„S-au scris capodopere, cu toţi cenzorii din lume”

interviu cu Liliana Corobca

Marius Chivu: Te-ai născut în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. Mă amuză întotdeauna folosirea cuvântului „raion”. Să începem de aici. Povesteşte-ne câte ceva despre satul Săseni şi cum ai copilărit tu acolo, despre familia ta. Nu ştiu nimic despre tine. În interviurile de până acum ai vorbit despre acea perioadă din viaţa ta?

Liliana Corobca: Da, nu-mi aduc aminte să fi povestit, dar să nu uit să spun ceva despre raionul Călăraşi, Republica Moldova. A fost o perioadă, prin 2003-2004, când s-a hotărât trecerea la judeţe, o invenţie comunistă. Raioanele cred că au apărut în anii ’50 în locul judeţelor. Pentru că erau trei-patru, judeţele s-au fărâmiţat. Astfel, judeţul Orhei a fost împărţit în vreo trei raioane, dar satul meu este din fostul judeţ Orhei, din zona codrilor, îl găseşti în tot felul de hărţi, chiar şi în Descriptio Moldaviae de Dimitrie Cantemir – trece râul Cula, care era foarte mare, malurile lui se văd în satul nostru.

Au rămas doar malurile.

Râul e secat, dar în copilăria mea era şi apă în acel râu, aveam şi un pod trainic. Apropo, în Kinderland îl descriu, dar fără să fac aluzie directă la satul meu. Satul este vechi – anul trecut, în decembrie, a împlinit 500 de ani. Dacă o să cauţi pe internet, o să vezi că prin ’70 şi ceva s-a găsit o comoară, un ulcior cu galbeni, care se păstrează acum în Muzeul de Etnografie. Nu ştiu dacă pot să spun, dar şi mama a găsit o monedă frumoasă – nu e preţioasă, dar păstrăm una acasă. Are găurică cum aveau salbele, e o monedă cu gaură. Probabil că e vreo drahmă, nu mă pricep, dar o păstrăm ca amintire. Lumea încă găseşte. Mai avem o zonă în care sunt alunecări de teren – satul s-a cam mutat, aşa că jumătate de sat s-a cam schimbat.

O să iasă imediat din raionul Călăraşi.

Să ştii că e ultimul sat din raionul Călăraşi, următorul e în Orhei şi noi, când se mai fac schimbări din astea, cam trecem la Orhei, că Orheiul ne place mai mult. Altfel, când sunt întrebată, zic că sunt din Călăraşi şi creez confuzie.

Dacă continuă alunecarea asta, în 500 de ani o să treci Prutul! Cu sat cu tot.

Eu sunt mai optimistă. Satul alunecă și sper să fie mai repede.

Cine erau părinţii tăi? Cu ce se ocupau? De unde dragostea asta a ta pentru carte? O să ajungem să vorbim despre ce ai făcut şi ce continui să faci, şi mai ales despre ce vei face. Dacă mă uit bine, reiese un portret al tău comparabil cu Dimitrie Cantemir.

Nu, cu Dimitrie Cantemir nu mă compar, totuşi. Dar să ştii că un străbunic de-al mamei, Calmaş, este identic cu acel Calimachi. Calimachi a fost un prinţ care se trăgea din boierii moldoveni foarte bogaţi, care aveau jumătate din Moldov, nu ştiu cum de nu i-au deportat. Mi-am adus aminte când am văzut asta – mama mea se trage din boieri mari, bunica era Budu, străbunicul era Calmaş. Aveau nişte obiecte din aur chiar şi în epoca postcomunistă. Am prins şi eu o casă pictată cu nişte îngeri ca în biserică, ceea ce nu aveam acasă sau nu am văzut în satul meu. 

Părinţii mei sunt profesori – acum sunt la pensie, mama este profesoară de fizică, tatăl meu are o poveste mai specială, am povestit-o şi o reiau acum pe scurt. Învăţa foarte bine la şcoală şi a nimerit în perioada asta când cei mai buni şi mai frumoşi copii erau trimişi la studii superioare în Rusia. Tata avea şi un nume cu rezonanţă slavă, Corobca, care pare un cuvânt rusesc, deşi nu este neapărat. Mama mea este Corobceanu şi lumea se amuză că s-au întâlnit Corobca cu Corobceanu, deşi sunt din sate diferite. Şi a primit un fel de foiţă că „la Chişinău nu aţi intrat, dar puteţi să mergeţi la Moscova, Leningrad” şi era o listă de universităţi. Pe care bunica mea a ascuns-o. Şi tatăl meu n-a ajuns să înveţe la Moscova, s-a dus la un colegiu tehnic, după care a făcut studii superioare, după ce s-au căsătorit. S-au căsătorit foarte devreme, s-au întâlnit la 23 de ani, s-au iubit frumos şi romantic.

Ca într-un film rusesc de Nichita Mihalkov. 

Ce să zic? Cinematografia românească nu era dezvoltată, nu ştiu dacă era vreun film comparabil, astfel încât n-am o replică pe măsură. M-am născut într-un mediu semi-intelectual, intelectual, dar erau intelectuali din prima generaţie, pentru că mulţi au plecat spre România în ’40-’41. Alţii, profesorii, preoţii, categorii care erau considerate potenţiali duşmani ai poporului, au luat calea Siberiei, aşa încât numai ţăranii sau oamenii mai modeşti sau oamenii care nu ridicau nasul au rămas. Unul dintre bunicii mei se trăgea din intelectuali, un fel de funcţionari, profesori în satul lor răzășesc, Vorniceni. Bunicul din partea tatălui a fost prizonier de război şi a făcut un „sejur” la minele din Donbas, s-a întors bolnav. Abia îmi amintesc de el. A murit când eram foarte mică, aveam 5-6 ani.

Ai făcut Literele în Moldova, la Chişinău?

Universitatea de Stat din Moldova – am prins o perioadă când nu se făcea limba moldovenească, am făcut filologie română şi latină. 

Apoi ai venit la Bucureşti să-ţi dai doctoratul şi ai rămas aici. A fost o decizie grea să pleci de acasă şi să te stabileşti în România?

Sistemul nostru de învăţământ era un pic diferit de cel românesc. Eu am făcut 10 ani şcoala generală, iar la 17 ani eram studentă, apoi încă nu împlinisem 22 de ani şi eram la doctorat. Şi la 25, aproape 26, mi-am susţinut şi doctoratul, deci am avut o perioadă foarte intensă de studii. După susţinerea doctoratului, eram tentată sau atentă şi la posibilitatea de a mă întoarce în Republica Moldova, pentru că acolo mi-a fost propus un post la catedra de Literatură română, ceea ce era foarte prestigios. Eram printre studenţii cei mai buni, şefi de promoţie, dar nu se spunea şef de promoţie. Am avut media 9,5 vreo doi-trei ani şi aș fi putut să rămân la catedră.

Am ales să vin la doctorat pentru că era o perioadă foarte grea din punct de vedere economic. Părinţii mei se mirau, amândoi lucrau, că am bursa de 50 de euro şi mă întrebau: „Ce faci tu cu atâţia bani?”. Pentru că ei aveau 20 de ani de învăţământ şi împreună aveau 40 de euro. Iar eu, dacă aș fi rămas la catedră, ar fi trebuit să am salariul de 10-11 dolari, pe atunci euro încă nu era. Şi atunci, mânată de sentimente patriotice şi pragmatice, am zis că de ce să nu mă lăfăi şi eu măcar câțiva ani în imensa bursă de 50 de euro, după care să mă întorc la 10 euro?

Bănuiesc că ai trecut de mult de 50 de euro.

Să ştii că am fost cercetător pe jumătate de normă 10 ani la Institutul „George Călinescu” şi salariul meu a fost modest, aproape simbolic.

Ai început să înveţi devreme şi ai tot ţinut-o cu învăţatul, ai ajuns cercetător la Institutul de istorie şi teoria literaturii „George Călinescu” din Bucureşti.

Nu m-am mai oprit!

Şi acum eşti cercetătoare Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Facultăţi, doctorate, studii, institute, aşa o s-o ţii, studiind, cercetând?

Nu vreau să mă mai dea afară încă o dată!

Te-au dat afară?

Am luat o bursă la Paris care era 1500 de euro.

Cam mult!

Şi nu mi-a aprobat-o directorul. Când m-am întors, a trebuit să mă descurc cu acei 1500 de euro. Vreau să zic că a durat 3 ani până mi-am găsit următorul job. Şi acum sunt atentă, vezi că scriu numai pe teme comuniste, că am o experienţă.

Ţi-e frică că te deportează ăştia?

Nu se ştie niciodată. Acum am dublă cetăţenie.

Și părinţii tăi?

Părinţii mei au cetăţenie română, cu domiciliul în Republica Moldova. Eu am zis că asta e până la urmă Unirea. Dacă i-ar lăsa pe toţi să îți ia cetățenia română, că la noi tot satul are cetăţenie română.

Pe ce motiv au luat-o? Să fie acoperiţi de istorie sau să vină aici?

Au luat-o ca să poată să vină mai uşor în România, pentru că trebuia să ai o viză la consulatul României. Au fost situaţii în care mama moare şi fiul nu-şi poate obţine viza. Părinţii mei s-au speriat şi au zis că au doi copii, că şi pe fratele meu l-am adus aici în mod patriotic – el a făcut facultatea şi s-a angajat mai uşor în economie Având doi copii, amândoi în România, au zis că paşaportul românesc i-ar ajuta să vină mai uşor să ne vadă.

Dacă nu mă înşel, mişcarea asta i-o datorăm lui Băsescu. El a dat cetăţeniile sau a făcut sistemul.

Nu, după ’90-’91. Băsescu cred că le-a blocat. Pe vremea lui Băsescu se dădeau trei cetăţenii, iar cererile erau aşa de multe, încât basarabenii, în disperare de cauză, dacă voiau să muncească în străinătate, își luau cetăţenie bulgară, pentru că aşteptau noău ani cetăţenia românească şi nu li se dădea. Fratele meu a păţit aşa. Eu am prins vremuri mai bune.

Fratele tău e bulgar în acte.

Nu, fratele meu şi-a luat în nouă ani cetăţenie româă. Dar el s-a şi căsătorit, a avut aici patru ani de domiciliu, a făcut studii, şi tot l-au purtat şi nu i-au dat mai repede. 

Ai șapte cărţi de critică şi istorie literară, eseistică, cărţi de critică, în sensul larg. Prima a fost despre personajul în romanul românesc interbelic, aşa te-am şi cunoscut. Cineva mi-a recomandat cartea ta. Mi-a plăcut când am citit-o, avea o copertă galbenă, dacă nu mă înşel.

Galbenă – cineva mi-a zis că parcă e o lămâie stricată.

Aşa te-am cunoscut, literar vorbind. După care ai publicat alte cărţi –Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), Poezia românească din exil, Golgota Românească. Mărturiile bucovinenilor deportati în Siberia, Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România  fiind ultima dintre ele, în 2014. În paralel cu aceste cărţi ai nu mai puţin de șase romane. Ai debutat strălucit cu Negrissimo, în 2003, ai luat mai multe premii de debut şi au urmat Un an în Paradis, Kinderland, Imperiul fetelor bătrâne, Caiet de cenzor şi Capătul drumului. Ai un ritm foarte bun. Îţi ia un an-doi să scrii un roman. Înţeleg că opera ta de ficţiune merge mână-n mână cu cercetările pe care le-ai făcut în anii aceştia, că subiectele şi substanţa narativă a fost extrasă aproape de fiecare dată din documente.

Numai la ultimele două, şi nu credeam c-o să se întâmple. Nu de fiecare dată. Eram în arhiva cenzurii, pe care o simţeam foarte apăsătoare şi foarte castratoare pentru scriitori, că te uitai cum cenzorii îşi bat joc de scriitori şi îi privesc cu dispreţ, ca pe nişte instrumente care trebuie să cânte partidul şi n-au cântat cum trebuie. Asta mă afecta. Și atunci a venit Kinderland ca un fel de refulare, ca un fel de extrema cealaltă. Când mam angajat la ICCMR, timpul meu a fost dintr-o dată foarte limitat, că am stat trei ani şi am putut să scriu ce vreau, iar atunci am ales să fac ficţiune pe baza documentelor. Dar nu cred că o să se mai întâmple, acestea au fost nişte excepţii, cred eu.

E greu?

Nu ştiu. Eram bună pe cenzură, ştiam atâtea lucruri, încât nu mi-a fost greu şi am mers doar aşa, la anul 1974, pentru că e vorba de un caiet din 1974, şi am mai revenit că poate mi-a scăpat ceva. Cu Golgota Românească. Mărturiile bucovinenilor deportati în Siberia n-am avut nevoie de toate mărturiile, pentru că am încercat să intru în pielea unui personaj şi am folosit asta doar ca document: ce mâncau, cum erau scoşi din vagon, unde erau angajaţi, care era situaţia lor, adică documentul brut. Dar povestea am îmbrăcat-o eu.

Să le luăm pe rând. Fac o paranteză, am o mare admiraţie pentru prozatorii care lucrează cu documente, cu atât mai mult pentru cei care le caută. Tu le aveai la îndemână, spuneai undeva că au venit la tine subiectele acestor ultime două romane, ai dat de ele, nu le-ai căutat. Cenzura e, şi în critica literară, dar şi în literatură, un subiect foarte interesant, foarte vast, cu foarte multe poveşti extraordinare. Să vorbim puţin despre acest roman, Caiet de cenzor, care a apărut în 2017. Despre ce e vorba, cât ai folosit din materialul pe care l-ai avut şi mai ales ce anume ai ales să foloseşti?

Am pornit de la un document real pe care l-am şi publicat într-o antologie de documente publicate în 2014, Institutia cenzurii comuniste in Romania. Era vorba despre fuga unui şef de la biroul Documente secrete, dar acest birou era cel mai important, pentru că ei păstrau, selectau, ardeau toate documentele care aveau un caracter nedifuzabil. Unii dintre cenzorii din interiorul instituţiei nu ştiau tot ce se află acolo. Și ea fuge, dar fuge foarte frumos, aşa cum au mai făcut-o şi alţii, puţini. Obţine un paşaport pentru Franţa, în turism, pentru că aveau voie, aveau nişte facilităţi. Merge împreună cu soţul cu maşina şi nu se întâmplă nimic, nu se ştie nimic. Ea pleacă în iunie, dar în august, peste două luni, o rudă spune că s-a întâmplat ceva în Germania şi maşina lor a avut un accident, ceva foarte vag. În orice caz, ea nu se întoarce. 

Cenzorii şi-au dat seama că ceva nu e în regulă, s-au speriat foarte tare, îmi imaginez ce era pe vremea aia, că era mare scandal când pleca un oarecare scriitor, mai ales cineva care ştia din interior cum funcţionează sistemul. Documentul pe care l-am găsit era al Cenzurii către Securitate şi către partid. Ei au spus următorul lucru: noi nu i-am dat voie să plece, noi i-am zis că nu e voie, dar ea, fără voia noastră, a plecat. Veneau cu tot felul de scuze, dar cred că şi-au primit pedeapsa. Eu n-am auzit nimic de cazul acesta pe nicăieri, nu s-a dat la iveală. 

De pildă, în Polonia a fugit în aceeaşi perioadă un cenzor, dar el a fugit cu nişte documente şi le-a publicat şi a fost cel mai important document. Dincolo de Cortina de Fier se afla o cenzură, şi încă una foarte dură. Toţi pretindeau că noi nu avem cenzură. Dar era altfel, era invers. Şi eu am pornit de la acest document, mi-am imaginat că această doamnă arde caietele de cenzori – pe mine m-au interesat foarte mult aceste caiete, chiar ca scriitor. Asta era prima etapă a cenzorului. Mai întâi avea un caiet şi-şi nota ceea ce i se părea că nu e conform.

Ce-şi nota un cenzor în caiet?

Eu mi-am imaginat asta, pentru că caietele au fost arse toate.

Dar n-aveai niciun indiciu despre ce recomandări de notiţe avea? 

Ba da, dar asta era a doua etapă. Judecând după toate documentele cenzurii, consider că acest caiet era o ciornă. Deci el practic îşi nota cam ce trebuie scos, şi pe urmă făcea nişte note, rapoarte zilnice, săptămânale, lunare, iar pe baza lor se făceau alte rapoarte. Deci era atâta literatură în cenzură, încât fondul cenzurii se măsoară în kilometri până şi astăzi. Şi mie mi-au trebuit câţiva ani doar ca să parcurg. De fapt, am parcurs tot fondul, dar erau anumite unităţi – că se numeau „unităţi”, ca în armată, aveau şi grade militare la un moment dat, şi departamentul import-export, care se ocupa de toate revistele, de toate publicaţiile care intră în ţară şi care scriu ceva despre România sau despre regimul comunist. Dacă ceva era subversiv, atunci nu mai ajungea niciodată la destinatar.

Îţi dai seama cât se citea pe ascuns atunci? Câtă presă şi literatură citeau armatele astea de cenzori?

Asta e una la mână, dar câtă literatură şi cât text emiteau? Cred că de asta s-au şi ars o parte dintre ele, pentru că ei se plângeau că nu mai au spaţiu. Unde să le mai ţii? La un moment dat, li s-a impus să scrie faţă-verso pe foaie, pentru că erau prea multe rapoarte. Cred că eu am fost cel mai silitor cititor.

Iar cineva le şi citea pe atunci, nu?

Ele mergeau la partid, în principiu, şi poate şi la Securitate. Se emiteau în 5 exemplare şi unele erau circulare pentru cenzorii din provincie, pentru că au existat cenzori în unitatea centrală din Bucureşti. Apoi erau cenzori şi unităţi mici. Uneori, unii lucrau chiar pe jumătate de normă.

Circuitul unui caiet de cenzor în natură!

Erau cenzori în toate localitățile unde exista editură, ziar, post de radio, televiziune, tipografie, deci unde trebuia controlat. Se controlau până şi invitaţiile la nuntă sau afişele, programele Ateneului Român, se controla tot. Era un departament care se numea Tipărituri mici. 

Şi ce intra la „tipărituri mici”?

Am zis: invitaţii, afişe, tot felul de pliante, reclame, publicaţii care erau mai mult economice, organizatorice. Nu era ficţiune, nu era literatură, nu era ştiinţă, nu era publicaţie propriu-zisă.

Şi în afară de faptul că cenzurau tot ce avea legătură cu politicul, ceea ce să zicem că era de înţeles, controlau tot ce se spunea despre sistem, orice informaţie, orice critică, cenzura ideologică. Dar dincolo de asta, în romane, în poezie sau în piesele de teatru, care erau, de fapt, problemele cenzurii? Ce nu voiau ei să apară, ce aveau grijă să fie filtrat? În afară de chestiunile ideologice, ce nu le convenea? OK, pornografie, în primul rând, sau erotic.

Nu mai scria nimeni pornografie, adică nu aşa cum s-a scris în interbelic, nu se concepea. Există celebrul „să dăm drumul la dragoste”, prin nu ştiu prin ce ani, dar dragoste însemna un sărut, un pupic tandru pe obraz sau o coapsă întinsă mai lung, deci nu ceea ce înţelegem acum.

Erau indicaţii stricte pe scene de sex?

Indicaţii n-au existat şi de asta cei care lucrau la Direcţia literatură şi la controlul cărţii, acelaşi departament, se plângeau şi considerau că lor le este cel mai greu, pentru că în timp ce la ştiinţă şi tehnică sau la domeniile economice era clar că nu trebuie să spui „recolta grâului”, adică aveai nişte indicaţii concrete, la literatură era imposibil să dai indicaţii şi li se spunea că trebuie să ai pregătire ideologică, trebuie să ai un simţ politic dezvoltat şi să te descurci. Şi săracii aveau mai multe tipuri de intervenţii. Deci era un catalog al intervenţiilor, printre acestea erau intervenţii nejustificate, şi erau chemaţi la adunări, erau luaţi în râs, uneori pedepsiţi pentru că au intervenit acolo unde nu era cazul.

Se întâmpla şi asta?

Da, sunt intervenţii nejustificate. Şi am pus în Controlul cărţii câteva exemple, cum că nu era destul soare şi atunci ei interpretau că, vezi Doamne, e ceva pesimist. Mă rog, erau stupide, dar vreau să spun că şi alea justificate erau la fel de stupide. Criteriile erau foarte greu de pus în domeniul literaturii. Dar, dincolo de asta, mi-ar fi greu să răspund la întrebarea ta, pentru că ele au variat de la an la an. În timp ce în anii ’40-’50 operaţia principală a cenzurii era epurarea cărţilor, adică jumătate dintre scriitori au înfundat puşcăria, jumătate nu ştiau cam care e vântul nou şi care-i politica după care să se orienteze. Erau epurate cărţile deja existente. Se făcea epurare în librării, în biblioteci, în universităţi, cărţile erau arse, erau arse vagoane de cărţi din bibliotecile particulare. 

Am găsit informaţii că unele conace erau luate de noii conducători, proprietarii erau duşi prin închisori uneori doar pentru că aveau o casă mare pe care o doreau cei care au venit în loc. Iar cărţile erau scoase în curte şi arse la grămadă. Pe urmă a apărut o nouă cerinţă. În străinătate manuscrisele astea foarte vechi erau solicitate cu bani, adică cineva dorea să le cumpere şi atunci cenzorii care în prima perioadă au mers să ardă cărţile mergeau să vadă dacă s-a mai salvat ceva.

Speculau puterea pe care o aveau asupra selecţiei tipăriturilor.

Nu erau numai ei, mai erau nişte structuri pe acolo, nişte organizaţii, şi între ei era concurenţă, adică anticariatul sau aşezămintele culturale, că „voi n-aveţi dreptul să faceţi epurarea cărţilor”.

Cum a făcut şi Primăria din Bucureşti, după ce a scos bordurile alea istorice foarte vechi şi le-a înlocuit cu bordurile lui Videanu – le-au vândut în străinătate pe alea vechi, pentru că aveau valoare. La fel macadamul ăla vechi din curtea Mitropoliei. Nu aveau exemple în istorie cum se pot face bani?

Nu ştiu dacă cenzorii le-au servit exemplu, nu cred că ştiau ei chiar aşa în amănunt.

Cum ai ajuns la subiectul epurării cărților și al cenzurii? Te-a interesat dintotdeauna, ai descoperit întâmplător că e fascinantă problema cenzurii? Până la urmă, cartea ta Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România a apărut în 2014 la Cartea Românească.

A fost întâmplător, trebuie să recunosc. Eu lucram la Institutul „George Călinescu” şi la un moment dat trebuia să venim cu nişte propuneri de proiecte. Şi eu îmi imaginam că o să găsesc undeva, în vreo arhivă, o capodoperă, ceva gen literatură de sertar. Făcusem deja nişte ediţii, lucrasem la corespondenţa Busuioceanu şimi părea că am nişte instrumente de cercetător. M-am dus în arhivă, care mia fost oarecum sugerată de Dan Nicu, cel care lucra în arhiva asta şi care avea alte interese. A scos acum o carte tot despre cenzură, tot cu documente, un pic pe altă direcţie. Numai că eu când am intrat acolo n-am găsit niciun manuscris, nici măcar unul mediocru, nu unul genial, că nu acolo trebuia să cauţi, probabil în altă arhivă. 

În al doilea rând, nu înţelegeam ce fel de documente sunt astea, că nu ştiam nimic despre cenzură şi nu semăna a cenzură. Dacă intrai într-un departament care se numea import-export, era o revistă drăgălaşă în care ţi se spunea conţinutul acesteia într-o notă. Cenzură era greu de înţeles şi cu ce se ocupa ea. Şi atunci am găsit nişte documente ale Comisariatului de control în limba rusă. Acolo era ceva foarte interesant, era vorba de o revistă care acum nu mai există. Prin anii ’43-’44, ruşii spuneau: „Organele voastre pot să controleze, să cenzureze ce vor, dar ştampila pentru bun de apariţie sau bun de publicat trebuie so punem noi”. 

Pe mine m-a intrigat ce rol avea Comisariatul de control pentru că nu s-a scris nimic, noi nu ştiam, fondul nu exista. Pe urmă am aflat că fondul acesta nu se află în România. Când au plecat, ofiţerii şi-au luat şi documentele, dar asta m-a dus la ideea să caut la ruşi cenzura sovietică, să văd dacă nu cumva facem o paralelă. Asta m-a ajutat foarte mult, pentru că, într-adevăr, am găsit nişte volume de documente, am găsit nişte studii foarte importante despre cenzura sovietică, dar privită în general, cu toate structurile ei, şi am putut să-mi dau seama în ce măsură cenzura românească după ’44-’45 seamănă cu cenzura sovietică. Şi de aici a mers mai uşor, pentru că ştiam ce să caut, ce să lucrez.

Ai atins un punct important. Cât de greu este să se formeze un cercetător? Cât timp îi ia? De cât timp are nevoie ca să poată umbla cu uşurinţă într-o arhivă şi să ştie cum funcţionează? Că-mi imaginez că ai intrat în treaba asta destul de novice, n-ai ştiut de la început cum să faci.

Total novice, asta în primul rând. Și în al doilea rând, nu m-am gândit că o să am eu vreo abilitate, veneam cu nişte aere de critic literar, cu ambiţii de prozator, publicasem un roman, scrisesem o teză de doctorat foarte jucăuşă şi ironică. Să te trezeşti în arhivă şi să te uiţi la nişte documente şi să te întrebi ce să faci cu ele… Mi-a plăcut Busuioceanu, care era un poet excepţional, şi am lucrat cu o corespondenţă din exil. Iar acum pot să spun că ştiu ce să fac cu un document, pot să lucrez mai uşor cu el, dar a durat câţiva ani. Şi nu ştiu nici acum dacă sunt formată ca cercetător, pentru că nam insistat niciodată asupra unui domeniu. La noi s-a desfiinţat exilul, secţia, acum nu mai pot nici de cenzură să mă ocup foarte intens sau cum mi-aş dori, pentru că sunt iar la exil, acum e alt departament şi nu există ceva pe cenzură, nu există un interes. Există teama că ai putea ajunge prea departe.

Vorbeai despre ambiţiile tale de prozatoare, care bănuiesc că au fost înaintea celor de critic sau de cercetătoare.

Da. Am scris un fel de roman încă la vârsta de 13 ani, nepublicabil, desigur.

Deci pe lângă cele șapte romane mai ai unul?

Ăla e de 12 pagini. Dar era mult, că noi făceam compuneri de o pagină jumătate, iar eu am scris 12, scoteam limba de oboseală. Şi am zis că mai întâi trebuie să mai prind puteri, apoi să mă apuc de romane. Dar ştiam de mic copil că o să scriu la un moment dat şi am avut tot felul de succese literare care au convins-o pe mama, care-şi dorea un copil medic. Eram foarte stăruitoare în şcoală, participam la olimpiada republicană şi luam ba menţiune, ba câte un premiu. Și atunci a zis: „Hai, las-o să meargă la Litere!”

Deci ai început cu romane, după care ai intrat în cercetare. Ultimele tale romane două au legătură cu cercetarea. Spuneai undeva că Imperiul fetelor bătrâne ar fi cea mai personală dintre toate cărţile tale, ai avut o investiţie emoţională mai importantă decât în cazul celorlalte.

Nu neapărat, dar în Kinderland era vorba de un personaj principal care era un copil părăsit de părinţi, avea 12 ani. În primul roman, Negrissimo, era un robot. În Un an în paradis era vorba despre o femeie traficată. În ipostaza mea, toate erau departe. Pe când în Imperiul fetelor bătrâne era vorba despre o femeie singură. Dincolo de singurătatea femeii, eu mă simțeam singură ca un scriitor. Un scriitor trebuie să fie în primul rând singur ca să se poată concentra asupra operei sale. De asta am zis că o simt mai aproape. Ea nu e nici traficată, nici n-are 12 ani. Nici personajul acesta din Capătul drumului, are 86 de ani, pe aia o simţeam un pic mai aproape de mine. Şi n-a trebuit să fabulez foarte mult. Scriam pe alocuri chiar şi despre mine. Nu m-am menajat.

De altfel, literatura ta, prin comparaţie cu a scriitorilor din generaţia ta, e mai puţin personală sau biografică.

Mie mi se pare că nu este deloc, aş dori să nu fie deloc. Ai dreptate însă, pentru că am folosit scene din copilăria mea.

Astea sunt inevitabile – până la urmă, toată lumea le foloseşte.

Dar nu sunt scene din biografia mea, nici măcar satul nu e real, numele personajelor le schimb.

Cum ziceam, îmi vine acum în cap Simona Antonescu, care s-ar poziționa tot în zona asta a literaturii de reconstituire istorică. E greu să faci genul ăsta de ficţiune?

Nu ştiu ce să zic. Eu am un fel de reticenţă pentru biografii, consider că viaţa mea ar fi mult prea plictisitoare să scriu despre mine. Viaţa mea e chiar banală.

Să scrii un roman despre banalitatea unei vieţi.

Nu acum. Probabil că mai adun experienţe, dar tot mă gândesc la un roman şi tot n-o să fiu eu. Pentru că eu sunt atrasă de o limită anume, încerc un alt personaj, încerc ceva ce eu nu simt. Şi atunci mi se pare mult mai interesant să intri în pielea altor categorii de oameni, mai ales a acelora care nu pot să scrie despre ei înşişi.

Ai descoperit sau ai în minte subiecte descoperite în arhive ori în cercetările tale şi la care te gândeşti că într-o zi ar putea să stea la baza unei cărţi?

Nu, pentru că cenzura cred c-am epuizat-o. Doar în fondul cenzurii am lucrat. M-am gândit foarte mult la Alexandru Busuioceanu şi la un moment dat aș putea scrie un roman despre el.

Poţi să spui ceva despre el? Recunosc că nu ştiu cine e. Doar din titlul cărţii tale, dar nu m-am interesat.

Pentru mine, a fost o mare surpriză. Am fost impresionată şi de destinul pe care l-a avut, şi de poezia pe care a scris-o. A fost diplomat. Înainte de asta, era critic de artă, profesor, avea o cotă foarte bună în intelectualitatea interbelică şi în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial. A plecat ca ataşat cultural la Madrid şi în ’45, când au fost toţi rechemaţi, dar nu s-a mai întors. Divorţase şi a lăsat aici o fetiţă de 8-9 ani. Există la un moment dat un episod pe care-l descrie Monica Lovinescu, el nu şi-a mai revăzut niciodată familia, copilul. A murit şi nu ştia decât din zvonuri, care se băteau cap în cap, despre fata lui, dar la un moment dat i s-a spus că ea vine cu un cor de copii la Paris. El lasă tot, trăia foarte modest, îşi ia bilet, vine la Paris, vine în sală. Erau treizeci de copii şi nu-şi recunoaşte copilul. Nici nu se poate apropia de ei, erau păziţi. Şi Busuioceanu trăieşte cu sentimentul că undeva pe acolo putea să-şi vadă copilul măcar o dată. A murit la şaizeci şi ceva de ani, în ’62, părăsit.

Dar la un moment dat a fost o perioadă de glorie în viaţa lui, a publicat primul volum de versuri, care s-a bucurat de un succes atât de mare printre spanioli, încât au început să-l invite la toate revistele cele mai importante. A devenit un personaj important în viaţa spaniolă, comparabil cu succesul pe care l-a avut Vintilă Horia sau Emil Cioran, doar că a murit prea repede. A mai scris un volum de versuri, care iarăşi a avut mare succes, a luat premii. Aici nu se știe nimic despre el.

Au fost traduse?

N-au fost traduse, iar eu nu ştiu spaniola, am lucrat doar cu corespondenţa românească. Am lucrat cu 40, 50, 80 de scrisuri diferite, unele indescifrabile, şi mă ambiţionam să înţeleg ce a vrut ăla să scrie acolo. Şi eu cred că trebuie să ştii limba foarte bine, dar să fii şi un poet. Nu mă văd traducând aceste versuri, din păcate. Nici n-a scris mult, şi nici n-ar fi chiar aşa de greu de tradus, dar e greu să impui un autor care nu mai trăieşte.

 Capătul drumului, noul tău roman apărut anul acesta, este povestea unei deportări în Kazahstan. Ce a stat la baza cărţii? De unde ai luat personajul, dacă l-ai luat de undeva, sau e inventat?

Personajul este inventat, dar asta nu era destul, pentru că mărturiile oferă un potenţial romanesc impresionant. Nu puteam porni de la mărturia, de la viaţa cuiva, şi oricum mărturia era de o pagină și jumătate şi aveam nevoie de mai multă substanţă. Au fost ani buni în care a stat undeva în expectativă să-i vină rândul, şi la un moment dat am avut o discuţie cu un prieten, un sas care a plecat la mama lui nonagenară, bolnavă, în Germania. M-a sunat de câteva ori şi-mi povestea că „ştii, mama crede că se află acum lângă Sibiu, că e în România, că taie porcul”. Și pe mine m-a impresionat foarte mult. Că oamenii în vârstă revin la momentele din viaţă care i-au marcat sau în care au iubit, în care le-a fost bine sau rău. 

Şi de aici mi-a rămas un ac în memorie şi m-am gândit că de la ideea asta ar trebui să pornesc şi eu personajul meu, care stă undeva într-un sat din Bucovina sau din Moldova, dar îşi imaginează, retrăieşte şi-şi aminteşte de acele momente importante sau traumatizante din viaţa lui pe care le-a petrecut în deportare. Şi de aici a mers foarte uşor şi repede scrisul. Au început să-mi vină tot felul de idei, pe urmă am structurat cartea în trei părţi. N-a fost structurată aşa de la început, dar acum, cu tehnologia avansată, am structurat-o pe calculator.

Cu ce tehnologie avansată structurezi un roman?

Eu scriu pe foiţe, scriu de mână, nu scriu la calculator. În arhive am lucrat tot de mână, am lucrat chiar primitiv. Acum fac poze, dar prima oară, cu Busuioceanu, am scris toată corespondența de mână, după care mă duceam seara şi o copiam. La capătul drumului, am avut şi tot felul de documente sau mărturii şi am aranjat textul la calculator. Pentru că iniţial nu era foarte lucidă, adică era aşa de bătrână, încât nu-şi mai dădea seama unde este. Povestea aceleași scene de câteva ori şi mi-am dat seama că dacă ea trăieşte într-un sat singură, părăsită, trebuie să se descurce, că altfel rudele n-ar fi lăsat-o. Am mai scos nişte scene în care ea trebuia să stea alături de copiii ei sau de nepoţi la oraş şi nu s-a adaptat. Ştiu asta din spusele celor din jurul meu.

Ca procedeu, seamănă cu ce ai făcut în Kinderland? Că acolo ai o voce de copil, aici ai o voce de femeie bătrână.

Poate, dar nu numai la nivelul acesta. Aici e o discuţie între o strănepoată, un copil cam de aceeaşi vârstă cu fetiţa din Kinderland, şi străbunica ce-şi aduce aminte, periplul ei cazah şi siberian, prin ce a trecut. Kinderland iniţial era un roman epistolar, era o scrisoare a mamei, o scrisoare a copilului. Numai că am început cu copilul şi mama. În primul rând, n-am simţit experienţa mamei. Acum cred că sunt mai multe poveşti, chiar aici în România, cu ce se întâmplă cu femeile care îngrijesc de bătrâni sau de copii în Italia, dar atunci erau mai puţine sau nu eram eu aşa de aproape de informaţia asta. În orice caz, pe mama n-am mai simţit-o deloc şi apare doar episodic, la o discuţie telefonică. Dar copilul este de puternic, plus poveştile celorlalţi copii, încât eu m-am gândit: dacă aşa-mi vine, aşa las. Și n-am insistat asupra unei construcţii bine puse la punct.

Ai citit romanul lui Dan Lungu care vorbeşte despre aceeaşi experienţă, a unei fetiţe crescute singură, în lipsa mamei, plecată la muncă în străinătate?

N-am citit, pentru că atunci când a scris Dan Lungu cartea eu eram la Caietul de cenzori. Şi de obicei așa se întâmplă. Scrii romanul, el în sfârşit apare, tu lucrezi la cu totul altceva. Dar mereu trebuie să revii şi să-ţi imaginezi ce ai făcut, cum ai scris, aşa că este un fel de neconcordanță.

Referitor la Capătul drumului, mă gândesc cum a funcţionat asta în cazul tău, pentru că e o literatură a deportării foarte mare acum, s-a scris foarte mult. De unde te-ai inspirat sau unde ai mai găsit interesul şi energia să mai scrii încă o carte a deportării? Exagerez. Una e să scrii cum ai scris tu Caiet de cenzor, că era pe un subiect original, era inedit, erai deschizătoare de drumuri, şi alta e cazul acestui roman, unde veneai pe un drum bătătorit.

În primul rând aşa, cu delicateţe, o să te contrazic. În afară de Aniţa Nandriş care a vorbit despre bucovinenii deportaţi, nu s-a prea scris. Cartea mea am editat-o în 2009. Chiar am căutat bibliografie foarte intens. Mai există o mărturie a unui bucovinean care a fost în Australia.

Te referi la bucovineni, dar pentru mine bucovinenii, oltenii, ardelenii tot deportați sunt.

Am mai vorbit la un moment dat despre ce se înţelege în România prin deportări. Eu am mizat şi pe spaţiul acesta kazah. Nu există aproape nimic şi mi-a fost foarte greu să găsesc nişte cuvinte, să încerc să intru în spaţiul acela. Literatură am găsit în engleză şi rusă, nu există în română.

Poate ar trebui să faci o cercetare lingvistică. 

Am încercat cercetare lingvistică, am găsit cuvinte, la un moment dat am găsit un instrument muzical care se numea dombră, am stat două zile şi am ascultat această dombră. Şi am încercat să intru şi în atmosfera aceea asiatică pe care noi n-o cunoaştem prea mult, atmosfera exotică. Am încercat să valorific şi nişte poveşti folclorice, pentru că în tren, ca să suporte toate umilinţele, chinurile, foamea şi setea, ei îşi spuneau poveşti. Mamele, ca să-şi mângâie copiii, le spuneau poveşti. Dar ce poveste, asta n-am găsit. 

Atunci am căuta în folclor, am cules folclor şi l-am valorificat, după ’90. Am făcut nişte lucruri pe care n-am găsit să le fi făcut alţii şi nici nu cred că tema este bătătorită. S-a scris despre românii deportaţi în Bărăgan, două-trei cărţi, despre deportaţii nemţi în Siberia, despre deportările evreilor s-a scris – ele intră pe altă filieră, nu pe cea comunistă, un pic mai înainte, dar sunt apropiate.

S-a scris despre deportările ţiganilor. E o carte specifică pe subiectul ăsta.

Citesc acum o carte a lui Ion Lazu, Veneticii, despre un aspect despre care iar nu s-a vorbit, despre bucovinenii şi basarabenii care au venit aici înainte de deportare. Au venit în refugiu. Am găsit câteva date despre ţiganii deportaţi, ce au păţit şi cum au murit. Dar pe mine mă miră asta, pentru că nici în istoriei n-am găsit sau o carte care să cuprindă toate deportările românilor, un studiu general, un istoric care să spună „populaţia din România – evrei, ţigani, nemţi sau alții care au fost duşi – a fost deportată”, nam găsit un studiu cuprinzător care să se oprească la toţi. Dar un cercetător ar putea să se ocupe de România. Eu am avut nevoie în genere de literatură în limba rusă.

Citeşti în rusă?

Da. Foarte mult. Şi la Cenzură, şi aici la poveştile exotice asiatice, n-am găsit bibliografie românească.

Nu te-ai gândit niciodată să scrii un roman în rusă ca să intri pe piaţa de carte rusă, care e infinit mai mare decât a noastră?

Nu. Limba mea maternă şi limba în care am vorbit în copilărie cu părinţii mei a fost limba română. Dar să ştii că cititorii cărţii mele, Adrian Romilă, de pildă, a zis: ştii că a apărut un roman despre tătarii deportaţi în Siberia a unei autoare tătăroaice, probabil, Guzel Iahina, Zuleiha deschide ochii, şi am vrut s-o caut. Chiar mă interesează, probabil că o s-o citesc când voi avea posibilitatea. Şi am descoperit că e o scriitoare la prima carte şi şi-a scris cartea cu un an sau doi în urmă, cartea a fost tradusă în 30 de limbi într-un an şi toţi scriitorii mari îi scriu prefețe, postfețe, tot felul de recomandări, că n-au mai citit aşa carte minunată.

Vezi? Cred că după şase romane în limba română e timpul să alegi altă literatură. La forţa ta de a munci mă îndoiesc că-ţi ia mult până să te impui ca autoare rusă contemporană.

E o glumă, totuşi.

Care crezi că a fost cartea copilăriei tale?

Valenbek, prietenul celor mici. Mi-a plăcut cartea aceasta, dar am uitat autorul. Am citit-o în limba română cu grafie chirilică. E foarte frumoasă, despre un tânăr student care ajută nişte copii rătăciţi în pădure, cu o voce minunată, şi în copilărie visam să întâlnesc şi eu în pădurea noastră un Valenbek, să mă ia de mână. Autoarea e rusoaică, dar credeam că e estoniană. De fapt, băiatul era Valentin.

Despre care carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

Aici îmi vine foarte greu, că eu am fost un cititor feroce din copilărie şi nu cred că există o carte care să-mi deschidă ochii, nici nu cred că îi am deschişi nici acum. Probabil că încă urmează să o găsesc.

Cartea clasică necitită deloc sau până la capăt?

Dante, Divina comedie.

Dar din literatura rusă?

Din literatura rusă mai ales cea contemporană. N-am citit foarte mulţi autori.

Dintre clasici, lasă contemporanii.

Leonid Andreev este un prozator bun pe care doresc să-l citesc. 

În rest pe Gogol, Pușkin, Turgheniev, Dostoievski i-ai citit integral?

Nu integral, dar o să mai citesc din ei.

Ai citit în original, în rusă?

Da.

Dintre cărţile pe care le-ai citit recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Am citit în ultimul timp cărţi de istorie. Există o carte foarte groasă care se numeşte Hruşciov, viaţa şi opera, dar n-am terminat-o şi chiar aş lua-o pe insulă, că am de scris cronica la ICCMR despre ea. Dar să ştii că este impresionantă.

E bună?

Da, e bună. Ca biografie poate ar fi fost inutilă, că mai există vreo patru deja despre Hruşciov. 

Hruşciov e cel de dinainte de Gorbaciov?

Da, de dinainte.

Între el şi Gorbaciov n-a mai fost nimeni?

A fost Brejnev. Stagnarea brejnevistă, dar Hruşciov a fost mai reformator şi am aflat foarte multe lucruri pe care nici eu nu le ştiam prea bine.

Că a fost un om bun, fundamental.

Nu neapărat. Nu era bun. Și autorul, imediat ce dă un pasaj mai blând, cum Hruşciov a lucrat foarte mult în Ucraina. Cartea lui este foarte actuală, înţelegi acum de ce ruşii vor Crimeea, că Hruşciov a fost cel care a dăruit ucrainenilor Crimeea, care a fost a ruşilor la un moment dat. Şi contextul acesta îl descrie foarte bine, dar să ştii că la un moment dat pare că empatizează cu Hruşciov, după care dă ba crimele, deportările, a ucis. Vine cu date necruţătoare la adresa lui Hruşciov. Şi asta-mi place, că încearcă să fie cât mai obiectiv.

Ţi-a fost greu, uşor, în anii ăştia în care ai făcut cercetare, să-ţi păstrezi obiectivitatea? Te-ai simţit vreodată ataşată emoţional?

Da, uite, de cenzură, dar nu ataşată, ci îngreţoşată. Primii ani am fost chiar şocată, pentru că nici nu eram pregătită pentru tema asta, eu veneam din domenii serafice, poetice, şi dintr-odată poc! în cenzură, care era dură, uscată, castrantă. Atunci am avut impresia că n-o să mai fiu în stare să scriu literatură. După asta mi-am revenit, am început să urmăresc cenzura ca pe o viitoare carte pe care eu o s-o scriu, vedeam structuri, asta m-a ajutat.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

În Micul prinţ de Saint-Exupéry. 

Ce scriitor din istorie ai invita la un pahar de vin moldovenesc? Sau la o sticlă?

Îmi place Evgheni Vodolazkin, l-am cunoscut la Filitt, la Iaşi, la festival, şi nu m-am aşteptat să fie atât de modest, de cuminte. Venisem după lansare şi aveam un buchet impresionant de trandafiri. El a zis că „Vai, v-au dat şi flori?!” şi eu i-am zis „Lăsați, domnule Vodolazkin, că or să vă dea şi dvs.!”.

Dar cu cineva din trecut?

Cu Dostoievski nu vreau, cu Proust cred că mi-ar plăcea, că am o relaţie bună cu homosexualii, discutăm foarte aprins, cu Oscar Wilde, cu Mateiu Caragiale şi cu Panait Istrati. Apropo, îmi plac oamenii care au ce povesti. Şi cu tine… te ţin minte de la festivalul din Arad, povesteai foarte frumos despre Nepal. 

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Trebuia să ştiu dinainte ce întrebi.

Nimeni nu ştie de dinainte, decât dacă ascultă emisiunea online.

O să-ţi spun acum că am venit cu o melodie care m-a marcat foarte mult când am scris Capătul drumului, se numeşte „Imnul heruvimilor” de Ceaikovski, este un fragment dintr-o operă mai mare. Trebuia să intru în pielea unui personaj foarte religios, aşa cum eu nu sunt, şi aveam nevoie şi de muzică, şi de literatură religioasă. Am descoperit acest imn care mă ridica şi mă simţeam aproape un extraterestru. Recomand această melodie pentru capsulă.

Pentru ca extratereştrii să se simtă mai umani. Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele planetei, una şi una singură, care ar fi aceea?

N-aş lăsa criminalii la putere.

Aşa cum îi avem peste tot. Care e locul tău preferat din Bucureşti? De când eşti în Bucureşti?

Din 1997. Acum m-am mutat, dar înainte am locuit pe Calea 13 Septembrie. Acolo era un părculeţ, cu străzi numai cu nume de doctori. Îmi place drumul spre alt părculeţ care e aproape de mine, din Parcul Naţional, un drumuleţ care se numeşte Măgura Vulturului şi merg pe drumul ăla. Îmi place mai ales când nu este foarte populat. Sunt multe locuri care-mi plac în Bucureşti.

Îţi amintesc de pădurile tale din satul natal?

Am stat pe Gabroveni nr. 12, era drumul acela. Gabroveni şi zona din Centrul Vechi arată acum altfel decât atunci când locuiam în căminul acela, care se numeşte Hotel Universal.

Și eu am stat acolo.

Vezi? Şi făceam pe jos drumul de la cămin până la arhivă. Şi treceam prin cele mai faine străzi.

Bine, atunci Centrul Vechi era dărăpănat cu totul.

Da, dar arăta autentic. 

A zecea întrebare e specială, e gândită doar pentru tine, şi sună aşa: dacă ai fi trăit în vremurile pe care le-ai studiat în arhive, ce operă crezi că ţi-ar fi ieşit mai bine: literatură scrisă în exil, literatură scrisă sub cenzură sau memoriile deportării?

Întrebarea nu e aşa de complicată. Dacă aş fi trăit în regimul comunist, că toate ţin de regimul comunist, orice studiu al exilului s-ar fi exclus din start. Era interzis. Memoriile bucovinenilor deportaţi era iarăşi o temă absolut tabu, ca tot ce ţine de Basarabia, Bucovina. Rămâne să fac literatură sub comunism, sub cenzură.

Acum, când ştii cum funcţiona cenzura, ai fi putut scrie o capodoperă?

Da. Pentru că s-au scris capodopere, cu toţi cenzorii din lume.

[martie 2018]