„Sînt atît de nesigură cînd vine vorba de poezie”

interviu cu Ligia KEȘIȘIAN 

Marius CHIVU: Dragă Ligia, iată-ne după o noapte foarte lungă în care ai pus muzică la Festivalul Taifas, prima ediție, un festival de film și artă culinară din Timişoara, centrat pe cultura balcanică…

Ligia KEȘIȘIAN: A fost o noapte lungă şi o dimineaţă complicată. M-am bucurat să văd că timişorenii dansează, deşi au fost un pic timizi la început, nu ştiam la ce să mă aştept, e prima dată cînd pun muzică la Timişoara, am venit aici doar cu poezie, cu performance, dar niciodată în calitate de DJ şi am fost plăcut surprinsă.

Acum nu erau numai timişoreni, trebuie să spun că erau invitaţii festivalului, de peste tot din Balcani.

Aşa este. Şi ei au fost primii care au spart gheaţa pe ringul de dans, dar pe urmă a fost molipsitor şi pentru localnici.

Ligia, e un roman picaresc povestea familiei tale, plină de personaje extrem de interesante, un străbunic care a luptat într-o revoluţie, un bunic care a trecut pe la Oxford, o străbunică care scria poezie. Ştiu că ai mai spus povestea asta, dar mi-ar plăcea să o spui acum încă o dată, mai ales că multe din pasiunile tale culturale sînt moşteniri directe ale tradiţiei armene.

După genocidul din 1915 practic partea armeană a familiei mele a ajuns în România, stră-străbunicul meu deja avea nişte afaceri în România şi practic a mers cu cei doi băieţi ai lui în vacanţă în satul natal, undeva în Anatolia, în Armenia turcească, şi acolo a început genocidul. Stră-străbunicul meu s-a luptat cu turcii pînă la ultimul glonţ pe care şi l-a păstrat lui, iar cei doi băieţi au reuşit să scape şi doi ani mai tîrziu aveau să ajungă în România, unde sau stabilit la Piatra Neamţ. Străbunicul meu, Horen, s-a căsătorit cu Agavni, o armeancă din Bulgaria, şi astfel cumva s-a pus fundaţia familiei Keşişian, la Piatra Neamţ, unde aveau un magazin de coloniale, o cafenea, cafeaua Keşiş era foarte populară în zonă, pe urmă a venit naţionalizarea, o nouă traumă. 

Cumva cred că e şi important, dar e şi greu să vorbesc acum despre asta, mai ales că în Armenia acum sînt alte probleme politice, mai ales după epurarea etnică din Nagorno-Karabah, în care foarte mulţi armeni au fost nevoiţi să-şi părăsească aşezările, casele, să lase totul în urmă şi să se mute în Armenia. E o perioadă atît de complicată politic, în toată lumea de fapt, e greu de discutat despre lucrurile astea.

Tu de unde ştii poveştile astea?

De la bunicul meu Garbis.

A ţinut să le povestească sau ai fost tu curioasă?

Mai povestea frînturi, dar la un moment dat l-am rugat: hai să ne aşezăm, să-mi spui cap-coadă povestea, o s-o înregistrez. Am înregistrat, am vreo 20 de minute cu înregistrare cu el, mă bucur că am făcut asta pentru că el nu mai e printre noi, şi aş fi uitat cu siguranţă multe detalii, cum se întîmplă. 

Pprima parte a copilăriei și-ai petrecut-o chiar la ţară.

Am crescut cu bunicii materni, deci cu cei români, undeva într-un sat numit Corhana, departe de şoseaua principală, între Piatra Neamţ şi Roman, un spaţiu magic, aşa cum mi-l amintesc.

Mai ai pe cineva acolo? 

Nu mai am pe nimeni, din păcate, nici casa copilăriei practic nu mai există, ea e în continuare în picioare, însă nu se poate intra, bunicii mei au fost învăţători şi noi trăiam în casa profesorilor din curtea şcolii, iar după ce bunicul meu a ieşit la pensie a trebuit să ne mutăm de acolo, apoi casa devenit o grădiniţă, iar astăzi nu se mai foloseşte, e paragină şi e foarte trist. Eu mai merg uneori, chiar dacă nu mai am rude acolo. Sigur, îi cunosc pe cei din sat.

Nu te-ai gîndit s-o transformi într-un muzeu al familiei?

Cred că e complicat şi o birocraţie foarte stufoasă, pentru că aparține statului, cred, Ministerului educaţiei, nu-mi dau seama exact care-i situaţia, plus că e foarte departe de Bucureşti, unde trăiesc acum.

În ce măsură ai fost crescută cunoscînd cîte ceva, sau poate chiar mai mult, despre cultura armeană?

Nu am avut un contact atît de mare, mă întîlneam destul de rar cu bunicii armeni şi de obicei discutam lucruri cotidiene, de zi cu zi. Însă curiozitatea mea a venit mai tîrziu, şi chiar dacă nu aveam toate informaţiile din familie, după ce am ajuns la Bucureşti am început să aflu mai mult, şi chiar de vreun an am început să colaborez cu cei de la Uniunea Armenilor pentru diferite evenimente şi să înţeleg mai bine cultura şi tot ce ţine de asta. Şi mă bucur, pentru că o simt foarte puternic. Dincolo de gene, e vorba de o anumită structură pe care o observ cumva şi la ceilalţi.

Cred că ai avantajul maturităţii, pentru că oricum interesul acesta pentru rădăcinile noastre vine ceva mai tîrziu în viaţă, şi cred că ai şi un avantaj pentru că trăim nişte vremuri în care, cultural vorbind, sîntem preocupaţi poate mai mult decît altădată de minorităţi. România, din păcate, a trecut printr-o epurare destul de vastă vreme de 100 de ani: dacă ai citit şi tu cartea lui Lucian Boia, Cum s-a românizat România, ai o imagine groaznică despre felul în care România în o sută de ani şi-a pierdut minorităţile şi culturile mici, conlocuitoare, care au avut o contribuţie majoră la ceea ce zicem noi că-i cultura română.

Aşa e. Sînt foarte multe elemente din culturi diferite ale minorităţilor care au contribuit la formarea culturii române, de fapt. Dar, cumva românii aleg adesea să nu vadă lucrurile acestea şi să nu se intereseze foarte mult. Sigur că e o problemă şi faptul că în şcoli se vorbeşte foarte puţin despre cultura minorităţilor, la orele de istorie iarăşi nu există tema aceasta. Dar, dincolo de partea genetică, simt că purtăm în noi toţi strămoşii, pe toţi cei care au fost înaintea noastră, fie că e vorba de traumele trans-generaţionale, fie că e vorba de ceva latent, ascuns în noi, care se trezeşte de pildă cînd auzim o muzică sau cînd vedem un film sau cînd citim o carte care, poate, deşi vorbeşte despre lucruri pe care nu le cunoaştem atît de bine la nivel raţional, le simţim puternic.

Zilele astea la Festivalul Taifas vedeam filmele făcute în preajma noastră, Serbia, Albania, Muntenegru, Slovenia, Turcia, şi mi se părea că toate, absolut toate, puteau fi filmate în România: subiectele sînt comune, obiceiurile pe care le vezi în filme, felul în care funcţionează familiile, totul era atît de familiar şi îţi dai seama ce fond comun – ne place sau nu ne place – împărtăşim, de fapt, cu toate popoarele din zona asta. Şi e ciudat că nu sîntem mai mult conştienţi despre asta şi că poate nu sîntem interesaţi, deşi cred că generaţia noastră e mult mai preocupată. Dovadă că proiectele tale nonliterare sînt destul de vizibile. N-ai fost vreodată preocupată sau nu te-ai gîndit sau nu te gîndeşti în momentul acesta la povestea familiei tale ca la o sursă pentru o carte de proză.

M-am gîndit şi mă gîndesc, dar cred că încă nu a venit momentul. Am mai cochetat cu proza, dar cred că mai am multe de învăţat pînă să mă aşez şi să scriu efectiv. Cred că în jur de 40 de ani mi-am propus să fac asta, aştept să se mai sedimenteze nişte lucruri şi să mai învăţ altele pînă atunci.

Multă vreme am crezut că Verkin este numele tău, dar de fapt e un prenume. 

E un prenume pe care l-au purtat toate femeile din familia tatălui meu. Iniţial nu-mi plăcea numele meu, nici Keşişian nu-mi plăcea, pentru că toată lumea mi-l stîlcea. Sînt mulţi care continuă să mi-l stîlcească, dar acum sînt mîndră de el, mă identific cu el şi-mi place şi prenumele, Verkin, chiar dacă mulţi pun accentul greşit.

Care e accentul bun?

Verkín.

Şi cum zic, Vérkin?

Exact.

Nu-l foloseşti însă întotdeauna, nu? Uneori îl găsesc asociat numelui tău, alteori e scos, cum e şi pe coperta cărţii tale cele noi.

E mai scurt, îmi place mai mult cum arată Ligia Keşişian pe o carte, pe Facebook sînt cu tot numele şi atunci preiau de acolo. Eu nu mă semnez neapărat cu tot numele.

Ţi-au rămas poezii de la străbunica ta, care era poetă? Sau doar ştii că scria poezii?

Nu, doar ştiu că scria. Şi oricum, probabil că le scria în armeană, deci nu le-aş înţelege, dar încep să învăţ şi eu cîteva cuvinte.

Dragă Ligia, tocmai a apărut a treia ta carte de poezie, ai debutat în 2017 cu Mici cutremure, în 2019 a apărut Miss Houdini, şi a treia ta carte acum, Anul tigrului de apă, la Casa de editură Max Blecher. Dintre toate trei cred că asta e favorita mea. Am făcut şi un mic research care ar putea fi anul tigrului de apă, şi am descoperit că anul trecut a fost, în 2022, au mai fost anii 1962 și 1950, pe cînd anul tău de naştere, 1988, a fost al tigrului de pămînt, zic bine?

În primul rînd, mulţumesc, mă bucur că ai citit toate astea.

La care dintre anii aceştia se referă titlul tău?

La 1962, în relaţie cu 2022, anul trecut, pentru că ambii ani au fost tulburaţi de diverse conflicte şi omenirea şi-a pus problema dacă va urma un război nuclear, şi cumva de aici am ales acest titlul. Există un poem, „Anul tigrului de apă”, în carte, şi este şi anul în care s-a născut tatăl meu, pentru că despre el este poemul respectiv. 

E un lucru pe care l-am încercat în cartea asta nouă, este ceva ce voiam mai demult să fac dar nu ştiam exact cum, e vorba de a aduce teme politice şi sociale în poezie, fără a transforma poezia în manifest. Pentru că în România, în Europa, sînt mulţi poeţi activişti, care scriu manifest, însă poezia nu-şi mai găseşte neapărat locul în textele respective şi am încercat să învăţ asta de la poeţii din America de Sud, dar şi de la unii poeţi din America de Nord, ca Bolano, Benedetti, Zurita, Adrienne Rich, ei au făcut lucrul acesta cu succes şi am vrut să abordez teme politice în poezie şi le-am trecut cumva prin filtrul personal, fie că e vorba de război, de diverse conflicte care au loc în lume, fie că e vorba de schimbările climatice. Mai este un poem care se numeşte „Climă şi pedeapsă”, care e unul dintre preferatele mele din carte, în care discut despre fiul meu, de fapt.

Am găsit şi cine se naşte în anul tigrului de apă, ce caracteristici are. Zice că e foarte bun la relaţiile interpersonale, foarte familist.

N-aş fi zis. Ai cercetat mai mult decît mine. Pe mine m-a interesat strict politic.

După emisiune îţi spun mai multe! Şi ce compatibilitate cu alte zodii are.

Eu nu sînt tigru de apă, sînt iepure de foc.

Tu eşti tigru de pămînt, 1988. Aşa am găsit pe net.

Nu. Sînt anumite luni, sincer nu mă pricep foarte mult la zodiacul chinezesc.

Mi-am făcut şi eu un mic sumar al temelor din poezia ta, cum le-ai spus şi tu, apar cîteva dintre coşmarurile istoriei, fireşte, şi povestea climatică care, cum ai spus tu, nu e abordată frontal. Sînt multe întoarceri înspre trecutul familiei, sînt cîteva poeme de dragoste, dialoguri cu fiul tău, e ca şi cum i-ai prezenta lumea sau i-ai preda o ştafetă sau i-ai răspunde la nişte întrebări venite din perspectiva lui de copil perspicace, şi poeme plimbate prin multe locuri exotice. O parte din poeţii pe care i-ai menţionat mai devreme sînt prezenţi sub forma unor versuri puse ca motto în poemele tale. E o carte pe care ai scris-o de-a lungul anilor, s-a scris într-un timp relativ redus? 

Între 2019 şi acum două săptămîni. Ultimul poem din carte e foarte recent, „Uneori vei auzi muzica”. Cumva aveam un plan de la început, dar lucrurile se aşază şi se sedimentează în timp, pentru că am mers pe diferite zone, dar voiam cumva să urmeze o linie. Pentru mine e foarte important nu doar cum se construieşte poemul, dar şi cum se construieşte volumul cap-coadă, să aibă un sens, să aibă un fir, să te ducă în nişte zone, să revii în anumite locuri.

Dat fiind că ai mottourile astea din poeţi străini, în ce măsură poezia ta se întîlneşte mai degrabă cu nişte universuri poetice îndepărtate? Te simţi integrată sau inspirată de ce se scrie în momentul acesta la noi?

Sînt desigur poeţi care-mi plac foarte mult, dar pe de altă parte nu se scrie atît de mult pe cît citesc eu. Eu citesc în fiecare zi poezie şi încerc mereu să descopăr poeţi noi din America Latină şi din America de Nord în special, dar şi din Europa, şi revin mereu la anumite nume. Printre poeţii pe care-i citesc des sînt Adrienne Rich, Anne Sexton, Mark Strand şi motto-urile pe care le-am ales sînt şi un omagiu pe care l-am adus unor poeţi pe care-i admir şi de la care am învăţat foarte mult. Pentru că citind, recitind, traducînd, ajungi să descoperi subtilităţile şi cotloanele poeziei şi să înveţi cel mai mult de fapt, pentru că e singura şcoală de poezie care există, să citeşti şi mai ales să traduci.

Tu ai tradus din spaniolă o antologie din Mario Benedetti, în 2020, Revoluţie şi inocenţă. Din ce limbă ai tradus asta? Pare că cu poezia eşti mai apropiată de alte spaţii culturale decît de spaţiul balcanic.

Da, probabil că sînt. Mă simt balcanică, dar citesc latino-americani.

Ţi se pare că sînt asemănări culturale între Balcani şi latino-americani?

Da, cu siguranţă. Dacă vorbim de America Latină, sînt foarte multe asemănări. E vorba de o poftă de viaţă, de un zvîc pe care îl simt şi aici, şi acolo. Asemănări culturale sînt cumva între toate culturile. Ar trebui să căutăm mai degrabă ceea ce ne aseamănă decît ceea ce ne diferenţiază şi să încercăm să ne înţelegem unii pe alţii, pentru că există atît de multe prejudecăţi cînd vine vorba de alte culturi pe care nu le cunoaştem, poate că citim în presă sau poate că vedem nu ştiu ce film care ne serveşte o opinie, dar cred că sîntem datori să ne formăm singuri opinii citind şi aprofundînd, prin cultură, prin lectură, prin cinematografie, prin muzică, prin călătorii alte spaţii şi alte forme de gîndire.

Tu cum ai ajuns la poezie?

Foarte devreme, de fapt. Cred că am început să scriu în cap înainte să încep să citesc pe bune poezie. Cînd aveam patru ani bunicul meu, care era învăţător, mi-a pus abecedarul în braţe şi mi-a spus: hai, învaţă să citeşti! Am crescut mai mult singură şi m-am crescut, de fapt, dar m-au crescut cărţile foarte mult. Pentru că, odată ce le-am descoperit, mi-au fost ca nişte surori, filmele au fost fraţii, aveam la dispoziţie o videotecă generoasă de cîteva sute de casete video, vorbim de filmele potrivite copiilor.

În anii ’90.

Da, începutul anilor ’90, o splendoare. Îmi lipsesc casetele video, trebuie să recunosc. Şi ştiu că mergeam pe malul rîului, pe malul Moldovei, sau mergeam prin pădure, mă plimbam prin sat şi scriam tot timpul în cap, nu mai ştiu ce, bineînţeles. Ştiu că mai scriam şi rugăciuni la vremea aceea, inventam rugăciuni, dar primii poeţi cu care am interacţionat atunci probabil erau Blaga și Nichita Stănescu. Abia mai tîrziu, pentru că trăind în Piatra Neamţ, nu aveam acces la librării unde să găseşti poezie contemporană, pe internet nu erau toate resursele pe care le avem acum la dispoziţie, şi cînd am venit la Bucureşti ţin minte că am descoperit acel mic chioşc de la Cartea Românească, de lângă Muzeul Literaturii, Doamne, era un loc absolut splendid!

Pe Bulevardul Dacia. Groaznic, la cum erau expuse cărţile!

Pentru mine era minunat.

Erau puse unele peste altele. Era un depozit, de fapt, nu o librărie.

Marius, este irelevant cum erau depozitate cărţile, erau nişte cărţi extraordinare! Mariana Marin, Virgil Mazilescu… A fost eye opening, extraordinar, aşa am descoperit poezia contemporană.

Deci n-ai avut un mentor, ai fost autodidactă într-ale poeziei.

Da, sigur. Dar întîlneam tot felul de persoane, de poeţi, oameni care aveau legătură cu zona asta, care-mi spuneau: ai citit cutare carte? Şi aşa aflam, de fapt, de la alţi oameni. Mai mergeam şi pe la cîte un cenaclu, uneori mergeam şi la Institutul Blecher, care se ţinea pe vremea aceea la Muzeu, dar eram atît de anxioasă şi atît de timorată să vorbesc cu oamenii, încît asistam la lecturi şi pe urmă fugeam. Dar mai prindeam nume de autori, titluri de cărţi.

N-ai simţit niciodată că ai un spor de simpatie pentru alura ta mai exotică cu numele şi cu tot?

Un spor de simpatie?

Era lumea mai interesată de cineva ca tine.

Nu cred că am vrut vreodată să fie lumea interesată doar pentru că am un nume interesant sau pentru că sînt exotică. Dimpotrivă. Mereu mi-am dorit să fiu apreciată pentru ceea ce fac.

Asta vine ulterior.

Sigur, dar această exotizare să ştii că nu e neapărat pozitivă, mai ales în medii intelectuale, şi nu numai, peste tot e complicat pentru o femeie.

Dragă Ligia, am două întrebări standard pe care le pun de fiecare dată cînd am un poet sau o poetă invitată, şi anume dacă ţi se pare că există o vîrstă mai potrivită pentru poezie.

Cred că 120-130 de ani, cam pe acolo eşti la vîrsta potrivită.

N-ajungem niciunul.

Avem această scuză, că sîntem prea tineri ca să scriem atît de bine pe cît ar trebui să scriem. Nu ştiu ce să spun, cumva cînd eşti mai tînăr ai mai mult zvîc, eşti mai sincer sau încerci să fii, dar nu ai toate resursele necesare pentru că ai nevoie să citeşti foarte mult, mi se pare, înainte să poţi scrie bine, iar mai tîrziu cred că apar diferite frici pe măsură ce înaintezi în vîrstă.

Frici legate de literatură?

De literatură, de onestitate, pentru că e atît de important să fii sincer în poezie, că de fapt asta facem, căutăm un adevăr al nostru, nu neapărat universal.

Da, dar unii sîntem atît de buni să imităm adevărul.

Nu se poate. Se simte întotdeauna dacă nu eşti sincer în poezie, nu cred că poţi să ascunzi asta.

Eu nu sînt de acord, cred că e un gen unde poţi reuşi foarte uşor.

Să te prefaci?

Da.

Spune mai mult despre asta.

Întrebarea cu vîrsta pică şi într-un context anume, mă gîndeam chiar în timp ce te ascultam vorbind, că tocmai am pierdut-o pe Angela Marinescu, care a scris pînă recent poezie, deşi ne-a „ameninţat” – între ghilimele – că de multe ori se va opri, că asta e ultima ei carte, de la „ultima” ei carte practic a mai scos cîteva, Nora Iuga în momentul ăsta se află într-un turneu prin ţară, la 93 de ani, cu un documentar al cărui subiect este chiar ea. Alţi poeţi, Ion Mureşan a publicat din nou o carte, îmi vine uşor numele lui în cap pentru că el te recomandă foarte frumos pe coperta a patra a cărţii tale celei noi. Deci mă gîndesc că, pe de o parte, există speranţă că putem scrie la bătrîneţe. Pe de altă parte, există şi spaima că te-ai cam golit, că ce aveai de zis ai zis şi că intervine o formă de repetiţie care în cele din urmă te poate amuţi, şi avem din păcate şi cazuri de poeţi care nu mai pot scrie.

Aşa este. Problema este că poate devii repetitiv şi sînt mulţi poate care mai scot cărţi, dar cumva scot aceeaşi carte, poate doar mai diluată decît cea de dinainte.

Aceeaşi carte, dar tot mai slabă.

Exact. Şi e trist. Cumva mi se pare că trebuie să ştii cînd să te opreşti.

Dar poţi? Dar trebuie? Ce contează dacă un poet care a dat odată o carte importantă nu mai dă volume la fel de relevante? Treaba lui.

E un lucru care nu cred că ţine neapărat de vîrstă, că termini tot ce ai de spus. Niciodată nu cred că se poate întîmpla asta, mai ales dacă eşti conectat şi la ceea ce se întîmplă în jurul tău şi nu scrii doar despre tine, pentru că trăim într-o epocă în care se întîmplă atît de multe în afara noastră, nu putem fi atît de egoişti şi să rămînem imersaţi doar în noi înşine. Un alt pericol mai mare mi se pare că sînt unii care scriu sau au scris foarte bine, dar li se spune atît de mult că sînt că sînt geniali sau că scriu absolut grozav, şi pericolul e atunci cînd ei încep să creadă asta. Asta am observat mai degrabă, şi la tineri. Şi Nichita Stănescu de fapt a avut acelaşi destin, pentru că el scria foarte bine, dar a ajuns să creadă atît de mult că e genial, încît nu a mai putut să mai scrie. Mă rog, a scris, dar nu ceva valoros.

Deci, cei care ne ascultaţi, dacă citiţi un poet care vă place, nu-i spuneţi niciodată că e bun.

Sînt unii cărora le poţi spune, dar n-or să te creadă niciodată. Eu mă număr printre ei. Orice mi-ar spune oricine, sînt atît de nesigură cînd vine vorba de poezie, încît nu există nicio şansă să mă convingă cineva.

Dar e ceva în ceea ce te priveşte de care eşti foarte sigură?

Cînd vine vorba de poezie?

Cînd vine vorba de orice.

Bineînţeles.

Legat de poezie şi vîrstă, mă gîndeam că poate are legătură poezia şi cu faptul că corpul şubrezeşte odată ce avansăm în vîrstă. Şi a doua întrebare standard de care-ţi vorbeam: cu ce parte a corpului crezi că scrii tu poezia?

Nu ştiu dacă are vreo relevanţă faptul că şubrezeşte corpul. Cred că de fapt totul se petrece în mintea noastră, pe aleile de acolo, în imaginaţie, pentru că e un ingredient absolut esenţial. Nu cred că trebuie să trăim efectiv nişte lucruri ca să putem scrie despre ele, e suficient să ni le imaginăm, să le întoarcem pe toate părţile, să auzim poveştile altora şi aşa mai departe. Cu ce parte scriu eu poezia? Cu coatele!

Bravo.

Îmi fac loc printre cuvinte cu coatele. Sînt foarte violentă.

Apropo, ştii că coatele noastre sînt cea mai murdară parte a corpului?

Nu.

Pe suprafaţa coatelor se află cei mai mulţi germeni.

Deci nu pe mîini, nu pe degete?

Nu, pe coate. Pentru că mîinile le speli mai frecvent. Ar putea fi o metaforă chiar foarte frumoasă despre poezie, că tu scrii cu partea cea mai murdară a corpului.

Trec într-o altă zonă a scrisului de poezie, în sensul în care tu pui muzică şi în ultimii ani există un tot mai mare interes pentru performance-ul poetic, pentru poetul care vine şi ţipă, urlă, cîntă, psalmodiază, face şpagat, se dezbracă, se îmbracă, în fine, altceva pe lîngă poezia pe care o spune. Tu care eşti atît de apropiată de muzică, dacă ai făcut sau te-ar interesa să faci, într-o lectură de poezie, genul acesta de show? Care e în general opinia ta despre de ce am avea nevoie, odată ce avem poezia, şi de altceva?

În ultimii doi ani am început să cochetez cu ideea de performance. Dacă pînă acum doi ani, cînd am participat la Atelierele Strada fără nume, chiar aici la Timişoara, susţinute de performerul şi poetul britanic Chris Redomond de la Tongue Fu, nici măcar nu-mi venea să ridic ochii din foaie, eram atît de timorată la fiecare lectură, după aceste ateliere. Dar pentru că mi-am propus eu însămi să scap de această frică, de această povară pe care o purtam mereu cu mine la evenimente, la lecturi, să ies complet din zona de confort şi nu am vrut pur şi simplu să mai citesc de pe foaie, am început să memorez poemele, pentru că voiam să privesc în ochii publicului la lecturi. 

Şi acum asta fac, de cîte ori am un performance, şi-mi place foarte mult zona asta şi-mi place cînd poezia întîlneşte muzica, mai ales muzică ce vine să o sprijine şi există o armonie între ceea ce se citeşte şi ceea ce se cîntă. În schimb, cînd spui de ţipat şi de şpagat şi aşa mai departe, nu. Cred că ce e prea mult poate strica, atunci cînd vine vorba de poezie, dar sigur că fiecare îşi interpretează textul aşa cum simte să o facă. 

Îmi place zona de performance fiindcă mi se pare că putem scoate poezia din bula ei şi o putem duce în faţa unui public mai larg. E o formă mai prietenoasă cumva de a o prezenta în felul acesta şi poţi merge pe scene mai mari, la festivaluri, chiar de muzică, nu trebuie neapărat să fie festivaluri de literatură, deci e un plus lucrul acesta. 

Însă, ceea ce mă interesează pe mine cu adevărat, miza reală, este ca textul să stea bine pe hîrtie, să stea bine pe foaie, în carte, şi abia pe urmă eventual să îl poţi prezenta şi sub formă de performance. Fiindcă ştiu că sînt foarte mulţi poeţi, mai ales afară, la noi încă e nouă şcoala asta de slam poetry, de spoken word, dar sînt mulţi care scriu anumite texte pentru a le publica şi altele pentru scenă. Şi mi se pare că important e să ducem o poezie de calitate în faţa publicului, cel puţin aşa văd eu lucrurile, nu să scriem stand up.

Ştii de cîte ori văd că are loc un eveniment de slam poetry sau performance fac un exerciţiu de imaginaţie şi mă gîndesc: marii noştri poeţi ai trecutului cum s-ar fi conformat ei trendului? Şi încerc să-mi imaginez ce performance ar fi făcut Bacovia sau Barbu sau Pillat. Macedonski cred că ar fi fost foarte bun.

Îmi place acest exerciţiu. Chiar o să aprofundez şi eu, mi se pare superb.

Probabil că Eminescu, de pildă, ar fi făcut ceva foarte teatral, el fiind apropiat de teatru, poate ceva corporal. Iar Macedonski evident s-ar fi îmbrăcat, ar fi fost plin de costume, la el ar fi fost un alt tip de teatralitate. Barbu ar veni drogat… Bacovia cu vioara. Bacovia şi-ar fi găsit uşor loc într-un line-up la un festival de-al tău. Dar să trecem şi la celelalte activităţi culturale în care te-ai implicat în ultimii 10 ani, Balkanik Festival a ajuns la a X-a ediţie anul acesta, e un festival de muzică. Te-ai mai implicat şi probabil că te implici în continuare şi în Festivalul de film KINOdiseea.

Am fost curator la KINOdiseea, acum nu mai sînt.

Şi am mai găsit Caravana Metropolis asociată numelui tău.

La fel. Sînt cu Balkanik Festival.

Tu ai început cu Balkanik şi ai rămas cu el. Povesteşte-ne cum a început aventura asta şi dacă eşti fericită unde s-a ajuns.

Credeam că mă întrebi dacă sînt fericită în general.

N-aş îndrăzni.

Mulţumesc din suflet că nu mă întrebi. A pornit în 2011, chiar dacă festivalul a ajuns la cea de-a X-a ediţie anul acesta, dar a existat o pauză de cîţiva ani în care nu s-a organizat. A început într-o vreme în care în Bucureşti şi în România în general nu existau evenimente care să ofere o scenă muzicienilor din România, vorbim de Fanfara Ciocîrlia, Taraf de Haidouks, care aveau concerte peste tot în lume, însă nu aveau un loc acasă, în faţa publicului pe care-l iubeau cel mai mult de fapt, unde să cînte. În felul acesta a apărut festivalul. Prima ediţie a avut două zile doar şi au venit, chiar şi la vremea aceea, foarte mulţi oameni din străinătate să-i vadă. Îmi amintesc că era un tip din Coreea de Sud care transmitea toate concertele live pe blogul lui, a fost senzaţional.

După ce aflase de România de la O-Zone.

El venise să vadă formaţia Termite. Ştiu, pentru că mergeam şi vorbeam cu ei, şi acum fac asta. Bine, sînt foarte mulţi străini care vin la fiecare ediţie şi de cîte ori ne vedem e extraordinar.

Eu ziceam de Coreea de Sud şi de O-Zone pentru că am avut nişte cursanţi din Coreea de Sud la un moment dat, la un curs de introducere din literatura română organizat de ICR, şi la un moment dat m-au întrebat cum s-ar putea traduce „aiiahi, aiiaho!”. În coreeană pare că înseamnă ceva. Au fost foarte dezamăgiţi să le spun că e doar o înşiruire onomatopeică. N-am avut prezență de spirit să inventez ceva.

Să te gîndeşti pe viitor. Bakanik e un festival care a apărut pentru a întîmpina această nevoie care poate că nu era neapărat conturată, însă exista cu siguranţă, şi s-a văzut prin felul în care oamenii au reacţionat la muzica pe care am adus-o noi. Şi mă bucur foarte tare că între timp au apărut şi alte evenimente care să promoveze genul acesta de muzică. Și nu doar muzică în sine, pentru că acum Bakanik e un festival cultural în primul rînd, nu doar de muzică, pentru că avem expoziţii, avem şi un tîrg meşteşugăresc, aducem meşteri din toată ţara care lucrează diferite obiecte pe loc, dezbateri şi aşa mai departe. Între timp a devenit mai degrabă un festival de world music, în ideea în care încercăm să aducem muzicieni din culturi mai puţin cunoscute sau care sînt întîmpinate cu foarte multe prejudecăţi în România. 

De pildă, cînd a existat acea criză a refugiaţilor sirieni, în 2015 dacă nu mă înşel – nu stau foarte bine cu memoria datelor – am ţinut foarte mult să aduc un muzician din Siria. Pentru că peste tot în media, imaginea sirienilor era îngrozitoare, totul era negativ, totul era rău, aşa cum se întîmplă adesea de fapt, există această propagandă care formează opiniile celor mai mulţi, şi asta e foarte trist. Şi atunci mi se pare că şi ce spuneam mai devreme are cumva legătură cu acest lucru, că trebuie să încercăm să ne formăm singuri opinii interacţionînd cu anumite culturi. Am ţinut foarte mult să vină şi oameni din comunitatea siriană care să participe la festival, nu doar tineri din Bucureşti, nu doar străini din Europa şi oameni veniţi să se distreze. Şi atunci am lipit afişe cu Omar Suleiman, el era artistul, şi prin Colentina şi am făcut diferite parteneriate cu restaurante arăbeşti. A fost grozav să vezi oameni din comunitate dansînd împreună cu tineri şi cu hipsteri şi aşa mai departe, la festival.

Numai cine n-a încercat să facă un mic festival nu ştie cît de greu de fapt se face un festival. Ai o echipă, cîţi sînteţi?

Sîntem puţini. E foarte greu şi n-ar trebui să fie aşa de greu după zece ediţii, dar e complicat în România în general. Mai ales că au apărut de cîţiva ani festivaluri foarte mari, foarte mainstream.

Care au preluat zona asta de world music, într-o oarecare măsură.

Nu toate. Dar unele au făcut-o. Însă sînt festivaluri foarte comerciale. Eu nu sînt un mare fan al festivalurilor foarte mari, mie-mi plac cele mai intime, în care se creează o atmosferă şi toată lumea e cumva cu toată lumea. O parte din manifestul balcanic pe care l-am lansat anul acesta, adică „nu toată lumea se ştie, dar se recunoaşte”. Balcanii sînt de fapt o comunitate, nu doar un festival.

Cum găseşti muzica? Cum te documentezi, cum o curatoriezi? Nu e o muzică la care să ajungi uşor.

Nu-mi dau seama. Ştiu că multă lume mă întreabă asta şi nu am un răspuns foarte clar. Într-adevăr, eu ascult foarte multă muzică, mai sînt şi artişti care-mi scriu pentru că au auzit de festival şi vor să vină, şi atunci aflu.

Se autoinvită.

Da. Avem o reputaţie internaţională foarte bună şi află de la diverşi oameni care au fost, de la diverşi artişti care au cîntat pe scenă şi vor şi ei să facă parte din experienţa asta. Ascult foarte multă muzică, şi din filme descopăr foarte multă muzică, foarte mulţi artişti. Cumva sînt foarte conectată pe zona asta, n-am nişte criterii foarte clare să spun: fac asta.

Pe ce suport asculţi muzică? 

Din păcate doar pe Youtube music. Bine nu doar. Am un picup acasă, mă întristează, pentru că acum e stricat şi nu ştiu cum să fac să-l repar.

Îţi iei altul. Am trecut şi eu prin asta.

Acest spirit consumerist nu-mi place. Eu mă gîndeam să-l pun într-o păturică şi să-l duc undeva să-l repar, dar nu ştiu unde se mai poate.

Ca în proza lui Lăzărescu „Lampa cu căciulă”. Cînd ziceam mai devreme că şi festivalurile mari sau deschis un pic spre zona asta, mă gîndeam la eternul subiect al manelelor, care au ajuns în festivaluri mainstream şi de fiecare dată avem scandalul cu cineva care spune că nu-i plac manelele şi restul internetului spune că e rasist. Vreau să te întreb dacă nu ţi se pare, cum mi se pare mie, că e o falsă problemă aici. Adică cred că e absolut legitim şi firesc să nu-ţi placă un gen muzical, iar dacă genul ăla muzical este asociat cu o etnie, asta să nu te facă automat denigratorul unor valori asociate culturii respective.

În primul rînd, mi se pare că nicăieri în lume nu am văzut ca un gen muzical să fie atît de stigmatizat. E perfect ok să nu-ţi placă o anumită muzică, cu toţii avem preferinţe, dar asta nu înseamnă că trebuie să stigmatizăm atît de mult. Pînă la urmă e o muzică, asta mi se pare marea problemă. Şi nu mi se pare neapărat că e asociat rasei, e vorba de o preferinţă aici. Dacă nu-ţi plac manelele, nu înseamnă că eşti neapărat rasist.

Asta văd. Mi se pare că de fiecare dată cînd iese un scandal, cum a fost şi pe scena Premiilor Gopo acum nişte ani, cum a fost şi anul ăsta la Untold sau unde a mai fost, dintr-o dată discuţia nu mai e despre muzică.

Nu înţeleg de ce nu este despre muzică discuţia. Chiar despre asta ar trebui să fie. Acum, dacă nu-ţi place muzica populară înseamnă că nu-ţi plac românii? E aiurea, n-are niciun sens pentru mine.

Apropo, la petrecerea ta de la Taifas a fost foarte multă muzică populară românească.

Ai intrat tu cînd a fost muzica populară românească.

Am intrat pe segmentul de nuntă. Am dat darul şi am ieşit. Ai avut feedback de la invitaţii străini legat de segmentul acela în special? Ai vorbit cu oamenii despre muzica pe care ai pus-o? Vin la tine să-ţi ceară stickul? Ce vezi de pe scenă, din spatele Mac-ului tău, foarte frumos îmbrăcată în rochia ta roşie fără mîneci?

Oamenii păreau încîntaţi, mai sînt care vin mereu şi-mi spun că le place foarte mult sau mulţumesc pentru muzică, unii cu Shazam, numai că muzica pe care o punem eu nu o găseşti adesea pe Shazam, dar să ştii că populară am pus 4-5 piese, Zinaida Julea, Liviu Vasilică, pentru că altfel mie nu-mi place muzica populară. Sînt doar cîteva piese pe care le pun la petreceri şi în rest îmi pare rău că ai ratat celelalte segmente.

Erau şi foarte multe discuţii interesante în paralel cu petrecerea ta, în antecamera clubului, nu le puteai face pe toate, asta e mişto la un festival, că oricum pierzi, oricît de mult te-ai strădui să participi la toate evenimentele. 

Dragă Ligia, am ajuns la chestionar, despre ce carte ai spune că a fost cartea copilăriei tale?

E greu să aleg una singură. O să spun de 1001 de nopţi, pentru că descoperisem aceste volume şi-mi plăceau foarte mult, numai că mama nu considera că e potrivit să le citesc, era mult sex în ele, dar tocmai de asta voiam să le citesc, pentru că nu aveam acces la alte resurse, era complicat cu descărcările de pe internet la vremea aia.

Bine, erau destul de eufemizate pasajele respective.

Cu siguranţă, dar cu puţină imaginaţie…

Am impresia că unele dintre cuvinte nici nu erau traduse din arabă, erau lăsate aşa ca să nu înţelegi. Despre ce carte ai spune că ţi-a schimbat viaţa?

Cred că ar trebui să mă refer aici la poezia Alejandrei Pizarnik, poetă argentiniană, a fost prima dată cînd am încercat să traduc poezie, eram într-o perioadă foarte, foarte grea în viaţa mea de zi cu zi, şi mi-am propus să încerc să o traduc pe Alejandra, pe care o descoperisem de cîţiva ani, de fapt dintr-un film am descoperit şi poezia ei, „El lado oscuro del corazon”, al unui regizor argentinian foarte obscur, Eliseo Subiela şi m-am scufundat cu totul în poezia ei şi vreo trei-patru zile, zi şi noapte, am tradus şi am tot tradus, am continuat apoi, şi m-am imersat atît de puternic în lumea ei, încît am început să-mi revin eu în viaţa mea cumva, să trec peste depresia care mă luase pe sus.

Deci e bună poezia la depresie?

Da. Cînd eşti deprimat în general nu prea poţi scrie, dar poţi citi, poţi traduce.

Eu tai lemne cînd sînt deprimat.

Clar. Să nu-ţi imaginezi acum că, dacă sînt deprimată, numai stau şi citesc şi traduc.

Ce carte clasică sau ce autor clasic nu te-a interesat niciodată? Nu l-ai citit deloc sau pînă la capăt? 

Am citit pentru că am fost curioasă şi chiar dacă nu m-a interesat sau ştiam că poate n-o să-mi placă, pentru că nu e chiar genul meu, tot trebuie să ştiu, trebuie să-mi formez singură o opinie. Eu am ceva cu chestia asta, după cum observi. Cu siguranţă sînt.

Ai zis de poemul tău „Climă şi pedeapsă”. Ai citit Crimă şi pedeapsă?

Da, cum să nu.

Dintre cărţile pe care le-ai citit recent, pe care ai lua-o cu tine pe insula pustie?

Simon a lui Narine Abgarian. Mi-a plăcut foarte mult. Mi-au plăcut ambele cărţi care au apărut la noi în traducere, Din cer au căzut trei mere şi Simon.

Pentru că e armeancă?

Nu, pentru că scrie minunat. Are o proză foarte caldă şi plină de imaginaţie. Dacă nu ai citit Simon, îţi recomand. 

Ce scriitor/scriitoare din istorie ai invita la ediţia viitoare a Balkanik Festival?

Pe Anne Sexton. Cred că s-ar distra, am sta şi am fuma şi am bea împreună şi ne-am bucura de viaţă.

Şi ai convinge-o să se mute în Balcani.

Din Baltimore în Balcani.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Într-o carte de tarot.

Cum de nu m-am gîndit!? Ce muzică ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întîlni alte civilizaţii?

Aş trimite Nick Cave, Leonard Cohen, Bob Dylan, Tom Waits. 

Numai bărbaţi, nu pot să cred!

Ei sînt verişorii mei spirituali.

Dacă ai avea puterea de a schimba definitiv una şi numai una dintre probleme omenirii, care ar fi aceea?

Nepăsarea. Cred că nepăsarea e cea mai mare problemă a omenirii, pentru că dacă am fi cu toţii un pic mai prezenţi în ceea ce se întîmplă şi nu am mai fi atît de indiferenţi, cred că am reuşi să schimbăm toate problemele.

Ştii că o anume doză de nepăsare şi de indiferenţă ne ajută să supravieţuim, pentru că ne-am tot uza făcîndu-ne griji.

Ştiu ce spui, dar gîndeşte-te că acum zece ani poate citeam despre evenimentele din Primul Război Mondial sau despre cele din Al Doilea Război Mondial, şi ne gîndeam: cum au putut toţi oamenii să stea, să fie martorii a ce se întîmpla atunci şi să nu facă nimic? Dacă s-ar întîmpla acum? Dar se întîmplă şi acum, şi nimeni nu face nimic.

Dintre toate ţările Balcanilor… Ai călătorit suficient în Balcani? 

Sînt cîteva ţări pe care nu le-am văzut încă: Macedonia, Bosnia, mi-ar plăcea să merg pe acolo. Pînă nu le văd pe acestea nu cred că se poate spune că am călătorit cu adevărat în Balcani.

Dintre toate ţările Balcanilor în care ai călătorit, unde crezi că ai fi fericită dacă te-ai muta?

Cred că m-aş putea simţi bine oriunde pe malul mării. De pildă merg în Bulgaria în fiecare vară şi acolo mă simt ca acasă, la Krapec. Cumva satul copilăriei mele unde nu mai am pe nimeni a fost înlocuit de acest sătuc unde deja cunosc pe toată lumea, e un domn acolo căruia i se spune doctorul şi care-mi aminteşte de bunicul meu. Cînd merg acolo e un sentiment foarte familiar.

Ai şi două poeme despre Krapec.

Da, „Der himmel uber Krapec”, după Der Himmel uber Berlin al lui Wim Wenders. Dar cred că mai menţionez Krapec în alte două.

octombrie 2023