literaturii de călătorie practic începe cu Dinicu Golescu și se ajunge la cele mai cunoscute nume, cele din interbelic, Sadoveanu, Rebreanu, Eliade, Jean Bart, Camil Petrescu, Mihail Sebastian. Aţi împărţit aceşti călători în nişte categorii care spun numai prin numele lor ce tip de călătorie au făcut şi ce tip de cărţi, de descrieri de călătorie au dat. Aveţi aşa: esteţii, exploratorii, aventurierii, savanţii, ideologii, hoinarii, gazetarii şi scriitorii. Şi abia atunci îţi dai seama în câte feluri poţi de fapt să faci literatură de călătorie.

Sigur. Se ştiu, n-am inventat nimic, dar a fost o plăcere să lucrez la cartea asta, să scriu, trecusem prin jumătate dintre ei, îi editasem, îi prefaţasem, dar unele lucruri sunt foarte tenace, au rădăcini foarte adânci. Aţi spus că am început cu Dinicu Golescu, prima parte substanţială este despre el. Eu am lansat o teorie, acum treizeci de ani. A fost citită de româniştii străini şi au fost de acord cu mine, zic de străini, fiindcă ai noştri nu ştiu cât m-au citit, dar au rămas la ideile lor.

Eu am zis aşa: Golescu a făcut călătoria în ’24, ’25, ’26, dar el era de mult, şi am adus dovezi istorice, un iluminist, un apropiat de ţăran, de interesul nu numai economic, ci şi uman al şcolilor, al spitalelor. Deci, cum începe el cu „eu am fost greşit…”, asta nu sună bine pentru cine ştie cât de cât. Şi atunci am reluat, am refăcut itinerarul, dar de fapt îţi dai seama că el întâi ţi-a povestit ce a făcut toamna, când a fost nu ştiu unde, şi după aia s-a întors înapoi de la Bratislava la Viena, ca să spună ce a făcut acolo vara. Nu era în şirul normal. Am luat şi am verificat poliţieneşte chestia asta câteva zile, şi într-adevăr, el şi-a pus pe un fir epic o serie de observaţii, toate convergând, ducând spre această idee de binefacere pentru celălalt, iluministă până la urmă: să facem noi macaroanele, să nu exportăm grâul; să ne facem autostrăzi, adică să folosim căile de apă, nu să ducem cu căruţa, să facem şcoli, să ne ocupăm de spitale, teatre, muzee, pieţe. 

Dar se vede asta, chiar şi indirect, chiar dacă intenţia lui ar fi fost să scrie o carte de călătorie, se vede preocuparea lui tot timpul pentru infrastructură, pentru mediul cultural, pentru mediul intelectual. El dă exemple, nu spune „să facem şi noi”, dar felul în care spune ce vede e de fapt o literatură de revelare a unei modernizări de care România avea nevoie.

A mai intervenit un accident. Cartea lui a fost ocultată. După ce şi-a terminat-o şi era la tipar, a fost întârziată de nişte chestii de la tipografia din Pesta, o încurcătură cu un conte ungur, nu trebuia să apară, acolo cenzura a protestat şi s-a mai întârziat. În 1828, au intrat ruşii în ţară, şi Dinicu Golescu, care stătea bine cu ei, atunci n-a mai vrut el să difuzeze cartea, pentru că spera să obţină, cum a şi obţinut în mare măsură de la ocupantul rus, de la cei care au condus ţara în perioada asta, dreptul de a scoate gazetă pentru Heliade, de a organiza şcoli, teatru şi aşa mai departe. Deci cartea a rămas uitată până în 1885, când scrie Moses Gaster despre ea – un început de studiu despre Dinicu Golescu şi carte – într-o revistă a lui Hasdeu. După aceea apar primele două părţi din studiul lui, e expulzat. Îl supărase pe Dimitrie Sturdza, marele liberal, îl contrazisese pe nu ştiu ce teorie filologică, şi Sturdza, care se pare nu ierta contrazicerile, ca orice academician, a intervenit şi a cerut expulzarea. Au fost nişte răscoale în nordul Moldovei, le-a amestecat şi l-a expulzat.

În afară de dimensiunea ideologică, iluministă a călătoriei, există practic şi dimensiunea ştiinţifică a călătoriei, pentru că avem și savanți. Pe lângă ei, și hoinari, aventurieri – ăştia sunt cel puţin la fel de interesanţi. Şi să vezi cât de departe au ajuns de fapt, în America de Sud.

Vă gândiţi la Iuliu Popper, un caz cu totul deosebit, fascinant, care a plecat la șaptesprezece ani de aici, s-a dus să facă Politehnica la Paris şi n-a mai revenit decât după ce începuse călătoriile în sud şi a făcut primele descoperiri, şi-a instalat acolo dominionul, a bătut monedă, a tipărit timbre, a murit asasinat, fără îndoială, de concurenţa locală care nu-l suporta. Era un om extrem de activ, plin de idei şi fermecător şi ca scriitor. A murit pe la treizeci și ceva de ani, într-adevăr un aventurier în sensul cel mai pur, bun al cuvântului, un descoperitor. Trebuie să ai o grăunte de aşa ceva ca să te duci la dracu-n praznic, în expediţii care se puteau termina mai degrabă rău decât bine. 

De la un moment dat, în jur de 1900, încep să facă nişte călătorii şi negustori sau industriaşi, şi unul e Bazil Assan, cel cu moara, care se gândeşte imediat: să iau răşini din India şi să duc acolo lemn pentru făcut lăzi de ambalat ceai, să plantez nu ştiu ce, şi a şi scris câteva lucruri. A murit prea tânăr, imediat după război, în 1918 sau aşa ceva. Dar avea viziune, avea bunăvoinţă.

Şi ce gândire globală de fapt, a unui comerţ şi a unei economii trans-graniţe.

Dar el spunea clar, lucruri pe care după aia le-am spus toţi, şi noi, şi comuniştii, şi imperialiştii, zicea: de ce să cumpărăm toate în două mari porturi din Europa, de la Marsilia sau de nu ştiu unde? Te duci tu şi-ţi iei de unde trebuie, la preţul şi calitatea ta. Şi începuseră să facă lucrurile astea.

Istoria dvs. a călătorilor şi călătoriilor din literatura română se opreşte prin anii ’30-’40, urmează anii ’50, în care s-a scris enorm de multă literatură de călătorie, şi ştiţi la ce mă refer, literatura de călătorie din nou ideologizată. Scriitorii trimişi să vadă realităţile socialismului în Rusia, în Cuba, în China. Foarte mulţi, aproape toţi scriitorii activi în anii ’50, au scris literatură de călătorie comunistă.

Da, sigur. Eu nu-mi explic altfel, aşa empiric şi la botul calului, scriitorul, chiar şi la noi, unde existau toate instituţiile capabile să-i capteze şi să-i nutrească cât de cât, trebuia să scrie. Or, a scrie o proză de ficţiune sau poezia-istorie a Anei Blandiana arată cum se putea scrie poezie în perioada aia, sau nu se putea, sau se putea scrie, dar nu publica, trebuiau să scrie, să aibă cărţi, ca să poată primi tainul respectiv. Ce era mai uşor decât să scrii o călătorie la Moscova, mausoleul lui Lenin, frumuseţea, construcţiile, stepa, lacul Baikal.

Sau în China, precum Călinescu, care face figura unui culegător de anecdote, pilde cu Mao. Adică Călinescu! Îţi stă mintea-n loc! Ce vremuri cumplite, nişte vremuri care să-l îngenuncheze pe Călinescu, estetic vorbind, în halul ăla.

Iertaţi-mă, faceţi comparaţie: Călinescu s-a lăsat încălecat, alţii nu. Şi nu o să dau alte exemple, sunt destule, dar îmi vine-n minte acum un martir. Sadoveanu era bun prieten şi coleg de redacţie la Însemnări ieşene cu dr. Grigore T. Popa, fiu de răzeş, de ţăran, a luat doctorat, a făcut o grămadă de lucruri minunate în meseria lui, şi literatură. În momentul în care s-au schimbat lucrurile – în 1944 a fost clar – şi Sadoveanu a înghiţit găluşca, a mâncat leopardul sau ce era şi şi-a trezit toate tendinţele de stânga, Grigore Popa a zis: „Nu!” A ţinut la Academie, cred că trebuia să ţină două sau trei conferinţe, nu ştiu dacă a apucat s-o ţină şi pe a doua, în care spunea: comunism egal fascism sau nazism, înseamnă abdicarea de la iniţiativa personală, valori. A trebuit să se ascundă, să fugă, şi a murit fugărit, nu ştiu dacă a ajuns până în ’50 în clandestinitate. Fiu de ţăran, om de stânga, care a afirmat o vedere de stânga toată viaţa, care a scris nu numai lucruri de antropologie culturală, dar şi amintiri din Primul Război Mondial, care a fost acolo, cu ţăranii de sub arme.

Vă întreb acum, privind în urmă, într-o notă cinică, evident: opera cui are în momentul ăsta de câştigat? A lui Sadoveanu şi a lui Călinescu, autori care au făcut compromisurile respective şi au trăit şi au scris, de bine, de rău, şi a rămas o operă, sau a cuiva care nu le-a făcut?

Într-un fel e dramatic, pentru că odată cu apa murdară se aruncă şi copilul. Tendinţa noastră, şi nu vorbesc numai de generaţia care vine după mine, dar şi a generaţiei mele, este de a anula tot ce a fost înainte de noi, de mine. De a privi cu asprime. E greu de spus.

Veţi citi şi literatura de călătorii a anilor ’50, din perioada stalinistă? Veți face o carte despre ea?

Am citit și am să citesc. Nu ştiu dacă voi continua, mi se pare un capitol în care am dat sau am sugerat ce am putut, acum mă ocup de altele, dar sigur, se poate face. Însă a fost de două feluri această literatură de călătorie a perioadei respective: cea care ar fi vrut să spună lucrurile pe care le vedea şi să ni le arunce în ochi şi pe care au scris-o cei care au rămas acolo, şi eventual am pus şi noi mâna pe cărţile lor, puţin. Constantin Eretescu, de pildă. Şi mai sunt doi-trei. 

Și mai sunt cei care au făcut ca profesorul Giurescu. Profesorul Giurescu, mijlociul din familie, după ce a ieşit din puşcărie, din domiciliul obligatoriu, a fost „reconsiderat”, a fost invitat şi i-au dat drumul să se ducă în SUA. A publicat o cărţulie de memorii de călătorie în care era foarte încurcat cum să spună ce-i acolo, că el nu putea să mintă, şi atunci le prezenta foarte tehnic, că femeia americană nu se ocupă de gospodărie, are cariera ei, soţul cariera lui şi ţin locul tot felul de chestii neobişnuite – de pildă laptele nu stă în sticle, stă în cutii de carton pe dinăuntru cu foiţă, şi dădea tot felul de explicaţii. Cum e cu spălătoriile publice şi tot felul de chestii de felul ăsta, fără aprecieri, fără comparaţii, dar le mai spunea. 

Sau un gen, cel mai răspândit, pe care l-au practicat mulţi, cred că şi ca să mai apară şi o carte de-a lor şi ca să mai ia un ban, în care era vorba de tot ce vrei mort de acolo, muzee în special. Dacă mergea la Paris, la Luvru; dacă mergea la Roma, Vaticanul. 

Domnule Anghelescu, despre ce carte aţi spune că a fost cartea copilăriei dvs.?

Cred că Jules Verne ar trebui să spun. Cele mai multe cărţi.

O carte anume din opera lui Jules Verne?

Sau Ocolul, sau Copiii căpitanului Grant. Dar s-ar putea ca Ocolul pământului să fie cea mai amplă. 

Despre ce carte aţi spune că v-a deschis ochii?

Nu îndrăznesc, nu văd, adică nu cred c-a fost să-mi deschidă ochii spre un orizont.

Alegeţi dvs. o carte fundamentală a formării.

N-ar fi bine pentru mine să spun, pentru că e vorba de o carte pe care am citit-o târziu şi aş muta formarea mea foarte târziu. Mă refer la cartea despre Iluminism a lui Dimitrie Popovici, de la Cluj, fiindcă e o sinteză şi de cultură, şi cu observaţii de antropologie care nu se inventase pe vremea aceea, şi de literatură, şi pe perioada care m-a interesat până la urmă. Sfârşit de secol XVIII, prima jumătate de secol XIX.

Iată o întrebare tare pentru cineva ca dvs.: ce carte clasică n-aţi citit deloc sau până la capăt?

Cred că sunt destul de multe.

Dintre cărţile citite recent, pe care aţi lua-o cu dvs. pe ipotetica insulă pustie?

Trebuie să refuz, cu toate scuzele. Eu nu citesc decât lucrurile care-mi sunt necesare în momentul respectiv.

În ce carte v-ar plăcea să trăiţi pentru o vreme?

Ăsta era un vis de copilărie, La Medeleni, în primul volum. Am citit-o în Viaţa românească, când a apărut. Adică era La bunici, foileton.

Ce scriitor din istorie aţi invita la un pahar de vin?

O să râdeţi, pe Macedonski.

De ce? I-ar şi plăcea lui Macedonski.

I-ar plăcea, tocmai, era persoana căreia îi plăcea să pozeze şi să se desfăşoare când avea măcar un personaj auditoriu. Am încă, şi am avut o mulţime de prieteni care erau obişnuiţi, nu încerca nimeni să impresioneze sau să acapareze discuţia. Dar el cred că era interesant ca purtător al ideilor.

Ce muzică preferată aţi trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Am gusturi foarte comune. Îmi place Verdi.

Dacă aţi avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele lumii, una şi una singură, care ar fi acea problemă?

Nu vreau s-o luaţi drept o glumă proastă, aş vrea să rezolv Brexitul, că mam săturat! Nu pot să deschid un ziar, străin mai ales, fără Brexit.

Domule Anghelescu, sunteţi născut şi crescut în Bucureşti. Care este locul dvs. preferat din oraşul ăsta?

Parcul Herăstrău.

Ultima întrebare, oarecum previzibilă: cu ce scriitor, dintre cei pe care i-aţi studiat, ai literaturii de călătorie, aţi fi plecat într-o călătorie şi unde?

Cu Matila Ghyka aş fi plecat. A traversat Atlanticul şi apoi Pacificul, către Indochina, s-a dus să vadă un coleg. A terminat Academia navală în Franţa şi s-a dus, şi pe vapor văzuse o tânără foarte frumoasă la clasa superioară, la clasa I, americancă, şi el era, de bine, de rău, prinţ. Şi, chit că „împrostit”, cum se zicea la noi, adică deghizat în om de rând, la clasa a III-a, îi făcea ochi dulci, şi ea s-a uitat foarte atent. Ajunşi într-un port, el coboară şi se duce să-şi viziteze prietenul şi apare americanca şi-l prezintă: „prinţul cutare”. Ea s-a înroşit şi a lăsat ochii în jos, mi-ar fi plăcut s-o văd, răzbunarea prinţului.

[martie 2019]