Marin MĂLAICU-HONDRARI

„Avem o istorie pe care trebuie să o acceptăm”

Marius CHIVU: Marin, iată o premieră. Am vorbit noi în toate felurile, numai aşa nu. Cum ţi-ai petrecut pandemia până acum? Şi unde?

Marin MĂLAICU-HONDRARI: Sunt la Bistriţa, fac ceea ce făceam şi înainte de pandemie, bănuiesc că şi tu mai mult sau mai puţin. Adică citesc, traduc mult, în continuare traduc, pentru că din fericire continuă să apară cărţi, şi încerc să mai şi scriu. Şi, bineînţeles, ca toată lumea, aştept să treacă odată nebunia asta şi să putem să funcţionăm normal în continuare.

Marin, mă gândeam că eşti într-un fel liderul unei generaţii de traducători relativ noi, din spaniolă, şi ai avut şansa să traduci deja din marii autori sud-americani şi spanioli: Cortázar, Bolaño. Cum ţi se pare noua ta ipostază de a traduce, de a fi responsabil cu intrarea în literatura română a unor autori atât de mari?

Sigur că există o anumită responsabilitate pe care fiecare traducător şi-o asumă, pentru că tu ştii foarte bine, tu însuţi eşti traducător şi ştii foarte bine că un traducător poate omorî realmente o carte, pentru un public virtual, să spunem, dacă traduce prost acea carte. Apoi, cred că traducerile au o însemnătate uriaşă într-o cultură. Nu doar că aduc date istorice despre alte lumi, despre alte ţări, dar realmente pot îmbogăţi limba în care sunt traduse. Pentru că fiecare autor are un anumit stil, o anumită topică. E o plăcere extraordinară să traduci Julio Cortázar, de exemplu, cu toate jocurile lui, şi să introduci în limba română cuvântul „cronopi”, care până la Julio Cortázar şi până la traducerea lui nu exista în limba română. Cu Patria de Fernando Aramburu cred că se întâmplă la fel. 

Asta voiam să fac, trecerea spre Fernando Aramburu, un autor foarte premiat – practic în jumătate din limbile în care s-a tradus a fost premiat. Dacă nu mă înşel, e prima dată când acest spaniol, văzut ca unul dintre cei mai importanţi scriitori prozatori spanioli contemporani, e tradus în limba română.

Nici eu nu ştiu să mai existe ceva tradus de el.

Înainte de a discuta puţin despre roman, aş vrea să vorbim despre stilul lui, pentru că am văzut critici majore aduse traducerii în engleză. Lumea se plângea că varianta în engleză făcea o defavoare romanului şi spunea că, într-adevăr, un traducător nu poate face dintr-o carte slabă o carte grozavă, dar poate face dintr-o carte grozavă una mediocră.

Exact. Aş vrea să adaug, înainte de a-ţi răspunde la întrebare, dincolo de premiile pe care le-a luat cartea, premii absolut meritate de altfel, şi faptul că în 2020 cred că s-a lansat deja, dacă nu urmează să se lanseze, un serial făcut de HBO după romanul lui Aramburu, după Patria.

El mai având o carte ecranizată.

Da. Am văzut că a apărut deja un trailer la serial. Acum, revenind la stil. Într-adevăr, asta a fost marea mea problemă, marea provocare: cursivitatea romanului. Sper că am reuşit să o prind. Eu nu am schimbat nimic, adică nu m-am ferit în interiorul aceleiaşi fraze să schimb timpurile verbale exact aşa cum face Aramburu, ba mai mult, în interiorul aceleiaşi fraze să trec de la vocea naratorului la vocea unuia dintre personaje. Pentru că ăsta e stilul lui şi tocmai asta dă cursivitate şi o plăcere imensă pentru cititor, dacă accepţi această convenţie. Odată ce o accepţi, cartea curge efectiv. 

Se citeşte uşor, în ciuda structurii ei complicate. Trebuie să spunem, pentru cei care n-au citit-o deja, că e construită sub forma a o sută douăzeci și cinci de capitole, în fiecare e vorba de un alt personaj, o altă perspectivă, un alt spaţiu temporal, un du-te-vino permanent între trecut şi prezent, între personaje.

Cum ai spune tu într-un articol din Dilema veche, e un roman polifonic, cu nouă personaje principale.

Romanul e de fapt construit precum schijele sau rămăşiţele aruncate în aer de o explozie. Pe măsură ce citeşti, romanul se încheagă şi se formează în bomba iniţială, adică se acumulează aceste rămăşiţe ca un fel de privire dinspre explozie înspre percepţia ei.

Foarte bună comparaţia, exact aşa e. În momentul în care ajungi la finalul romanului, ai o vedere panoramică asupra a ceea ce s-a întâmplat.

Abia atunci e gata să explodeze.

Da. Şi e foarte bine aşa, pentru că Patria ne vorbeşte despre nişte lucruri extrem, extrem de grave. Pe de o parte, avem mişcarea teroristă ETA din Ţara Bascilor, pe de altă parte, avem victimele acestei mişcări ETA, ETARA, cum spun bascii, dar culmea, aceste victime, în marea lor majoritate, sunt de fapt tot din Ţara Bascilor.

Asta e partea extraordinară, pentru că atentatul bascilor se produce împotriva bascilor, pentru că ei nu marşează la actele lor teroriste. Un mic industriaş practic refuză să finanţeze mişcarea ETA şi devine, dintr-o victimă a statului spaniol, o victimă a victimelor statului spaniol. El este cumva oaia neagră a satului în care trăieşte cu familia şi din care familia, după moartea lui, e obligată să plece şi se va întoarce abia când mişcarea ETA depune armele şi lucrurile încet-încet revin la normalitate, dar cu foarte multe răni deschise.

Da, e foarte exact ce ai spus. De ce cred că mişcarea ETA a fost considerată o mişcare teroristă? Pentru că a trecut dincolo de dialogul politic pentru recuperarea unui teritoriu sau pentru recuperarea unei limbi, cum ar fi limba bască, recuperarea unor drepturi, să zicem, autonomie, dacă vrei. E o mişcare teroristă pentru că are toate datele unor mişcări teroriste, funcţionează exact ca o mişcare teroristă. 

Micul industriaş din exemplul tău era basc, afacerile lui dădeau de lucru bascilor, și totuși e forţat să finanţeze mişcarea, teroriştii ETA îl obligă să le dea bani, evident pentru cumpărarea de arme, pentru pregătirea de soldaţi, pentru pregătirea atentatelor. Însă nu e doar cazul lui, al acestui mic industriaş, Txato pe numele său, au fost nenumăraţi alți industriaşi sau oameni de afaceri obligaţi să finanţeze mişcarea ETA. Unii o făceau de bunăvoie, bineînţeles, cu bună ştiinţă, dar alţii erau apolitici, adică ei îşi vedeau de viaţa lor, îşi vedeau de afacerea lor, nu erau neapărat de acord cu extrema stângă bască, pentru că cred că e important să spunem şi asta, mişcarea ETA se trage din extrema stângă bască.

Asta voiam să completez la ce spui, şi anume că, pentru a înţelege mai bine, cititorul român poate să facă o analogie foarte bună între Garda de Fier şi ETA, doar că de ideologie socialistă. Ce mi s-a părut extraordinar e că toată povestea romanului evoluează sau e controlată prin prisma a două femei. E un roman cumva al unui matriarhat care suferă de pe urma terorismului. Şi, deşi sunt foarte multe personaje, cu două familii în plan pe trei generaţii aproape, e un roman al femeilor. Terorismul aparţine bărbaţilor, dar povestea e a femeilor.

Da. Într-un interviu pe care l-am văzut cu Fernando Aramburu când traduceam cartea, el chiar explică lucrul ăsta, de ce conduc povestea cele două femei – una dintre ele Bittori, care e soţia victimei, cealaltă Miren, care e mama agresorului, mama băiatului care intră în mişcarea ETA şi e militant ETA. Pentru că se pare că într-adevăr, în Ţara Bascilor, cel puţin în anii ’80, ’90 şi cred că şi în continuare, femeile sunt cele care decid, sunt cele care „cântă”. Nu cocoşul cântă, ci găina, am putea spune, în familiile lor, bărbaţii fiind într-adevăr tăcuţi, retraşi, oameni de acţiune pe de altă parte, dar fără să vorbească foarte mult.

Personajul meu favorit, şi te-aş întreba cine ţi-a plăcut ţie, dar îmi permit să spun eu primul, este Arantxa, sora teroristului, cea care nu crede în mişcare, spune că oamenii buni nu omoară, indiferent de justificare, şi care, culmea, este cumva, aproape în termeni religioşi, pedepsită de destin, pentru că ea paralizează. Deci, practic, vocea raţiunii este paralizată. Pentru mine este de departe cel mai tragic şi cel mai puternic personaj al cărţii.

E adevărat, pentru că ea e singura din familie care are curajul să ia atitudine împotriva mişcării ETA, deşi fratele ei e în mişcare. Dacă Arantxa e cel mai îndrăgit personaj şi din punctul meu de vedere, cel mai odios mi se pare preotul, Don Serapia, cel care nu îndeamnă pe faţă la crime, dar niciodată nu le spune „nu e bine ce faceţi” celor din ETA, pe care chiar îi ajută, colaborează cu ei. Cred că în momentul în care religia îşi pierde capacitatea ei de jucător moral, acea societate în care funcţionează o asemenea religie are o mare problemă. 

Pentru că ai adus în discuţie preotul, ce m-a şocat pe mine este faptul că o victimă a unui atentat nu-şi găseşte liniştea nici după moarte. Familia trebuie s-o îngroape în alt sat, mormântul său este în continuare locul de profanare şi de alte atentate simbolice. Practic, vina unui aşa-zis obstacol în calea idealului terorist nu se termină niciodată. Până şi după moarte, victima trebuie să sufere.

Mă bucur foarte mult că ai adus vorba despre asta, pentru că, la înmormântarea lui Txato, mutat din satul natal în San Sebastián, unde s-a născut Fernando Aramburu, scriitorul plasează o frază absolut extraordinară, când fiica celui înmormântat spune: „Nici nu ştiu dacă-l îngropăm sau îl ascundem!” Deci asta spune totul. Teroarea instalată de ETA era atât de mare, încât lumea ajunsese practic să coexiste mutual. Nu mai convieţuiau, oamenii nu mai erau capabili să convieţuiască, ci doar coexistau. Toţi se prefăceau că nu aud, că nu ştiu, exact ce se întâmpla în comunism la noi, care nu realizau realitatea, de fapt. Mulţi dintre cei care trăiau în acele vremuri de teroare, anii ’50, ’60, ştiau şi cine sunt securiştii, şi cine sunt turnătorii, dar nimeni nu spunea. 

Este într-adevăr un portret subtil al fricii, al complicităţii din frică. Un alt detaliu care pe mine m-a marcat este faptul că familia ia în calcul să schimbe pe cruce, pe mormânt, data morţii, să nu fie asociată cu data atentatului. Iarăşi e tulburător acest detaliu. 

Da. E marele merit – şi cu asta cred că am putea încheia interviul tău, mulţumesc că ai citit cartea, felicitări editurii Litera că a publicat-o –, pentru că e o carte realmente importantă nu doar pentru spanioli, ci şi pentru noi, pentru că şi noi avem o istorie cu care trebuie să trăim, pe care trebuie să o acceptăm până la urmă, şi abia apoi să privim în viitor. Adică, povestea asta cu „hai să privim în viitor şi să uităm trecutul” e cu două tăişuri. Da, facem asta, dar de-abia după ce ne asumăm trecutul. Trebuie să ne asumăm comunismul, revoluţia, mineriadele şi toate guvernele greşite de până acum.

De altfel, e un laitmotiv în roman, şi anume faptul că personajele refuză să uite. 

Exact. Abia după ce-ţi asumi istoria, poţi funcţiona ca un popor, cred. Deci, abia atunci vom trece de la a coexista la convieţuire, realmente, la a ne ajuta unii pe alţii, la a ne vedea ca pe un popor care are o direcţie şi ştie încotro se îndreaptă. Şi marea majoritate vrea binele acelui popor, să spunem. Încă un lucru vreau să mai adaug, extrem de important ca scriitor, pentru scrierea romanului. Aramburu a avut grijă să nu fie nici de partea victimelor, nici de partea agresorilor. Asta mi s-a părut o mare, mare realizare. Îşi tratează toate personajele echidistant şi încearcă să le găsească explicaţii pentru gesturile lor.

februarie 2021