„Traducerile îmbogăţesc limba română”

interviu cu Marin Mălaicu-Hondrari

Marius Chivu: Bună seara! Un autor din Bistriţa, Marin Mălaicu-Hondrari. Noi am mai făcut o invitaţie acum doi-trei ani, între timp te-ai relocat, te-ai întors la Bistriţa după ani buni în care ai trăit în Bucureşti. Cum a fost să fi venit în Bucureşti şi cum e să-l fi părăsit?

Marin Mălaicu-Hondrari: Se pare că destinul meu e să am locuinţe temporare. După 5 ani în Spania, Córdoba, m-am întors la Sângeorz-Băi, unde am locuit tot vreo 5 ani, după care am venit la Bucureşti, am stat 5 ani şi acum m-am întors la Bistriţa. Bistriţa e un oraş favorabil pentru mine. Acolo am prietenii mei foarte buni, Dan Coman, John Florin Partene, Ana Dragu, Ioana Bradea e bistriţeancă, dl. Gabriel Ţărmure cu care organizăm Festivalul Internaţional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”. Deocamdată mă simt bine la Bistriţa, aştept să mi se întâmple ceva.

Ai spus favorabil. În ce fel? E mai liniştit pentru scris, îţi găseşti mai bine ritmul, vocea, timpul?

Nu, cred că mă gândeam la Gelu Naum, lui îi plăcea să spună așa, că există locuri favorabile şi locuri nefavorabile sau oameni favorabili – oameni nefavorabili. Cu tot ce înseamnă asta. În niciun caz pentru liniştea scrisului, eu nam avut niciodată problema asta cu liniştea scrisului. Pot să scriu oriunde. Mai degrabă cu momentele în care ieşi din casă, în care eşti obligat să ieşi în lume, în societate. Mi se pare mult mai puţin agresiv decât în Bucureşti, de exemplu. Iar asta chiar cred că contează pentru psihicul fiecăruia. Conduc fără să mă claxoneze nimeni, fără să mă înjure nimeni, oamenii mă lasă să ies de pe străduţe, şi nu pentru că m-ar recunoaşte. La fel ca şi în Bucureşti, şi în Bistriţa sunt un scriitor absolut necunoscut. 

Avantajele de a fi necunoscut! În cartea lui de eseuri De ce scriem, Philip Roth zice la un moment dat că e o mare satisfacţie pentru un scriitor să ocupe un loc atât de puţin important în societate, încât nimeni să nu aibă pretenţii foarte mari de la el şi să nu pună nişte responsabilităţi sociale, cetăţeneşti, civice pe umerii lui.

Da, sunt întru totul de acord cu Philip Roth şi mă bucur că ai pomenit de De ce scriem. Unul dintre prietenii noştri comuni, Matei Man, a făcut o observaţie foarte haioasă. El a zis la un moment dat: „În ultimul timp am intrat în casele a şase prieteni şi fiecare avea pe noptieră De ce scriem”. 

Tot încercând să se lămurească!

Da. Şi nu toţi erau scriitori, ci doar simpli cititori. Şi mi se pare fabulos să scoţi o carte care să ajungă în casele tuturor.

E o perioadă favorabilă pentru literatura lui Philip Roth, pentru că anul trecut, din păcate, a murit şi ştii cum se întâmplă imediat după moartea unui autor, îi creşte cota la „bursa” cititorilor. Dar e o carte extraordinară de eseuri cum avem foarte puţine scrise în literatura română, iar traduse şi mai puţin,. Legat de scriitori şi de locul unde trăiesc, urmărind biografiile scriitorilor străini, tot timpul vei vedea că ei trăiesc şi scriu în cu totul alt loc decât cel în care s-au născut şi au urmat studiile. O chestie foarte frecventă. Pe când în cazul nostru, al românilor, suntem mult mai legaţi de locul unde ne-am născut. Foarte puţini ajung la capitală.

Da, ne mişcăm foarte greu. Toate patternurile noastre sunt pe neam, ţinem de neam, de loc, nu ne vindem ţara, nu ne vindem ograda. Şi eu am trăit în Sângeorz-Băi primii 30 de ani din viaţă şi-mi amintesc că prin ’85-’86 – Dumnezeule, timpul ăsta pentru anumiţi ascultători nici nu există! – mergeam la Bistriţa şi mă întorceam în aceeaşi zi, iar seara stăteam în pat și, înainte de a adormi, mă gândeam, eram absolut uluit că în aceeaşi zi am fost până la Bistriţa şi m-am întors, mi se părea fabulos că părăsisem oraşul. Da, m-am mişcat extrem de greu din Sângeorz-Băi. Dar după ce am făcut pasul ăsta, nu am mai avut niciun fel de problemă. Acum ştiu că aş putea să trăiesc oriunde.

Dincolo de cărţi, care sunt suficiente să-ţi lărgească orizontul, ai simţit felul în care experienţa de a trăi în alte locuri ţi-a deschis cu totul mintea şi perspectiva? Nu asupra vieţii, chiar a literaturii.

Da, până atunci credeam că e suficient să citeşti. Dar e o întrebare foarte bună, pentru că, de exemplu, Córdoba, ca şi Bucureşti, m-au învăţat un soi de a mă împăca cu locul meu ca scriitor, un soi de umilinţă dacă vrei, dar extrem de benefică. M-au ajutat să mă raportez corect la ce fac, ce încerc să fac, unde mă plasez. Mi-am dat seama că niciodată nu am să pot să scriu la fel de bine ca Julio Cortázar sau Bolaño, dar asta nu are relevanţă. 

Până atunci avea cumva, sufeream sau ziceam: uite ce povestiri minunate scrie Mircea Cărtărescu în Nostaliga sau Dan Coman şi eu nu reuşeam cumva. Dar faptul că eu scriam acolo de nebun în Córdoba şi nimeni nu mă ştia făcea să-mi fie ruşine să spun că sunt scriitor pentru că eu eram un emigrant care-şi căuta de lucru, adică mă duceam acolo şi ăia mă întrebau: „Ce ştii să faci?”. „Păi sunt scriitor.” Ar fi fost aberant! Şi atunci tăceam, era ultimul lucru pe care l-aş fi spus, că mă interesează să scriu, şi făceam şi eu ce ştiam, tundeam iarba, mai tundeam un tufiş.

Ca să capeţi genul ăsta de umilinţă, nu trebuie să ajungi emigrant, e suficient să trăieşti în România. Cine se dă mare spunând că e scriitor? Ceea ce în sine e o treabă bună, pentru că nu te lasă să-ţi creşti egoul mai mult decât e cazul.

Chiar mi-am dat seama, şi cu asta încerc să-ţi răspund complet la întrebare, în literatură, cred că cel mai important lucru e să reuşim să ne raportăm corect la noi înşine şi la ceilalţi.

Şi mai e ceva: ajungi să priveşti literatura ca pe o hartă – că tot vorbeam de călătorit –, unde ai tot soiul de organizări teritoriale. Ai ţări mari, foarte mari, ţări alcătuite din insule, arhipelaguri, ai ţări foarte mici. Aşa e şi literatura, de fapt.

Da. Şi între toate ai graniţe.

Literar vorbind, fiecare îşi poate găsi locul lui, cu farmecul lui, cu importanţa, indiferent de dimensiunea literaturii lui, şi acest lucru e important. Dacă ai urmărit interviurile sau eseurile cu marii scriitori, chiar şi în cartea De ce scriem a lui Philip Roth, vei vedea întotdeauna scriitori uriaşi care admiră scriitori mici sau minori, ceea ce demonstrează că, într-adevăr, e important orice loc pe care-l ocupi, chiar dacă literatura ta e la un alt nivel decât a lui Bolaño și Cortázar. Te-ai dus şi foarte sus!

Da, sigur. Cred că nişele contează. Ca şi tine, în ultimul timp chiar m-a interesat foarte mult ce se întâmplă cu literatura română, cum încercăm să ieşim în afară, traduceri, cursuri de creative writing. Din toate astea mi-am dat seama că literaturii române chiar îi lipseşte o bază pe care să crească tocmai vârfurile. Nu avem 500 de romane poliţiste, cum au americanii, unde găseşti oricând 500 de romane poliţiste foarte bune. Sau romane gotice, horror, SF-uri ca lumea. Da, avem o mică mişcare SF, dar nu poate să susţină tot ce ar trebui. Boala noastră, a scriitorilor români, e că vrem să scriem capodopere. Asta e. Dar nu ştiu cum a apărut asta, de ce ţinem în continuare la ea, pe când ar trebui să scriem nişte cărţi frumoase, bine scrise, dacă se poate, şi cam atât.

Una dintre explicaţii este tocmai ce spuneai, că încă nu ne-am găsit locul, în al doilea rând, neocupându-ne la modul profesionist de literatură, avem puţin timp pentru o carte şi dacă scriu o carte, măcar să fie o capodoperă. 

Poate fi asta, sigur. Uite, Philip Roth a scris vreo 30 de romane, dacă nu mă înşel, dintre care 10 cu siguranţă sunt capodopere. Dar 20 sunt mai slabe, tocmai pentru că era un scriitor profesionist.

Asta zice şi Mircea Cărtărescu. El spune: „După o carte solidă, narativă, amplă, am nevoie să-mi trag şi sufletul”.

E imposibil după Orbitor să vii imediat la un an cu Solenoid. 

De asta mi se pare straniu când oamenii judecă opera unui autor care şi cărţi mai puţin bune. Şi cred că tot Mircea Cărtărescu făcea la un moment dat o analogie foarte frumoasă şi spunea că opera unui scriitor e ca un castel care are de toate: şi turnuri foarte înalte, dar şi creneluri.

Da, are şi pivniţele schingiuiţilor sau turnul în care stă prinţesa în lanţuri.

Mă întorc la experienţa asta pentru că iată, câţiva ani mai târziu după Córdoba, eşti un traducător deja profesionist de literatură de limbă spaniolă. Cum e? Acum traduci cărţi în mod regulat.

Da. Practic, trăiesc din asta. Iată că experienţa spaniolă nu doar că mi-a schimbat viziunea asupra literaturii, ci chiar mă ajută să trăiesc. După cum bine ştii, piaţa de carte de la noi e atât de mică, încât e imposibil să trăieşti din scris, din vânzarea cărţilor.

Ai putea, dacă ai produce ceva săptămânal!

Cam aşa. Din nefericire, tradusul îţi ocupă foarte mult timp, dacă vrei să dai o traducere cât de cât de calitate.

Şi mai ales dacă lucrezi la cărţi de literatură adevărată.

Da, cărţi grele, chiar şi poezie am tradus şi e foarte dificil. Iar traducătorii sunt plătiţi aşa cum sunt plătiţi, o ştie toată lumea. Dar ne mişcăm în acelaşi cerc vicios ca şi scriitorii, că un traducător în România ar putea fi puţin mai bine plătit decât e acum, dar nu foarte mult. Pentru că efectiv nu se vând cărţile. Un editor nu poate să-mi dea niciodată 15 euro pe o pagină, să spunem, care e tariful minim în Spania, pentru că ar falimenta. Ar scoate două traduceri şi ar închide prăvălia. Dar cred că tariful ar mai putea fi urcat puţin şi la noi.

Acum ai deja un portofoliu de cărţi traduse şi cărţi serioase de literatură, Bolaño, Cortázar. Cine mai e?

Vargas Llosa, Juan Gabriel Vásquez.

Toate la edituri mari şi foarte mari, Polirom, Humanitas, Art, Univers. Odată ce-ţi creşte portofoliul, nu poţi avea pretenţia la un tarif mai mare?

Ba da. Uneori poţi negocia, pentru că siguranţa negocierii sau impulsul de a negocia îţi vine tocmai pe contracte. Editurile îţi propun cărţi, „Sunteţi liber? Aţi putea traduce?”. Şi atunci când ai trei-patru contracte în spate, poţi, îţi permiţi să negociezi. Sigur, în limita bunului-simţ, repet, şi ţinând cont de situaţia pieţei de carte din România. Dar, uite, chiar am avut surpriza ca unii editori să vină ei înşişi cu propunerea de a-mi mări tariful, asta mi s-a părut foarte OK.

Cum funcţionează la tine? Primeşti comenzi, cauţi cărţi pe care le propui editurilor? Pentru că ştiu că citeşti multe cărţi în spaniolă înainte să ajungă la noi.

Da. Mi-am păstrat din Spania obişnuinţa de a citi, citesc cam ce apare, mă uit pe bloguri, citesc revistele lor de literatură şi uneori propun, foarte rar acceptă editorii ceea ce propun, sau nu ştiu eu cum să propun cărţi.

Sau ei ştiu mai bine ce ar merge pe piaţa noastră.

Exact. Deşi nu ţi se pare că e o piaţă extrem de greu de prevăzut? 

Cu cât e mai mică, cu atât e mai imprevizibilă.

Asta zic. Uite, Karl Ove Knausgard s-a vândut, pentru mine a fost neaşteptat cât de bine a mers. În schimb, nu merg alte cărţi de la care multă lume s-ar fi aşteptat să se vândă. În general, mă sună editurile şi-mi propun cărţi.

Pe de altă parte mi se pare încurajator că există pieţe ca a noastră sau ca altele, unde nu orice succes din Occident funcţionează. Asta arată că nu suntem structural la fel, n-avem aceleaşi nevoi, acelaşi ideal şi că există diferenţele astea culturale. Până la urmă ar fi straniu ca orice carte bine vândută undeva peste tot să fie şi la noi şi viceversa.

Da, ar fi o uniformizare excesivă.

Mai ales că toţi avem o formare literar-culturală diferită, uneori foarte diferită unii de alţii.

Eu mă bucur de fiecare dată când cărţi realmente foarte bune prind la public. Ultimul caz care-mi vine acum în minte e cel de la Editura Trei cu italianca Elena Ferrante. Mi se pare fabulos! Îmi amintesc cum la târg stăteau la coadă ca şi cum ea ar fi fost acolo şi ar fi dat autografe. Foarte bine.

Că tot l-ai invocat pe Juan Gabriel Vásquez, scriitorul columbian din care ai tradus două romane până acum. El zice la un moment dat că în faţa unei traduceri autorul poate să spună că din cartea lui niciun cuvânt nu-i aparţine, ceea ce e o metaforă foarte frumoasă a actului de traducere. Cum simţi că pui cuvintele tale în cărţile altora când traduci? Care e relaţia ta ca scriitor cu procesul de traducere?

Mi-a plăcut şi mie ce a zis Juan Gabriel Vásquez, chiar la Timişoara, la FILTm, în toamnă, când a fost invitat. Şi cred că are mare dreptate, pentru că, într-adevăr, niciun cuvânt din Forma ruinelor sau din Zgomotul lucrurilor în cădere, în varianta în română, nu-i aparţine. Bine, Bogotá sau nume de personaje – alea nu le-am schimbat. Am stat o clipă pe gânduri să pun Bucureşti în loc de Bogotá. Dar cred că tocmai asta face o traducere reuşită. Dacă citim să zicem următoarele cuvinte: se făcuse seară şi el a ieşit la o plimbare. Pentru fiecare dintre noi aceste cuvinte vor avea alt înţeles, vom vedea altceva, vom simţi o cu totul altă atmosferă. 

Unii dintre noi îşi vor aminti probabil de o seară anume sau de o plimbare anume, dar tocmai asta trebuie să găseşti: traducerea, corespondentul în română, care să fie pe înţelesul a cât mai mulţi cititori. Să reuşeşti să prinzi un soi de limbă română, pentru că până la urmă asta contează. La un moment dat chiar am zis într-un interviu că traducerile îmbogăţesc limba română. Unii autori sunt atât de buni, încât te obligă să îmbogăţeşti limba română. Dacă le dai la 5 traducători să traducă un fragment şi fiecare îl va traduce altfel, sigur, fără să schimbi sensul, asta e cel mai important şi poate fi o greșeală gravă într-o traducere, schimbarea sensului. Dar, în rest, trebuie să simţi cartea, să vezi ce a vrut să spună autorul, cum e personajul, cam cum ar vorbi el în română.

De fiecare dată când am tradus am avut senzaţia că întregul proces al traducerii te duce în punctul în care, odată terminată cartea, abia atunci eşti în stare să o traduci cu adevărat, pentru că abia atunci ai ajuns la cunoştinţa profundă a cărţii.

Exact. Și tu ştii asta, că scrii, e exact ca atunci când scrii şi termini povestirea, o laşi o lună şi când te întorci la ea începi să schimbi. O traducere e ca o povestire, e perfectibilă până la infinit, mereu se va putea lucra pe ea, va veni altcineva cu o idee mai OK, dar, sigur, încercăm să livrăm traduceri cât mai bune.

E un experiment pe care l-am mai invocat aici când am vorbit de traduceri, un editor care a preluat o serie de proze scurte pe care le-a dat unor mari traducători dintr-o altă limbă. La rândul lor, traducerile respective au fost date unor alţi traducători într-o altă limbă, iar după cinci traduceri a ajuns la un traducător care trebuia să traducă ce rezultase din seria asta de traduceri în limba în care fusese scrisă proza iniţial. 

E foarte mişto experimentul.

Şi uneori era şocant, pentru că la sfârşit ajungeai să citeşti o proză plină de poezie sau complet absurdă, cum nu fusese iniţial.

Un fel de „telefonul fără fir”.

Da, dar în acelaşi timp valoroasă literar. E ca şi cum ai altoi un copac şi ar creşte un copac la fel de frumos care are şi nu prea are legătură cu ce fusese, dar este un organism frumos, care face frunze, flori.

Sau după nenumărate altoiuri de la portocale ajungi la minole. 

Şi dovleac, dacă iese, nu e rău!

Da, să iasă ceva digerabil.

Ai putea să intri în Uniunea Scriitorilor ca traducător, nu ca scriitor, dacă ţi-ai dori treaba asta!

Din păcate, cred că niciun om cu mintea întreagă nu-şi mai doreşte să intre în Uniunea Scriitorilor. Spun din păcate, pentru că în Uniunea Scriitorilor chiar sunt scriitori foarte buni, chiar prieteni de-ai noştri, traducători foarte buni.

Aş vrea să vorbim și despre ecranizarea romanului tău Apropierea, făcută de Tudor Giurgiu, şi care lunile astea va intra şi în cinematografe. Titlul filmului este Parking, pentru că, după cum cititorii care au citit cartea ta ştiu, e vorba despre o parcare din Spania în care personajul principal îşi duce existenţa. Iată o altă formă de traducere, a cărţii în film, unde ai şi tu o contribuţie.

Aici cu siguranţă e portocala-dovleac. Da, a fost extrem de interesant pentru mine să lucrez la scenariu împreună cu Tudor Giurgiu. El m-a ajutat extrem de mult, a fost foarte răbdător cu mine, nu aveam niciun fel de experienţă în a scrie scenarii. Sigur, ca tot românul, mă uit la filme, dar asta e cu totul altceva. Şi mi-a plăcut mai ales că m-a obligat să-mi văd personajele în alt fel, să le pun să acţioneze cu totul altfel. De exemplu, la început, dacă în romanul Apropierea unul dintre personaje vira la stânga, să zicem, nu-l puteam face nicicum în scenariu să vireze la dreapta. Adică mi se părea ceva imposibil. 

Până când am oftat din greu şi am zis: OK, şi dacă virează la dreapta, ce? Şi a virat la dreapta şi a fost foarte bine! Şi am putut să scap de personaje. Cred că a ieşit un film bun, de care publicul din România, și nu numai, are nevoie. Nu e un film tezist. E un film cu un emigrant, da, de acord, dar ne-am ferit, atât eu, cât şi Tudor, să fim tezişti. Nu vrem să ne înscriem în niciun trend, chiar am vrut să facem un film curat, o poveste de dragoste dintre un emigrant şi o spanioloaică.

E adevărat că nu pică pe niciuna dintre abordările comune ale temei imigraţiei, pe niciunul dintre clişeele alea. Dacă vrei, în film, ca şi în cartea ta într-o foarte mare măsură, emigraţia e un element declanşator, nu o temă în sine. Ea intervine în viaţa personajelor, le modifică destinele într-un fel sau altul, dar nu e vorba despre imigraţie. E doar un element identitar acolo.

Da, sigur, există câteva mici sugestii despre cât de greu o ducea personajul sau cât de greu o poate duce un emigrant, în general. De exemplu, la un moment dat e o scenă, dar nu e băgată cu forţa, nu e cusută cu aţă albă în film: hai să vorbim despre emigranţi. E o scenă care apare şi în carte, în care personajul principal, Adrian, interpretat de Mihai Smarandache, deschide frigiderul pentru că tocmai luase banii şi-şi umpluse frigiderul de sus până jos cu mâncare, face o poză şi-i spune prietenei lui: asta vreau să i-o trimit maică-mii. Pentru că atunci când eşti emigrant primul lucru e să-ţi asiguri mâncarea. Emigrant sau student. 

Şi mai e o fază pe care vreau s-o povestesc, apare şi în carte, nu e spoiler: un patron spaniol, patronul parkingului, merge să ia bani împrumut de la emigranţi. Umblă pe la mai mulţi emigranţi români şi ăia îi dau fiecare cât pot ei, 100, 200 de euro. Lucru pe care chiar l-am trăit, chiar am mers cu şeful meu din sat în sat, eu îi ştiam pe emigranţii români din jurul Córdobei, aveam legături cu unii dintre ei, şi am adunat 1200 de euro într-o după-amiază ca să-şi poată plăti chiria la park. Mă interesa direct, că altfel nu mai aveam eu loc de muncă. Şi într-adevăr, el a fost absolut fair, după patru zile a încasat nişte bani, doar că nu avusese atunci cash.

Ai mai emigra?

Nu ştiu. Cred că am îmbătrânit puţin de atunci, din păcate.

Ai tu semnalele astea!

Da, şi dacă le-aş avea doar eu, dar sunt semnale pe care mi le dă lumea. Intru într-o încăpere şi nu se mai uită nicio fată la mine! Ăsta e deja un semnal clar.

Sau s-a schimbat media de vârstă a fetelor care se uită la tine.

Mă rog, da. Cred că într-adevăr, undeva până pe la 40 de ani poţi să te mişti mulţi, ai încă energia asta, ai forţa de a îndura destul de multe, până la urmă despre asta e vorba. Dar dacă va fi cazul, o voi face din nou. Cred că voi regăsi forţa aia.

Mă întorc puţin la film, pentru că ziceam că şi adaptarea unei cărţi în limbaj cinematografic e tot o formă de traducere, şi totodată o formă de trădare – cum ai şi explicat. Cum e? Un scriitor se îndepărtează de cartea lui odată ce-o publică, am mai vorbit chestia asta. În momentul în care apare cartea, scriitorul respectiv e deja despărţit de ea de luni bune, e o carte care se înstrăinează pe măsură ce timpul trece, pe măsură ce ea ajunge în librării şi e adjudecată de cititori. Dar cum e la un film? E o formă de înstrăinare, îmi imaginez, şi mai severă, să vezi filmul şi să ţi se pară că vag îţi aminteşte şi seamănă cu cartea ta.

Eu chiar nu am avut şi nu am nicio problemă în a schimba foarte mult dintr-o carte. Chiar m-am distrat la întâlnirea din august de la ARCEN când am vorbit despre carte şi film şi s-au şi văzut atunci primele imagini din film. Tudor a zis: „Am mari probleme că nu ştiu cum să scriu pe generic”, a zis public asta. „Dacă scriu după romanul Apropierea, o să-mi sară în cap oamenii că ce am făcut; dacă zic inspirat sau după o idee din Apropierea, ceea ce într-adevăr ar fi mai corect, pare prea puţin. Aşa că m-am gândit să scriu inspirat din viaţa şi opera lui…” Ne-am distrat toţi, îţi dai seama!

Asta e bună!

Pentru că el într-adevăr a luat şi din alte cărţi, a luat şi din povestirile mele, chiar din poeme, dar n-am avut niciodată probleme de genul ăsta. Un film nu-mi aparţine, chiar dacă e făcut după o carte de-a mea şi sunt şi coscenarist. Acolo e viziunea lui Tudor Giurgiu, nu a mea. Şi până la urmă, să fim sinceri, ar fi plictisitor şi pentru Tudor, şi pentru mine, şi pentru toată lumea să meargă pas cu pas în direcţia romanului.

Cum ar fi la sfârşitul filmului să se scrie, aşa cum se scrie despre animale, „Nicio scenă din acestă carte nu a avut de suferit în urma transformării carte-film”?

Da. Şi chiar nu sunt acest gen de scriitor. Ştiu că în general scriitorii au probleme cu ecranizările şi mulţi sunt nemulţumiţi. Dar asta cred că vine tocmai dintr-o proastă raportare, sunt alte limbaje acolo.

Nemulţumirea nu vine din ce se regăseşte din carte în film, ci dintr-o diferenţă majoră calitativă. Aici într-adevăr, orice scriitor e nemulţumit dacă filmul e prost, nu că e infidel cărţii lui.

Uite, sunt şi altfel de scriitori. Burgess, cu Portocala mecanică, era extrem de nemulţumit de ce făcuse Kubrick.

Eu cred că filmul lui Kubrick Portocala mecanică e cel mai slab film al lui!

Da, bine, dacă comparăm aşa. Dar e un film bun, totuşi.

Da, dar dacă faci paralela cu cartea, îţi dai seama că toate elementele pentru care Kubrick a fost lăudat în Portocala mecanică, violenţa şi toate nebuniile, în carte sunt mai ample. Adică el a făcut o îndulcire a romanului, culmea!

Da, şi l-a dus clar într-o altă direcţie.

Într-o zonă suportabilă, pentru că cartea este o demenţă absolută.

Da, cartea e fantastică, e foarte bună. Dar e vorba de alte limbaje, clar. Şi mi-am mai dat seama de un lucru, nu vreau să supăr pe nimeni, dar cred că scenariul nu are aproape nimic de-a face cu literatura. E cu totul şi cu totul altceva, e o specie aparte. Şi asta am învăţat-o tot datorită lui Tudor.

Pentru că scenariul netransformat în film e doar un text, un pretext.

Da. Cred că există foarte puţine scenarii pe care să le poţi citi cap-coadă şi să te entuziasmezi.

Ştii când le poţi citi cap-coadă şi te poţi entuziasma? După ce ai văzut filmul şi citeşti scenariul!

Corect. Asta da. Dar dacă nu iese pe ecran, nu are importanţă. Pe când, o piesă de teatru e literatură şi o poţi citi fără să mergi la spectacol neapărat sau fără să o vezi pe scenă.

Piesele de teatru de acum un secol, că ce se scrie astăzi ca text, ce ajunge să fie dramatizat, e mult diferit.

A trecut un secol deja de la Cehov şi de la Tennessee Williams!

Vezi? Nu eşti singurul care îmbătrâneşte. Am început discuţia în seara asta vorbind despre întoarcerea ta la Bistriţa, unde în ultimii ani s-au întâmplat foarte multe lucruri grozave literar, cultural vorbind, tocmai datorită acestui nucleu de câţiva oameni, şi i-ai numit tu, în frunte cu Gabriel Ţărmure, unul dintre managerii importanţi ai ţării, Dan Coman, Ana Dragu. Voi aţi schimbat peisajul, aţi pus Bistriţa pe hartă. Oricât de pompos ar suna, ăsta e adevărul. Și faceţi de ani de zile un festival de poezie foarte bun, poate cel mai bun de la noi, care continuă, deşi a avut nişte probleme la un moment dat, cum se întâmplă cu toate festivalurile. Cum crezi că s-a schimbat atmosfera culturală din Bistrița în anii ăştia în care a trecut prin nişte situații? Simţi că s-a mişcat prea puţin? Simţi că, dimpotrivă, e un alt oraş?

Cu siguranţă e un alt oraş. Sigur că atunci când vorbim despre cultură, ca şi despre atitudine civică, lucrurile par mereu că se mişcă prea încet. Dar ăsta e pasul culturii, pasul poeziei. Ea nu produce lucruri instant, nu le vezi, nimeni nu citeşte un poem şi gata, înfloreşte Roza lui Borges. Lucrurile trebuie să se aşeze, iar Festivalul Poeziei la Bistriţa a ajuns anul ăsta la a XI-a ediţie, tocmai asta ne-a demonstrat că trebuie să perseverezi, să nu te dai bătut din prima. Bistriţa e un oraş de 70.000-80.000 de locuitori. Cine ar fi crezut că într-un orăşel poate să aibă loc un festival internaţional de poezie? Şi chiar e internaţional!

A crescut. N-a fost internaţional de la început.

Exact! A ajuns să fie, chiar dacă la început aveam 13-14 poeţi invitaţi, iar în sală erau 40-50 de oameni. În Sinagoga din Bistriţa au loc lecturile. Acum am ajuns să avem 20 de invitaţi, dintre care 7-8 sunt străini, iar sala e neîncăpătoare la fiecare lectură. Şi e o Sinagogă mare, sunt 300 de locuri. Iată că tocmai prin perseverenţă, prin obsesia noastră pentru poezie şi cu ajutorul domnului Ţărmure, care e cu adevărat un manager foarte bun, dar care și iubeşte poezia şi pe artişti, în general, artiştii plastici şi scriitorii.

Trebuie subliniat că datorită festivalului şi faptului că el a crescut, în Bistriţa a apărut şi o editură de poezie. Când a început festivalul, editura Charmides nu exista. Acum ele sunt faţa şi reversul aceluiaşi proiect.

Da, bine că ţi-ai amintit, mulţumesc. Charmides la fel, demonstrează că o editură de nişă, care publică în special poezie, dintr-un orăşel din România, a adus în ultimii ani cele mai multe premii, cred. Nu ştiu dacă mai există vreo editură în România care să fi luat atâtea premii prin autorii ei în ultimii ani. De la Ion Mureşan, care a ras toate premiile, cum bine ştii, până la Angela Marinescu, Dan Coman cu Insectarul, cel mai recent Mina Decu cu Desprindere, care a luat Premiul pentru debut „Mihai Eminescu” şi premiul pentru „Tânărul poet” de la Bucureşti. Cred că asta e condiţia esenţială, să faci ceva de calitate şi să nu renunţi din prima. Aseară, la evenimentul la care am fost împreună, era plină sala! Adică oameni veniţi să asculte Scrisorile unor scriitori sau muzicieni. Foarte fain, tocmai pentru că nu ai renunţat din prima, ai continuat şi ţi s-a părut o idee bună.

Noi am mai vorbit despre faptul că în România încă nu e apreciată şi nu e recunoscută, lipseşte cu totul conştiinţa importanţei culturii şi a muncii în domeniul cultural. Citeam o statistică la nivelul UE cu privire la proporţia joburilor culturale în economia fiecărei ţări. Media UE este 3,8, deci practic 3,8% dintre locuitorii angajați lucrează în domeniul culturii, vârfurile fiind ţări precum Estonia, unde aproape 6% lucrează în domeniul culturii, urmat de Suedia, Slovenia, Finlanda, Marea Britanie, Țările de Jos, Belgia, România fiind pe ultimul loc cu 1,6%. Deci ai un om şi jumătate dintr-o sută care lucrează în cultură, deasupra noastră fiind bulgarii care au aproape dublu. 

Da, stăm foarte prost. 

Deci dintr-o sută de oameni unul singur se ocupă cu cultura, ceea ce e foarte straniu.

Noi încă nu am scăpat de sechelele astea, de ideile că cultura nu aduce bani. Asta e o prostie, una dintre cele mai mari tâmpenii. Iar românii încep să ştie asta, dar nu aplică în România, pentru că în ultimul timp tot mai mulţi români se duc la Luvru, se duc nu ştiu unde, se duc la concerte în străinătate.

Banii pe care românii îi cheltuiesc în străinătate sunt bani cheltuiţi în mare parte pe cultură.

Exact! Pentru că e cultura Franţei care atrage sau merg să vadă Turnul Eiffel. Frate, aia e cultură?

Ce Turn Eiffel? Sagrada Familia, sunt kilometri întregi de turişti care stau la coadă pentru ce? Pentru o capodoperă a arhitecturii.

Exact.

Dar şi la noi, dacă stai să te gândeşti, când zici Cluj, zici TIF, chiar Untold. Zici Iaşi: Filit. Zici Craiova: Festivalul Naţional de Teatru. Zici Sibiu: Astra Film Festival, Artmania. Zici Bistriţa: poezia. De fapt, identifici oraşele prin marile evenimente culturale care-i dau identitate.

Exact. Rock in Rio – când zici asta, toată lumea ştie. Sau Festivalul Berii, nu contează, orice, dar dă-ţi o identitate, şi atunci lumea va veni tocmai pentru asta. Ce are Bistriţa? Are festivalul ăla, mai are nu ştiu ce festival și atunci mergem acolo pentru asta!

În Bistriţa ar trebui să apară un monument dedicat poetului necunoscut!

La Filit a fost haios în Piaţa Unirii, la cortul Filit, unde era foarte multă lume, poeţi, public, și au trecut două doamne la vreo 50-60 de ani, iar una dintre ele zice: „Auzi, dragă, ce de lume e aici! O fi început deja pregătirile pentru Sfânta Parascheva?!”.

Mă rog, tot un fel de pelerinaj e.

Bineînţeles. Sfânta Parascheva începea peste o săptămână.

Nu ne adunăm cu toţii din toată ţara pentru pelerinajul la cortul poeziei?! Poezie când mai scrii? Că ai zis la un moment dat că poezia e la baza întregii tale literaturi şi că tu fundamental eşti un poet.

Sper, asta visăm cu toţii. Dar chiar scriu, am mai scris poeme şi sper că anul ăsta iese o altă ediţie din Apropierea, cu filmul special. Sper să public un nou roman în toamnă şi anul viitor sper să ies cu poeme.

Lucrezi şi eşti pe final cu un nou roman?

Da. 

Cât de multe ne poţi spune despre el acum?

Nu foarte multe. E un roman scris pe două voci, una dintre voci e o fată de 17 ani, sper să fi prins vocea asta, chiar mă interesează.

Ai timp să i-o dai unei adolescente s-o citească.

Da, am avut ceva feedback şi chiar valabil. Chiar mă interesează generaţia asta de tineri blamată de unii, dar care mie mi se par fabuloşi.

Toate generaţiile de tineri au fost blamate, deci nu e nimic special cu ei.

Da. Şi cumva romanul mai ţine şi de mineriade. Chiar cred că nu s-a scris suficient despre mineriade, nu s-a scris literatură despre mineriade. Pentru că dacă nu spui o poveste, lucrurile dispar.

O să pice bine, şi aşa suntem în plină jandarmerie. Un arc peste timp cu păcatul originar. 

Nu ştiu cum se face că mereu suntem într-o jandarmerie, de nu mai scăpăm. Chiar mă gândeam că România sau noi românii părem exact ca în mitul lui Sisif, tot cărăm un bolovan până la un punct, după care vine cineva şi-l dă înapoi, şi iar cineva trebuie să-l ia. Cumva, România e exact ca Sisif.

Am văzut o caricatură în The New Yorker cu Sisif care ducea bolovanul pe vârful muntelui şi sus zice: „Și acum ce?”. Îți voi pune acum întrebările chestionarului All you ca read. Despre ce carte ai spune acum că este pentru tine cartea momentului?

De ce scriem a lui Philip Roth.

Accept răspunsul. Care ar fi cartea clasică nu pe care n-ai citit-o până la capăt sau deloc, ci cea mai recitită?

Beckett, Molloy. Asta ştiu exact. Cred că în ultimii ani o citesc de fiecare dată de sărbători, în preajma sărbătorilor.

Ce ritual!

Da. Aici e simplu.

Mai e şi Molloy murind.

De fapt, Molloy. Malone murind.

Cea mai dezamăgitoare carte a unui autor pe care-l iubeşti?

Amos Oz– nu mă bag la traducere, dar are el ceva despre întuneric, Poveste despre dragoste şi întuneric. M-a dezamăgit. 

Care am înţeles că e o autobiografie mascată.

Da, cumva, dar m-a dezamăgit. Şi mai sunt. Aproape toţi marii autori au câte o astfel de carte, chiar Philip Roth, că tot l-am pomenit. Sânul, de exemplu, mie nu mi-a plăcut. 

E o nuvelă. 

Da.

Dar care ţi se pare cea mai dezamăgitoare carte a lui Bolaño?

Pista de gheaţă poate, cred că e tradusă. E un roman scurt. Sau Don DeLillo, de exemplu, Omul căzător nu mi-a plăcut foarte mult. Dar Don DeLillo are romane absolut superbe.

Chiar şi poezia lui m-a lăsat un pic indecis. Numi dau seama dacă e un poet bun.

Cred că are 50-60 de poeme foarte bune. Dar miemi place că iubea poezia şi literatura şi simţi asta, transpare din tot ce spune în poezia lui.

De la câte poeme bune în sus eşti cu adevărat poet? Cred că oricine poate nimeri cel puţin un poem bun în viaţa lui dacă se străduieşte. Dar nu cred și că un poet complet dezastruos are cel puțin un poem bun, valabil.

Fără îndoială că e aşa. Oricât de minor ar fi, tot nimereşte ceva.

Cea mai bună adaptare cinematografică a unei cărţi? Ce film nu te-a dezamăgit sau te-a dezamăgit prea puţin, raportat la carte?

The Shining după Stephen King. Mi s-a părut o adaptare extraordinară, iar Jack Nicholson face acolo un rol fabulos. Şi tot Kubrick. Şi Cenuşa Angelei, cred că şi cartea, şi filmul sunt mai puţin cunoscute.

E o biografie, o carte memorialistică.

Da. E foarte bună adaptarea.

Apropo de Kubrick şi e The Shining, ştii că Stephen King a fost încântat că tocmai Kubrick vrea să-i adapteze cartea. Pe vremea aia King nu era ce e azi şi i-a vândut adaptarea pe 1 dolar, pe care King l-a înrămat şi îl are acasă.

Foarte tare.

Ce carte recentă ai vrea să fie adaptată pentru cinema din ce ai citit recent? Să facem jocul ăsta exclusiv cu cărţi româneşti.

Recent am recitit Parohia lui Dan Coman, nu pot să spun de ce, dar chiar mă interesa, voiam să o recitesc. Cărţile Tatianei Țibuleac ar merge, punem şi Republica Moldova. E o scriitoare foarte bună. Dar, repet, un regizor – ai văzut, sunt atâtea cazuri! – vede altfel o carte şi poate să scoată ceva foarte bun dintr-o ea, chiar dacă e mediocră, simte că e ceva acolo, are un subiect şi poate să facă ceva foarte bun.

Dacă ar vrea Cristi Puiu să ecranizeze ceva din cartea mea de povestiri cred că i-aş da pe 1 leu drepturile de ecranizare.

Da, lui Cristi Puiu e normal. Dar tu chiar ai câteva povestiri bune.

Ce carte ai trimite într-o capsulă spaţială să întâlnească alte civilizaţii?

Să ne jucăm puţin: Patul lui Procust. E haios şi ca titlu, trimiţi într-o capsulă spaţială, în infinitatea universului, Patul lui Procust!

Tot ziceai mai devreme că lipsesc genurile şi subgenurile literare: în ce carte SF ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

O să fiu cumva clasic aici. În Picnic la marginea drumului a fraţilor Strugaţki. Şi tot am vorbit mult de diferenţe, le recomand tuturor admiratorilor lui Tarkovski să citească romanul, din care Tarkovski a făcut Călăuza, să vadă uriaşele diferenţe între carte şi film.

Toate astea coexistând ca o capodoperă.

Da! Exact. Fiecare se susţine, chiar nu poţi să spui că e mai bună cartea sau filmul. Sunt altceva. 

Dacă ai trimite într-o capsulă spaţială o singură carte scrisă de doi autori, ai trimite o carte de Strugaţki sau o carte de Ilf şi Petrov?

De Ilf şi Petrov, să le dăm măcar Douăsprezece scaune şi ălora în spaţiu! Continuăm cu mobilierul – Dulapul îndrăgostit a lui Emil Brumaru şi i-am rezolvat.

Şi Prânzul dezgolit a lui Burroughs. Ce carte ai obliga toţi liderii politici ai lumii s-o citească?

Stanţe burgheze a lui Bacovia.

Ai un vers anume la care te gândeşti?

Da. Nu acolo apare: „Sunt fericit, mi-am îndeplinit toate profeţiile politice”?

Bun. Deci: ia citiţi asta şi duceţi-vă acasă!

Exact. Lăsaţi-ne să trăim.

Cu ce scriitor din istorie ai pleca într-o călătorie în jurul lumii?

Cu Chateaubriand. El călătorea foarte mult şi e bine să mergi însoţit de un tip care are abilitățile astea, se pricepe. Şi chiar cu poştalion, cum o făcea el.

Mai bine cu el decât cu Jules Verne! Care n-a plecat de acasă niciodată.

Exact. El chiar pleca.

Bine, francezii au fost mari călători. Gândeşte-te la Flaubert, Rimbaud, toţi au plecat de acasă.

Şi pictorii, Gauguin. Da. Erau duşi de acasă cu toţii.

A zecea întrebare. În fanteziile tale secrete ce superputere ai?

Toate ţin de Superman. De impactul pe care l-a avut Superman în anii ’70-’80 asupra mea. În toate salvez pe cineva. Îmi salvez familia, prietenii, din astea absolut fireşti. Nu ţin deloc de literatură. Chiar pompierul erou sau ceva.

Eşti un salvator de tip romantic.

Exact, cel care scoate pisica din flăcări. Chestii din astea absolut normale.

[februarie 2019]