„Nu mai trăiesc cu frica neîmplinirilor“

interviu cu Dan Teodorovici

Marius CHIVU: Lucian, ai venit la Târgul de carte Bookfest pentru a lansa un nou volum, Cel care cheamă câinii se cheamă, apare în colecţia Fiction Limited, deşi nu este propriu-zis un roman, o să ne spui tu mai exact despre ce e vorba. Am să încep cu un citat. Spui: „Nu e deloc cartea pe care mi-aş fi dorit să scriu”, şi pentru a-ţi fi ţie mai uşor, o să spun că e o carte scrisă vreme de şase luni, timp în care ai urmat un tratament de chimioterapie, devenind un fel de carte care te-a însoţit cumva într-o perioadă mai dificilă. Ce a fost mai dificil, boala sau cartea?

Dan TEODOROVICI: Nu ştiu. Aş începe neapărat prin a te corecta, să spun că n-au fost şase luni, ci numai cinci luni și jumătate. Nu ştiu ce a fost mai dificil, cartea m-a ajutat foarte mult în perioada respectivă, pentru că am putut să mă gândesc la cu totul altceva decât la tratamentul pe care-l făceam. Am putut să aştept de fiecare dată să treacă mai repede cele trei-cinci zile cu gândul la carte, ce o să scriu din nou în următoarele capitole, aşa încât mi-a folosit foarte mult în acel moment cartea. După care nu mia mai folosit, dar am scăpat-o la editură. În momentul de faţă n-am altceva de făcut decât s-o promovez şi să dau ochii cu publicul. Şi spun chiar aşa, „să dau ochii”, pentru că am destule reţineri acum, e o vorbă care-mi scoate anumite intimităţi în public. Nu m-am gândit la asta înainte, nu ştiu cum, prin ce procedeu al minţii, am reuşit să evit să mă gândesc la asta, dar îmi pare rău acum că n-am făcut-o din timp.

Ca să fac şi eu o glumă proastă, decât să fii dator tu popii, mai bine dai ochii cu publicul acum.

Da, în mod cert asta, dar dincolo de toate, în momentul în care am scris-o, era doar un text pe care-l voiam scris acolo, ţi-am explicat din ce motive. În momentul în care textul se strânge şi e pus între două coperte, lucrurile se schimbă categoric.

E interesant cum boala te disciplinează, pentru că aşa pare, marcându-ţi strict timpul tratamentului, timpul scrisului, a imprimat o anume cadenţă şi o anume obligativitate, o datorie faţă de carte.

Dincolo de toate, boala a reuşit să mă facă în sfârşit să observ culoarea pereţilor casei mele. Niciodată n-am ştiut ce culoare au, când mă întreba cineva, dacă mă întreba.

Şi ce culoare au?

Un pic spre maroniu, nu ştiu cum să-i zic, bej, ceva de genul ăsta. Eu nu mă pricep deloc la culori, întotdeauna am dat-o în bară cu răspunsul la întrebarea asta. Putem extinde de aici, pentru că am probleme cu soţia, care explodează după o săptămână şi spune: am aşteptat în fiecare zi să observi că sunt totuşi roşcată acum, după ce am fost blondă atâta timp. Cum nu observi lucrul ăsta? Asta ţine de mine până la urmă, şi nu ştiu cum pot să mă numesc prozator având atâta atenţie la detalii.

Asta voiam să zic: cum eşti tu prozator când nu vezi lucrurile din jur? Spuneai că e greu acum să dai ochii cu publicul, pentru că în general e straniu când îţi apare o carte şi te întâlneşti cu cititorii, cu atât mai mult când e o carte atât de personală, pentru că, deşi apare în colecţia Fiction Limited, e o carte de non-ficţiune, un exerciţiu de jurnal şi confesiune, amintiri mai vechi, întâmplări noi. N-a trebuit să inventezi nimic.

Aici ar fi mult de vorbit. Cartea în sine are câteva pasaje în care naratorul, să spun aşa, se tot miră de cum realitatea înlocuieşte pas cu pas ficţiunea şi vine exact pe structura pe care o are el în minte. N-are rost să vorbesc despre narator acum, o să vorbesc chiar despre mine. 

Vorbim despre pacient.

Da, despre pacient. S-au întâmplat multe lucruri pe care nu le aşteptam, nu mi le puteam imagina, dar au venit în sprijinul cărţii mele. Aici e şi micul joc pe care-l fac, pentru că am tot spus-o cumva, am sugerat în carte, că n-am avut deloc nevoie de ficţiune. Dar, de fapt, până la urmă, aşa cum se spune deseori că toate cărţile sunt autobiografice, la fel pot vorbi eu despre cartea asta ca fiind una sută la sută ficţiune. Pentru că realitatea s-a transformat cumva în perioada asta într-o ficţiune care mi-a folosit sută la sută. Adică tot ce s-a  întâmplat în cele cinci-şase luni, toate lucrurile astea au venit şi s-au pus într-o matrice foarte convenabilă mie pentru carte. Aşa că eu m-am detaşat cumva, cel puţin la momentul scrierii, şi am scris cartea asta ca pe una de ficţiune. N-am scris-o neapărat ca să defulez acolo, nam scris-o ca să mă ajut pe mine însumi, am constatat ulterior cât de mult m-a ajutat, am scris-o pur şi simplu pentru că întâmplările din jur mă obligau. 

Când scrii un roman de ficţiune, până la urmă aşa se întâmplă: porneşti cu o structură – am pornit cu o structură şi la cartea asta, mi-am imaginat de la bun început, iată ficţiunea, că mă voi vindeca la sfârşit. N-am avut nicio clipă o altă structură în minte, ştiam că voi termina cu momentul în care, în urma unui control, voi constata că boala mea e în remisie totală. Aşa s-a întâmplat până la urmă, mi-am construit structura în felul ăsta. E ficţiune, pentru că aşa am pornit la drum. Iar toate lucrurile care s-au adunat, şi aici făceam paralela cu ficţiunea, au venit aşa cum vin într-un roman de ficţiune: te duci şi le cauţi. Eu am căutat ieşind pe balcon, de exemplu, în unele momente, lucrurile de care aveam nevoie. Şi au venit. Te duci, le cauţi, le găseşti şi le aduni în cartea ta. Până la urmă, mă simt foarte aproape de ficţiune, chiar dacă vorbeşte despre realitatea mea.

Ştii de ce aş zice eu că nu e ficţiune? Pentru că are happy-end.

Aici am avut o mare problemă la un moment dat, m-am jucat cu mine însumi, eram undeva prin a doua treime a cărţii şi-mi spuneam – acum sunt destul de blând faţă de mine spunând că m-am jucat, dar am fost destul de amărât o perioadă gândindu-mă: cartea asta va avea totuşi happy-end. Or, eu nu sunt obişnuit să scriu în felul ăsta.

Şi nici nu puteai schimba finalul.

Şi nici nu puteam schimba finalul şi m-am tot gândit, să spunem doar aşa, cum ar fi celălalt final? 

Lucian, spuneam în cronica pe care am făcut-o cărţii în Dilema veche că e un substitut de carte. Nefiind o carte plănuită totuşi, o carte pe care să ţi-o fi dorit, ea s-a transformat într-o carte datorită sau din cauza circumstanţelor. E ca o formă de digresiune. Cum ţi se pare?

Dacă ai scris tu în cronică, n-o să spun că mi se pare altfel. Am să fac o corectură: da, aşa mi se pare şi mie. Cum spuneam de la bun început, eu n-am gândit-o neapărat iniţial ca pe o carte. Acum fac o mărturisire, apare undeva prin primul sau al doilea capitol o frază prin care-mi asum inclusiv publicarea cărţii, mărturisirea e că am pus-o acolo undeva spre sfârşitul cărţii, am revenit asupra primelor capitole, pentru că eu iniţial nu mă gândeam la cartea asta că va fi o carte, ci pur şi simplu că va fi ceva despre care voi gândi la momentul potrivit dacă merită sau nu să fie publicată. Cum am spus, în loc să gândesc, eu am trimis-o unor oameni, unor prieteni, critici, care miau spus imediat: public-o neapărat! Nu ai niciun motiv de ezitare! Şi atunci nam avut niciun motiv de ezitare. După care au început ezitările, bineînţeles, dar era mult prea târziu să fac ceva. 

Să nu se înţeleagă acum că regret c-am publicat-o. Regret că sunt în situaţia în care, promovându-mi cartea pe care ei o privesc cumva separat de mine, sunt nevoit să vorbesc foarte mult şi despre mine. Şi nu neapărat că regret, e o situaţie inconfortabilă pe care nu am prevăzut-o aşa cum trebuia, pentru că altfel poate ştiam ce să răspund la unele întrebări. Poate nu aveam un moment penibil ca la prima lansare a cărţii, în Cluj, unde mam dus, i-am ascultat pe oameni vorbind, pe cei invitaţi, Ruxandra Cesereanu şi cu Alin Braga, şi mi s-a părut deodată că lucrurile se întâmplă cumva total în exteriorul meu, nu înţelegeam de ce mă aflu acolo, ce caut eu în faţa atâtor oameni şi ce le vorbesc eu oamenilor. Deşi îmi pregătisem un soi de discurs înainte, o structură de idei. Şi transpirat complet, tremurând, cu nişte emoţii ca la debut, am reuşit să îngaim ceva de genul „bună ziua, vă mulţumesc că aţi venit aici, nu prea ştiu ce să vă spun despre cartea asta, dar vă mulţumesc că sunteţi prezenţi aici şi încă o dată, n-am foarte multe idei, dar ţin să vă mulţumesc din tot sufletul”. Cam ăsta a fost tot discursul meu, mi-am pierdut orice fel de idee.

Pentru cei care n-au citit cartea, trebuie să spunem că nu e un ghid sau ceva gen „cum să treci bine de boală” sau de momente dificile, de altfel e o carte lipsită de patologia bolii, nu intră în prea multe detalii, personajul tău nu îndeplineşte nici măcar clasicele praguri psihologice prin care cineva trece în astfel de situaţii, de la nedumerire la furie, la teamă. Eşti un bolnav atipic în carte cumva, pentru că ea e foarte stăpânită şi e chiar senină la un moment dat. Nu te-ai martirizat, nu sunt lamentouri, nu e o carte melodramatică. 

Hai să spun ceva în cazul ăsta, pentru că oamenii observă – şi iarăşi mă simt jenat – lucrul ăsta ca şi cum ar fi ieşit din comun. Nu e deloc ieşit din comun. Oamenii pe care i-am întâlnit, toţi bolnavi, unii în situaţii mai grave decât a mea, erau oameni care în mod normal, conştientizând ce li se întâmplă, nar mai fi avut foarte mari motive de speranţe. Există banalitatea asta, chiar eu vorbesc în carte despre banalitate, dar am observat-o la toţi ceilalţi. Îşi trăiesc absolut normal boala până la capăt. Sigur că au momente proaste, dar tu, în normalitatea ta sănătoasă, n-ai momente mai puţin bune? Bun, se aglomerează nişte momente într-o perioadă de timp, dar în rest trăieşti perfect normal, fiind bolnav în acelaşi timp. O dată că mi se pare exagerat să vii cu intimitatea ta, a bolii, public, dar în al doilea rând am cunoscut foarte mulţi oameni care nici nu vorbesc despre boala lor, nici nu vor să arate în niciun fel că sunt bolnavi – şi nu neapărat dintr-o încăpăţânare sau din eroism, ci pur şi simplu nu vor ca ceilalţi să le amintească permanent că sunt bolnavi. Privirile celorlalţi deranjează.

E la mijloc şi o superstiţie, atâta timp cât nu rosteşti, nu există. E un întreg vocabular al eufemismelor. Uite, nici noi – suntem în a doua parte a emisiunii şi nam spus cuvântul. Deşi lumea-l ştie sau îl bănuieşte. E o superstiţie pe de o parte, o formă, dar în acelaşi timp e şi jena de compasiune. Unii bolnavi caută compasiunea, o cerşesc, dar alţii nu.

O caută la cei foarte apropiaţi, cred. Spuneam şi în carte, de ce ar trebui să scriu altceva decât ceea ce a fost? Pentru că mi s-a zis uneori, mi-a zis-o chiar un fost bolnav de cancer – hai să spunem numele bolii – „tu te eroizezi puţin aici”, a simţit el lucrul ăsta, „de ce n-ai vorbit totuşi despre cât de dramatică e boala asta?”. Şi i-am explicat că din primul moment nu am simţit-o în felul ăsta. Din momentul în care am auzit, mi s-a transmis, deci asta spun cât se poate de sincer, prin telefon mi s-a comunicat pentru că am insistat eu foarte mult. Voia să vină prietena noastră din Cluj, care m-a ajutat foarte mult şi care e personaj al cărţii, nu voia să-mi spună decât faţă-n faţă. Eu am sunat-o şi am insistat totuşi, pentru că am simţit că ceva e în neregulă. Mi-a zis până la urmă. N-am avut un moment de cumpănă, n-a fost un moment în care am luat-o ca pe o lovitură, mă şi aşteptam cumva ca ăsta să fie răspunsul, dar răspunsul a fost ceva care a intrat în firescul lui. Oamenii se comportă foarte diferit. Nu e vorba de niciun soi de eroizare din partea unora, nu e vorba nici de slăbiciune din partea altora. Ţine strict de modul în care te raportezi tu la situaţia în care te afli.

E o formă de eroism în lupta în sine şi poţi să priveşti totuşi cu seninătate eroismul celui care nu se lasă dărâmat de situaţie, dar şi al celui care dramatizează, însă până la urmă trece cu bine. Oricum ai da-o, e un set de idei sau de comportamente, de atitudini care sunt întotdeauna luate în calcul în situaţiile-limită de boală.

Atunci să spun altfel: eu n-am simţit niciodată că este o situaţie-limită. N-am fost un bolnav serios, ba chiar la un moment dat asta era problema mea, pentru că nu am simţit niciodată efectele bolii în sine. Stadiul meu nu era neapărat incipient, era stadiul II, dar era un stadiu care permitea tratamentul înainte de a simţi efectele bolii, care încep să fie simțite din stadiul III. Eu am simţit doar efectele tratamentului, foarte puternic, dar numai ale tratamentului, nu şi ale bolii. Aşa că pe mine m-a chinuit însănătoşirea, nu boala în sine. Din fericire, până la urmă, ştiam foarte bine că tratamentul trebuie urmat, n-am avut nici urmă de ezitare. La un moment dat au fost nişte momente mai dificile, ca să fiu sincer până la capăt, pe la jumătatea tratamentului, dar n-am luat în calcul faptul că aş putea renunţa la el, ci pur şi simplu a fost un moment de slăbiciune şi atât. 

Lucian, spui în carte undeva: „nu am mai multă tristeţe în mine decât înainte”, şi cum ziceam, asta se şi vede. E foarte multă observaţie şi mai puţină introspecţie poate decât s-ar fi aşteptat cineva, iar în locul disperărilor pe care cineva le-ar putea aştepta sunt mai degrabă nişte „amărăciuni”, le spui tu, ăsta ar fi cuvântul. Ce m-a amuzat, şi aş vrea să dezvolţi aici, e că spui undeva: boala ţi-a oferit luni întregi de linişte. Şi pare un paradox.

Nu e nicidecum un paradox, pentru că imediat după ce m-am reîntors – eu aş fi avut în principiu un an de linişte, conform medicilor, care chiar au insistat să-mi fac până la capăt concediul medical –, am regretat până în urmă cu vreo trei săptămâni că n-am ascultat sfatul lor, pentru că a urmat şi radioterapia cu alte efecte, dar astea nu apar în carte, pentru că am terminat cartea în momentul în care mi-am încheiat şi chimioterapia. 

Când am revenit la muncă, lucrurile au devenit mult mai complicate decât în perioada aceea. Stăteam, mă uitam pe pereţi – cum ţi-am spus pe la început –, jucam „Clash of Clans”, că tot apare în carte, aşa că n-o să neg lucrul ăsta, citeam în unele perioade. Dar cu cititul era un pic mai dificil.

Asta voiam să te întreb. Te aşteptai să fi citit mai mult decât să fi scris.

Da, numai că-mi permiteam să citesc vreo cinci-şase zile între două şedinţe de chimioterapie, în rest nu. Şi nu înţelegeam de ce, pentru că mă puteam juca pe telefon sau puteam scrie la computer, dar mi se făcea rău dacă citeam. Probabil pentru că privirea îţi alunecă mai repede pe pagină sau nu-mi dau seama de ce.

Pentru că cititul e un act mult mai complex decât restul.

Posibil şi asta. Până la urmă, aşa s-au dus lunile astea, stând, odihnindu-mă foarte mult, fiindu-mi din când în când şi rău, ieşind pe balcon, fumând, o să spun şi lucrul ăsta, pe care nu e bine să-l spun. Apropo de asta, mie mulţi oameni vin şimi spun şi astăzi, mulţi cititori, „n-ai renunţat la fumat? Pentru că în carte…”. Eu am scris în carte pentru că-mi era ruşine că fumez în continuare şi atunci am vrut să evit tocmai întrebările astea. Adică să ştie oamenii din carte că nu m-am lăsat de fumat în perioada asta.

Ce s-a schimbat totuşi în viaţa ta?

Aici cred, sper din tot sufletul să se fi schimbat anumite lucruri, pentru că e foarte greu să-mi dau eu seama astăzi ce s-a schimbat decisiv. Am întâlnit în schimb nişte oameni nemaipomeniţi pe care în alte ocazii n-aş fi avut ocazia să-i observ ca fiind aşa cum sunt, probabil.

Cum ar fi soţia ta.

Cum ar fi soţia mea, sigur că da. Soţia mea nu ştiu dacă n-aş fi avut ocazia, pentru că am avut totuşi mai bine de douăzeci de ani ocazia asta, dar în această perioadă mi-a arătat foarte multe lucruri noi, foarte multă empatie, foarte mult sprijin pe care l-am simţit altfel. Şi copiii mei la fel. Dincolo de asta, nişte oameni pe care i-am cunoscut în perioada asta, nişte oameni fenomenali, nu găsesc epitete pentru a spune exact ceea ce simt, pentru că simt într-adevăr enorm faţă de oamenii ăştia, de la prietena din Cluj care m-a ajutat enorm în toată perioada până la diverşi medici. 

Sper ca oamenii ăştia să mă fi ajutat pe mine să privesc altfel lucrurile în continuare, să-mi fi dat mai multă empatie, habar n-am dacă am adunat ceva mai multă empatie în mine, cred că aveam şi înainte oareşice rezerve de genul ăsta, dar îmi doresc să mă ridic undeva la nivelul admiraţiei pe care o port oamenilor respectivi. Am acordat o mult mai mare atenţie celorlalţi în perioada asta, i-am observat mult mai bine şi asta sper să mă fi schimbat în bine. Altceva nu ştiu ce să-ţi spun, că-i greu să-ţi dai seama ce se întâmplă împrejurul tău, cât de mult s-a schimbat el şi cât de mult te-ai schimbat tu în raport cu el.

Dacă-mi permiţi, aş aduce un exemplu personal. Când eu însumi am trecut printr-o situaţie dificilă, nu cu mine, ci cu unul dintre părinţii mei, am observat, şi era de domeniul evidenţei, că s-au schimbat foarte mult în ceea ce mă priveşte: felul în care mă raportez la literatură, mi s-au schimbat aproape peste noapte gusturile, interesele pentru anumite teme, şi cititul şi scrisul au fost influenţate de momentul dificil prin care am trecut. Cumva am privit altfel literatura, am luat-o mai în dramatic, mai în serios.

E mult mai greu să treci prin aşa ceva fiind alături de cineva.

Poate, nu mi-am pus problema dacă asta e diferenţa. 

E mult mai dificil, mi s-a întâmplat şi mie, cu mama mea, bunica, bunicul, oameni la care ţineam enorm, bunica şi bunicul pentru că m-au crescut, am trecut prin asemenea momente şi ştiu ce spun. Chiar e mult mai dificil pentru celălalt, e mult mai dificil să ai pe cineva drag, pe cineva apropiat într-o situaţie-limită şi să nu poţi face nimic altceva decât să-i fii alături aşa cum ştii, pentru că de multe ori nici nu ştii foarte bine cum să fii alături acelui om. 

Lucrurile astea te duc undeva într-o anume profunzime, pentru că îţi pui foarte multe întrebări faţă de tine însuţi, de comportamentul tău, îţi pui întrebări cum poţi fi de folos celuilalt, şi mai ales cunoşti foarte multe sentimente atât de diferite în raport cu omul foarte apropiat ţie. Când treci tu printr-o asemenea boală, nu ştiu dacă se schimbă neapărat ceva decisiv în interiorul tău. Eu tot spun nu ştiu, pentru că nu-mi dau seama. Chiar numi dau seama. E prea devreme să văd ce s-a schimbat, cum s-a schimbat şi cum m-a influenţat. 

Când te întreb asta, mă gândesc ca atitudine. Pentru că noi începem să scriem literatură din joacă, din curiozitate, din amuzament, din plăcerea personală, şi ne maturizăm odată cu anii care trec, cu cărţile noastre, şi de asta spun că în timp e normal ca atitudinea faţă de scris să se schimbe, în sensul în care începi să-ţi pui altfel problema: de ce fac asta?, de ce stau în casă şi scriu în loc să ies la soare? Totul capătă altă importanţă şi alt scop de-a lungul vieţii noastre sau trece prin anumite etape raportarea noastră la literatură şi cărţi.

Mi-am dat seama acum că totuşi mergeam într-o idee uşor greşită. Într-un fel m-a schimbat foarte mult perioada asta. Privesc probabil cu mai multă detaşare lucrurile, vreau să mă bucur mult mai mult de ceea ce se întâmplă, inclusiv de literatură, pentru că ai adus discuţia în sensul ăsta. Nu mai dramatizez atât de mult, am observat. Nişte lucruri care înainte mă făceau să mă cutremur, eu sunt şi un tip cu destule angoase sau cel puţin eram, le privesc acum mult mai detaşat. 

În schimb, vreau să fac proiecte, îmi doresc enorm să fac nişte lucruri importante, nişte lucruri care contează, dar nu mai trăiesc cu frica neîmplinirilor. Le privesc foarte detaşat, cu aceeaşi dorinţă de a le face, dar fără spaimele aferente. Şi ăsta e un lucru care mă bucură, am observat în aceste două-trei luni de când am revenit.

Cartea ta începe cu un pasaj din romanul la care scriai şi se termină cu un fragment din romanul respectiv. L-ai abandonat cu totul?

Cred că l-am abandonat cu totul, deşi n-ar trebui să zic asta, pentru că unii oameni mi-au spus că abia aşteaptă romanul respectiv. Alţii mi-au zis: mai bine ai făcut că ai renunţat. Numai că n-are niciun fel de relevanţă ceea ce am pus acolo, în contextul acelui roman şi al structurii acelui roman şi al ideilor. Eu am ales două pasaje care sunt relevante pentru cartea asta, nu pentru acea carte. Acolo era vorba despre cu totul altceva decât pare din ceea ce se poate citi în cartea mea. Îmi pare rău că nu mai simt deloc energia aia care să mă ducă spre finalizarea acelui roman, pentru că ar fi fost un roman foarte bun.

Asta e interesant: ce roman aş fi scris!, şi rămâi cu ideea asta a unei opere altfel pierdute decât la propriu. Dar sunt convins că o să dai peste un alt filon de energie pentru altă carte.

Şi eu sunt convins, dar nu cred că mă voi întoarce la cartea asta, pentru că am mai trecut prin situaţii de genul ăsta, dintr-un motiv sau altul a trebuit să renunţ la nişte idei geniale. Dar alea geniale sunt undeva în folderul cu eşecuri, cum zic eu, adică doar cele care erau mai slăbuţe au apărut şi s-au transformat în cărţi. Dar asta vreau să fie foarte clar: altfel, sunt genial în afara cărţilor.

Woody Allen are un citat care mie-mi place foarte mult, spune că din tot procesul creaţiei cel mai mult îi place când se formează ideea în capul lui, pentru că e perfectă. Şi în momentul când începe să lucreze pe ea, să scrie scenariul, să filmeze filmul, o degradează cu fiecare pas a creaţiei. Mi s-a părut foarte mişto!

Cred că foarte mulţi avem senzaţia asta. Cel mai frumos e primul moment. Acum, referindu-mă la cartea asta, chiar nu a fost în primul moment, dar în abstract şi eu mă bucur, am nişte momente entuziaste, mă consider nemaipomenit că am avut ideea aia, după care în general, în nouă din zece cazuri, renunţ la ideea aia, pentru că am distrus-o în scurt timp, în două capitole.

Să ieşim din zona romanului şi să te întreb: ce-ţi place ţie în a fi regizor de teatru? Pentru că în ultimii ani ai făcut o şcoală, te-ai apucat să scrii teatru, să regizezi teatru, n-aveai destule pe cap.

A fost cred că una dintre cele mai plăcute activităţi. Mi s-a părut extraordinar. Eu nu m-am dus pentru teatru la Facultatea de Teatru din Iaşi, ci pentru a învăţa să lucrez cu actorii. M-am dus pentru că scrisesem deja câteva scenarii, nu mi-a plăcut deloc ce a ieşit – până la urmă orice scenarist va da vina pe regizor – şi am zis: o să învăţ eu şi la un moment dat o să fac şi film, că nu e mare lucru să faci film. Ei, e mare lucru să faci film, mi-am dat seama când am încercat un scurtmetraj şi l-am distrus complet, pe o idee genială, bineînţeles. A fost și selecţionat la TIFF, dar asta aşa, din prietenie, pentru că mă ştiau oamenii ca scriitor şi au zis: hai să-i dăm o şansă. A trebuit să apar pe scenă cu scurtmetrajul meu şi m-am uitat la toate celelalte şapte şi mi s-a făcut o jenă teribilă şi m-am întrebat ce caut eu acolo.

Pare că asta e întrebarea ta. Scoţi o carte, te întrebi: ce caut eu aici?

Aici e din cu totul alte motive. Cred că este o carte până la urmă scrisă onorabil, nu mă fac de râs cu ea din alte motive, din motive strict literare. Pe când acolo ştiam clar că mă fac de râs din motivele astea! Plus că am încercat nişte chestii senzaţionale, ceva ieşit din comun, să debutez în forţă. A ieşit ceva destul de puţin admirabil, să zicem aşa, dar revin la regia de teatru. Nici acolo n-o să fac vreodată o carieră. N-am privit-o ca pe o provocare în sensul ăsta, de a face o carieră de regizor de teatru. În schimb, e fenomenal să te confrunţi cu publicul în felul ăsta, chiar să te confrunţi, deşi unii regizori au capacitatea de a o face până la capăt, adică stau în momentul premierei în mijlocul publicului, alţii ca mine stau undeva într-o crâşmă şi se roagă să iasă bine în perioada premierei. 

Eu, de exemplu, nu mi-am văzut niciunul dintre spectacole. În schimb, am un loc în spatele scenei la spectacolele puse la Teatrul Naţional, din care privesc, nu văd nimic din ce se întâmplă pe scenă, în schimb văd publicul. Şi îmi dau seama după reacţiile publicului, văd printr-o fantă un anumit segment din public, stau şi-l urmăresc şi-mi dau seama dacă se întâmplă ceva bun acolo pe scenă sau mai puţin bun. Şi trăiesc nişte emoţii cum n-am trăit niciodată prin literatură. Literatura rămâne marea mea pasiune, dar întâlnirea asta cu publicul pe care ţi-o oferă teatrul e chiar ceva special şi mi-o doresc în continuare.

Şi teatrul, şi filmul, atât în procesul lor de creare, cât şi în cel de consum, sunt forme colective. Nu poţi face teatru singur, nu poţi face un film singur şi în general te uiţi la filme şi la spectacole de teatru cu ceilalţi, pe când ca scriitor nu poţi fi de faţă când câteva sute de cititori te citesc şi le urmăreşti pe chip efectele.

De asta spuneam, că e cu totul diferit şi e şi alt tip de creaţie, pentru că în momentul în care lucrezi cu actorii ca regizor, ai şi un feedback imediat. Spuneam eu undeva, nu ştiu dacă n-am spus-o chiar în cartea asta, dar spuneam că un regizor în faţa actorilor trebuie să pară întotdeauna foarte deştept. Or, mai sunt şi prost din când în când, şi chiar sunt. Sunt momente în care îmi dau seama că devin penibil. 

Când eşti în faţa actorilor, nu ai voie să greşeşti. Aici, cu tine, la radio mai pot spune o prostie, rămâne, dar în rest oamenii îşi pot da seama că îmi acopăr prin celelalte idei ideea stupidă enunţată la un moment dat. Acolo, dacă ai făcut o greşeală de genul ăsta, ai pierdut trei-patru zile de încredere din partea celorlalţi, din partea actorilor. Plus că actorii, neavând foarte mult timp liber, trăiesc practic numai în teatru, numai prin ceea ce se întâmplă în teatru, şi atunci profită de orice mic asemenea accident din partea unui regizor pentru a-l transforma în unul mare, pentru a crea o legendă în jurul lui. Trebuie să fii extrem de atent, trebuie să creezi continuu ad-hoc, trebuie să fii spectaculos, să te surprinzi pe tine însuţi cât eşti de inteligent la faţa locului, fără să ai neapărat o schemă de creaţie dinainte. Chiar dacă o ai, o ai foarte mare, pentru că-ţi vin întrebări atunci, puse pe loc de actori, cu alte cuvinte, dai permanent interviuri şi trebuie să fii şi foarte bun în a-i convinge pe ei, trebuie să fii decisiv în tot ceea ce spui, să înţeleagă că aşa trebuie făcut, pentru că altfel nu-ţi ies lucrurile. Ăsta e un lucru foarte provocator, foarte enervant de multe ori, dar e ceva care te atrage. E total diferit teatrul de literatură prin aceste câteva lucruri pe care le-am spus, dar şi prin multe altele.

Unul dintre ele este că acum câteva săptămâni ţi-am văzut numele scris mare, ca regizor de teatru, pe un banner agăţat pe un gard în Iaşi. E şi asta o formă de flatare a egoului.

Nu ştiu dacă e neapărat. Dincolo de toate, mă lasă complet rece, chiar dacă mulţi spun aşa şi poate nu cred lucrul ăsta. Chiar mă lasă rece asta, pentru că până la urmă va chema oamenii să vadă un produs al meu, şi produsul acela trebuie să convingă, nu faptul că-mi apare numele pe toate gardurile, să zic aşa. Din păcate, acel banner pe care cred că l-ai văzut tu e chiar în faţa serviciului meu şi acolo sunt într-o situaţie destul de inconfortabilă, pentru că-mi aminteşte permanent de spectacol şi de întâlnirea asta cu publicul. 

Un alt lucru important aici e că ai emoţii de fiecare dată. Ştii că spectacolul următor, următoarea reprezentaţie va fi cumva diferită de cealaltă. Iar tu ar fi trebuit, ca regizor, să creezi o structură suficient de bună ca actorii să aibă destulă libertate în cadrul acelei structuri încât să schimbe ce vor ei fără a dăuna foarte mult spectacolului. Nu se întâmplă lucrul ăsta de obicei, eu de asta nici nu mă duc să-mi văd spectacolele. 

Lucian, sunt nouă întrebări standard în chestionarul All you can read.

Am citit tot, prin urmare am raportat toate cărţile ulterioare la ea, dar în gimnaziu ştiu, cartea preferată a fost Cocoşatul. Mai încolo nu ştiu să spun neapărat dacă am avut o carte preferată.

Care ai zice că este cartea care ţi-a deschis ochii?

E foarte dificil de spus care-i cartea asta, mai degrabă aş zice, pentru că mă raportez continuu la el, aş zice că e un scriitor care nu ştiu dacă m-a influenţat foarte mult, dar care mi-a plăcut enorm şi m-a făcut să-mi doresc să mă ridic la nivelul lui. E Hemingway. Dacă spun Hemingway, primesc de foarte multe ori un răspuns de genul: cum?, că e un scriitor de mâna a treia! Cum să fii fan Hemingway? Aş avea aşa de mult de vorbit despre Hemingway pentru a spune că este unul dintre marii, cei mai buni scriitori.

Numeşte o carte clasică pe care n-ai citit-o deloc sau n-ai dus-o până la capăt.

O carte mare pe care n-am dus-o până la capăt nu ştiu acum. N-am dus Ulise până la capăt.

E de departe cea mai evocată carte când e vorba de necitit romane clasice. Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe o insulă pustie?

Acum eu aş lua întotdeauna cartea pe care o citesc încă, deşi am citit-o în urmă cu patru săptămâni, dar acum o recitesc pentru lansare, e vorba de Jurnal scoţian a lui Ioan-Florin Florescu, îmi place atât de mult pentru că e o carte povestită, nu o carte scrisă. E o carte de care te îndrăgosteşti nu neapărat pentru că simţi măiestria scriitorului de acolo, asta contează foarte mult, cel puţin eu ca scriitor simt lucrul ăsta, nu încearcă să te păcălească în niciun moment. E o carte care te atrage, o carte extrem de ataşantă şi acum m-am întrerupt din ea, recitind-o, repet, deşi am citit-o acum patru săptămâni prima oară, m-am întrerupt undeva pe la jumătate şi vreau să revin la cartea asta, fiind a doua oară când o citesc într-un timp atât de scurt.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Mi-ar plăcea foarte mult să trăiesc alături de Holly Golightly, în Breakfast at Tiffany’s, mi-a plăcut atât de mult personajul, încât mi-aş fi dorit enorm să-l cunosc.

Dacă te gândeşti la Holly Golightly, te gândeşti la Audrey Hepburn? 

N-am văzut filmul. Am citit doar cartea şi m-am îndrăgostit de personajul din carte. Sau poate am văzut în copilărie filmul. Oricum, n-am niciun fel de amintiri recente cu filmul.

Ce scriitor din istorie ai invita la cină?

Deja am spus pe cine aş invita cu cel mai mare drag, pe Hemingway. Dar cred că mai sunt şi alţii. Mie-mi place foarte mult literatura americană, Raymond Carver e un scriitor pe care l-aş invita oricând, pentru că tot ce a scris el mi s-a părut genial.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Mie-mi place enorm muzica celor de la The Doors. Absolut orice au scos mi s-a părut genial.

Dacă ai avea puterea de a rezolva, dintre toate problemele planetei, una şi una singură, care ar fi aceea?

Astea sunt întrebări foarte dificile. Sigur că toată lumea şi-ar dori în primul rând linişte, să nu mai fie ce este acum în momentul la care vorbim, pentru că sunt permanent atâtea drame care te afectează. N-au cum să nu te afecteze şi te mai şi sperie pe deasupra, pentru că ai copii sau îţi imaginezi că trebuie să existe un viitor şi pentru cei care vor urma. Dacă aş avea puterea să schimb, cred că m-aş duce cumva în direcţia asta. Încerc să evit cuvântul „pace”, pentru că la noi vine cu foarte multă încărcătură, cu sloganuri, dar cred că asta mi-aş dori cel mai mult. 

Ce altceva mi-aş putea dori? Aş vrea să spun: noi parcă ne-am obişnuit prea mult în Europa atâta vreme să ne fie cumva bine, chiar dacă nu noi, românii, neapărat, că am trecut prin foarte multe, dar Europa s-a obişnuit cu linişte, cu un trai bun în ultimii cincizeci, șaizeci de ani. Parcă cumva provocăm noi înşine în momentul de faţă, cu tot ce se întâmplă, cu eliberarea asta  de „politically correctness”, pe care o caută tot mai mulţi. Încercăm să distrugem ceea ce s-a făcut bine. Simt tot mai mult că există tendinţa asta. Bun, asta aş elimina-o, dacă aş putea.

Modific puţin întrebarea nouă şi o să te întreb: care e locul tău preferat din Iaşi? Şi ar putea să fie orice: cafenea, muzeu, librărie, stradă.

Locul preferat din Iaşi cred că e undeva în afara Iaşiului, dar o să mă gândesc la unul din Iaşi. Dacă o să spun lucrul ăsta, pare deja că merg înspre ceea ce fac acum, dar parcul din faţa muzeului. E un loc foarte plăcut.

Am ajuns la întrebarea numărul zece, special pentru tine şi uite cum sună: Mi-amintesc că ai scris odată pe blog că ţie ţi-ar plăcea să trăieşti până la optzeci și patru de ani, nu mai ţin minte de ce. Şi eu te-aş întreba acum, în virtutea noilor descoperiri legate de cenuşa celor dragi, care mai nou poate fi folosită ca îngrăşământ natural pentru un copăcel de apartament, poate fi presată într-un disc de vinil cu muzica preferată sau poate fi trimisă într-o călătorie de doi ani în jurul lumii cu o rachetă comemorativă. Cum ţi-ar plăcea?

Evident prima variantă. Adică n-am ezitat deloc, orice spuneai pe urmă nu. Să cresc un copăcel măcar pe ideea asta, că ceva din tine mai trăieşte în felul ăsta, deşi până la urmă e doar un mod de a te păcăli pe tine însuţi, pentru că nu există niciun fel de legătură între acea cenuşă şi copăcelul care creşte. Dar sunt singur că asta e varianta pe care mi-aş dori-o.

[iunie 2017]