„Îmi place să fac lucrurile pe muchie“

interviu cu MARIA MANOLESCU

Marius CHIVU: Sunt nouă ani scurși între cele 2 cărți, Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift, apărută în 2010 la Cartea Românească, și Vânători-culegători, la Polirom. Ce ai făcut în acești ani?

Maria MANOLESCU: Am făcut și n-am făcut multe lucruri. Cred că la un moment dat am suferit și de un blocaj creativ. Am avut o depresie prepartum – întâi am avut depresia și după aia am făcut un copil. Apoi au fost niște ani în care am simțit nevoia să stau cu Tudor, să mă bucur un pic de primii lui ani și el de mine. Am scris câteva piese de teatru între timp. De altfel, Vânători-culegători a fost mai întâi o piesă de teatru, care se regăsește în roman. Dar și la romanul acesta am scris vreo patru ani.

Știu cum e. Dar voiam să îmi spui povestea cu noul tău rol, de mamă, care a intervenit între cele două romane.

A fost o binecuvântare și mă bucur că vorbim despre asta, pentru că și în carte e vorba despre maternitate și despre toate întrebările și nesiguranțele legate de maternitate. Ne-am dorit foarte mult, dar am avut noroc. Eu cu bărbatul meu, Teo, suntem de foarte mult timp împreună și am trecut prin foarte multe, prin crize, prin împăcări, și la un moment dat ne-am acordat, am început să creștem. Mă simt foarte norocoasă, mi-e și frică că nu știi niciodată când se poate întâmpla ceva.

Are și un nume fobia asta, când ești prea fericit, încât se duce totul.

Sunt convinsă. Realism, probabil. La un moment dat ne-a venit amândurora ideea asta că parcă ne-am plafonat și simțeam că trebuie să ne ducem relația mai departe, s-a potrivit și cu o nevoie naturală de a avea un copil. Spre norocul nostru, ne-a venit ideea în același timp și cred că din cauza sau datorită acestui lucru mi s-a părut mai ușor. Pentru că se tot spune clișeul ăsta, dar e și adevărat că un copil pune la încercare foarte multe lucruri dintr-o relație și așa e, pentru că e foarte greu, e obositor. Scoate niște lucruri din tine când nu te aștepți, adică crezi că ai trecut niște etape, că ai sărit niște hopuri, și te încearcă în momente foarte stranii. Am fost surprinsă că Tudor mă încerca. Citeam o carte de povești pentru copii și era vorba despre o ursoaică și puiul ei. Și la un moment dat el vorbea despre clipa în care ea va muri. 

Mama mea a murit când eram foarte mică și e ceva ce întotdeauna mi s-a părut că poți stăpâni într-o discuție cu cineva, că eram tot timpul obișnuită să vorbesc despre asta, chiar să și provoc. Era un fel de strategie. I-am citit povestea asta și m-am pus să-i mai citesc încă o dată. A simțit că am vrut să trec foarte repede și i-am mai citit-o o dată. Băi, și nu știu, m-a simțit, sunt foarte periculoși copii, simt imediat slăbiciunile. M-a pus să repet până când am început să plâng în hohote. Cred că niciodată n-am plâns așa. Da, sunt periculoși copiii și simt toate vulnerabilitățile, și din părinții lor, și din cuplu, și e greu. Dar în același timp e foarte mișto, Tudor m-a ajutat să mă cunosc în feluri în care niciun adult n-ar putea vreodată.

Legat de copii și părinți, am fost surprins să îmi dau seama că sunt niște lucruri care se repetă în romanele tale, și anume băiatul în Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift, o fată în Vânătorii-culegători, crescuți amândoi fără tată. Iată o temă recurentă în personajul tău care e orfan de tată. E ceva inconștient sau deliberat ai ales această identitate pentru personajele tale?

Îmi place să fac lucrurile pe muchie. Da, sunt orfană de mamă, dar am crescut și fără tată. Am fost crescută de bunici, dar ascunzând, adică punând aceste personaje orfane de tată mi se pare că reușesc un fel de distanțare, care mă ajută să văd mai limpede.

Ești familiară cu tema și din cauza asta o folosești? Crezi că ai un inside pe care altcineva nu îl are, în sensul în care un scriitor, la un moment dat, își arogă o zonă de expertiză asupra vieții?

Într-un fel, da, îmi este și familiară, dar cred că dacă aș simți să scriu despre tema asta dintr-un alt motiv și aș încerca s-o fac cu onestitate, la fel de bine aș scrie. E o carte foarte frumoasă, Durerea e o făptură înaripată. Am citit și al doilea roman, Lanny, care e foarte frumos, cu un băiat foarte special. Știu că el e orfan de mamă și are un moment foarte frumos în primul roman, ăsta cu durerea, în care povestește, m-a emoționat foarte tare, despre el și fratele lui. Parcă așa e, povestesc ei că au aflat că mama a murit și în clipa aia s-au întrebat de ce nu e plin de pompieri, de ce nu e plin de salvatori, de ce nu e tot vibe-ul ăla de film cu salvatori. Povestind momentul ăla, înțelegi că e ceva ce a trăit. Da, e un sentiment pe care cred că poți să-l trăiești și pierzând pe cineva. Cred că poți să-ți pierzi mama și la fel de bine să empatizezi. Nu cred că ai nevoie de legitimitatea asta de a scrie doar despre lucruri pe care le-ai trăit.

Pentru cine nu știe despre ce carte e vorba…

Max Porter.

Max Porter, da. E tradusă la noi de Mihaela Buruiană, la Editura Trei, Durerea e o făptură înaripată. Foarte bună traducerea titlului, care e destul de complicat în engleză.

Grief is the Thing with Feathers.

Să ne întoarcem la romanul tău. Am intrat deja direct în problematica lui, e vorba de o tânără de 30 de ani, care e prinsă într-un foc încrucișat pentru că se trezește că are un crash pentru un tânăr actor. În același timp, relația cu prietenul ei, cu care e împreună de 7 ani, pare să-și fi pierdut din strălucire și din entuziasm. N-are o relație tocmai apropiată nici cu mama ei, lucrează într-o agenție de publicitate, unde nu prea își mai găsește motivația, de unde probabil și pasiunea ei pentru scris. Se întâmplă mai multe lucruri în jurul femeii ăsteia, totul pe fundalul unor vremuri pe care noi înșine le-am trăit în ultimii ani, pentru că sunt niște mărci ale prezentului acolo pe care tu le pui – fenomenul #metoo, perioada imediat de după Colectiv, începutul protestelor #Rezist. Te-ai gândit să fie un fel de român specific timpurilor în care trăim, atât de ancorat în realitate?

Da, asta a fost intenția mea. Dar am început să scriu acest roman cu puțin înainte de începerea protestelor, doar că m-am întins cu el foarte mult și lucrurile s-au schimbat în mod spectaculos în timp ce cartea era sub tipar, ceea ce mă bucură foarte tare. N-am vrut să fie despre asta. Am vrut ca toate crizele acestor personaje să fie ancorate în realitatea noastră, de care se leagă aceste crize, pentru că până și conflictele astea dintre generații își găsesc ecoul în situația politică de acum și cea din momentul în care am început să scriu romanul, iar toate lucrurile astea mi se par legate. Mă fascinează toate constelațiile astea care își pun amprenta asupra destinului, asupra relațiilor noastre.

Și în romanul precedent erau niște scandaluri în jurul unor acte artistice de atunci care se regăseau în personajul tău. E o poetică a ta să ai tot timpul niște cârlige recognoscibile în realitatea din jur?

Nu știu. Printre multe altele, sufăr și de „sindromul impostorului“. Și când spui așa, încerc să am privirea asta. Atunci când scriu, încerc să găsesc o temă pe care o găsesc în mine, în viața mea, în relațiile cu cei din jur, dar care să se ducă și mai departe în societate. Deocamdată, mi-am găsit un loc, mă interesează foarte mult aceste conflicte dintre generații, mă fascinează de ce nu ne înțelegem cu ai noștri. Discuțiile astea despre cum ar trebui să fie arta, despre ce povești sunt relevante, ce povești ar trebui să ne spunem sunt un fel de altă dimensiune, un alt strat al aerului dintre noi și dintre generații și mă interesează să văd cum se văd lucrurile și acolo.

Mai ales acum, când aceast acest conflict între generații a fost și acutizat politic. În ultimii ani au fost tot felul de alegeri în care ne-am trezit cu toții pe baricade diferite de cele ale părinților noștri și a existat un fel de aruncare a vinii unii pe ceilalți.

Da, mi-a fost greu, dar am luat-o foarte personal și am încercat să fac pace, iar într-un moment foarte dramatic am scris o piesă numai despre asta, care m-a ajutat. Asta îmi place la scris și e interesant, să duc conflictul ăsta și în discuțiile despre artă, care uneori sunt mult prea habotnice. Pentru mine, scrisul e un loc în care poți să îți dai voie să greșești, să te răzgândești, să te întorci asupra unui lucru pe care îl credeai adevărat. Când am început să scriu piesa asta, era micul nostru centenar – este despre o bunică cu nostalgii legionare, care împlinește 100 de ani, vine toată familia și se văd oglindite relațiile dintre toți.

Ca în Sieranevada.

Cumva. Am început să scriu piesa asta fiind înverșunată, dar și într-un moment foarte dramatic, în care bunica mea se ducea. Până când am terminat de scris piesa, am reușit să mă echilibrez un pic, să fac un fel de pace în mine. Apropo de poetică. Cred că am niște întrebări la care nu găsesc răspuns și în procesul de scriere al unei piese sau în aceste cărți, punându-mi întrebări, fiind atentă la povești care seamănă cu tema, ceva din mine se mai ostoiește. Cred că niciodată până la capăt, adică nu mi s-a întâmplat să termin ceva și să zic gata, am rezolvat, m-am vindecat, dar încerc să-mi ostoiesc niște întrebări.

„A ostoi“ – iată un cuvânt din fondul lexical vechi. Ai un personaj în cartea asta, un personaj dintr-o carte din carte care are o pasiune din a recupera cuvintele vechi pe care le postează apoi pe Facebook.

Mă simt foarte vinovată față de acest personaj. În general, țin foarte mult să am nuanțe la toate vârstele în cazul personajelor mele. Ăsta mi se pare un personaj în cea mai mare măsură nedreptățit, dar la sfârșit am încercat să-i fac dreptate. O să mă gândesc la personajul ăsta. Cred că o să mă mai întorc la el pentru că simt că l-am nedreptățit.

Vorbeam de poetică. Până și la nivelul construcției sunt niște lucruri pe care le-am observat în cărțile tale, și anume că textul e relativ impur. În interiorul romanelor folosești alte tipuri de texte, alte registre stilistice, alte genuri. În Vânători- culegători ai două piese de teatru, dintre care una nici nu e terminată, ai câteva poeme, și mai ales ai secvențe în registre stilistice diferite, vise povestite, mici pilde ca niște basme, scene realiste, istorii de familie. Pare un roman compozit din acest punct de vedere, personajul se ficționalizează pe sine în propria ficțiune, dacă e să ne ridicăm deasupra cărții. Cum ai gândit toate straturile astea, au venit de la sine, le-ai construit ulterior?

În cazul cărții de față, ca și în cazul celeilalte, a fost o întâmplare, în sensul că am scris prima dată piesa Vânători-culegători, pe care am considerat-o terminată, am ținut-o vreme, dar nu s-a legat nimic cu ea în teatru. E o piesă foarte stranie, au citit-o mulți oameni în care am încredere și mi s-a părut o chestie foarte interesantă. A apreciat-o foarte multă lume, nu vreau să fac spoiler, are un final într-un fel abrupt și neașteptat. Lumea e foarte polarizată vizavi de acest final și am observat că e o piesă la care rezonează mai ales oamenii care iubesc literatura. Mulți dintre oamenii de teatru iubesc literatura, dar mulți dramaturgi consideră că textul de teatru e făcut pentru scenă și că el trăiește doar pe scenă. Textul ăsta e foarte legat de dragostea pentru teatru, un omagiu adus unei piese pe care o iubesc foarte mult și asumat – Cui i-e frică de Virginia Woolf. Mi s-a părut că totuși piesa asta mă trage spre literatură mai mult, spre proză. Am pus-o deoparte și am început să scriu acest roman, doar că am vrut să fie romanul unei despărțiri, al unui eșec, pentru că asta mă interesa. 

În continuare mă interesează întrebarea asta: de unde ne luăm modele de iubire exemplare, pe cine întrebăm când nu știm ce să facem în cuplu? Când am început să scriu cartea, nu îmi era foarte clară nici biografia, nu știam ce vreau să facă personajul și la un moment dat mi-am adus aminte de Vânători-culegători, mi s-a părut că ceva din piesă seamănă cu gustul în care începusem romanul. M-a amuzat foarte tare să montez. La un moment dat, mi-am dorit să devin regizoare de teatru, dar n-am reușit, mi s-a părut că nu mi se potrivește, și lumea mă întreabă adeseori: „Dar te-ai gândit să-ți montezi vreodată textele?“. Nu mă gândesc, pentru că simt că nu sunt încă pregătită să fac asta. Dar punând piesa, montând-o în acest roman, mi s-a părut că asta fac, că-mi montez singură piesa, iar atunci m-am bucurat foarte mult. Punerea în abis a venit înainte și am construit ce se întâmplă, dar a fost o întâmplare. Mi-ar fi plăcut să fi proiectat lucrurile așa.

Zici că ideea a fost aceea de a scrie un roman despre despărțire. Firește că el a rezultat mult mai complex, pentru că sunt mai multe povești acolo. Pe coperta a patra a cărții, Iulia Popovici descrie cartea ca și cum personajul tău feminin Petra ar fi un fel de protagonistă în cheia unui feminism, tocmai pentru că e nesuferită și că nu simte nevoia de a face copii. Spune la un moment dat că maternitatea pare kitch-oasă pentru că îi transformă pe toți în ceva ce vor să pară că sunt, dar în realitate nu sunt.

Personajul spune, nu Iulia.

Personajul, da, lucru care m-a uimit, pentru că m-am regăsit în Petra.

Mă bucur.

Cred că e mai degrabă un exponent al unei generații, și nu un exponent al unui nou tip de feminitate sau al unui feminism.

Nu. Ceea ce m-a surprins când am citit prima dată prezentarea Iuliei și a început să îmi placă foarte tare a fost cuvântul „antipatică“, ea spunea că Petra e o protagonisă antipatică și, chiar dacă evident că nu m-am pus cu totul în Petra, ajungi să te identifici cu personajele, am luat-o personal. Aoleu, așa mă vede lumea, sunt antipatică? După care am înțeles ce a vrut să zică și atât de bine m-am simțit, că a fost o foarte mare ușurare. Pentru că da, gândindu-mă la ce am vrut să fac, am vrut să am un personaj feminin care are și umbre, care este și antipatică, care îi judecă pe ceilalți, care face judecăți greșite, care se pripește, care e egoistă, dar care are și lucruri mișto.

Mă regăsesc în sensul în care ea încearcă să se regăsească, nu se mai simte confortabil în diversele ei ipostaze. Ori asta o simțim cu toții, fie că suntem bărbați sau femei. Nu o văd ca pe apanajul unui tip de feminitate.

Nu am văzut, până la urmă, o chestie de curaj în acel „antipatică“, mi s-a părut că e o presiune, mai ales pe femei. Am lucrat la un spectacol foarte interesant despre depresie, cu Cinty Ionescu, o artistă foarte mișto, și ea a făcut niște interviuri legate de depresie, a suferit un episod de depresie – puteți să vedeți pe net documentarele, interviurile pe care le-a făcut. Cred că se cheamă „Fața ascunsă a depresiei“. Am văzut multe interviuri cu persoanele care au suferit de depresie. Ce m-a impresionat că că foarte multe dintre femei spuneau asta, într-un fel sau altul, femei cu educație diferită, cu firi diferite: „Când eram mică, a fost o presiune foarte mare pe mine să fiu bună la școală, să mă conformez regulilor, să fiu plăcută, să fiu fată bună“. Și toate simțeau presiunea de atunci ca fiind la originea depresiei de acum.

În general, creștem cu tot felul de presiuni asupra noastră. Dacă ai dat exemplele astea din partea unei fete, să-ți spun eu cum e la băieți. E aceeași luptă, trebuie să fii foarte bun. Imaginează-ți cum e să fii depășit de fete la învățătură, trebuie să te pricepi la diverse lucruri, să fii sportiv. Apoi, pe măsură ce crești, să ai un job foarte bun, să câștigi bani, să poți să conduci, să fii un șofer foarte bun, să iei decizii foarte bune, să fii foarte priceput în casă la toate chestiunile care țin de instalații.

Și să fii bun la gătit.

Da, exact, mi se pare că distribuția presiunilor asupra bărbaților și a femeilor din partea societății sau a familiei este cel puțin echitabilă. În romanul ăsta, într-adevăr, Petra simte presiunea din partea mamei de a deveni la rândul ei mamă, așa cum eu și alți bărbați resimt din partea propriei familii presiunea de a se înmulți, de a procrea, de a duce numele mai departe. Toată lumea trăiește cu presiunea de a-și face o familie după o anumită vârstă, din partea familiei, care, firește, are niște valori mai convenționale, tradiționale, zi-le cum vrei.

E clar că toți avem presiuni care țin de foarte multe detalii și accidente. E important să vorbim despre ele, mi se pare foarte tare că eu cu bărbatul meu putem să vorbim despre lucrurile astea de față cu copilul nostru într-un fel în care părinții noștri nu și-au permis. Chiar sunt curioasă dacă tu ai resimțit presiunea asta de a fi plăcut, că bărbații trebuie să fie puternici, toate clișeele astea de gen pe care părinții noștri, din păcate, ni le-au cultivat, de putere, de competiție. La fetele e asta, să fii plăcută.

Eu am crescut cu această presiune nu din partea societății, ci din partea mamei, care, fiind croitoreasă și care îmi făcea haine tot timpul, îmi spunea că trebuie să fiu ordonat, îmbrăcat frumos, apretat, asortat și așa mai departe. Și când crești așa, la un moment dat, chiar dacă presiunea nu mai există ca atare, deja ești formatat.

Dar să știi că te-a ajutat, că ești unul dintre cei mai eleganți scriitori români.

Da, până la urmă a dat roade. Unde dai și unde crapă.

Cred că întotdeauna rănile astea pe care ni le amintim ne și ajută cumva.

Firește că e o presiune, și eu merg pe stradă și văd revistele pentru femei, văd reclamele. Într-un fel funcționează greșit și asupra bărbaților, pentru că începem și noi să vrem în viața noastră genul acela de femei care sunt niște ficțiuni, deci ne afectează pe toți.

Eu știu o poveste cu două gemene – uneia i s-a spus că e foarte frumoasă tot timpul, toată copilăria, și celeilalte că e foarte deșteaptă. Știi într-adevăr au crescut foarte diferit, adică din copilărie.

Ele fiind fizic identice? Pare un experiment.

Experimente făcute pe copii, dar toți facem experimente pe copiii noștri. Îmi e foarte frică de asta.

Maria, încerc să fac trecerea un pic dinspre roman spre dramaturgie, în măsura în care, cum spuneai, sunt două piese de teatru, una terminată, una începută în acest roman, piese pe care le scrie protagonista ta în același timp. Fiind o începătoare, trebuie să aibă sprijinul, acordul și încurajarea Marelui Regizor. E ceva cu care te-ai confruntat, ți s-a părut că a fost sau că e în continuare mediul teatral un mediu patriarhal, predominant masculin, poate chiar misogin?

În primul rând, să explic asta cu Marele Regizor, la mine e și o chestie freudiană, cred, pentru că tatăl meu e regizor de teatru. Îmi aduc aminte când venea la noi – el locuia în București –, am imaginea asta a unui bărbat important, care este Marele Regizor, care fumează, întrucât fuma enorm – din fericire, s-a lăsat, și eu la fel – și toată lumea, inclusiv la școală, era foarte emoționată, mai ales profesoarele, când venea tata, domnul regizor. Și am crescut în acest cult al Marelui Regizor, care era tata, deci e și o distanțare autoironică. Dar în teatrul românesc e problema asta a regizorului, care este un fel de dictator. Acum sunt foarte multe mișcări și teatre independente, foarte multe echipe de oameni foarte mișto care încearcă să lucreze altfel și să exploreze. Dar în timpul comunismului, pentru că nici nu exista posibilitatea asta de experiment foarte mult în dramaturgie, știm cu toții cum era cenzura. Un regizor își putea arăta valoarea reinterpretând în moduri cât mai originale marii clasici. Și atunci regizorul era cel care dădea toată valoarea unui spectacol, valoare de creație. Și cred că în teatrul românesc încă se mai simte treaba asta, regizorul încă e mult mai puternic. 

La Londra nu se întâmplă așa, acolo dramaturgii sunt foarte respectați, există foarte multe programe în rezidențe. Dar ușor-ușor și la noi au început să circule lucrurile și sunt foarte multe teatre independente și echipe de oameni tineri, oameni care individual duc o muncă foarte importantă. Mi se pare foarte tare că la noi chiar proiectul ăsta de a descoperi dramaturgie contemporană și de a o încuraja a pornit dinspre niște regizori. Eu am debutat pe vremea concursului „dramAcum“, era un concurs și un proiect pus pe roate de niște tineri regizori de teatru – Geanina Cărbunariu, Radu Apostol, Andreea Vălean, Alex Berceanu și Ana Mărgineanu. Ei au început un fel de revoluție în teatru, concursuri de dramaturgie, rezidențe de dramaturgie, au lucrat îndeaproape cu dramaturgul și mi se pare foarte tare că revoluția a început chiar de la regizori, dintre care, într-adevăr, unii și scriau. Geanina își scrie singură majoritatea spectacolelor. Lucrurile se schimbă în bine. Multă lume se plânge de misoginism. Nu pot să dau exemple foarte multe, am și trăit așa o vreme foarte retrasă. Sunt multe inegalități. Cred că societatea română se reflectă și în lumea teatrului.

Săptămâna trecută ai luat un premiu. Ce fel de premiu? Nu sunt foarte pregătit pe zona de dramaturgie, așa că te las pe tine.

Am luat-o un premiu pentru dramaturgie oferit de Scena.ro în cadrul proiectului Premiile „Sofia Nădejde“ pentru literatură scrisă de femei. A fost a doua ediție a acestor premii și a fost foarte mișto evenimentul, pentru că chiar Elena Vlădăreanu, care se ocupă de el, zice că ușor-ușor și-ar dori să se transforme într-un microfestival. Mi-a plăcut foarte mult că toate nominalizate de la fiecare categorie au citit din texte și a fost o atmosferă foarte bună, de oameni care își citesc cu bucurie textul și oameni care ascultă. Revista Scena.ro, una dintre cele mai interesante, care are și o platformă online curajoasă, a decis să ofere un premiu pentru dramaturgie feminină. Sunt foarte bucuroasă și onorată că l-am primit, mai ales că Cristina Modreanu de la Scena.ro m-a descris ca fiind foarte discretă. A zis că „Maria nu vorbește pentru ea, așa că ne-am decis să vorbim noi pentru eaׅ“. M-am bucurat, dar mă simt și obligată.

Văd că insiști cu teatrul. Te-ai înscris și la un doctorat. Despre ce e vorba?

M-am înscris la un doctorat la Târgu Mureș, la Alina Nelega, singurul dramaturg din România care e conducător de doctorat și care de foarte mult timp e un mentor pentru dramaturgi. Ea se ocupă și de un master de scriere dramatic. Și aș vrea să mă ocup mai mult de mine și să învăț un pic. Iubesc teatrul foarte mult. Îmi place foarte mult să scriu pentru teatru, îmi place să văd teatru și îmi place că mă simt și mai la mine acasă în teatru decât în literatură, pentru că eu cred că am o nevoie aproape compulsivă de a urma reguli. Îmi plac foarte mult structurile. Îmi place să scriu cu o structură, să înod fire, îmi place munca asta de construcție, care cred că uneori în literatură poate să strice foarte mult dacă e făcută cu prea multă obstinație. Încă simt nevoia să învăț. 

Când am fost la rezidența de dramaturgie de la Royal Court Theatre, era un dramaturg foarte mișto, Simon Stephen, o vedetă la ei. E un tip super, foarte talentat și foarte frumos, ca un zeu al dramaturgiei. Și îmi povestea cum i se comisionase în tinerețe o piesă de către Royal Court și i-au respins-o. El a scris-o, era foarte mândru de ea și a fost respins pe motiv că scrie prea bine. Și a zis „cum adică scriu prea bine, știu că scriu prea bine, sunt genial“. Directorul artistic al teatrului i-a zis „nu, te fură dialogul, ești foarte talentat și nu ai structură. Se vede că n-ai structură“. Și el și-a propus atunci ca timp de 10 ani să scrie după structură, adică înainte de fiecare lucru pe care îl face să-și facă foarte bine o schiță și 10 ani a scris așa, după care și-a dat voie să se manifeste mai liber, să uite regulile alea. Eu simt că încă sunt în acești 10 ani. Vreau să învăț, adică sunt o mică tocilară a structurii dramatice.

În ce fel ai evalua scrisul de teatru în ceea ce te privește, în ce măsură simți că s-a schimbat felul în care scrii teatru sau în care vezi lucrurile?

Cred că am mai mult curaj să scriu despre teme personale, tind să scriu într-un fel puțin mai conștient. În continuare mă interesează foarte mult structura și piesele mele încă au o structură destul de clasică. Am nevoia asta care cred că vine din copilărie. Îmi plac poveștile și îmi place să regăsesc structura asta a basmului și într-o piesă. Cred că ce s-a schimbat e că încerc să folosesc, să-mi pun temele personale puțin mai conștient decât o făceam înainte și mă interesează foarte mult zona asta, apropo de vocea scriitorului și a dramaturgului, cum să-ți folosești materialul personal într-un fel care să fie sănătos, și pentru tine, și pentru ceilalți, într-un mod cât mai conștient.

Ți se pare totuși experiența de a scrie roman mai personală decât cea de a scrie teatru?

E mult mai personală și mi se pare și mult mai dificilă. La romanul ăsta a fost foarte greu să găsesc o voce. M-am chinuit foarte mult cu începutul pentru că îmi suna foarte ciudat. Mi se părea că nu e vocea mea, am vrut să scriu la persoana întâi. Simțeam nevoia.

Bine când n-ai făcut-o.

Știu, și nu am reușit, mi se părea că nu reușesc să intru într-o voce care să sune ca fiind vocea mea de povestitoare. În teatru n-am problema asta, tot timpul mă ascund în spatele diferitelor măști, e mult mai simplu. Acolo e greu din alte puncte, dar e mai ușor să te ascunzi. Aici asta mi-a fost foarte greu, să mi se pară că îmi curge povestea. Într-un fel, da, ești mai expus, m-am simțit mai expusă.

O întrebare clasică care se pune acelor scriitorilor care scriu deopotrivă proză scurtă și roman: în ce măsură, atunci când au un subiect, știu către care dintre cele două genuri să meargă? La tine cum e, când ai un subiect pornești de la el, vrei să scrii o piesă de teatru sau ai un subiect și te gândești ce s-ar potrivii? Mai puțin în Vânători-culegători, unde ai le ai pe amândouă.

Mă simt mai mult dramaturgă decât prozatoare, mă simt și mai legitimată, apropo de sindromul impostorului, pentru că lucrez mai mult în sensul ăsta și îmi place să mă joc cu regulile astea. Am simt că e craftul meu. Cuvântul în engleză playwriter se scrie cu dublu w, înseamnă constructori, de fapt, writer.

Meșteșugar.

Da, și mie îmi place chestia asta, uneori mă simt ca acei oameni care stau și fac miniaturi de corăbii într-o sticlă. Mă simt mai acasă aici. Romane am scris mult mai puțin și simt că le scriu atunci când simt nevoia să iau o pauză sau să mă așez un pic, să schimb ritmul.

M-aș întoarce puțin la roman. Încerc să-mi amintesc acum dacă am mai citit vreo scenă de o asemenea amploare, în roman în mod cert nu, cea care se întâmplă în 2 Mai. Cartea ta debutează cu o scenă din 2 Mai și bună parte din ea rămâne pe parcursul celor două-trei zile. E Vama Veche, dar începe și se termină în 2 Mai. La un moment dat personajul tău spune „băi, dar nici 2 Mai nu mai are vibeul de altădată, și 2 Mai se schimbă“. În plus, am descoperit amândoi că proprietarul restaurantului de la Micul Golf nu mai e nici el, a murit recent – culmea, tu ai o scenă cu un înecat.

Mi-a părut foarte rău să aflu, e o coincidență. După foarte mult timp, doar anul trecut n-am fost la 2 Mai și am aflat după aia. Îmi pare foarte rău. Mi s-a părut ușor creepy, nu știu dacă pot să-i zic coincidență, dar mi s-a strâns inima. Știi de ce? 2 Mai un loc pe care îl iubesc foarte mult, în care merg de când eram tânără și de care se leagă multe veri din viața mea, iar când am scris scena asta cu înecatul, mi s-a strâns inima, de aia am și pus-o un pic mai la jumătate în 2 Mai, m-am gândit că într-un fel murdăresc, mi s-a părut că fac ceva, că împietez locul ăla și de aia l-am și dus un pic mai departe. Când am aflat ce s-a întâmplat, m-am tulburat un pic.

Îți doreai neapărat să ai plasamentul ăsta în 2 Mai sau s-a nimerit să se potrivească cu povestea ieșirii în patru a personajelor tale?

Amândouă, mi s-a părut un decor bun și e și un loc care mi-a fost drag mult timp, într-un fel m-a ajutat să mă gândesc la el. Mă simt acasă acolo și mi-a fost ușor să scriu.

Ziceai că atunci când scriai romanul abia începeau protestele, care, până când romanul s-a terminat, au avansat foarte mult. Mi se pare că asta ajută foarte bine romanului tău, că el se termină când încep protestele – e o scenă foarte faină de final. Te gândești la o piesă de teatru care să fie în stradă în vremea protestelor?

Nu știu, nu m-am gândit la asta. Știu că l-am un moment dat am fost în Turcia și am cunoscut niște oameni de teatru, înainte de Erdoğan, care povesteau că fac genul ăsta de teatru. Eu nu sunt foarte spontană și am nevoie să treacă timp, pentru că mi se pare că ar fi avut sens mai ales atunci. Nu știu acum, vorbești de o piesă care să surprindă acum un pic din energia de atunci a străzii.

Energia, iar când zic energie, poate să însemne orice – furie frustrare, dezamăgire, doliu.

Și care să se întâmple în stradă, nu?

În vremea protestelor. Dragostea în vremea protestelor, habar n-am, ceva de genul ăsta.

Păi cumva am scris asta, dar nu atât de direct, adică spiritul acelui conflict, că în teatru conflictul e cel mai important lucru. Conflictul ăla l-am folosit din plin în piesa asta care se cheamă Micul nostru centenar. Care nu are, într-adevăr, niciun protestatar în ea, e tot un fel de protest în familie, am simțit să o aduc în familie, pentru că lucrurile rezolvate în stradă au altă energie, care mie nu mi se pare teatrală, conflictul ]n stradă e atunci când dau cu gaze jandarmi. M-a interesat mai mult în teatru conflictul ăsta din familie, teatrul e un laborator foarte bun în care poți să desfaci conflictele și mai interesat asta, cum se vede între generații.

Iubitul Petrei scapă pe puțin să nu fie una dintre victimele de la Colectiv. Aproape toți oamenii pe care îi cunosc cunosc pe cineva care ori a fost acolo, ori era cât pe ce să fie acolo, ori are legătură foarte strânsă cu cineva care a fost acolo. De ce ai legat asta de Colectiv, de ce l-ai dus atât de aproape pe personaj, care e legătura ta cu Colectiv, a fost una personală sau ți se părea că se potrivește în contextul romanului?

Sunt două lucruri separate, adică cunosc pe cineva care a pierdut pe cineva, dar dincolo de asta m-a afectat ca pe noi toți, e o rană care încă e deschisă. Era ceva foarte aproape de toată criza asta prin care trec personajele, pe de o parte, și pe de altă parte, este în roman o replică foarte rea pe care ea i-o spune lui și am auzit povestea, e o poveste adevărată, care i s-a întâmplat cuiva și m-a șocat foarte mult. Nu vreau să dezvolt.

Pe de altă parte, șeful personajului tău care lucrează într-o agenție de publicitate îi spune la un moment dat, când ea are ideea de a face o campanie caritabilă pentru cei de la Colectiv, „știi, e cam devreme, e prea devreme acum să folosești episodul ăsta“. Aș extinde întrebarea asta la literatură și te întreb pentru că eu însumi m-am confruntat cu această dilemă morală: e prea devreme să scrie cineva despre Colectiv, în condițiile în care poate nici n-a fost afectat în mod direct, cum suntem noi?

Habar n-am. Și eu mi-am pus întrebarea asta, cât și când am făcut eu acele referințe. Sigur, am scris foarte puțin, m-am apropiat cu frică, dar am simțit să le las acolo ca pe niște mementouri. Știu că există un spectacol de teatru, 153 parcă se cheamă, de Ioana Păun și Svetlana Cârstean. Sunt convinsă că și-au pus toate întrebările astea, sunt convinsă că s-au apropiat de temă și de subiect foarte mult. Știu că am luat foarte multe mărturii de la cei implicați. Cred că e bine să ne confruntăm cu întrebările astea, adică teama, genul ăsta de judecată categorică – nu e momentul acum – nu știu dacă e productiv, e riscant să te apropii de un subiect atât de dureros, dar în același timp cred că ne face bine.

La americani, cred că după primul an de la 11 Septembrie au început să apară romanele. Însă într-o cultură ca a lor, să zicem, „speculară“ artistică a unei astfel de de tragedii pare mai natural decât la noi.

Depinde până la urmă de onestitatea cu care te apropii de subiectul ăla și de buna credință.

Despre ce carte ai spune că a fost cartea copilăriei tale?

Aventurile lui Habarnam.

Știi că s-a reeditat?

Cum să nu? I-o recitesc copilului meu.

Cât mai are până când va începe să citească singur?

Asta mă întreb și eu cu mare nerăbdare, încerc să nu-l forțez, să nu devină o chestie neplăcută. Văd că nici el nu e foarte harnic, dar începe să fie curios și mi se pare un lucru bun.

Cine ți-a citit când erai mică?

Sinceră să fiu, nu-mi aduc aminte să-mi fi citit cineva. Bunica mea îmi spunea foarte multe povești, inventa foarte multe povești, îmi spunea seara la culcare, dar de citit nu-mi aduc aminte decât că eu citeam un pic mai târziu.

Despre ce carte ai spune că ți-a deschis ochii?

Iată-mă mi-a plăcut foarte mult. Apropo de cuplu, mi s-a părut că are un curaj foarte mare să vorbească despre lucruri personale.

Jonathan Safran Foer. E cartea unui divorț.

Știu, că mi-a deschis ochii, nu știu de ce. Mă gândesc la cărți care m-au impresionat foarte mult, la ce am descoperit sau ce m-a impresionat foarte mult. Știi cine mai pot să zic că mi-a deschis ochii? Îmi place foarte mult George Saunders și deși mi-a plăcut foarte mult și Lincoln între vieți și m-a emoționat foarte tare, mai ales că am un copil mic și văd altfel toată povestea aia, dar din Zece decembrie… Nu credeam că mai pot descoperi moduri atât de noi și de tranzit.

Volumul de proză scurtă a apărut la noi la Black Button Books, într-o traducere foarte bună, a lui Radu Șorop, dacă nu mă înșel.

Mi-a deschis ochii, în sensul că parcă mi-a deschis o nouă dimensiune a povestitului. Mi se pare că e o lume foarte specială, și conceptuală, și senzorială, m-a impresionat.

Dintre cărțile citite recent, pe care ai lua-o pe o insulă pustie?

Rătăcitorii.

Olga Tokarczuk.

Dar apropo de călătorii, eu sunt sedentară, îmi place acasă, mă simt bine acasă, sunt exact opusul. Cred că mi-ar plăcea ca pe o insulă pustie să nu uit să mi se facă poftă din când în când să încerc să mai și plec de pe ea.

Care e cartea clasică necitită sau necitită până la capăt?

O, sunt o grămadă, din păcate. Moby Dick n-am citit deloc și e pe listă.

Ai rămas în zona insulei. În ce carte ți-ar plăcea să trăiești pentru o vreme? Sau am putea să zicem în ce piesă de teatru ți-ar plăcea să trăiești?

Apropo de aceste Premii „Sofia Nădejde“, am fost cu scriitoarele și am avut niște lecturi în licee. Am fost la Caragiale și la un moment dat una dintre fete ne-a întrebat de ce toate cărțile sunt doar despre nefericire și despre probleme. De ce nu se scriu cărți despre oameni fericiți? Asta mă gândeam, în ce carte mi-ar plăcea? Mi-ar plăcea să fie una în care să pot fi fericită. Mi-a plăcut Ierbar foarte mult, al lui Andrei Doșa, și cred că e o carte în care aș putea să trăiesc, e ceva foarte cald, e o empatie foarte specială pe care o are. Cred că am și un fel de nostalgie a tinereții și a ieșirilor cu prietenii pe care nu mi le mai pot permite ca pe vremuri. Cred că o vreme mi-ar plăcea să trăiesc în gașca aia.

Cu ce scriitori din istorie ți-ar plăcea să bei un pahar cu vin?

Cu Ibsen, fără niciun dubiu. Multe. Mă fascinează. L-am redescoperit recent, deși se montează foarte mult.

N-a scris el Stâlpii societății? Era o piesă la radio pe care o auzeam când eram mic.

Nora, O casă de păpuși. E revendicat acum și de feminism. El a fost un super progresist, puțină lume știe asta – și un precursor al psihologiei abisale, adică Freud, Jung, Adler, toți oamenii ăștia de fapt au și luat concepte din Ipsen. Citindu-i piesele și văzându-i spectacolele, recunosc acolo lucruri foarte subtile, observații foarte fine despre oameni pe care îi cunosc. Asta mi se pare foarte tare, că tipul ăsta care a scris la 1800 și ceva, Nora a fost scrisă în 1879, a scris despre niște oameni pe care îi știu foarte bine, i-a prins atât de bine. Îmi mai place la el chestia asta care mă interesează și pe mine să mă uit în același timp înăuntru și în afară, adică să mă uit în mine, să scriu despre mine, dar în același timp să mă racordez la teme care ard. Simt că am multe de învățat de la omul ăsta, e fascinant. Vă recomand să beți un pahar de vin cu el.

Ce muzică ai trimite într-o capsulă spațială pentru a întâlni alte civilizații?

Mi-a rămas o nostalgie pentru Kurt Cobain, o nostalgie infantilă și cred că ar fi meritat să trăiască mai mult, așa că i-aș da o viață într-un alt spațiu, o viață nouă.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv una dintre toate problemele omenirii, una și una singură, care ar fi aceea?

Ura. Știi bancul ăla cu ura? Pe vremea comunismului, o manifestație, și toată lumea striga „Ura!, Ura!“. Cineva nu striga și, fiind întrebat, a zis „La mine ura e în suflet“.

Care e locul preferat din București?

Parcul Circului. Mi se pare că se și leagă de copilăria lui Tudor și de plimbările noastre acolo. E un loc foarte iubit, are o comunitate foarte unită, care de fiecare dată când se întâmplă câte o porcărie acolo protestează, e un loc foarte frumos, are un lac frumos, cu nuferi, cu lotuși egipteni, o mică oază.

E vreo piesă din istoria teatrului pe care ți-ar plăcea într-o zi să o rescrii sub forma unui roman?

Medeea, m-am și gândit la asta. Mi se pare că Euripide e un alt mare curajos și mă fascinează. Mă fascinează treaba asta cu umbrele femeilor, meschinăriile lor, vulnerabilitățile lor foarte dureroase. M-am gândit că aș rescrie Medeea.

[noiembrie 2019]