„Ca poet, sunt surclasat de multe ori de poezia copiilor“

interviu cu Iulian Tănase

Marius CHIVU: Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat se cheamă cartea ta pentru copii sau pentru oameni mari, rafinați, apărută în vara asta la Editura Nemira. E o carte care rămâne cumva în universul copiilor după Experimentul mamatata. Până ajungem la copiii tăi, hai să vorbim despre copilul care ai fost. Îmi imaginez că ai fost și tu mic, la un moment dat.

Iulian TĂNASE: Nu. Eu m-am născut mare, deși am început să descresc acum. Aparent am fost și eu copil și să știi că recomand o regresie în lumea copiilor. Am avut discuții zilele astea, chiar și astăzi în mașină, Adora își făcea foarte mari griji că nu mai are amintiri de când era foarte mică și chiar de când s-a născut. Încercam să-i explic că, spre deosebire de mine, de exemplu, care am foarte puține poze de când eram mic, ei au foarte multe, și filmulețe și așa mai departe. Și am încercat s-o fac să înțeleagă că oamenii nu au amintiri din ziua în care s-au născut. Este imposibil. Și eu stau foarte prost cu memoria, dar în orice caz îmi amintesc că am fost copil.

Ai și câteva dovezi.

Am câteva dovezi, nu foarte multe, părinții mei sunt cea mai bună dovadă că am fost copil, și bunicul. Totuși, e o dovadă.

Ai crescut la țară?

Am crescut la țară până la doisprezece ani, la țară în Moldova, într-un sat de lângă Moinești, m-am născut în Moinești, unde s-a mai născut și Tristan Tzara, practic suntem doi care ne-am născut acolo, și casa alor mei este între Moinești și Tescani. Când eram copil, mergeam foarte des la Casa lui Enescu de la Tescani, pe jos, era un drum de țară, niște codri de o parte și de alta, Codrii Tescanilor. E o zonă foarte frumoasă. A fost o durere pentru mine când m-au dat la doisprezece ani la școală la Bacău și am fost izgonit din paradisul acela.

Și eu am fost născut tot așa, într-un loc care a dat doi scriitori, cel de-al doilea este Dinu Săraru. Bine, tu stai mai bine cu Tristan Tzara. Un pic mai bine.

E adevărat. Dar „niște țărani” sunt și pe la noi, nu doar pe la voi. „Niste tarani”, ca să vorbim fără diacritice. Sunt niște energii acolo, le-am simțit, și multă vreme n-am știut să mă mândresc de faptul că sunt de extracție petrolieră, din Moinești. Dar apoi în școală, când am aflat pentru prima oară de Tristan Tzara și aveam și niște poezioare în franceză, „Chanson Dada”, mi-am dat seama ce tip de fapt s-a ridicat de acolo, din zona aia, care este o zonă modestă. Arată foarte bine, e foarte frumoasă zona, dar nu e dezvoltată. Ar putea, are un potențial turistic foarte mare. Ca întreaga Românie, de fapt.

E plină țara noastră de locuri improbabile pentru a fi dat un scriitor. Nu e o țară prea prietenoasă cu scriitorii.

Cu scriitorii știi foarte bine cât de prietenoasă e. În România, ar fi bine să fii orice altceva, doar scriitor să nu fii și poet, pentru că poeții au aceeași soartă. Dar hai să fim serioși, se întâmplă și lucruri bune, mai sunt cămine culturale unde se organizează festivități și lecturi, plus o grămadă de edituri care publică o poezie incredibilă.

Plus primari de sector care investesc foarte mult.

Da, bine, dar din păcate sunt foarte multe șuete. Bine plătite unele, dar la care eu n-am avut acces niciodată. În Sectorul 3 e o activitate culturală foarte intensă, la Casa Artelor, și în parcul IOR, mai cântă Holograf, Delia. Practic suntem organizați cum trebuie. O să vină și Radiohead în deschidere la Delia.

Să ne întoarcem la copilărie. Bunicul tău citea? Cum ai descoperit cărțile?

Nimeni nu citea. De la tataia, tatăl mamei mele, am primit cadou o Biblie din 1940, pe care încă o am, și de la tataia cred că am importat microbul radioului. Eu am stat la ei destul de mult când eram mic și asculta radio seara, se închideau luminile în casă, eventual ardea focul în sobă, și undeva pe o etajeră, sus, era un radio cu multe luminițe.

Eu încă am radioul ăla, l-am recuperat, îl am în apartament.

Și eu, mi l-am luat, Traviata – mă rog, nu era radioul bunicilor, ci al părinților. Traviata 1 cu pick-up, îl am în casă. Și-mi plăcea ideea cu vocile care ieșeau din cutia aceea de lemn, foarte frumos. Și mă gândesc că cumva m-a lucrat la subconștient povestea asta cu radioul pe care-l ascultam noaptea înainte de culcare în casa bunicilor. Și apoi, cu lectura te dezamăgesc. Am crescut într-o casă fără cărți.

Dar nu mă așteptam la o poveste exemplară, sunt chiar curios.

Nu. Și nu doar că nu aveam cărți în casă – aveam niște cărți, cele pe care le primiserăm eu și sora mea la premii și făcuserăm și noi un raft împreună –, nu-mi plăcea să citesc, trebuie să recunosc. Am o amintire când au făcut cei de la Editura Art prima mea carte, eu am scris despre prima carte pe care nu am citit-o și miamintesc perfect, era Jungherul de argint, Vasile Mănuceanu, Editura Militară, 1973. Sora mea mă alerga într-o vacanță de vară, după clasa întâi cred, cu Jungherul de argint în mână, zicea: „Citește și tu, mă, cartea asta!” „Nu-mi trebuie mie să citesc! Vreau să mă joc, sunt copil.”

Mai ai cartea?

O am. E la sora mea acasă.

Ai citit-o?

Nu, mulțumesc. Am ratat momentul, acum am trecut la Saramago, la din ăștia. Știu că sună bine poveștile astea de succes cu copii precoce. Nu, am fost un copil absolut normal, îmi plăcea să mă joc, băteam mingea. 

Și în cărțile tale te joci foarte mult.

Da, din fericire, mi-am păstrat zona asta ludică, tu știi foarte bine, că am mai vorbit și în privat, nu doar la microfon. Îmi place să mă joc și mi se pare că ăsta e sensul scrisului de fapt, nu să-ți iei o miză prea mare și să te iei prea în serios, să crezi că poți schimba lumea și mințile oamenilor, ci să te joci pur și simplu. Prin joc, poți să ajungi mult mai bine la minți, la suflete și așa mai departe.

Genul ăsta de influență a scrisului e o consecință, nu un scop în sine, pentru că nu te așezi la masa de scris cu ideea că vei schimba, poate, dacă cartea e bună.

Nu. Când mă așez la masa de scris, am ajuns să-mi propun să spun o poveste, s-o scriu cât mai bine și să pun ceva din mine în ea, din sufletul meu. Pentru că atunci povestea este autentică, atunci când cel care o relatează pune ceva din el însuși în acea poveste, chiar dacă nu este povestea lui, chiar dacă vine din imaginație, chiar dacă a auzit-o cumva și vrea să o salveze sau i-a fost încredințată de către cineva, dar trebuie să pui ceva și din sufletul tău. Pentru că abia atunci devine autentică, poți să emoționezi, poți să transmiți niște stări. Și pe mine asta mă interesează, altfel nu am nicio miză să scriu. Și să mă joc. În Manualul îmblînzitorului de cafele, nu mi-am propus absolut nimic decât să râd – și am râs foarte mult când am scris-o, au mai râs și alții când au citit-o, e perfect. Dar mai sunt și povești ale căror mize sunt nițel mai înalte, pur și simplu.

Iulian, îți amintești când ai avut ideea stranie și îndrăzneață că ai putea să scrii tu însuți ceva?

Da, îmi amintesc foarte bine. E un moment pe care pot să-l decupez foarte exact din hățișul memoriei. Sora mea, în liceu, nu știu în ce clasă era – a noua, a zecea –, scria poezii și a fost într-o tabără și s-a întors de acolo cu câteva diplome. A câștigat niște concursuri de poezie.

Niște concursuri!

Da, niște concursuri. Erau mai multe categorii, avea un raft de diplome. Îmi amintesc că eram în vacanța de vară, sora mea s-a întors din tabără și îi arăta tatălui meu toate acele diplome, îi explica, eu eram cu trei ani de școală mai mic decât ea, doi ani de vârstă, și am început s-o persiflez. I-am zis: ce faci, scrii poezii? Ce sens are să scrii poezie? Păi să-ți arăt că pot și eu să scriu poezie! Și am luat un caiet și am scris pe ultima pagină, pe loc, o poezie cu rimă, și i-am zis: vezi? E foarte simplu! Îmi băteam joc pur și simplu, adică asta a fost la modul demonstrativ că nu e mare chestie. 

Apoi însă, în clasa a zecea cred, am simțit prima oară că e cazul să scriu, aveam niște stări foarte complicate, și cumva asociez scrisul cu nevoia de a scrie. Acum încerc să despart nevoia de a scrie de nevoia de a face literatură, asta este miza mea acum. Simt nevoia să scriu, dar nu vreau să fac literatură cu orice preț. Vreau să scriu o poveste care să spună ceva și să fie relevantă și pentru alții, nu doar pentru mine. 

Din păcate, citesc acum cărți unde se simte nevoia disperată a autorilor de a scrie și chiar de a literaturiza stări destul de banale, și de exact asta mă feresc eu. Vreau să spun o poveste bună, și dacă se poate în două sute de pagini, nu în opt sute. Eu cred că, dacă te concentrezi puțin, o poveste poate fi rezolvată mult mai repede. 

Pentru că ne-am întâlnit cu ocazia acestei noi cărți, Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat, cum s-a scris cartea asta? Ce poveste are?

Cartea asta are o poveste foarte tristă. Am mai formulat asta și în alte contexte. În primul rând, am început să scriu povestea asta fără nici cea mai vagă intenție de a scrie o carte. Se întâmpla anul trecut, pe 5 ianuarie, când Sacha împlinea patru ani. Era într-o marți, și în marțea aceea, copiii trebuiau să stea cu mine, conform convenției notariale de divorț, și din păcate n-am putut să-l văd. Nu vreau să intru în detalii, nu am putut să-l văd deși îmi doream foarte mult, îi organizasem o petrecere, comandasem tort și a trebuit să anulez totul, pentru mine a fost o mare suferință. Ca să nu înnebunesc – pentru că nu am alt cuvânt mai potrivit la dispoziție –, am stat de pe la prânz până seara târziu și am scris vreo zece pagini în care eram eu cu Sacha acasă. Era ziua lui și eram împreună – găteam, ne distram, ne jucam și tot felul de lucruri care se petrec în carte. Nu am știut altcumva să-l țin aproape de mine decât prin intermediul scrisului și al imaginației. A fost un demers strict terapeutic, nu am avut altă miză. M-am liniștit, deși era un surogat de viață ceea ce se întâmpla.

Despre cum ar fi putut fi.

Da. Până la urmă, după ce am scris cele zece pagini în ziua respectivă, am lăsat povestea deoparte și când și când am revenit asupra ei, anul trecut. Simțeam că e un început de poveste care poate fi continuat, chiar dacă miza terapeutică fusese atinsă atunci, în data aceea de 5 ianuarie, și am tot scris, mai în joacă, mai în serios. Le-am și zis la un moment și lui Sacha și Adorei că scriu o cărticică, pentru că deja simțeam că se conturează o carte, dar la început n-a fost nicio intenție. În septembrie anul trecut am încheiat-o și cred că mi-a ieșit bine.

Ai o carte dedicată Adorei, iată și o primă carte dedicată și lui Sacha. Bănuiesc că e bucuros că e pe copertă.

Da, e bucuros. Încerc să-l calmez, să nu se ia prea în serios cu asta.

Am auzit că a dat și autografe.

A mai semnat, îl mai roagă – dar el scrie exact de la dreapta la stânga, are cinci ani totuși. Și apropo că ai vorbit de Adora, m-au tot întrebat oamenii și pe la lansări, și în privat, dacă Adora nu e geloasă pe Sacha că am scris o carte cu el pe copertă și în titlu. Nu e absolut deloc.

E și mai mare un pic, poate înțelege.

Este foarte relaxată. Încerc să-i educ să nu fie concurență între ei și le-am povestit de întrebarea asta care mi s-a tot pus, și Adora a zis: păi nu-i nicio problemă, chiar mă bucur că ai scris cartea asta despre Sacha, pentru că despre mine s-au scris mult mai multe cărți. Exact asta a zis!

Tu nu știi la grădiniță ce colegi scriitori are! Cine scrie în secret despre propria ta fiică. Am făcut o listă, probabil că nici nu e completă, despre scriitori care cumva din dragoste și din „defect” – între ghilimele – profesional au creat din copiii lor niște personaje foarte simpatice și îndrăgite pe Facebook. E Radu Vancu cu Sebastian, Robert Șerban cu Tudor, Ana Dragu cu Dudu, Gabriel Achim cu Cosma și Zoe, care a făcut și el o carte. Tu cu Sacha și cu Adora – mă gândeam că s-ar putea face un festival.

Mai este și Alex Zamfir, care a făcut o carte despre Marc, Cel mai bun tată se cheamă, la Editura Trei. Alin Copilu este un tată absolut grozav, nu neapărat că și-a transformat copiii în personaje, dar sunt câțiva tați pe care eu îi urmăresc. Tați de băieți sau de fete, nu contează. Dan Lungu mai spune despre Filip tot felul de cioace pe care le spune băiețelul lui, Cezar Paul Bădescu mai pune cu fetița lui.

Ăsta e semnul că ne clasicizăm, adică eu mă exclud de aici, dar odată scriați pentru fete și acum scrieți cu copiii pe mână. E clar că nu mai suntem generația tânără. Nu mai sunteți.

Nu mai suntem, ne-am răsuflat și noi.

Odată am fost „noul val”.

Da, acum suntem ultimul. Când o să fim „ultimul val” să vezi cum o să fie! Faza e că atunci când devii tată, eu ca scriitor mi-am pus problema atunci când mi s-a născut Adora: mi-ar plăcea să scriu cărți pentru copii, și e foarte complicat. Mi-a luat șapte ani, pentru că Experimentul mamatata nu e o carte pentru copii neapărat. Pot să o citească și copiii, dar e scrisă într-un limbaj de adult. Pe când asta e altceva, Aventurile lui Sacha, ea chiar poate fi citită de copii, și asta pentru că am lucrat la limbaj, am făcut niște reglaje acolo, presupune o versatilitate și să faci o imersie cumva în limbajul copiilor și să te folosești de el. Să scrii cum vorbesc copiii, asta e miza de fapt. 

Iulian, de când cu copiii, simți că nu mai ești poet tot timpul? Sau, dimpotrivă, că relația ta cu joaca și cu incredibila lor imaginație și ingenuitate a lucrat în sensul în care te-a șlefuit, ți-a dat o altă formă ție ca poet?

Nu știu dacă mi-a dat o altă formă ca poet, dar o altă formă de om sigur mi-a dat. Este o experiență care te transformă.

Recomanzi, deci, să facem copii.

Da. Eu recomand la toată lumea, și tinerilor, și bătrânilor.

Câți copii? Mitropolitul Ardealului zicea trei-patru.

Trei aș zice. Mie-mi pare rău că n-am făcut trei copii, n-am apucat. Dar încă se mai poate. Îți schimbă emoționalitatea de fapt și zona emoțiilor, a sentimentelor, nu neapărat că universul tău interior pe care-l aveai ca poet înainte de a fi tată sau mamă suferă o transformare teribilă, dar mintea ta se transformă foarte tare. Pentru mine, viața mea e împărțită în două: înainte și după. Am mai zis chestia asta, copilul e un fel de Iisus, apare în viața părinților și îl transformă înainte și după. 

Mai am amintiri de dinainte de a fi tată, dar mi se pare că totuși viața este mult mai bogată acum și te obligă să fii poet tot timpul. Dacă erai poet înainte se augmentează cumva această calitate, pentru că ai gândirea magică a lor la dispoziție în permanență, vezi cumva și prin lentila lor realitatea, te forțează ei. Pentru că ei vorbesc în dodii, văd frunze pe jos, văd forme pe care le fac norii pe cer, adică te obligă cumva să vezi lumea prin ochii lor. Asta dacă ești un părinte atent și empatic. Pentru că unii sunt obosiți, plictisiți și nu au timp să se joace. Eu mă joc foarte mult cu copiii, râd foarte mult cu ei și cumva sunt tată încontinuu, poet încontinuu și sunt surclasat de multe ori, ca poet, de poezia lor.

Bănuiesc că a treia perioadă majoră din viața ta va fi când vei fi bunic.

Nu știu dacă o să am energie. Chiar mă gândeam că m-am implicat atât de mult și sunt atât de implicat în viața lor și mă storc de emoție, încât cred că la bătrânețe aș vrea să ies la pensie și să-mi văd de viață. Acum zic așa, dar probabil că o să mă topesc și ca bunic.

Citeam undeva despre cum Sacha sau Adora îți pune câte o întrebare și unele întrebări sunt atât de grozave, încât nu mai au nevoie de răspuns. Și întrebare mea e: nu se blochează? Înțeleg când tu le spui că întrebarea este atât de bună, încât își este sieși suficientă?

Le spun că unele întrebări sunt atât de frumoase, încât nu au nevoie de răspunsuri.

Înțeleg chestia asta cum vine? Pentru că pot să înțeleagă că doar întrebările urâte au nevoie de răspunsuri.

Nu. De exemplu, când m-a întrebat Sacha: tata, ce face ochiul minții atunci când noi dormim?

Se deschide înăuntru, asta trebuia să-i spui.

Se deschide înăuntru, bineînțeles, se deșteaptă cumva înăuntru, că doar nu e prost să nu se deștepte. Inițial așa i-am zis, că este grozavă întrebarea. După care am început să-i povestesc, să-i spun o poveste despre Don Juan Matus, ce mai știam eu din Castaneda și așa mai departe. 

Copiii cumva te obligă, pentru că-ți pun niște întrebări, te obligă la niște răspunsuri chiar dacă într-o primă fază le spui: e foarte frumoasă întrebarea asta, hai s-o lăsăm fără răspuns, te obligă să faci niște analogii. De exemplu mintea. Le-am zis că noi folosim foarte puțin din mintea pe care o avem și am avut analogia asta: imaginați-vă că mintea este o cameră plină cu jucării, iar noi ne jucăm numai cu câteva dintre jucăriile care se află acolo. Dar cum ar fi să ne jucăm și cu celelalte? Am putea face jocuri și mai frumoase, și mai spectaculoase, ne-am putea distra și mai bine. 

Copiii înțeleg foarte bine, dar te obligă. Adică nu mai poți să vorbești în termeni tehnici, prețioși. Trebuie să faci un efort de adaptare și de versatilitate și asta e interesant pentru mine ca poet, ca scriitor și ca om. Mă obligă pe mine să redefinesc anumite concepte.

Tu, înainte, dar mai ales după experiența de a fi tată, ai lucrat și lucrezi în continuare foarte mult cu limbajul. Probabil și influențat de lecturile tale din suprarealiști, avangardele, meseria pe care o aveai.

Da, lucram la Academia Cațavencu, mă jucam toată ziua cu cuvintele.

N-ai avut vreodată senzația că epuizezi structurile de joacă cu limbajul?

Să știi că nu. Să știi că limbajul este infinit pur și simplu.

Știu, dar mă întreb dacă ai avut impresia sau oboseala asta.

Am încercat să nu exagerez. Pentru că atât ne-am jucat la Academia Cațavencu și am făcut atâtea jocuri de cuvinte și simțeam că totuși în poezia mea, în cărțile mele, ar fi bine să nu exagerez, pentru că poate să fie obositor. Apropo de asta, o să apară acum la Nemira Melciclopedia. 

Dar apropo de copii. Mergeam pe stradă și nu știu cum a venit vorba, a zis Adora „dumbravă”, și am zis: „umbrava minunată” – de la dumbravă, umbravă: o pădure tânără, deasă, de umbre. Și la fel, am mai făcut „umbrățișare”, în loc de îmbrățișare am tastat umbrățișare. Cred că tot timpul apar posibilități noi de a descoperi, ca și cum am fi cabaliști și tot anagramăm acolo ca să stoarcem cuvintele de sensuri ascunse. 

Crezi că în poezia de azi lipsește sau în ce măsură este reprezentată joaca asta cu limbajul? Dacă-ți amintești, la începutul anilor 2000, era un premiu pentru experiment, ASPRO, pe care-l dădea Asociația scriitorilor. A dispărut azi premiul ăsta și nu știu: mai avem azi experimente? Se mai joacă cineva la modul ăsta?

Tu ar trebui să știi mai bine decât mine, ești mult mai la curent cu literatura. Să știi că pentru mine e o dezamăgire, pentru că observ că lumea nu se joacă.

Eu admit că, nefiind genul acela de scriitor, simt nevoia ca altcineva mai priceput s-o facă în locul meu.

Ce înseamnă să te joci în literatură, până la urmă, în poezie? Să găsești subiecte, adică nu trebuie să scrii foarte diferit ca să faci un experiment. Eu simt că pot în continuare să fac asta și mă interesează, pentru că am scris chestii foarte interesante. Am scris știința iubirilor imaginare, Iubitafizica, am scris o carte despre cafele, una despre oase, cu trei oase de vită.

Și cu fotografii, una dintre cărțile mele preferate din ce ai scris.

Mie mi se pare că asta înseamnă experiment, adică să scrii o poveste bună, dar să fie universul straniu, să fie ceva neașteptat pur și simplu. Sau despre tăcere. La fel, mi se pare o carte experimentală pentru mine, chiar dacă sunt niște proze ortodoxe, scrise clasic, nu e niciun artificiu tipografic, asta înseamnă.

În logica asta a jocului cu limbajul crezi că inventezi sau descoperi poezia?

Și, și. Cred că și descoperim, și inventăm. Nu știu cum ajungem la prima sămânță, la sămânța inaugurală a unei cărți, prin descoperire probabil, că nu poți să inventezi din nimic, ex nihilo, e mai complicat. Chiar și în imaginație, tot e acolo ceva sedimentat, pentru că imaginația are foarte multe surse: din memorie, din experiențe, din vise care se sedimentează. Nu știi. Eu cred că descoperim, mie-mi place să descopăr. Dar descoperi dacă-ți pui întrebări, dacă ai un dialog interior cât de cât.

Și niște ajutoare minunate cum sunt copiii tăi, mai nou.

Și niște ajutoare minunate. Adică un film poate să fie un ajutor, un prieten cu care stai de vorbă și-ți recomandă o carte, o experiență în care te lași purtat. Sunt multe ajutoare pe lumea asta – ajutoare din Norvegia, din străinătate.

În toamnă va apărea la Nemira noua ta carte, Melciclopedia. Ce fel de carte e?

E o carte tâmpită, bineînțeles, dar destul de bună din câte am înțeles de la editură, că de aia au și acceptat-o. E o carte despre o țară pe care am inventat-o eu, Melxopotamia, în care trăiesc numai melci și limacși, melci care au cochilii de diverse forme, timpul se scurge foarte lent, există o hartă.

Cu trasee lucioase?

O să vezi. E ilustrată, asta mi-am dorit dintotdeauna. Când am scris prima oară sau m-am gândit prima oară la această carte, așa am văzut-o, ilustrată. Din fericire Editura Nemira, de fapt Laura Câlțea, nu Editura Nemira ca entitate abstractă, l-a invitat pe Mircea Pop să ilustreze și a făcut niște desene absolut grozave, sunt foarte încântat. Cumva desenele sporesc atmosfera stranie a cărții. Eu inițial am scris în 2012 o sută de povestiri cu și despre melci, și asta era prima variantă a cărții.

Și te-ai documentat un pic să vezi ce e cu melcii?

Da. M-am documentat, bineînțeles, de la manuale de anatomie a melcilor până la povești diverse. Am studiat ceva despre helicicultură, despre creșterea melcilor, ca să am totuși un limbaj, să nu bat câmpii – deși am bătut foarte tare câmpii. Am vorbit acolo despre religiile melcilor, despre geografie, despre hartă – mă rog, Melxopotamia se învecinează cu România, cu Bulgaria, cu Țara Intermediară, cu Țara de Joc și cu Marea Melcditerană în sud-vest. Inițial erau o sută de povestiri nostime, foarte amuzante, destul de inteligente – zic, dar astea au fost reacțiile –, însă nu exista un story. Și fosta mea soție mi-a zis: e foarte OK, dar lipsește ceva, lipsește emoția. Mi s-a părut că are dreptate și am rescris-o, am transformat cele o sută de povestiri într-un roman, nu le-am folosit chiar pe toate. De fapt e un traseu al unui melc, Melcul Prinț – așa se cheamă el – și e o călătorie. Adică Melcul Prinț se trezește într-o dimineață și-și dă seama că nu știe cine este.

Ca personajul lui Coelho din Alchimistul.

Exact. Acolo e alchimistul, practic am rescris puțin, am modificat, am înlocuit om cu melc. Și a ieșit bine.

Cred că mult mai bine decât melcoelho.

Da, n-am folosit jocul ăsta de cuvinte, este al tău. 

Ți-l dau, insist.

Bine, dă-i-l domnului Liiceanu atunci. Mai sunt personaje, Melc Capone, Melcfisto, Melchivu – Marius Melchivu e un critic literar celebru în Melxopotamia –, și se întâmplă lucruri. E un story, e o poveste. Poate să fie un microroman, fără probleme. În prima variantă nu era, erau niște povestiri care se legau și nu se legau.

Cumva te invidiez pentru libertatea pe care o ai când scrii o carte să nu judeci, să nu gândești strict între limitele unui gen, pentru că orice carte a ta e la graniță. Și în ceea ce mă privește, pentru că scriu proză scurtă, e mai greu și nici nu vreau. Cumva, ca un arhitect, îmi place să respect structurile, chiar dacă inventez anumite spații. Dar ziceam că cumva ți se potrivește și te invidiez pentru libertatea asta pe care o ai.

Să știi că e foarte interesant să ai o carte într-o primă versiune, să-ți dai seama că ceva nu e în regulă și să rescrii. Deci, practic, când mi-am pus problema că trebuie refăcută complet, pentru că nu eram mulțumit, am început să scriu de la zero, doar că erau foarte multe părți bune în prima versiune pe care voiam să le folosesc și este foarte complicat cum așezi cărămizile în noua geometrie a cărții. Dar dacă stai, te concentrezi, se poate. Și cred că a ieșit bine. Și am făcut-o pe mai multe voci, o dată la persoana a III-a, o dată la persoana I, un capitol așa, un capitol așa. E o construcție, adică am stat mult.

Ai citit și Bahtin? Pentru polifonia vocilor.

N-am citit Bahtin, dar acum, după ce plec de la radio, o să citesc Bahtin. Cam cât mi-ar lua să citesc Bahtin? Tot aș vrea.

Dacă-l citești în original, o să-ți ia mai mult. 

Există pastile cu Bahtin, soluția homeopată, intravenoasă? Am ajuns la vârsta la care nu mă mai jenez absolut deloc când mă întreabă cineva: ai citit ceva? Acum cincisprezece, douăzeci de ani aș fi spus: da, am citit Bahtin. Chiar dacă mințeam. Pentru că mi se părea rușinos să mă întrebe cineva dacă ai citit ceva și tu să nu fi citit și să recunoști că nu ai citit. E jenant!

Dar e un semn de maturitate să recunoști ce n-ai citit.

Plus că există o carte, Cum vorbim despre cărțile pe care nu le-am citit, de Pierre Bayard. 

Citeam undeva despre perioada ta e ucenicie, apropo de citit și cărți, recomandări. O perioadă din anii de început de la Academia Cațavencu, când trăiai într-o comunitate redacțională unde erau Dan Stanciu, Agopian, Florin Iaru, Tudor Octavian și cumva fiecare venea și spunea: citește cartea asta, descoperă autorul ăsta.

Grozavă perioadă a fost pentru mine.

Pe care și eu am cunoscut-o la Dilema și în general, trecând prin redacții. În cine mai avem azi încredere să ne descopere cărți? Că aparent ai toate sursele la îndemână, și în același timp nu.

E o întrebare bună. Nu știu. Prin încercări sau urmărești niște oameni în care ai încredere, care de-a lungul vremii ți-au confirmat că au gusturi OK.

Dar acum ai văzut: intri într-o librărie, orice carte ai lua-o scrie pe ea: e tradusă în zeci de limbi, a luat zeci de premii, a fost pe lista de bestseller la nu știu ce publicații – Dumnezeule, sunt toate la fel! Adică aparent trăim într-o cultură a capodoperelor pe bandă rulantă.

Exact. Eventual e posibil să ni se facă și farsa asta, publicăm o carte și vezi de pe bandă că e tradusă în treizeci de limbi, adică văd că pe Aventurile lui Sacha nu scrie chestia asta, dar nu m-aș mira.

Iulian, care zici tu că a fost cartea copilăriei tale? În afară de Jungherul de argint.

Cred că Jules Verne m-a marcat pe mine.

Ai o preferință anume? Că-ți spun după aia și care e favorita mea. La mine a fost 20.000 de leghe sub mări. Și-ți spun și cum am descoperit-o: mi-a pus-o în brațe bibliotecara de la țară, de la școală.

La țară citeam și eu.

Ea mi-a zis. Și a fost o megarevelație pentru mine ca copil.

Copiii căpitanului Grant mi-a plăcut, Steaua Sudului m-a impresionat, Insula misterioasă.

În general, oamenii citează Cinci săptămâni în balon, Ocolul pământului.

Oricum, nu le-am citit chiar pe toate. Toate erau treizeci și patru, atâtea apăruseră când încă eram eu copil. Am citit mare parte din ele.

Care zici că ar fi cartea care ți-a deschis ochii?

Sunt mai multe. Eseu despre orbire, să zic?

Se putea să nu faci tu o glumă? Cartea clasică necitită deloc sau până la capăt?

Joyce, Ulise.

Te înțeleg. 

Dar am început-o și mi-a plăcut cât am citit.

Dintre cărțile citite recent, cărțile noi, pe care ai lua-o pe o insulă pustie?

Cred că aș lua Detectivii sălbatici, de Bolaño, că aș avea ce să citesc.

Și 2666 ar fi o opțiune bună.

Nu m-am apucat de ea, dar am luat-o.

În ce carte ți-ar plăcea să trăiești pentru o vreme?

În Cartea junglei. 

Deci practic tot pe insula pustie.

Tot acolo, da. Cu Bolaño.

Tu ai vrea în Cartea junglei ca să vorbești cu Bagheera și cu Baloo.

Aș putea să vorbesc cu animalele, pentru că oricum vorbesc cu o grămadă de animale, inevitabil. 

Ce scriitor din istorie ai invita în junglă cu tine?

Scriitor din istorie? Cred că mi-ar plăcea cu Gogol să am o discuție, cred că și Harms. Apoi mai sunt bețivii ăia notorii, Edgar Allan Poe, Jack London, Erofeev – nu mai zic de Moscova-Petușki –, Bukowski. Cred că ăștia mi-ar plăcea, oamenii cu vieți exemplare nu prea mă amuză pe mine.

Ești un om cu viață exemplară?

Nu. Nici nu se pune problema. Dar mulțumesc că te-ai gândit.

Am vrut să clarificăm. Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spațială pentru a întâlni alte civilizații? 

Aș trimite Bach, Enescu, poate niște Erik Satie. Și ceva muzică de taraf, Haiducii din Clejani, taraful Ciocârlia cred că e muzică, Romica Puceanu, aș vrea să înțeleagă extratereștrii ceva, și Dona Dumitru Siminică. Cam ăștia.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele planetei, una și una singură, care ar fi aceea?

Îți dai seama că mi-ar plăcea să nu mai fie războaie, adică războaie să fie, dar să nu mai fie terorism. Asta mi se pare cea mai perversă problemă cu care omenirea se confruntă acum, terorismul.

Te afectează știrile astea?

Mă afectează, da. Războaiele sunt cinstite. Adică în momentul în care un stat declară război altui stat, e foarte clar, dar așa, când oamenii sunt liberi pe străzi, se distrează, merg la concerte și li se întâmplă o porcărie de genul ăsta, n-ai cum să lupți cu așa ceva. Asta mi-ar plăcea să dispară. Și poate că această caniculă exagerată din București și din lume.

Care e locul tău preferat din București? Poate fi orice: cafenea, librărie, stradă, clădire, piață.

Mie-mi place foarte tare la Simbio, au o grădină foarte frumoasă, eu acolo îmi țin atelierele și e un loc foarte frumos. Apoi îmi place foarte mult în parcul IOR, acolo merg cu copiii, lângă parcul IOR locuiesc și sunt foarte multe zone frumoase în București, Piața Spaniei.

Îți place vreun muzeu anume? Insist aici și pentru că ai zis mai devreme de Enescu, mie-mi place foarte mult Muzeul Enescu de pe Calea Victoriei.

Să știi că eu, care-n copilărie îl deranjam pe domnul Enescu la el acasă în fiecare vară, aici n-am ajuns. Nu știu de ce. Poate pentru că e confortul ăsta al localnicului, știi că ai la dispoziție o grămadă de lucruri și nu mergi să le vezi. Și mi se pare o pierdere. Și clădirea e foarte frumoasă, la clădire mă mai uit, noaptea mai ales. 

Pentru întrebarea specială, a zecea: trăim într-o țară unde se fură la greu, practic proiectul de guvernare e furtul, și m-am gândit, citind și o știre cu un britanic care a furat o trecere de pietoni din fața unui pub, voiam să te întreb pe tine: dintre toate bunurile publice, ce ți-ar plăcea să furi știind că nu vei fi prins?

Cred că l-aș fura pe Mihai Tudose. 

Dar ai rămâne cu el!

A, să-l păstrez eu? Păi nu, l-aș elibera într-o rezervație. Dar poate și pe Dragnea l-aș fura. Adică ăștia ne-au tot furat, de ce să nu și-o fure și ei la modul concret?

Ăsta este un vis politic.

Da. Dar să nu pățească nimic rău din partea mea! Dar să ia o pauză lungă.

Doar să fie strămutați.

Într-un loc mai răcoros aș zice. E foarte cald, e aiurea să muncești pentru țară în condițiile astea.

[septembrie 2017]