Iulian Tănase: Sunt Iulian Tănase, începe „All you can read” cu Marius Chivu, care-l are invitat în această seară pe Iulian Tănase.

 Marius CHIVU: De unde se vede că poţi scoate omul din radio, dar nu poţi scoate radioul din om! Salut Iulian încă o dată, bine ai venit la „All you can read”, ne întâlnim cu prilejul celei mai recente cărţi scoase de tine, „Experimentul mamatata”, apărută la Herg Benet, o carte mai cu decât despre copiii tăi. Cine este autorul acestei cărţi, de fapt?

Autorul este unul colectiv, deşi am avut imprudenţa de a o semna eu, că trebuia să aibă totuşi un autor pe copertă. Copiii sunt şi autori, şi personaje, mai mult personaje, dar, dacă ar fi totuşi să fim cinstiţi până la capăt, şi nimeni nu ne opreşte să fim aşa, autorul este compus din Ioana, mama copiilor mei, din Adora, Saşa şi ultimul pe listă, eu. Cu toţii am pus umărul la facerea acestei cărţi, s-a construit în timp, Adora are 6 ani, Saşa 4, practic în 5 ani am tot strâns perle de-ale copiilor, Ioana a început să facă asta, eu am şi scris în prefaţă, noi eram cumva legaţi de „Experimentul Zaica”, de aici a şi plecat şi titlul, şi ideea. Dar acolo e altceva, tu ştii foarte bine, acolo e întrebare-răspuns, nu sunt dialoguri ample, nu sunt glosări.

Sunt nişte întrebări prin care Dorel Zaica, un profesor de pictură şi desen de la Liceul Tonitza, cu întrebările astea el încerca să stimuleze creativitatea copiilor, un experiment pe care el l-a început în anul ’65 şi l-a condus în toată perioada comunistă. Experimentul Zaica este de fapt un volum coordonat de Daniel Alexandrescu, regretata Alina Nicolau şi Ciprian Voicilă, în care ei au adunat de fapt o parte din materialul pe care profesorul Zaica.

Şi în carte a şi povestit Dorel Zaica.

O carte foarte populară şi care a făcut vâlvă la începutul anilor 2000, cu o prefaţă de Andrei Pleşu, o ştiu şi eu.

Şi e foarte poetic. De fapt, ceea ce am înţeles atunci e că aceşti copii minunaţi sunt foarte poeţi de fapt, şi că noi, adulţii, avem foarte multe lucruri de învăţat de la copii. Ei au o atenţie specială, se miră, pentru ei lumea este un teritoriu necunoscut pe care-l descoperă de la zero practic. Îi mai ajutăm şi noi, ostensiv, le spunem „acesta este un copac”, „acesta este un tată”, „acesta este un mamă” şi aşa mai departe, şi „aceasta este o ciorbă pe care te rog s-o mănânci cât mai repede, ca să nu mă enervez”. Dar, pe de altă parte, ei ne predau nouă lecţii de dragoste, de atenţie şi multe alte lecţii, de subtilitate. E interesant. Am şi zis la un moment dat că, dacă există un poet care se află în pană de inspiraţie, să facă un copil, dacă nu are. Pentru că chiar există un transfer poetic dinspre copil înspre părinte. 

Asta era o întrebare pe care voiam să ţi-o pun ceva mai încolo, dar dacă ai ridicat mingea la fileu o pun acum: ţi-a schimbat felul de a scrie poezie faptul că ai devenit tată?

Da, în sensul în care n-am mai scris poezie deloc. Acum chiar mă gândesc… am mai scris. Am scris în Cucamonga, când am publicat în 2011 o aveam pe Adora deja. Mi s-a mai pus întrebarea asta. Nu-ţi schimbă modul de a scrie, doar că-ţi îmbogăţeşte universul cumva copilul.

Nu neapărat modul, dar dacă-ţi schimbă cumva tematica sau întrebările, felul în care explorezi.

Păi apar tematici noi. Spre exemplu, mă gândeam eu vreodată, când am început eu să scriu poezii proaste şi le mai şi publicam, că voi ajunge să public o carte de Creative parenting? Că aşa i-am zis, trebuia să-i dau o etichetă pentru ca editorul să aibă totuşi ceva, să ştie lumea unde să o aşeze în raft, în librării. Ai văzut, la Bookaholic a fost asimilată unei cărţi de proză scurtă, e proză scurtă, e adevărat. Dar e şi poezie.

E şi teatru.

E şi teatru, sunt multe scenete, dialoguri şi, apropo de teatru, asta spun în premieră în public, Cris Simion va face un spectacol de teatru după „Experimentul mamatata”, am înţeles că lucrează la dramatizare, i-a plăcut foarte mult, a râs.

Şi cine o să joace, copiii?

Nu. Am înţeles că va juca Vlad Logigan, bănuiesc că va fi băieţelul, că are o faţă de copil simpatic. În sensul acesta. Îţi schimbă cumva percepţia asupra lumii şi poate la un mod subtil, dar pe care eu nu l-am conştientizat, îţi modifică oarecum şi din textura textului, dar nu la modul esenţial, pentru că eu nu scriu diferit. Doar că, ca şi cum aş fi student la facultate şi Saşa şi Adora sunt profesorii mei. Îmi predau nişte lucruri clar, nu la modul explicit, dar avem o interacţiune aproape zilnică – dar asta dintr-un motiv care nu face obiectul discuţiei – şi mă simt îmbogăţit.

De altfel, tu eşti cel care pune foarte multe întrebări. Nu oferi prea multe răspunsuri, dar întrebări pui.

Mi-am dat seama că sunt foarte infantil. Acum, devenind tată, mi-am dat seama că eu am o capacitate de a mă mula pe subiectele lor, pe modul lor de gândire, pe modul lor de vorbire, există o versatilitate pe care nu ştiam că o am. De altfel, Veronica Soare, când şi-a făcut ziua şi eu am fost acolo, că am pictat o cutie şi s-a scos la licitaţie, m-a prezentat ca fiind cel mai copil-adult pe care-l cunoaşte ea. Şi într-un fel mă bucur că pot să mă cobor la mintea copiilor, dar pe de altă parte mă şi ridic de multe ori la mintea copiilor. Pentru că ei nu sunt mai neinteresanţi decât noi, adulţii, ba din contră, au o grămadă de lucruri.

Te susţin, pentru că e o carte copleşitoare prin umorul ei, dar sunt şi lucruri extrem de profunde, care ţin de credinţă, de dragoste, de religie. Copiii se raportează foarte interesant la ideea de Dumnezeu.

Îl au pe Dumnezeu foarte adânc înrădăcinat în minte şi în suflet. Noi nu suntem bisericoşi, nu sunt ateu că nu-mi permit luxul ăsta, dar pe de altă parte copiii îl au pe Dumnezeu prezent în minte şi vorbesc, întreabă „dar Dumnezeu e nemuritor?”, m-a întrebat acum de curând Adora. „Da, e nemuritor, mai ales că încă nici nu s-a născut”, adică nu există o dată de naştere a lui Dumnezeu. I-am explicat, Dumnezeu nu are zi de naştere, doar Iisus. E foarte greu pentru ei de multe ori de înţeles, dar bineînţeles că şi-ar dori şi Adora să fie Dumnezeu, a şi spus asta, pentru că ar vrea să fie nemuritoare. Mă rog, unii oameni îşi doresc acest lucru.

Ascultăm acum una dintre piesele tale favorite şi ne întoarcem la mai multe discuţii despre „Experimentul mamatata”.

[Muzică]

Apropo de fiica ta Adora, care este totuşi, după mine, personajul şi autorul majoritar al acestei cărţi, e o fetiţă adorabilă, aşa cum o şi cheamă. Asta şi voiam să te întreb: tu ţi-ai dorit un copil sau un personaj când i-ai pus numele Adora?

Eu mi-am dorit, atunci când am primit vestea că voi avea un copil, să fie fetiţă în primul rând. Mi-am dorit foarte mult să fie fetiţă, dar mi-am dorit atât de tare încât a fost. Apoi, mi s-a părut mie că Adora, care este un nume pe care credeam că eu l-am inventat, şi în Iubitafizica, primul poem din Iubitafizica, pe care l-am publicat în 2002 prima ediţie, se cheamă Adora. Şi mi-a rămas acest nume, după cum Abisa este la fel un nume pe care eu l-am inventat, şi mi-a plăcut foarte mult Adora şi mi-am dorit foarte mult ca pe fiica mea să o cheme Adora. Am avut oarece rezistenţe, în sensul că Ioana şi-ar fi dorit să o cheme Maria şi i-am spus: dar tu-ţi dai seama că o va chema Maria Tănase? Groaznic! Cum să poţi să trăieşti cu numele ăsta, de ce să-i facem una ca asta copilului nostru? Va trebui să se căsătorească foarte repede, la 5-6 ani, ca să-şi schimbe numele! Şi argumentul acesta a fost destul de puternic, şi mă bucur. I se potriveşte Adorei numele, ea a avut o problemă cu acest nume pentru că nu cunoaşte nicio altă fetiţă pe care s-o cheme Adora.

Asta e o chestie foarte interesantă care apare în carte, nu te-ai fi gândit niciodată că un copil poate suferi taman din cauză că are un nume unic.

Din cauza unicităţii, da. A avut nişte perioade de revoltă la adresa propriului nume, voia s-o cheme Sara, Lidiana, Maria, Dora, că avea nişte prietene pe la grădiniţă, şi asta pentru că nu mai era nicio fetiţă.

Dar Viviana mai sunt?

Nu, dar ea avea tot felul de nume inventate, Bora de exemplu, tot felul de nume cretine, le-am şi notat, am făcut o listă. Până la urmă ea şi-a acceptat numele şi-şi dă seama că e frumos, eu i-am tot repetat că ea are un nume foarte frumos şi că i se potriveşte.

E un nume predestinat să fie adorabilă şi adorată.

Da, eu zic că e un start bun în viaţă.

A citit cartea, s-a uitat pe ea?

Ea ştie de carte, şi-a dorit foarte mult, eu i-am cerut voie să public lucrurile acelea.

Este un contract de cedare a drepturilor de autor?

În fiecare zi când îmi cere să-i cumpăr ceva, e practic din drepturile de autor. I-am plătit drepturile de autor în avans, cu câţiva ani înainte… ea a fost de acord, a fost foarte încântată, la lansare, am avut o lansare pe la mijlocul lui decembrie în Spice şi a fost foarte multă lume, a fost plin şi de copii, zeci de copii, a cântat Ada Milea, Dorina Chiriac şi Radu Bânzaru din Apolodor, am avut Teatrul de păpuşi de la Live Seatle Company, şi Adora după lansare mi-a spus: „asta a fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea”. S-a simţit foarte specială, a dat şi autografe. Desena şi chiar se şi semna, Adora deja ştie să scrie, timid, dar ştie ceva.

Desenele sunt foarte simpatice. Şi Experimentul  Zaica avea o dimensiune grafică, copiii erau puşi să deseneze.

Da, că în primul rând asta bănuiesc că făceau la Tonitza.

Cum zicea Dorel Zaica, construise o metodă pedagogică prin care, aşa cum ai preluat şi tu ideea asta, îi lăsa foarte mult pe copii să se exprime. A nu le interzice lucruri. De cele mai multe ori interzici copiilor să facă una sau le spui ce trebuie să facă, iar metoda asta de fapt îi lăsa liberi.

Da. Eu le ofer o libertate destul de mare de exprimare, adică în sensul că au o libertate mare, nu le pun interdicţii. De exemplu aveam o problemă cu nişte cuvinte mai dificile, cu nişte porcării, să spunem, pe care copiii le mai spun.

Saşa este aici autorul celor mai simpatice porcării din carte.

Da. Şi eu le-am spus aşa: aveţi voie, în casă, să folosiţi cuvinte dificile, cu condiţia să fiţi amuzante, să faceţi o mică poveste, să nu trântiţi cuvântul şi atâta tot. Trebuie să fie funny. Şi au înţeles chestia asta. 

Eu ţin să-i mulţumesc la radio Adorei, dacă ne ascultă la ora asta, pentru că mi-a oferit cel mai bun motiv de a refuza apa plată şi a prefera apa minerală. Zice Adora: e monoton să bei apă plată! Da, Adora, mulţumesc mult!

Ştii ce vârstă avea? 2 ani şi 6 luni. Îţi dai seama, când auzi aşa ceva din gura unui copil e straniu. Şi cred că ăsta a fost motivul pentru care am început să notăm, pentru că erau ciudate lucrurile.

O întreabă Ioana: Adora, tu eşti talentată? – Da. – La ce? – La gânduri.

Şi să ştii că e bine.

Sunt foarte multe. „Uite o potcoavă, ca să ţi se îndeplinească norocul”. Asta e iar una dintre favoritele mele.

Am întrebat-o, că tot se apropie Dragobete: Adora, tu ai venit în viaţa mea sau eu am venit în viaţa ta? Şi mi-a spus: Eu am venit în viaţa ta. Şi am întrebat-o: dar de ce ai venit în viaţa mea? – Pentru că te iubesc. Şi dragostea pentru ei este foarte profundă. Şi odată, când am întrebat-o, era mică, avea vreo 2 ani: Adora, mă iubeşti? – Da. – Cum mă iubeşti? Şi a venit la mine şi m-a strâns atât de tare în braţe, şi mi-am dat seama că de fapt noi adulţii facem risipă de cuvinte atunci când suntem îndrăgostiţi, iubim, facem declaraţii pompoase, furtunoase şi aşa mai departe, dar de fapt dragostea e mai mult gest, copiii înţeleg asta. Dragostea înseamnă faptă, să se întâmple ceva.

Şi nu e ca şi cum copiii tăi ar duce lipsă de cuvinte.

Nu, nu duc lipsă de cuvinte. La doi ani, de exemplu, copiii nu au foarte multe cuvinte la dispoziţie, dar acum au, chiar dacă Saşa în continuare vorbeşte c „l” în loc de „r”. Dar ei se uită la desene şi să ştii că anumite filme au sens, pentru că dincolo de poveste le dezvoltă limbajul. Adora, de exemplu, ne uitam la Winnie the Pooh şi era o expresie „ca lovită de tornadă”, şi ea a făcut „calovită” un singur cuvânt şi „detornadă” un alt singur cuvânt. Şi vorbea despre Dumnezeu, şi „Dumnezeu e calovită detornadă” şi aşa mai departe. Nu înţelegea sensul, dar îi suna bine.

Ştii ce e straniu? Cartea asta stă foarte bine lângă celelalte cărţi ale tale, în care te joci foarte mult cu limbajul. De fapt, mi-e foarte greu să găsesc o etichetă a poeziei tale, un fel de neo-surprarealism pop, nu ştiu cum să-i spun,

Eu i-am zis super-realism.

Super-realism pop.

Nu ştiu, asta e treaba voastră, a criticilor.

Tot ce spuneau Adora şi Saşa, ele fac parte cumva din universul tău lingvistic, şi stai să te întrebi: oare sunt aşa pentru că-s copiii unui poet?

Oare or fi copiii mei? E un test de paternitate, să ştii, de multe ori. Adora are nişte abilităţi de limbaj extraordinare, eu cred că mă depăşeşte pe mine deja. Deci, la jocuri de cuvinte are nişte rapidităţi, face nişte carambuluri.

Asta şi pentru că tu ai crescut-o aşa şi te-ai jucat mult.

M-am jucat, dar nu neapărat că „hai să facem jocuri de cuvinte”. Pur şi simplu vorbeam. Eu i-am oferit un univers, i-am spus: uite, cuvintele pot face asta şi asta, sau de exemplu, după ce vede un film sau se termină o poveste „…şi au trăit până la adânci bătrâneţi”; am zis: ok, dar îi explic că povestea nu se încheie după ce se încheie în film sau în carte, ea continuă. Ce au făcut Cenuşăreasa şi prinţul după ce s-au căsătorit? „Până la adânci bătrâneţi” li s-au întâmplat o grămadă de lucruri, şi le explic chestia asta. Şi pentru că a înţeles foarte bine, într-o seară îmi spune: tata, vreau să fac o continuare la filmul Ratatouille. Şi s-a apucat să deseneze, i-am împărţit o foaie în nouă căsuţe, şi a făcut nişte cadre. I-am explicat: fiecare desen e o scenă de film, un cadru de film. Şi l-a desenat pe şobolică, nu ştiu ce s-a mai întâmplat, după care i-am dat drumul la o cameră video la laptop şi s-a înregistrat. Deci ea a avut o continuare la filmul Ratatouille.

Deci există un demo la Ratatouille reloaded.

Da, dar a înţeles exact ce i-am sus, că de fapt e o convenţie sfârşitul într-o carte sau într-un film, că noi putem după aceea să ne imaginăm o grămadă de lucruri.

Deşi, cel mai scurt basm pe care l-a inventat Adora sună aşa: A fost odată ca niciodată, sfârşit.

Exact! Dar „a fost odată ca niciodată” ce a fost? Între „odată ca niciodată” e un spaţiu, şi ăla poate fi populat cu întâmplări.

Ceea ce ne întoarce la genul acestei cărţi, cum i-ai spus tu „creative parenting”, se poate lucra cu copii, îi poţi stimula, poţi face din ei regizori, poeţi şi aşa mai departe.

Nu e un manual, n-are nicio pretenţie.

Fireşte că nu e un manual, n-are nicio metodologie, n-are nimic, dar inspiră: iată ce poţi face cu copiii.

Exact, cum poţi vorbi, nebanal, cu copiii. Nu neapărat creativ. În primul rând trebuie să-i asculţi, asta este prima condiţie. „Copiii spun lucruri trăsnite” era o emisiune, dar copiii spun lucruri foarte interesante, iar părinţii, din oboseală, din plictiseală şi tot felul de probleme pe care le au pe cap, nu sunt atenţi. Poate că fetiţa sau băieţelul tocmai a spus un vers extraordinar, care nu exista până să-l fi spus el sau ea. Şi cred că e un început de la care poţi porni o discuţie. Eu asta fac. Nu sunt indiferent. Dacă aud ceva, tresar. Pe mine mă interesează cuvintele şi mă interesează poveştile. Şi mă interesează atât de tare, încât, dincolo de cursul pe care-l ştii de creative writing, am făcut acum o schiţă de atelier de story-telling pentru copii, având la bază cartea lui Gianni Rodari, „Gramatica fanteziei”, care este extraordinară, apărut acum 5-6 ani, din păcate am luat un xerox de undeva, nam cumpărat-o, şi mai am o crate „Surrealist games”, sunt o grămadă de jocuri, şi aş vrea să lucrez cu copiii. Mi-au sugerat şi părinţi să ţin şi pentru copii. E greu să faci un scriitor, dar să-i cultivi imaginaţia, să-l înveţi să improvizeze şi să se joace cu limbajul, asta se poate.

Ne întoarcem la poezie după ce mai ascultăm una din piesele tale favorite.

[Muzică]

Ai debutat în 1999 şi între timp ai scos vreo 14 volume, nici nu ştiu cum să zic, care-s poezie, care-s proză sau ce sunt, dar nu ne interesează genul ăsta. Cam una pe an, eşti un autor prolific. 

Au mai fost şi ani în care mi-am permis să nu public.

Câtă poezie poate scrie un om la viaţa lui şi până la ce vârstă?

Ai să râzi, eu nu am foarte multe cărţi de poezie. Cea dea 15-a carte, „Experimentul mamatata”, nici măcar nu sunt autor sută la sută eu. Chiar mă gândeam şi-mi pare bine că mi-am dat seama, de mult de fapt, că nu prea seamănă cărţile mele între ele. 

Bine dar au un aer comun, eşti cognoscibil în fiecare.

Au un aer comun, s-au mai schimbat anumite trăsături, dar eu m-am jucat foarte mult. S-au adunat multe pentru că eu m-am jucat. Am cărţi colective împreună cu Dan Stanciu, cu Gheorghe Rasovski, cu Saşa Vlad, am făcut Înainte-după, care e o carte cu poze şi puţin text. Iubitafizica la fel, am inventat o ştiinţă a iubirilor imaginare, după gustul meu e o carte experimentală, chiar dacă are şi poezie ortodoxă, deşi nu în sensul religios. Apoi la fel, cartea despre care tu ai scris, Borbro Ops, ciudăţenia aia cu desene de Saşa Vlad şi în oglindă are şi Dan Stanciu una, „Trusa instalatorului de umbre”, e o carte scrisă la patru mâini cu Dan Stanciu. Sunt multe jocuri, „Manualul de cafele”, aia e o carte tot aşa, e un poem, nu seamănă. Sau „Oase migratoare”, e un roman pentru suflet, puţin mai serios, dar nu se compară cu niciuna.

Poate cartea mea favorită, din tot ce ai scris tu, dacă-mi permiţi să spun asta.

Mă bucur. Nu a avut o soartă foarte bună, nici nu s-a vândut, nici nu a fost citită.

Şi o spui tu, care eşti totuşi un autor cu un public destul de numeros. Cred că te alinţi acum.

Nu ştiu dacă înseamnă ceva. N-am avut succes cu nicio carte. „Teoria tăcerii” să zicem că s-a vândut cel mai bine din astea pe care le-am publicat eu, dar pe mine nu mă interesează, nu e o carte comercială, e o carte despre tăceri plecând de la o întrebare: în câte feluri se poate tăcea? Şi are şi chestii teoretice, de filozofie, de spiritualitate, de antropologie, e un studiu până la urmă. La fel, nu seamănă. Abisa e o carte despre vise, cu vise pe bune, vise visate noaptea. Adică nu seamănă, eu nu m-am repetat pentru că nici nu-mi place să mă repet. Să scriu ani de zile aceleaşi lucruri, cu aceeaşi scriitură, cum fac alţii, şi foarte bine că fac, eu n-aş putea. Mă plictisesc. Eu vreau să mă distrez când scriu. Mie-mi face plăcere. Dar nu poţi să mănânci aceeaşi mâncare de foarte multe ori.

Dar să şi scriitorii care scriu acelaşi lucru, over and over, au aceeaşi obsesie şi o scriu altfel. Şi lor le face plăcere.

Da, dar mie-mi place să schimb registrul. „Manualul de cafele” e o cioacă cu nişte poze, am băut ani de zile cafele, şi înainte să le beau le fotografiam, pentru că din caimacul acela răsăreau tot felul de imagini interesante. Am făcut sute de fotografii sau am făcut fotografii cu oasele acelea. Am fot cu oasele acelea în China, când am fost cu bursa la Hong Kong, şi am ajuns la Ku-Fu, la piatra tombală a lui Confucius, şi toţi aceia nu şi-au făcut cruce că ei nu-şi fac cruce, dar s-au mirat când am pus oasele şi le-am aranjat în poziţia de reincarnare şi am făcut o fotografie. Se uitau la mine mandarinii aceia ca la un nebun!

Aveam o întrebare legată de cât îţi ia ţie să gândeşti sau să lucrezi o carte, tocmai pentru că Oase migratoare, cartea cu cafele şi Experimentul mamatata sunt cărţi la care ai lucrat ani în şir, nişte experimente care au durat. Ai ştiut de la început ce vrei să faci?

Nu, nu am ştiut de la bun început.

Păi, când făceai fotografiile cu oasele sau cu cafelele, ştiai că într-o zi o să foloseşti asta.

Ştiam într-o zi că o să folosesc, dar nu ştiam cum. Erau fotografiile făcute de vreo doi ani la oase, şi în drum spre Liubliana, spre Festivalul de poezie din Slovenia, eram în Frankfurt în aeroport şi atunci m-a lovit ideea. Că aveam multe fotografii, dar nu ştiam ce să fac cu ele. Mă gândeam să fac un .pdf, să scriu câte o legendă dedesubtul fiecărei fotografii şi cu asta-basta. La fel cu cafelele. Cu cafelele am început în 2004, în 2007 am scris poemul şi în 2013 l-am publicat. Adică am avut nişte delay-uri foarte mari. Sau Teoria tăcerii, în şapte ani s-a strâns toată marfa, din momentul în care am scris primul rând, în 2008, până în 2015, au fost 7 ani. Când eram mai tânăr mă grăbeam, adică scriam o chestie şi mă grăbeam să o public. Acum le las ani de zile.

Acum îţi iubeşti mai mult cărţile, cum zice Adora, nu le mai publici.

Da, dar până la urmă ce să fac? Dacă există o presiune socială, dacă publicul îmi cere!

Păi, dacă eşti scriitor, scrie! 

Dacă eşti publicist, publici!

Cu o recomandare în plus pentru romanul tău Oasele migratoare, cei care nu l-au citit.

Nu ştiu dacă se mai găseşte. L-am văzut la Nemira, pe site.

Facem o pauză, ascultăm încă una din piesele aduse de tine şi ne întoarcem în emisiune.

[Muzică]

Iulian, tu împreună cu Dan Stanciu şi Sebastian Reichmann editaţi Athanor, Caietele fundaţiei Gellu Naum, anul acesta e şi centenarul Dada, cum sărbătoreşti tu centenarul Dada? Dat fiind că eşti un autor apropiat de avangardă şi scriitorii ei.

Nu m-am gândit. Acum nu ştiu dacă între Dada şi Gellu Naum există multe legături.

Mai multe decât între Dada şi alţii!

Da, dar nu aş pune semnul de egalitate. Deşi, până la urmă, dadaismul a fost asimilat, suprarealismul a înglobat, l-au invitat pe Tzara de la Zurich la Paris, era destul de ciudat Tzara când a apărut, cred că a fost aşteptat, era mic, straniu. Eu mam născut în Moineşti, unde s-a născut şi Tristan Tzara. Pentru mine asta e destul de important, mi-a plăcut atunci când am descoperit, nu ştiam încă de mic că există un tip, Samuel Rosenstock născut în Moineşti, erau foarte mulţi evrei pe vremea aceea, iar cu fundaţia Gellu Naum şi cu Caietele fundaţiei, cu Athanor, nu ştim dacă am editat trei numere, şi cred c-au ieşit interesante, cu multă marfă, cu inedite, cu documente fotografice. Nu ştiu acum, să vedem dacă vom mai descoperi manuscrise şi lucruri noi şi studii, oameni care să scrie despre Gellu Naum. Eu am o carte despre Gellu Naum, pe care o pregătesc, adică am scris la ea cam jumătate despre filozofia poetică a lui Gellu Naum, relaţia dintre filozofie şi poezie.

Pentru că tu ai făcut şi studii de filozofie.

Da, am făcut. Şi Gellu Naum a făcut Facultatea de Litere şi Filozofie, i-au plăcut câţiva, a şi început un doctorat la Sorbona, un studiu despre Abelard, dar din cauza războiului a trebuit să se întoarcă în România. În fine, ar fi interesant, dar e destul de greu. M-am înhămat la o treabă destul de grea, dar o s-o scriu, o s-o finalizez până la urmă. Sunt ataşat şi de Gellu Naum, şi de Tristan Tzara, şi de Paul Celan, sunt nişte poeţi care-mi plac şi de la care am învăţat şi învăţ.

Şi de Dan Stanciu.

Şi de Dan Stanciu îmi place foarte mult. Dan Stanciu, din fericire, este prietenul meu.

Şi, din fericire, este şi foarte în viaţă.

Şi chiar arată bine, că la petrecerea Dilemei avea un aer proaspăt.

Plus că e şi foarte înalt.

E destul de înalt… pentru vârsta lui!

[Muzică]

Sunt şase întrebări care se repetă şi a şaptea specială pentru tine. Care este cartea care ţi-a deschis ochii?

„Eseu despre orbire” a lui Saramago.

Cu ce scriitor ai ieşi la o bere, dintre scriitorii în viaţă, dar şi dintre cei care nu mai sunt, dacă ai avea la îndemână o maşinărie a timpului?

Dintre cei care nu mai sunt aş ieşi cu Hrabal!

Adriana Bittel săptămâna trecută a zis că ar ieşi cu Hrabal la o bere! Poate vă pun împreună şi vă duceţi în aceeaşi călătorie!

Da, şi-i dăm ţeapă lui Hrabal şi ieşim doar noi! Şi cu scriitori în viaţă. Şi cu Salinger mi-ar fi plăcut, şi cu Vonnegut mi-ar fi plăcut.

Dar nu cred că i-ar fi plăcut lui!

Da, era cam sociopat. Să ştii că sunt mulţi care-mi plac. Cu Marius Chivu, cu Dan Stanciu.

Se face. Terminăm emisiunea şi bem o bere. Ce carte clasică n-ai citit până la capăt sau deloc?

Război şi pace.

Dar Războiul sfârşitului lumii ai terminat-o?

Da.

Ce tabieturi de cititor ai?

Nu ascult muzică atunci când citesc, deşi ascult muzică atunci când scriu. Să fiu singur în cameră, atâta tot.

Albumul preferat al trupei preferate?

Să zic, pentru că sunt prieten bun cu Mani de la Urma, să zic Urma şi Nomad, Rhymes. E una dintre trupele mele preferate. 

Care ar fi cel mai ascultat cântec din viaţa ta?, dacă poţi să identifici o piesă pe care ai ascultat-o foarte mult.

De foarte multe ori am ascultat Knives Out de la Radiogead, Goddess on a Hiway de la Mercury Rev, Beautyproof de la Madrugada în ultima vreme, Pink Floyd o grămadă.

Ca toată lumea bună! Iulian, pentru ultima întrebare folosesc o întrebare din Experimentul Zaica: dacă l-ai vedea pe Dumnezeu, ce i-ai spune? Şi aici citez din cartea ta, din Experimentul mamatata ce a spus Saşa. Saşa i-ar spune lui Dumnezeu că face pişu pe el, iar Adora i-ar spune: Dumnezeu, te iubesc! Tu ce i-ai spune lui Dumnezeu dacă L-ai întâlni printr-o fericită circumstanţă?

Asta oricum se va întâmpla. Să ştii că i-aş mulţumi pentru tot ce mi s-a întâmplat extraordinar în viaţa asta, chiar mă gândeam că eu, când am venit din Bucureşti în 1994, când m-am mutat definitiv, am venit cu o cămaşă, două cărţi, eram un nimeni, şi practic a trebuit să fac ceva cu mine. Aveam o intuiţie şi am avut norocul să mi se întâmple lucruri foarte bune. M-am bucurat de exemplu că tu şi Radu Vancu aţi ales un poem pentru antologia aceea cu poeme de dragoste de la Nemira.

Am făcut să ţi se îndeplinească norocul!

Da. Şi mi s-au întâmplat foarte multe lucruri bune. Am doi copii extraordinari, am publicat nişte cărţi de care nu mi-e ruşine, am lucrat ani de zile la cea mai extraordinară revistă care a existat în România, Academia Caţavencu, acum nu mai e cazul, am lucrat zece ani la un radio extraordinar şi o să mai lucrez în continuare, am făcut oameni să râdă, am făcut oameni să plângă. Mi s-au întâmplat lucruri foarte bune. I-aş mulţumi. Şi am exerciţiul acesta, de a mulţumi oarecum zilnic pentru lucrurile care mi se întâmplă, nu întotdeauna foarte bune. Sunt în viaţă, deşi am avut o viaţă destul de intensă.

Şi destul de înalt pentru vârsta ta!

Înăltuţ.

Iulian, mulţumesc că ai venit la All you can read.

Mulţumesc şi eu pentru invitaţie şi că-mi voie să închei cum încheiam eu noaptea la radio: să visaţi frumos, că s-ar putea să se întâmple!