„Iaşiul este privit peste tot ca un oraş eminamente literar”

interviu cu Lucian Dan Teodorovici

Marius CHIVU: Când ne-am văzut data trecută am vorbit despre cartea ta Cel care cheamă câinii, o carte specială, neaşteptată şi cumva nedorită, o carte non-ficţiune sau un fel de naraţiune confesivă, pe care ai preferat s-o numeşti „roman”. Nu reluăm discuţia despre această carte – cine e curios poate intra în arhivă s-o asculte. După acea carte neaşteptată şi nedorită, ţi-ai revenit la programul oficial de scris?

Lucian Dan Teodorovici: De revenit, în general, mi-am revenit. Nu ştiu la programul de scris, pentru că au intervenit alte programe peste mine. Anul trecut în concediu, am început să scriu o carte pe care mi-o doresc de foarte multă vreme, dar am reuşit să scriu două capitole şi acolo am rămas. De atunci o tot gândesc şi o regândesc în puţinele momente în care mai pot să mă gândesc la literatura mea – că altfel mă gândesc nonstop la literatură. E greu să spun acum, aş minţi spunând că scriu o carte. Pur şi simplu este o carte începută, pe care sper c-o termin în următorul an sau în următorii douăzeci de ani, ceva de genul ăsta, nu mi-am fixat un termen foarte clar. 

E roman? De ce e o carte aşa dorită de atâta vreme?

În cazul meu, proiectele încep undeva cu zece ani înainte de a mă apuca propriu-zis, aşa că am timp să le las la macerat în mintea mea o vreme, după care mă apuc într-un final, când mi se impun cumva, când vin şi mă obligă să mă apuc să le scriu. Ăsta e un proiect tot aşa, cu o vechime de zece ani, îmi doresc să scriu o distopie.

O distopie cu mucegai, înţeleg.

Da, ceva de genul ăsta. Am început o distopie pe tema nemuririi, dar e foarte greu să ştiu încotro o să mă ducă până la urmă, deşi eu am o structură atât de bine făcută, încât oamenii zic că sunt contabil, și nu scriitor, pentru că e un fel treatment, pe capitole. Dar nu prea mă ţin. Aici mă diferenţiez de contabil într-o oarecare măsură, că şi contabilii se duc pe câmpii de multe ori, dar nu prea reuşesc să mă ţin de acea structură pentru că mă fură până la un moment dat povestea, personajele, şi atunci structura devine vie, se mişcă şi ea o dată cu mine. Îmi place foarte mult să scriu tocmai din motivul ăsta, pentru că sunt şi cititor în acelaşi timp, mă entuziasmez aşa de mult că povestea creşte odată cu mine, încât o să sune urât, a clişeu, dar cam aşa simt.

Şi râzi la propriile gunoaie.

Se întâmplă. Mă şi îmbăt odată cu personajul din carte, mi s-a întâmplat o dată, o să-ţi povestesc dacă avem timp, fără să beau nimic. Revenind, mă las dus de poveste, încep să devin curios de o anumită poveste, de cursul ei, încotro mă duce. Şi atunci, dacă mă duce bine şi dacă văd că recreează o structură şi că rămâne, totuşi, literatură, nu ne ducem în altă zonă, atunci o păstrez. Dacă nu, m-am bucurat de ea, o şterg şi revin la structura iniţială. Cam aşa lucrez.

Deci o distopie pe tema nemuririi. Eu zic să te grăbeşti, pentru că la cum arată lucrurile pe planetă şi în ţara noastră, s-ar putea să nu ne dorim aşa ceva, nemurirea.

Mai rău e că s-ar putea să nu fie distopie, ci o carte realistă, pentru că citesc tot felul de ştiri – dacă e să ne uităm după ce citim zilnic pe net mai avem doi paşi până acolo.

Te gândeşti cumva la IA sau la alte lucruri care ar putea compromite nemurirea umană?

Nu s-ar compromite, dimpotrivă, s-ar putea să ajungem foarte curând la nemurire. Sunt ironic acum, pentru că citesc tot felul de titluri senzaţionale, dar aşa mă apucă uneori spaimele când citesc câte ceva ce mi-ar putea dăuna cumva cărţii, ce ar putea-o face realistă. Noroc că intru, citesc articolul şi-mi dau seama că e o prostie.

Eu am citit una în cheia ironică în care suntem acum şi discutăm, una dătătoare de speranţă şi chiar recent. În The Guardian a fost un material pornind de la un interviu cu unul dintre cei mai mari cercetători din lume în chestiunea cancerului, un tip care se ocupă cu asta de zeci de ani, a luat şi premii – nu ştiu dacă Nobel. Materialul pornea de la ideea lui, în care zicea: dacă trăieşti suficient de mult, în cele din urmă vei face cancer. Şi explica de fapt cum se produce cancerul. Cu mutaţiile care se produc inevitabil în circuitul celulelor prin care se reproduc, şi de fapt cei care nu ajung să facă cancer sunt nişte excepţii, nişte norocoşi, pentru că organismul lor în timpul reproducerii acestor celule cu mutaţii au reuşit să le anihileze la timp, astfel încât ele să nu se înmulţească incontrolabil – că asta ar fi definiţia cancerului. Aşa că sunt speranţe că n-o să trăim foarte mult pe aici.

Acum o să mai zic ceva din tema romanului meu. Pentru mine sau pentru naratorul meu nemurirea este cel mai mare dezastru la care ar putea ajunge omenirea, aşa încât tot romanul e axat pe ideea asta. De asta spuneam mai devreme că mă apucă uneori spaimele – dacă se întâmplă dezastrul ăsta cumplit şi ajungem cu toţii nemuritori?

Nemuritori pe Marte va fi cu totul altceva, vom coloniza şi ne vom muta acolo nemuririle. Eu tot aştept să te întorci la proză scurtă, apropo c-ai zis de romanul ăsta. Îmi plac foarte mult povestirile tale, sunt câteva pe care le-am tot antologat de fiecare dată când am avut ocazia şi le-am şi predat la cursurile mele de Creative writing. Mă sâcâie obstinenţa cu care generaţia ta urmăreşte iluziile marelui roman.

Pentru că nu e timp pentru proză scurtă. Asta e marea problemă. Serios că nu e, chiar dacă zâmbeşti pe baza afirmaţiei mele. Pentru că proza scurtă, cel puţin pentru mine, trebuie să facă parte dintr-un proiect de carte. Nu pur şi simplu scriu azi o povestire, mâine alta pe orice temă îmi vine. Cel puţin eu aşa privesc lucrurile, nu ca pe o colecţie de povestiri, ci o carte de proză scurtă. Ori pentru asta trebuie să fii ceva mai odihnit, să ai foarte multe idei diferite care să te ducă în zone diferite, trebuie să ai foarte mult timp pentru cercetare, să spunem, deşi e forţat cuvântul, dar şi lucrul ăsta trebuie făcut. 

E mai grea proza scurtă aşa cum o privesc eu, e mai dificil să te înhami la un asemenea proiect. Cred că asta vine şi din lejeritate. E un roman, odată ce te-a prins şi ce ţi-ai făcut temeinic temele pentru el, chiar dacă pe parcurs revii la ceea ce numeam cercetare, dar e altcumva. Te duce într-o singură poveste. Ideile se dezvoltă în cadrul aceleiași poveşti. E simplu. Un proiect care sigur te consumă, ai o groază de resurse implicate în el, te face să visezi şi ziua, şi noaptea, ce mai adaugi, ce mai scazi, ce oameni mai incluzi în proiectul ăla – cam ăsta e romanul. Pe când proza scurtă, volumul de proză scurtă e o aglomerare de proiecte, toate foarte importante. Pentru că nu poţi trata o povestire ca şi cum ar fi ceva ce arunci pe piaţă, o idee.

Dacă ai o conştiinţă literară serioasă. Altfel, sunt o grămadă de volume de proză scurtă încropite, pentru că, neavând o tradiţie suficient de solidă la noi în literatură, foarte multă lume îşi imaginează că o carte de proză scurtă e doar o colecţie de proze, prozuţe şi romane eşuate puse împreună. Şi nu e aşa, pentru că-mi place cum zici, e şi ideea mea, o carte de proză scurtă trebuie gândită ca o carte, nu doar ca o colecţie.

Exact. Asta ar fi cred explicaţia mea, pentru că sunt foarte tentat de multe ori de proză scurtă şi am câteva încercări de carte, tot aşa cum am amintit, mă apuc cu mult timp înainte de o idee. Dar de fiecare dată sunt dezarmat. De asta ştiu, am explicaţia şi ţi-am dat-o acum, pentru că sunt dezarmat ştiind cât de multă muncă mă aşteaptă. Nu munca mă sperie, ci faptul că n-o să-mi găsesc timp pentru ea, n-o să reuşesc să mă descurc cu toate celelalte.

De asta şi scrii distopia despre nemurire. Nu pot să nu constat că asta are legătură atât în ceea ce te priveşte pe tine, cât şi în ceea ce-i priveşte pe câţiva dintre colegii tăi de generaţie, cu faptul că între timp aţi devenit parte din mecanismele instituţionale ale literaturii. Tu eşti director la Muzeul Naţional al Literaturii Române din Iaşi, care face şi Festivalul Filit, Dan Lungu, în momentul în care vorbim, candidează la președinția Uniunii Scriitorilor din România, mai sunt şi alte cazuri, deci cumva lipsa de timp vine şi din faptul că voi nu mai sunteţi băieţii care stau acasă în garsonieră şi-şi scriu romanul cu gândul la gloria literară, ci deja încercaţi să vă ocupaţi de partea birocratică sau arhivistică ori de distribuire a unor fonduri în ceea ce priveşte literatura. Să vorbim puţin despre Filit. A câta ediţie va fi?

A şasea ediţie.

Eşti de la început implicat în festivalul acesta. Cum arată retrospectiva acestor şase ediţii? Ce crezi c-aţi reuşit, ce vreţi să faceţi, care e pasul următor în a merge mai departe în dezvoltarea festivalului?

Nu vreau să-mi asum tot, dar da, sunt de la început, asta îmi asum, că împreună cu Dan Lungu şi cu Florin Lăzărescu am gândit de la bun început festivalul, cu ani înainte de a-l începe. Dar eu m-am retras timp de două ediţii, pe nişte considerente personale, dar o să spun că a existat o anumită implicare politică pentru ediţiile trei şi patru, se ştie deja tot scandalul. Am revenit fiind director la Muzeul Literaturii din Iaşi şi am contribuit din poziţia asta la a cincea ediţie a Filit-ului, iar acum la a şasea. Un festival nu trebuie să devină permanent, noi avem mentalitatea asta în România şi nu mă refer la discuţia noastră, ci la nivel public. Întrebarea asta care apare permanent: „Ce aduci nou?”. La un moment dat, „ce aduci noul ăsta” nu mai înseamnă să aduci nou structural, nu mai înseamnă să vii cu ceva nou la nivel conceptual, ci pur şi simplu odată ce s-a stabilizat şi a devenit o chestie de succes – Filit-ul sau orice alt lucru pe care-l faci pe plan cultural, pentru că despre asta discutăm aici –, nu mai e nevoie atât de mult de nou, cât de stabilitate şi de nume foarte bun.

Perseverenţa este ceva original în România.

Şi perseverenţa ar trebui punctată la originalitate. Asta nu înseamnă că e cazul Filit-ului, noi am venit cu nişte lucruri noi încă de la ediţia trecută, adică am avut două direcţii noi, anume Casa „Fantasy”, am iniţiat un proiect dedicat literaturii fantasy, şi Casa „Copilăriei”, un proiect dedicat literaturii pentru copii. La noi cam toate se numesc „case”, ne-a plăcut ideea asta de la început.

Aveţi şi multe Case în Iaşi.

Cred că în orice oraş ar mai fi ceva case.

Nu ştiu, prin Bucureşti n-au prea mai rămas.

Observ şi eu zilele astea că-s mai puţine decât ştiam în urmă cu ceva ani, dar e în regulă. Revenind, avem ideea asta de „casă”, prin urmare, am inclus cele două noi proiecte. Anul ăsta o să ducem Filit-ul în muzee, pentru că Filit-ul e un produs totuşi al Muzeului Naţional al Literaturii Române din Iaşi. Se face cu o echipă largă din interiorul muzeului, aşa încât am scos festivalul către public – ne bucurăm că au venit deja 30.000 de oameni, şi nu e o cifră umflată, că nouă ne place în general să jonglăm cu cifrele. 

Făcând la un moment dat o sumă a participanţilor pentru a ne lăuda în faţa unor autorităţi, am constatat chiar că pe alocuri au apărut nişte discrepanţe, dar în defavoarea noastră. Adică alţii raportau un număr mai mare decât am raportat noi. Plus că noi avem două târguri de carte asociate, ne-au dat o cifră cu care n-am fost deloc de acord şi atunci am scos-o din cuantificarea noastră. Era prea mare. Şi, realist vorbind, cam ăsta a fost publicul participant la festival: 30.000 de oameni. Acum vorbim de vizualizări, nu de indivizi, pentru că e vorba de foarte mulţi oameni care pleacă de la un eveniment la altul şi acolo încă n-am găsit o posibilitate să-i contorizăm, dacă sunt aceiaşi sau nu. Dar 30.000 de participări.

Luaţi nişte voluntari, le daţi dispozitivul acela pe care-l au stewardesele în avion şi care trec printre scaune şi fac „clic-clic” şi-i numără. Aţi făcut publice câteva dintre numele care urmează să vină în toamnă? 

N-am făcut public. Noi avem strategia asta, întârziem puţin cu numele pe care le facem publice, dar nu din alt motiv. Noi avem toţi invitaţii pentru serile Filit.

Trebuie să-mi dai măcar un nume!

Nu pot.

Dar pot să spun cine mi-ar plăcea mie să vină?

Te rog.

Nişte prozatori americani contemporani foarte mari. Philip Roth sau Jonathan Franzen, să zicem. Poate-i aduceţi, dacă nu anul ăsta, măcar anul următor.

Şi e îmi doresc să vină asemenea prozatori şi poate că vor fi pe listă chiar anul ăsta.

Atunci să vorbim, dacă nu de invitaţi, de rezidenţele Filit, pentru că Muzeul Naţional al Literaturii Române din Iaşi tocmai a făcut public relativ recent rezidenţele pentru scriitori. Ce sunt astea?

Rezidenţele anul ăsta le-am gândit un pic diferit, avem o colaborare cu Teatrul Luceafărul, care devine tot mai bună şi entuziasmantă de ambele părţi. Tot încerc să trag şi Filit-ul înspre muzeu. O colaborare, avem trei dramaturgi, chiar ne interesează foarte mult să mergem şi înspre dramaturgie, şi trei scriitori. Referindu-ne strict la scriitori. Dar noi avem rezidenţe şi pentru traducere, avem şi pentru cercetători, o să le dezvoltăm şi pe fotografie, dar revenind la scriitori, mi-aş dori să dezvoltăm. Chiar am avut acum în Bucureşti nişte discuţii pe posibile parteneriate şi prin ţară, să facem nişte rezidenţe Filit, dar nu numai în Iaşi, ci şi în alte locuri din ţară şi se leagă nişte discuţii. Adică am vrea să fie mai mult de 6 rezidenţe. Noi nu prea avem în România rezidenţe.

Ce înseamnă rezidenţe?

Înseamnă o lună, o lună şi jumătate, depinde.

O lună şi jumătate în care un scriitor beneficiază de ce?

Beneficiază de cazare, de transport, de toate celelalte facilităţi, are şi un anumit onorariu pentru a scrie ceva. Există şi nişte obligaţii contractuale, trebuie să dea o scriere nu foarte complicată, nu foarte dificilă, dar ne-am gândit, rezidenţele fiind deocamdată în Iaşi, să fie ceva despre Iaşi. Dezvoltându-le, o să mergem şi în alte direcţii. Ca în orice loc din lume. România nu prea oferă, nu face rezidenţe. Adică nu oferă rezidenţe de acest tip, şi Filit-ul are deja forţa să se extindă de-a lungul unui întreg an prin programe adiacente.

De fapt, un adevărat festival, unul solid şi serios, şi cum spuneai tu că e perseverent şi-şi menţine durata şi prospeţimea, trebuie să acţioneze şi să existe şi în afara sezonului lui, care poate fi de la câteva zile până la o săptămână sau chiar mai mult. Deci rezidenţele le văd ca pe nişte rădăcini pe care un festival ar trebui să le extindă şi în restul calendarului, aşa cum faceţi voi. 

Da, şi cum ziceam, dacă vom reuşi să le dezvoltăm, ne dorim ca Filit-ul să fie cu adevărat şi naţional, şi internaţional. Adică nu e ceva regional, nu este un festival axat pe Moldova, pe Iaşi, ci măcar să intereseze România. Pentru că este cel mai mare festival, iar asta n-o spun autolaudativ, ci chiar este cel mai mare festival dedicat literaturii.

Şi nici n-aveţi concurenţă foarte mare.

Dacă discutăm, o să vezi că sunt tot felul de festivaluri, numai că nu de acest tip. Sunt festivaluri cu care ne-am obişnuit şi din care am vrut să ieşim, să nu stăm în zona aceea.

Îţi dau eu un exemplu. Am fost acum două săptămâni la Mallorca, la festivalul de poezie de acolo, şi cineva mi-a zis că a fost invitat la cel mai mare festival de poezie din România, şi mi-a spus numele lui – eu nu auzisem de festivalul ăla!

Sunt câteva şi în Iaşi, şi cu mulţi participanţi chiar. 

Mulţi? Sunt zeci, bat suta, adică e ceva inimaginabil. Un festival nu ajunge la 100 de invitaţi pentru că n-ai timp, fizic!

Sunt acele festivaluri care au 100 de invitaţi, dar publicul e format din 20 de oameni. Şi asta e o ciudăţenie, pentru că nici măcar invitaţii nu participă la public. Ceea ce e destul de straniu. Există şi tipul ăsta de manifestare în România, era să zic cultură, dar mă abţin, totuşi.

Când aud de cultură, îmi vine să scot pistolul. Povesteam despre Filit, cum s-a extins, despre rezidenţe, despre faptul că n-ai vrut să ne dai niciun nume de scriitor care va veni anul ăsta. Ai mai făcut ceva, de data asta legat de muzeele din Iaşi, şi anume, cu ocazia centenarului la Bojdeuca lui Ion Creangă, aţi pus la cale un proiect forate simpatic, mă bucur că am participat şi eu, dar te las pe tine să spui povestea lui.

Cu condiţia să mă laşi să spun apoi şi despre un alt proiect. Dar încep cu ăsta, cred că te referi la „Capsula timpului”, Aşa am denumit-o, proiectul este încă în desfăşurare, pentru că este un proiect dedicat centenarului Bojdeucii – se împlinesc 100 de ani de când a fost deschisă ca prim muzeu literar din România.

Ce coincidenţă, nu?

Da, cu centenarul României. Pe 15 aprilie 1918 a fost deschisă spre public. Era complet dărâmată, a fost reclădită, reconstruită.

Arată foarte bine, am văzut-o, e splendidă.

Mda. Va intra în restaurare curând şi cred că va arăta mult mai bine aşa.

Cum se zice Bojdeucă în engleză, în afară de „little house”?

Da, e o întrebare bună. Cred că putem impune în limba engleză cuvântul ăsta, dacă-l impunem în primul rând pe Ion Creangă. Pentru că despre Bojdeucă vorbim fără să ne dăm seama ce potenţial uriaş are, şi mă refer în primul rând la cei din Iaşi. Am fost de curând în Salzburg. Sigur că n-o să-l compar pe Creangă cu Mozart, dar călcai pe Mozart, peste tot era Mozart. Iaşiul are potenţialul ăsta.

Bine, pe Mozart îl mesteci, îl bei.

Asta spuneam. Ar trebui făcut mult mai mult cu imaginile astea foarte puternice. De exemplu, Iaşiul este privit peste tot ca un oraş eminamente literar. Nu mai este chiar așa literar cum ar fi trebuit să fie, dar are imaginea asta. E foarte puternică, inclusiv aici în Bucureşti. O simt întotdeauna, oamenii spun: „Iaşiul cel plin de literatură”. E foarte bine, şi trebuie cumva profitat – folosesc cuvântul ăsta – în cel mai bun mod, ce cultural (cum îţi place ţie cuvântul, o să-l repet de câteva ori în timpul emisiunii), dar şi ca atracţie, ca un fel de magnet pentru Iaşi, ca atracţie chiar pentru turişti, oricum ar suna lucrul ăsta.

Să ne întoarcem la „Capsula timpului”.

Să ne întoarcem. E vorba despre un proiect început pe 15 aprilie. În prima lui fază, am invitat scriitorii din România, a fost un apel public. Ne dorim să fie cei mai buni, cei mai reprezentativi scriitori ai perioadei şi, din fericire, au cam venit scrisori de la cei mai importanţi.

Deci aţi invitat scriitorii români să scrie ce?

Să scrie o scrisoare pentru cei care vor fi peste o sută de ani. Şi o capsulă pe care noi o s-o prindem într-o lucrare de artă, în timpul Filit-ului, şi va fi îngropată pentru o sută de ani. Scrisoarea trebuie să înceapă cu cuvintele celebre „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu…”, după care ceva foarte personal din partea scriitorului de azi. De ce? Pentru că are valoare de patrimoniu. Chiar nu e un cuvânt prea mare, un muzeu trebuie să facă şi asta, să creeze patrimoniu, nu doar să protejeze patrimoniul existent, aşa încât ne dorim ca cei de peste o sută de ani, la bicentenarul Bojdeucii, să aibă un eveniment, să-i asigur eu personal – o spun cu zâmbetul pe buze – un eveniment directorului de atunci.

Păi cu preocuparea ta pentru nemurire, poate tot tu vei fi director.

M-am gândit şi la asta, am luat în calcul posibilitatea, mai ales c-am devenit foarte curios. Un aspect foarte important: scrisorile au fost sigilate, n-au fost citite nici de noi, şi puse în acea capsulă. Ea poate fi vizitată în muzeu până la Filit, am expus-o, cu numele la vedere ale celor care ne-au trimis scrisori şi atunci o vom îngropa pentru o sută de ani, ţinând cont de toate condiţiile.

Asta voiam să te întreb: ce presupune sau cum arată capsula asta care va rezista o sută de ani în pământ?

Noi am avut nenumărate discuţii, capsula nu este spectaculoasă în sine, e un cub de sticlă, dar care este sigilat în anumite condiţii, se pun anumite substanţe. Dincolo de toate, am şi zâmbit la un moment dat când am aflat că astăzi, dacă găseşti o scrisoare care a stat în ploaie timp de 70 de ani şi nu se mai vede deloc scrisul, deja există posibilitatea tehnică de a recupera totul. Sau scrisoarea arsă, de exemplu. Deci am putea-o îngropa şi aşa, pur şi simplu, dar nu. Noi ne asigurăm că totul va fi în regulă şi că va rezista în sine şi că nu va trebui ca nimeni să facă cine ştie ce scamatorii futuristice să afle.

Tu ai scris o scrisoare din asta?

O să scriu, pentru că n-am sigilat capsula şi am zis să existe şi o a doua parte a proiectului pentru muzeografii de acum, de la noi din muzeu, toţi angajaţii muzeului să trimită ceva foarte personal, separat de scriitori – va fi un teanc separat, pentru cei care vor administra atunci Bojdeuca Ion Creangă.

Înainte să spun care a fost experienţa mea atunci când a trebuit să mă confrunt cu ideea de a scrie o scrisoare pentru cei care vor fi peste o sută de ani, dat fiind că Ion Creangă era un tip bonom, căruia îi plăcea viaţa, nu v-aţi gândit să băgaţi în capsulă şi o sticlă de pălincă, de vin?

Oho, câte idei au fost!

Şi au picat toate?

Au picat, pentru că ne dorim să aibă o imagine a societăţii de acum.

Şi pălinca nu e?

Nu, în scris.

Păi în scris! Avem o grămadă de beţivani în literatura română.

Să scrie atunci. Am luat în calcul şi asta. Sunt unii oameni care numai se consideră scriitori, îţi dai seama ce fain va fi pentru cei de peste o sută de ani să vadă şi asemenea mesaje?

Teoria mea este că cei de peste o sută de ani n-or să mai ştie probabil de 80% dintre noi. De asta mi-am pus poză cu CV, am spus ce cărţi am scris şi cum trebuie citite. Eu m-am asigurat.

În fine. Revenind, şi acele lucruri vor fi foarte interesante. Poveştile, până la urmă, ce scriu, cum văd oamenii, sunt convins că unii s-au plâns. N-am citit, dar ştiu că în general scriitorii se plâng mult.

Unde sunt scrisorile astea, că mi-a venit o idee?

Atunci, dacă ţi-a venit o idee, n-o să spun unde sunt.

Îţi dai seama cum ar fi ca cineva să spargă pre-capsula asta a voastră cu scrisori, să le citească pe toate şi să aibă secretul tuturor scriitorilor din literatura română şi să urmeze o serie lungă de şantaje!

Nu, sunt foarte bine păzite, nu e nicio problemă din punctul ăsta de vedere, deci le garantăm scriitorilor confidenţialitatea pentru o sută de ani.

Şi mă întorc la ce spuneam: a fost foarte greu să scriu, pentru că ce alegi? Tu zici ceva personal, de fapt, nu mi-am dorit ceva foarte personal, m-am gândit ce-ar putea să-i intereseze pe cei de peste o sută de ani din ceea ce trăim noi acum. În primul rând m-am întrebat cum va arăta piaţa literară, dacă vor mai fi librării fizice, dacă vor mai fi festivaluri, ce rol sau importanţă va mai avea literatura în societatea românească de peste o sută de ani. Adică genul ăsta de curiozităţi, aşa am început scrisoarea, după care am continuat punându-mi speranţe. Întâmplarea a făcut că am scris scrisoarea chiar în zilele în care era anunţată moartea ultimului mascul de rinocer alb din Africa. Practic, am scris scrisoarea asta în timpul extincţiei unei specii. Şi dacă te gândeşti ce va fi peste o sută de ani din perspectiva asta, e destul de copleşitoare imaginea.

Eu am avut ca model, trebuie să recunosc, cartea lui Ion Biberi, o ştii foarte bine, care e fascinantă – cum priveau scriitorii şi oamenii de cultură de atunci viitorul? Cred că din punctul ăsta de vedere e provocator pentru fiecare. E foarte fain ce-ai scris, ne spui acum ce ţi-ai propus să transmiţi şi e ceva foarte personal, pentru că face parte din frământările tale. Asta înseamnă o poveste personală, până la urmă.

Faţă-n faţă cu viitorul îmi aminteşte de directorul unui institut de cercetare şi inovare din New York de la începutul secolului al XX-lea, care prin 1917 sau ceva de genul ăsta a ţinut o conferinţă de presă în care a spus că nu mai pot exista alte inovaţii, adică s-a făcut ultima inovaţie posibilă.

În tot secolul al XIX-lea a existat ideea asta foarte prezentă în lumea ştiinţifică, că s-a ajuns la limită şi mai mult de atât nu se poate. 

Şi îmi amintesc de acest domn foarte simpatic în convingerea lui, şi în acelaşi timp copleşit de ce se inventase în momentul respectiv. Cine ştie care-o fi fost invenţia majoră de atunci?Ai rămas dator cu un alt proiect al muzeului.

Chiar voiam să vorbesc despre el, pentru că mi-e foarte drag şi pentru că se referă la cărţi, e un proiect de biografii romanţate. Să spun mai întâi că muzeul nostru are 12 muzee, 11 clădiri, fiecare fiind dedicată câte unui scriitor. Noi îi numim „patroni spirituali” ai fiecărui muzeu.

Plus Sfânta Parascheva, în Iaşi.

Nu ne aparţine Parascheva. Plus o colecţie a istoriei teatrului românesc, care e al 12-lea muzeu.

Cum nu vă aparţine Parascheva? N-o să sfinţiţi capsula?

Nu ne-am gândit la asta. Dar o ceremonie religioasă ar putea fi luată-n calcul. Revenind, am venit cu ideea asta – nu eu personal, să ne înţelegem, grupul. Când spun „am venit” fără să specific clar mă refer la grup, la „creierele de la Iaşi” – am venit cu ideea de a scrie câte o biografie romanţată pentru public. Şi au ieşit nişte cărţi foarte spectaculoase. Încă n-au apărut, apar anul ăsta, vor fi lansate 11 cărţi scrise de 11 scriitori contemporani, tineri, în general, despre scriitori clasici. Dar biografie romanţată, adică sunt nişte miniromane despre viaţa lor.

Cum au scris Lovinescu, Călinescu despre Eminescu.

Dar foarte accesibile. Adică va fi un spectacol pentru public, îmi place foarte mult proiectul ăsta şi mulţumesc că m-ai lăsat să vorbesc despre el.

Cât a durat scrierea?

Încă sunt cărţi în scriere, chiar astăzi am vorbit cu unul dintre scriitori care mai cerea două zile, depăşise un pic termenul. Sunt cărţi care încă se scriu, altele au fost deja scrise, toate sunt începute.

Vor fi editate ca un fel de set?

Ele pot apărea şi pe parcurs, dar lansarea oficială va fi în cadrul Filit, undeva între 3 și 7 octombrie, n-am stabilit exact.

Când se va întâmpla şi sfinţirea book-set-ului de cărţi.

Sfinţirea va fi pe 3, obligatoriu.

Ppe lângă toate proiectele de la muzeu, pe lângă Filit, pe lângă ce mai ai de scris în viaţa asta, te ocupi în continuare de colecţia Ego.proză. De când?

Din 2004 încoace, deci de 14 ani.

Deci 14 ani de Ego.proză, plus Fiction LTD, nu mi-e clar aici cum vă împărţiţi voi atribuţiile.

Eu nu mai pot să spun că mă ocup de Fiction LTD, pentru că mergând spre muzeu sigur că timpul e mult mai limitat.

Ai predat ştafeta?

Da, unei echipe de la Polirom. De Fiction LTD m-am ocupat eu, pentru că mă ocupam în general de departamentul de literatură română de la Polirom, secţia ego.proză, şi am rămas coordonatorul ei. Dar aş fi ipocrit să spun că în momentul de faţă mă ocup cum mă ocupam înainte. Acum sunt alţi oameni la Polirom, mult mai apropiaţi de tot procesul tehnic, de la selecţie şi aşa mai departe.

Şi pe umerii cărora ai lăsat greul, pentru că de la sfârşitul anului trecut, două mari edituri, şi Humanitas, şi Nemira, au anunţat în mod public debutul şi continuarea unor colecţii solide de literatură română contemporană, lucru care nu s-a mai întâmplat de mulţi ani. Deci pentru prima dată colecţiile ego.proză şi Fiction LTD, fie că erau la Polirom, fie că erau la Cartea Românească, au o concurenţă serioasă pe colecţie de proză română contemporană, cum spuneam, din partea Humanitas şi Nemira.

Eu o să-ţi spun ceva ce poate părea surprinzător, dar îmi doresc de foarte multă vreme asta.

Toată lumea își dorește, fireşte, doar că acum dintr-odată vor exista mai multe opţiuni pentru scriitori. Şi automat îmi imaginez o forţare din partea editurilor pentru oferte mai bune.

Sigur că da, şi e un lucru foarte bun că se întâmplă asta, o spun chiar din perspectiva editorului, dacă mă mai pot numi aşa. E un lucru foarte bun, pentru că la un moment dat poate dăuna să fii singur pe piaţă într-un domeniu, pentru că intervine blazarea – n-are cum să nu intervină – a unor oameni care pot lucra la proiect. Dar, mai important, e foarte dificil când tu eşti singurul care stai acolo, pe piaţă, într-o anumită poziţie, totul vine spre tine şi devine foarte dificil, mult mai complicat. Am făcut asta vreme de 14 ani, aşa încât sunt foarte bucuros că au apărut alte colecţii.

Ai un număr de manuscrise. Ştii cumva câte veneau în mod regulat într-un an, să zicem, către Polirom, exclusiv de proză românească?

Da. 400-500 de manuscrise anual.

Şi bănuiesc că majoritatea erau romane.

Nu neapărat. Era o proporţie destul de mare şi de proză scurtă.

Şi din 400-500 cam câte ajungeau să fie publicate?

Cam 5,1% se pare. Dar apăreau mai multe, cam 20 pe an, dar în rest fie autori care deja confirmaseră şi luam legătura din nou cu ei, pentru că ştiam că au în lucru o carte, le solicitam noi, sau erau autori foarte buni care veneau cu alte două-trei recomandări. Inclusiv tu ai făcut nişte recomandări foarte bune, n-am de ce să ascund lucrul ăsta, şi pot să-ţi mulţumesc şi public pentru ele. Adică a existat şi modul ăsta de colaborare şi sper să existe în continuare, selecţia s-a făcut la sânge.

Când mă gândesc că 99% dintre manuscrisele alea au fost totuşi citite, cineva a investit timp în ele şi treaba asta rămâne fără o consecinţă directă, adică cineva face munca asta, dacă-mi permiţi termenul, de defrişare, o muncă la sacrificiu. Câţi lectori aveţi în spatele colecţiilor ăstora care citesc cărţi ce nu vor ajunge niciodată să fie publicate?

Trebuie să fac şi aici o precizare, pentru că asta însemnă să coordonezi şi fac şi acum lucrul ăsta, vin foarte multe cărţi despre care-ţi dai seama citind din primele pagini. Deci nu eşti nevoit să le citeşti. Sau chiar din e-mail uneori îţi dai seama după cum e scris e-mailul. Spun cât se poate de sincer şi de corect asta, pentru că vezi cum e formulat acel e-mail, sigur că deschizi şi manuscrisul, pentru că altfel poţi să te trezeşti cu o gafă teribilă, dar îţi dai seama cam spre ce merge şi cum e acea carte. Deci sunt şi asemenea manuscrise. Făceam o selecţie preliminară, ajungeam la 7-8 referenţi pe care-i aveam – acum din păcate suntem foarte înghesuiţi, sunt foarte multe cărţi, multe ajung la referenţi, pentru că e mai dificil să mă ocup eu.

În acești 14 ani aţi publicat cărţi extraordinare, cărţi aşa şi aşa, să zicem, care au apărut, au avut o viaţă mai scurtă,pe merit sau nu. Sunt cărţi foarte bune care au ajuns la voi şi dintr-un motiv sau altul – neglijenţă, lipsă de viziune – nu le-aţi publicat, dar au fost publicitate de alte edituri şi apoi s-au dovedit a fi nişte hit-uri – păstrând proporţiile – pentru piaţa noastră de carte?

Foarte sincer îţi răspund că au fost două sau trei situaţii. Atât. Nu mai mult de atât. Ăsta e un lucru cu care mă mândresc. S-o spun altfel: sunt două sau trei, nu spun două-trei pentru că nu ştiu dacă o regret pe a treia, dar două cărţi.

Le poţi spune?

Nu, aş prefera să nu le spun. Dar sunt două cărţi pe care le regret. Atât. Şi nu neapărat din neglijenţă. Am vrut atunci să le publicăm, aveam referate, într-un caz nu aveam referate pozitive, eu am ţinut totuşi să le publicăm, până la urmă consiliul a decis că nu, proiectul n-a fost aprobat. În celălalt caz chiar aveam referate pozitive, numai că a fost o scurtă perioadă, deci a fost un context nefericit în care existau anumite probleme, aveam foarte multe cărţi publicate deja, nu ne mai puteam permite încă o carte şi autorul nu putea aştepta mai mult. Şi atunci, cu tot regretul, l-am îndrumat spre altă editură. Atât regret cu adevărat. E posibil să fie, e posibil să cunoşti tu, dar eu personal atât ştiu: două cărţi, iar a treia e cumva în dubii, nu ştiu dacă s-o regret sau nu.

Care a fost cartea adolescenţei tale?

E foarte greu acum să-mi aduc aminte. Am cititmult în adolescenţă. Citeam autori, nu cărţi.

Tu şi Călinescu.

Da, am avut o perioadă în care eram fascinat de un autor şi-l citeam integral. Dar cred că până la urmă tot Hemingway, când m-am îndrăgostit de Hemingway am început cu Adio, arme. Prin urmare, aş numi-o cartea adolescenţei.

Nu te mai întreb care e cartea care ţi-a deschis ochii, pentru că data trecută mi-ai spus că e vorba de un autor şi taman de Hemingway era vorba, dar te întreb: e vreo carte care te-a copleşit atât de mult încât pentru o clipă te-ai gândit la ce bun să mai scrii tu literatură?

Mi-e teamă că mă repet, nu ştiu ce am răspuns data trecută.

Asta e altă întrebare.

O să spun că nu e neapărat o carte. Cred că Aşteptându-l pe Godot a lui Becket, e vorba de o piesă de teatru care mi-a creat senzaţia despre care spui.

Scriai deja teatru în momentul ăla? Că apoi ai scris teatru şi ai ajuns şi regizor de teatru.

Nu ştiu dacă scriam, chiar nu-mi dau seama, nu ştiu când să localizez momentul ăsta în timp.

Dar vezi, pe Matei Vişniec nu l-a blocat deloc citirea seriei lui Becket.

Asta e, fiecare cu propriile experienţe.

Care e cartea clasică românească necitită deloc sau necitită până la capăt?

Patul lui Procust. Nu, greşesc. Am recitit-o. Am citit-o la un moment dat. Sigur că am mai multe, dar nu-mi dau seama. Am citit, cum spuneam, foarte mult, foarte amestecat, şi uite că m-am grăbit să spun, dar ştiu că am reluat-o cândva, mult mai târziu, după douăzeci de ani.

Ştii ce n-am citit eu? Cel mai iubit dintre pământeni. Că am văzut filmul şi n-am mai simţit nevoia. Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe o insulă pustie?

Foarte puţine cărţi am citit recent! Asta e prima confesiune.

Spuse editorul ţării!

Dacă mă refer la cărţile de literatură română, sigur, dar aici am întotdeauna o reţinere. Nu vreau să nominalizez pe cineva sau o carte. Dintre cărţile citite recent, nu ştiu. În general, citesc nonficţiune.

Nu mă refer exclusiv la ficţiune.

Dintre cărţile citite recent, Sapiens.

Primul volum, că acum a apărut şi al doilea. În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme? Data trecută ai spus Breakfast at Tiffany’s. 

Nu mi-am schimbat părerea.

În ce poem ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

La un moment dat am făcut o gafă, când eram la OuTopos, în adolescenţă, pe la 19-20 de ani. Noi făceam o revistă, Caietele literare OuTopos, şi cineva pusese o întrebare unui alt poet aspirant şi-l întrebase: „Care e poemul tău preferat?”. Iar răspunsul a fost: Nichita Stănescu. Şi eu am făcut corectura, am tăiat „m”-ul şi am pus „t”: poetul tău preferat. Devenea absolut banal. Chiar întrebarea era poemul preferat şi cineva răspunsese Nichita Stănescu. Aşa că primul lucru la care m-a dus gândul a fost Nichita Stănescu.

E destul de abstract, cum ai putea trăi într-un poem de-al lui?

„În dulcele stil clasic” aş putea.

Că e o domnişoară acolo.

Nu ştiu, mie-mi place foarte mult. Sunt la curent cu toate discuţiile despre el. Dan Sociu îmi place iarăşi foarte mult.

Dar nu e foarte confortabil de trăit în poezia lui.

Nu aş vrea să trăiesc în poeziile lui.

Ştii în poezie cui mi-ar plăcea? La Emil Brumaru. E foarte frumos de trăit.

Da, din toate punctele de vedere. Emil Brumaru chiar îţi oferă multe oportunităţi de a trăi în poezia lui.

Şi nu mă gândesc doar la cele bucolice, la ţară, ci şi la cele sexuale. Ce scriitor din istorie, dacă ai putea, ai invita măcar pe post de hologramă la Filit?

Ştii deja răspunsul.

În afară de Hemingway.

Pe Raymond Carver. Foarte mult aş vrea să-l cunosc, dar asta pentru că mi-aş face mie însumi o favoare.

Câţi cititori de Carver suntem în ţara asta?

Nu ştiu. Dar eu sunt absolut fascinat de el. Şi Salinger mi-ar plăcea, dar Carver ar fi primul. 

Cu Carver e clar că ai avea discuţii mai bune, pentru că Salinger era mega-taciturn. Carver era foarte OK ca om şi, fac aici o paranteză, mă bucur că Polirom a reeditat Catedrala, al doilea volum după Despre ce vorbim când vorbim despre iubire. După mine, Catedrala este cea mai bună carte de proză scurtă a lui Carver. Nu ştiu dacă eşti de acord cu mine.

Eu aş spune că cea mai bună carte de proză scurtă, exagerez, dar aşa o privesc, din ce am citit eu.

Dacă ai fi putut pune în capsula timpului de la Bojdeuca lui Creangă un CD cu muzică românească, ce CD ai fi pus?

Cu muzică românească nu ştiu.

Poate fi orice, de la muzica lăutărească până la muzica lui Cantemir – apropo, primul nostru muzicolog – până la cine vrei tu, Fuego.

Fuego în mod cert nu.

Deci n-ai băga Fuego în scrisorile alea!

Ce muzică românească? O să râzi când o să-ţi spun, nu înseamnă că ascult foarte mult, dar în contextul ăsta şi ca să răspund strict întrebării ăsteia, aş trimite Sofia Vicoveanca, de exemplu. E greu de explicat, din multe puncte de vedere. 

Vezi că n-am râs, mie-mi plac foarte mult mărgelele ei.

Ascult foarte puţin muzică populară. Sofia Vicoveanca îmi place pentru că am copilărit în Bucovina şi, dincolo de toate, s-a creat un fel de legendă în jurul ei. Tot nu ascult foarte mult, repet.

Nu mai repeta, că poate ascultă femeia emisiunea!

Mi-aş dori să asculte, pentru că i-am făcut aici un mic elogiu, aşa cum am ştiut eu să-l fac.

Ai îngropat-o în capsula timpului.

În acelaşi timp, ştiu că s-ar bucura. Oarecum ne cunoaştem.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele ţării, una şi una singură, care ar fi aceea?

Aici o să râdă ascultătorii, dar aş vrea foarte mult să se înţeleagă care este totuşi potenţialul culturii. Mă obsedează lucrul ăsta de atâta vreme. Pentru că în general zona culturală este trimisă la „şi alţii”, este privită ca un domeniu în care se oferă nişte slujbe, sinecuri, prieteni.

Dar dacă vorbeşti în termeni de cultură naţională şi conservarea spiritului şi nu ştiu ce, mai bine că nu se pune peste cultură.

Creaţie, să spunem, creaţie contemporană, pentru crearea unui patrimoniu pentru viitor. „S-a făcut acum câţiva ani un studiu: care este contribuţia în PIB – 2,7. Este uriaşă, este peste contribuţia industriei chimice şi farmaceutice în PIB-ul european. Ori, la noi nu se conştientizează absolut deloc. Ăsta e primul lucru pe care l-aş vrea schimbat, să se înţeleagă cât e de important şi să nu se mai numească oameni în zona culturală cu care nu poţi colabora pentru că sunt ca nişte mici stăpâni de domenii şi atât. Şi nu-i interesează decât să le meargă leafa, sunt foarte mulţi manageri culturali de genul ăsta. Să existe o altă perspectivă, asta mi-aş dori enorm. Dar vorbesc aşa, mi-aş dori să se conştientizeze la nivel politic, în primul rând. Că nu e doar un instrument de care să se folosească sau nu e deloc un instrument pe care să-l folosească, ci dimpotrivă, e un lucru foarte important pentru ţară ca strategie naţională.

Vast program. Care e locul tău preferat din Iaşi? Că tot am vorbit de atâtea case, aş putea să te întreb aşa: care este casa memorială preferată? Dacă ar fi să recomanzi una singură.

Sigur că o să recomand Bojdeuca, pentru că este şi într-un loc special, e foarte frumos şi în împrejurimi şi e frumoasă în sine. E răcoroasă şi noi mizăm foarte mult pe ea. Acum o să spun foarte pe scurt că avem proiecte de restaurare pentru 6 dintre cele 11 clădiri, două vor începe chiar anul ăsta, aşa încât sper ca până la finalul mandatului să fie deja terminate măcar două dintre ele şi altele să fie în lucru. Asta se întâmplă pentru prima oară în ultimii 25 de ani.

Dintre scriitorii români ai trecutului, dacă printr-un twist al capsulei timpului ai putea alege pe unul dintre ei să-ţi scrie biografia romanţată, pe cine ai alege?

Dacă e vorba de o biografie romanţată, l-aş alege pe Rebreanu.

De ce?

Mi se pare că e foarte tuşant. E un scriitor care în primul rând nu e estet, e un scriitor tuşant. Cred că mulţi şi-ar dori să fie mai degrabă în felul ăsta prezentat.

Poate, cine ştie, un scriitor al viitorului va scrie în stilul lui Rebreanu biografia ta romanţată şi va fi pus într-o capsulă a timpului pentru anul 2300.

Nu ştiu ce importanţă ar putea avea în viitor o biografie a mea.

O să aibă, dacă renovezi toate casele astea!

Da, atunci pot să am speranţe.

[mai 2018]