„Mereu am preferat să traduc autori foarte diferiţi”

interviu cu Iulia GORZO

Marius CHIVU: Mă bucură că în sfârşit am ocazia să vorbesc cu o traducătoare, pentru că în general discuţiile s-au centrat întotdeauna pe autori. Ne întâlnim cu ocazia romanului său Once upon a time in Hollywood – A fost odată n Hollywood. O să fac o scurtă prezentare pentru cei care n-au trăit pe planeta asta în ultimii doi ani. E vorba de cel de-al nouălea film al lui Tarantino – al zecelea, dacă numărăm Kill Bill două bucăţi distincte –, apărut în 2019, cu 10 nominalizări la Oscar, 2 câştigătoare, cu Brad Pitt, DiCaprio şi Margot Robbie în rolurile principale. E povestea unui actor de filme western la apusul carierei, Eric Darton, în Los Angeles la sfârşitul anilor ’60. Fireşte, e o declaraţie de dragoste a lui Tarantino pentru filmele epocii de aur din anii ’60 de la Hollywood, cu acelaşi truc patentat de el, cu istorie alternativă, totul culminând cu un omor al găştii lui Charles Manson în casa lui Roman Polanski, victimă fiind Sharon Tate şi prietenii ei. Asta e ce ştim din film. 

Ce se întâmplă în roman, care nu este propriu-zis o novelizare cum se obişnuieşte, nu este propriu-zis transcrierea în proză a ceea ce se întâmplă în film – aici mi se pare partea cu adevărat ambiţioasă şi grozavă din partea lui Tarantino, pentru că s-a gândit să facă o extindere, un fel de expandare a universului din romanul său şi merge şi în trecutul personajelor sale, şi în viitorul lor, scenele pe care le ştim foarte bine din film sunt tratate relativ pe scurt sau fără să insiste asupra lor în roman. Pe de altă parte, scenele cu potenţial care n-apar în film sunt dezvoltate în roman. Sunt două opere care merg mână în mână şi se completează reciproc. Cine a văzut filmul va fi încântat să citească cartea, pentru că va petrece şi mai mult timp cu personajele şi va avea parte chiar de alte personaje. Cei care vor citi cartea fără să fi văzut filmul vor fi, de asemenea, curioşi să vadă povestea spusă vizual. Asta mi se pare în primul rând marele atu al romanului ăsta, că nu oferă o redundanţă, ci mai degrabă o completare a romanului. De la ce să începem? Care e relaţia ta cu Tarantino?

Iulia GORZO: Să începem cu începutul. Cât pe ce să ratez cartea asta, nu că n-aş fi dorit. Mi-a spus Denisa Comănescu că uite, o pregătesc, şi evident că mă tenta, dar nu ştiam cum să fac să o strecor în programul meu şi am zis: nu pot, n-am cum să… Dar când am început să o citesc, mi se părea că e imposibil, trebuie să-i fac loc în program, dar asta nu pentru că aş fi fost eu cine ştie ce fan Tarantino – de la Kill Bill, nu pot să spun că mă înţelegeam foarte bine cu el, o fi fost şi un pic de frondă din partea mea pentru că toată lumea era cu Tarantino şi eu trebuia să fiu împotrivă. Dar uşor-uşor m-a cucerit. De fapt, de la In glorious bastards îmi plăcea foarte mult, iar A fost odată la Hollywood, filmul, eram deja o tarantineană convinsă.

Când am început să mă uit pe carte, am zis că trebuie neapărat să-i fac loc. A fost şi meritul Denisei Comănescu, care a ştiut să mă convingă şi a mers foarte bine. Eu nu fac surfing, dar cred că dacă aş face, aşa se simte un surfer atunci când găseşte valul perfect. Adică te ridică şi rămâi acolo, pe creastă, şi nu mai trebuie să faci cine ştie ce. Aşa m-am simţit aceste patru luni sau cât o fi fost cât am lucrat la cartea asta. Şi a fost o surpriză, exact cum spui, pentru că mă aşteptam să fie pur şi simplu filmul povestit, dar se dovedeşte că e mult mai mult decât atât, se vede aici şi că e foarte ambiţios şi că își doreşte să scrie şi critică de film. Cred că se pregăteşte şi o carte de critică de film. A fost o mare bucurie pentru mine toată povestea cu Tarantino. Aşa că acum sunt şi mai fan. Am plecat un fănuţ şi acum sunt fan-fan.

Se pare că el are un contract de două cărţi, asta a fost prima carte din contract, a doua fiind o carte de critică de film. Ceea ce nu înseamnă că o bună parte din romanul ăsta nu este ocupată de impresii despre filme, analize, critică în sensul cel mai pur şi dur al termenului, fie că le pune în gura personajelor, fie că le pune în gura naratorului. Se discută mult despre film în cartea asta, real, despre filme, despre regizori şi despre actori care au existat în realitate. În acelaşi timp, toată această informaţie e îmbogăţită sau parazitată, completată, alternată cu actori, regizori şi filme fictive. În ce măsură te-a amuzat să faci notele de subsol, să zici: „Asta e fictiv”?

Aici a fost o întreagă poveste. Să povestim un pic, poate e interesant pentru cititori, cum faci, ce decizii ei. M-am sfătuit cu mai multă lume, inclusiv cu fratele meu, criticul de film Andrei Gozo, care a fost un mare susţinător şi entuziast al cărţii şi m-a ajutat, a aruncat un ochi şi pe pasajele de critică de film. Dar m-am sfătuit şi cu alţii ce să fac, pentru că, într-adevăr, în această carte veţi găsi filme adevărate, analizate uneori substanţial, în adevărate cronici. Găsim filme inventate pentru personajele sale şi tot felul de seriale obscure, de filmuleţe care n-au rulat pe ecranele sau la televiziunile din România. Şi ştim cum e convenţia la traduceri – pentru cititorii care nu ştiu, în momentul în care un film nu a rulat în România, îi laşi titlul în original. 

Numai că nu puteam să facem chestia asta, că ieşea o salată, unele erau în engleză, altele nu, plus că erau şi simpatice. Aşa că am luat decizia să traduc toate titlurile şi m-a distrat foarte tare. Am avut mai multe variante pentru serialul western pe care l-a lansat Eric Dalton, Bounty law, dar m-a amuzat. Odată ce am luat decizia să traducem, să nu zăpăcim cititorii, OK, semnalăm în subsol care sunt fictive şi care nu, deşi e simpatic şi pentru cititor să-şi facă propria cercetare.

Eu n-aş fi pus notele alea de subsol.

A fost o decizie luată „hai să ajutăm cititorul care n-are chef sau n-are timp”, dar e foarte simpatică şi munca asta un pic detectivistică, să vedem ce a inventat Tarantino acolo. Sunt foarte simpatice. 

Sigur că da, dar, din punctul meu de vedere, parazitează ideea de roman.

Notele de subsol? Ai dreptate, şi de multe ori trebuie să te gândeşti serios dacă merită să pui sau nu notele, dar mie mi se pare că orice decizie iei este cu dezavantaje.

Şi spun unde se vede, de fapt, în opinia mea, ideea că n-ar fi trebuit menţionate care sunt reale şi care nu: în momentul în care Tarantino apare ca personaj fictiv, ca regizor fictiv, ce faci? Zici: Tarantino e real?

Şi eu m-am gândit o grămadă cum să facem chestia asta, dar până la urmă am găsit această soluţie de compromis. Sper ca cititorii să aprecieze măcar varianta românească a titlurilor, asta mi se pare cel mai simpatic. Pentru mine a fost un joc foarte simpatic să găsesc titlurile româneşti ale tuturor filmelor care apar în carte. A fost una dintre marile plăceri.

Acel serial, Bounty law, înţeleg că va fi făcut până la urmă, el apare aici ca serial fictiv, dar înţeleg că va deveni real. 

De-abia aşteptăm să-l vedem.

Să spunem câte ceva şi despre structura şi compoziţia acestui roman, unde se amestecă critica cu literatura. E o literatură pe care Tarantino a popularizat-o „ficţiune pulp”, în sensul clasic al cuvântului, dar unul foarte serios şi intelectualizat, pentru că alternează cu toate discuţiile despre filme. E foarte mult dialog, evident, şi nici nu mai trebuie să spunem cât de bun pe dialog este Tarantino. Mi-a plăcut. Te felicit pentru felul în care vorbesc personajele.

Aşteptăm cu sufletul la gură!

Adică mi se pare c-ai reuşit o treabă bună să faci aceste personaje să vorbească în româneşte.

În româneşte e complicat, da.

E foarte complicat, pentru că sunt tot felul de clişee, de structuri, de adverbe, adjective, care în engleză sună bine, iar atunci când te apuci să le traduci în română sună ciudat, forţat. Ce mai e foarte interesant, şi aici aş vrea să te întreb pentru că ştiu cum e să traduci – am mai făcut şi eu treaba asta, dar nu atât de profesionist ca tine –, e foarte complicat să faci slalom printre perspective. Şi romanul lui Tarantio are, din punctul de vedere al naratologiei, o construcţie foarte complexă. În sensul în care: are un narator, dar care este uneori foarte pedant, alteori e necreditabil, perspectiva personajelor este multiplă, uneori, dacă nu eşti foarte atent, nu ştii cine spune, ce spune, dacă e personajul sau nu, avem acces la gândurile personajelor, inclusiv ale căţelei lui Pif, avem şi gândurile lui Bruce Lee. Cum te-a amuzat să lucrezi pe acest roller-coaster narativ?

A fost exact efectul de surfing, de valul perfect. Eu sunt una dintre acele traducătoare care apreciază foarte mult variaţia. Sunt traducătoriai unui autor. Mereu am preferat să traduc autori foarte diferiţi, tocmai pentru că-mi place variaţia. Iar aici variaţia este, într-adevăr, în aceeaşi carte, ceea ce mi s-a părut foarte fascinant. E adevărat că, iarăşi, a trebuit să iau nişte decizii. 

De exemplu, acest stil pulp, întotdeauna am dorit să traduc literatură pulp, literatură de gen – are la un moment dat o porţiune chiar de western, povesteşte pur şi simplu un episod din serialul western şi scrie ca un roman de gen western. Mi-a plăcut foarte mult partea asta de pulp, mi-a plăcut stilul ăsta fals, neglijent al lui, fals-neglijent. Cred că e foarte bine controlat. A trebuit să mă gândesc ce să fac, ca să nu creadă cititorul că eşti prost. Adică cât mai şlefuieşti? E mereu o capcană să nu sune prea doct, prea elegant, când în original ai, de fapt, un stil neglijent. A fost complicat de calibrat. Cum am făcut? Am tot recitit, dar marele clou, bineînţeles, au fost dialogurile. Ca traducătoare de stil, evident că întotdeauna mi-am dorit să traduc un mare autor de dialoguri, precum Tarantino, dar am început să mă sperii când mi-am dat seama ce hike e cu cartea asta. 

Când traduceam, nu mă temeam, mi se părea că pur şi simplu trebuie să faci o reconstituire, şi nu 1 la 1. Că nu-ţi iese. Dacă tu încerci să înlocuieşti un parazit verbal din engleza americană cu unul similar în limba română, n-o să iasă, o să fie poate prea vulgar în româneşte, o să-ţi distragă atenţia, n-o să iasă. Deci trebuie pur şi simplu o reconstrucţie a acestei realităţi de tipi dur, băieţi de băieţi, discută între ei. Cum faci asta? Am încercat s-o fac în aşa fel încât să nu pară construcţii forţate, preluate din engleza americană. Nu ştiu dacă am reuşit, că e destul de complicat, dar umorul, dialogul te duce şi pe tine înainte, ca traducător, dar am râs. De fapt, n-am râs niciodată când traduceam o carte, dacă stau să mă gândesc.

Ai şi traduceri foarte serioase!

Am tradus şi cărţi serioase, e adevărat, mai cu scalpări, mai cu nebunii, dar e o carte la care am râs, şi asta e grozav. Te ajută, te motivează să încerci să cauţi mereu variante. Eu zic că m-a ajutat această variaţie, nu m-a încurcat. Cititorul ne va spune cum a ieşit.

În completare la ceea ce am spus la început, trebuie să spunem că se schimbă cumva accentul personajelor faţă de film, cascadorul Cliff, în mod cert, are parte de foarte mult spaţiu. Dar şi Sharon Tate, care în film apare doar în chip de victimă pe final şi foarte puţin înainte, nu ştim foarte multe despre ea – aici, de fapt, e și o declarație de dragoste pentru ea, e un personaj foarte complex şi asemănător celui real, pentru că Tarantino a cunoscut-o bine ca artistă. Mai este micuţa Truddy, fetiţa care joacă, toată lumea a remarcat-o în film.

Ea are nişte replici absolut savuroase, care m-au amuzat. E grozav personajul aici, e dezvoltat şi mori de râs cu el.

Dar pe lângă umor, sunt şi nişte orori. Pentru că avem parte de exemplificarea trecutului lui Cliff, care nu se ştie în film dacă şi-a omorât sau nu soţia – aflăm că nici măcar nu e vorba doar de o crimă din trecutul lui.

Uitasem de ambiguitatea asta din film. În carte, într-adevăr, Cliff e mult mai periculos şi mult mai al naibii, dar pe de altă parte el e şi criticul de film, el e personajul pe care Tarantino îl alege ca să-şi exprime părerile despre filme, un personaj foarte tare, mi-a plăcut foarte mult. Pe mine m-a ajutat foarte mult că am văzut filmul şi am tradus cu actorii în minte, că Brad Pitt îl îndulceşte pe acest ucigaş.

De la un punct încolo, nu mai poţi să te gândeşti la Brad Pitt ca fiind personajul lui Cliff.

Eu m-am gândit liniştită! Capitolul în care ţi se explică, totuşi, ce s-a întâmplat cu soţia lui Cliff este tot amuzant, o fi umor negru, dar tot amuzant e.

Iar în episodul cu căţeaua lui, e foarte tandru ce face. Într-adevăr, e un personaj oribil, dar în acelaşi timp are nişte părţi foarte tandre. Până la urmă, şi faptul că este un martor foarte critic al Hollwood-ului, comentează, e perspectiva lui Tarantino, îl face mult mai complex. Abia după ce ai citit romanul ţi-ar veni să-i dai Oscarul lui Brad Pitt.

Da! Şi scena cu Bruce Lee e foarte tare şi în carte. Eu nu credeam că poate să fie mai tare decât în film, în film m-a distrat foarte mult.

Pentru că, din nou, sondează mai mult personajul şi în trecutul lui Bruce Lee, în roman, deşi nu foarte mult. Dar e mult mai amplu episodul respectiv. După film a ieşit un fel de scandal legat de felul în care Tarantino îl portretizează pe Bruce Lee, pare că se răzbună pentru felul în care Bruce Lee îi trata pe cascadori în vremea când făcea filme – nu era foarte admirativ sau nu-i respecta foarte mult. Se pare că în urma altor comentarii, după film, s-a creat un scandal despre cât de nedrept e Tarantino cu privire la Bruce Lee. Dar în roman sunt foarte multe lucruri frumoase pe care el le spune despre Bruce Lee, adică îi dă Cezarului ce-i al Cezarului.

Absolut!

Care personaj ţi-a plăcut cel mai mult din carte?

E clar că mi-a plăcut Cliff, că el te poartă prin toate aceste lucruri, stări. Am tradus și cărţi dure, nu m-a şocat în niciun fel partea asta ultra-violentă, mi s-a părut cu un plus şi curajoasă cartea. Mi se pare că Tarantino e obraznic, dar suficient de obraznic ca să nu deranjeze sensibilităţi. Exact cum zici, e şi respectuos cu Hollywoodul, cu legende, cum ar fi Bruce Lee. Cu Sharon Tate iară, într-adevăr, este un personaj foarte luminos, intrăm un pic şi în mintea ei, şi ea are gusturi complexe în materie de film. Mai puţin vorbeşte despre Roman Polanski – ca personaj, el nu prea există. Există fragmente de analiză de film, în care se vede că Tarantino îl admiră foarte mult, dar ca personaj nu.

Despre Rosemary’s Baby.

Da, şi mi-a plăcut mult analiza de film. Tot aşa, o chestie de bucătărie: ca să lucrez, bineînţeles că a trebuit să mă uit şi să revăd anumite fragmente, pentru că e bine să ştii despre ce traduci, în general, să nu traduci orbeşte. A fost şi o reîntâlnire pentru mine cu filmul, m-am uitat puțin şi la Bruce Lee să-mi aduc aminte de el. Bruce Lee a fost eroul meu, eu doream să fiu Bruce Lee, am ajuns întâmplător traducătoare!

Dacă Bruce Lee era eroul tău, eroul fratelui tău cine era?

James Bond. Bine, depinde de vârste. Eu mi-am dorit să fiu Ninja şi Bruce Lee. Să fiu Ninja, că ăla nu se vede, Ninja invizibilul.

Ai făcut şi traducere de filme. De data asta ai tradus un Tarantino, dar nu pentru ecran. Am o întrebare legată tot de formarea ta şi de ce ai mai făcut până acum, şi anume că ai o licență în psihologie. Ți s-a părut că personajele lui, în roman cel puţin, au suficientă adâncime psihologică? Pentru că uneori în film poţi să zici că sunt nişte stereotipuri sau nişte umbre, nişte tipologii.

Mi s-a părut că nu asta-l interesează neapărat pe Tarantino, adâncimea psihologică a personajelor. Mi se pare că e pur şi simplu un basm, după cum îi spune şi numele, aşa cum este şi filmul, numai că e mult mai complex. Nu cred că dimensiunea psihologică a fost un factor, s-ar putea și să-i fac o nedreptate, s-ar putea să ne spună „Cum să nu? M-am gândit mult la asta!”, dar nici stereotipuri nu sunt. Tocmai asta e fain. Nici măcar Rick Dalton nu e actorul ratat pur şi simplu, care se îmbată şi atât. Şi el e înduioşător, plin de umor şi surprinzător, pentru că e un actor bun. Până la urmă aflăm căşi face treaba bine. Sunt multe lucruri care mi-au plăcut. Dar nu ştiu dacă e vorba de psihologie.

Te întreb pentru că au fost episoade care mie mi s-au părut, ca scriitor, că e foarte dificil, dar bine ce a făcut el, că se justifică. Adică de dragul acţiunii nu pune personajele să facă spectacol fără să aibă nişte motivaţii serioase. Şi uneori se vede că le judecă foarte finuţ. Dar în anumite cazuri mi s-a părut că n-avea cum să nu se fi gândit la o coerenţă psihologică, de asta te-am întrebat dacă şi tu ai avut părerea asta. 

Acum facem o pauză de Tarantino şi m-aș lega de opera ta de traducătoare. Ai nişte autori: Updike, Doerr, Capote, Powers, Ford, McCarthy, Carey, Walker, Franzen, Faulkner, Paul Auster, Roth pentru care ai luat şi Premiul „Andrei Bantaş” pentru „Teatrul lui Sabbath”. Aparent ţi s-au distribuit autori grei pe măsură ce ai tradus. 

Şi pe mine mă uimeşte treaba asta în fiecare zi. Ştiu că oamenii nu cred asta, dar aşa e.

Pe de altă parte, am lucrat împreună, tu ai tradus un Jonathan Franzen pentru Antologia KIWI.

Mulţumesc, a fost o pauză foarte drăguţă, că fac un Paul Auster mare. Mulţumesc pentru povestioara aia, mi-a plăcut mult.

Cu ocazia asta, am primit prima versiune a traducerii de la tine. Știi cum se lucrează în editură, uneori foarte mult pe traduceri, şi că varianta finală a traducerilor uneori este sensibil diferit de ceea ce dau unii traducători.

Şi redactorii sunt salvatori, absolut salvatori, şi întotdeauna trebuie să le facem o reverenţă redactorilor buni.

Atunci când e cazul să lucreze pe traducere. Când am primit traducerea ta, eu am fost uimit să-mi dau seama că nu am de făcut prea mult pe ea şi că eşti foarte conştiincioasă, nu doar foarte bună.

Păi sunt conştiincioasă!

Din opera ta de traduceri, care dintre cărţi ţi-a dat cea mai mare bătaie de cap?

Păi, dacă e să vorbesc despre Meridianul sângelui, cred că am plictisit pe toată lumea! Sigur că a fost Meridianul sângelui, dar asta nu doar pentru că e o carte scrisă în stilul savuros, biblic, de o mare intensitate, ci şi pentru că eu eram ceva mai la început, aveam doar cinci ani ca traducător, adică sunt traducători care se formează mai repede, dar mie mi-a luat foarte mult. Deci erau propriile mele limite faţă-n faţă cu o carte absolut uriaşă, cum este Meridianul sângelui. După aia, la Căluţii mei, căluţi frumoşi mi-am mai dat drumul. 

Dar grea a fost Teatrul lui Sabbath, de exemplu, şi acolo, apropo de intervenţia redactorului, Radu Pavel Gheo a lucrat foarte bine, pentru că aia a fost o carte destul de dificilă pentru mine. Noi nu traducem sub un clopot de sticlă, mă şi mutam din ţară, adică aveam şi un moment răscolitor în existenţa mea şi nu i-am dat cea mai bună variantă. Şi aia e o carte de o intensitate shakespeariană, că sunt multe aluzii la Regele Lear, e foarte complicată.

Bine, acolo echilibrul alternează înfiorător discursul indirect liber al naratorului cu personajul, în aceeaşi frază le alternează de câteva ori, fraze mai lungi uneori, adică e complicat.

E o minte atât de strălucită, încât câteodată nu-mi venea să cred. Ca şi Franzen, de altfel, mie oamenii ăştia mi se par absolut sclipitori, nu-mi vine să cred ce citesc câteodată, când aprofundez, când încep să traduc, şi zic: „Aoleu, cum fac eu reconstituire ca să pară la fel de sclipitoare”?. Eu am o intuiţie mult mai plăpândă şi e câteodată strivitor un astfel de autor, dar te obişnuieşti. Şi a mai fost greu Paul Auster, 4 3 2 1, pentru că e o carte atât de ambiţioasă, încât pur şi simplu postarea celor 900 de pagini am resimţit-o. Dar după aceea m-am împrietenit foarte bine cu Paul Auster, îmi place, și acum lucrez la o „cărticică” tot așa, de 900 de pagini, şi nu mai simt aceeaşi greutate.

Nici A fost odată la Hollywood nu e mică, are peste 400 de pagini.

Dar pe aia n-am simţit-o! Sunt cărți la care nu simți. Mă bucur foarte mult că am lucrat la ea. Şi cititorii să zică. Pentru mine a fost un noroc, sper să fie şi pentru carte un noroc că m-a nimerit pe mine.

Ce a fost, totuşi, mai greu la traducerea din Tarantino? E ceva unde ai ezitat, unde ţi-ai bătut capul mai mult decât de obicei?

Greu este să începi. Când eram debutantă, erau vreo 50 de pagini în care îmi dădeam cu stângul în dreptul, cădeam în nas, mă ridicam, câteodată nici nu mă ridicam. Era greu. Dar greu. Mă supăram pe mine. Dar acum am răbdare. Ştiu că există o perioadă în care trebuie să ai răbdare să găseşti tonul just. Şi asta durează, acum nu mai durează chiar 50 de pagini, durează vreo 20. Şi la alea mă tot scarpin în cap, mi se pare că nu e prea grozav, mi se pare că nu e destul de american. Asta a fost, să mă urnesc. 

Şi, bineînţeles, dialogurile. Tot timpul mă scărpinam în cap dacă nu cumva e forţat. Şi partea de critică de film, dar acolo m-am simțit puţin mai sigură, că l-am rugat pe Andrei să se uite un pic şi să nu fiu chiar pe dinafară. Pentru că e complicat, eu nu traduc non-ficţiune. Cred că non-ficţiunea e mai bine s-o traducă cineva din domeniu, dacă se poate. Erau chiar pasaje dificile, unde merge în profunzime, şi acolo am simţit nevoia de încă o părere, dar m-am simţit apărată.

Din toată partea legată de film, de personaje reale pe care Tarantino le topeşte în romanul său, e ceva ce ai descoperit şi apoi ai zis: „O să văd filmul ăsta sau o să urmăresc actorul ăsta?”. Ceva ce nu ştiai şi există în realitate?

Foarte multe lucruri. E un pasaj delicios cu acest tip Aldo Ray, un actor care a fost uitat. Foarte frumoasă e scena aia, apropo de Cliff şi poate de profunzimea psihologică de care vorbeai, dar la care nu m-am gândit până nu m-ai întrebat. Acolo el dădea un Cliff tandru şi duios, care e capabil de un gest de generozitate faţă de acest actor, o fostă glorie care s-a înecat în alcool şi cu care nimeni nu mai vrea să lucreze. Eu aş vrea să văd nişte filme ale acelui om, că nu-mi aduc aminte de el.

Bineînţeles, când traduci, faci o documentare, m-am uitat la el ca să corespundă descrierea şi să înţeleg ce descrie acolo Tarantino, dar n-am văzut niciun film. Sunt multe descoperiri, dar să avem timp să le descoperim. Aș vedea și serialele obscure, muzici – că e şi mult despre muzică. Am ascultat Tom Jones, nu mai ascultasem de mult – e un episod foarte drăguţ care nu este în film sau am înţeles c-a fost tăiat din film, în care Cliff, tot Cliff, cascadorul, intră într-un magazin de discuri pentru că-l obsedează melodia lui Tom Jones „Delilah”. Şi e acolo o domnişoară, o vânzătoare sexi, drăguţă, care îl snobează: „Cum să-l asculţi aşa ceva?”. Foarte simpatic. Şi aşa am ascultat Tom Jones.

Pierdusem asta din vedere, cantitatea de informaţie muzicală pe care o bagă Tarantino aici, din filme ştim deja. Dar aici e o scenă, nu mai ştiu exact pe unde anume, în care la radio se aude o piesă a beatlesilor şi naratorul lui Tarantino nu zice că „se aude The Beatles”, face o analiză a orchestraţiei. E şi critic de muzică la un moment dat. Sper că i-am făcut curioşi pe cei care nu știau de romanul acesta, mulţumim celor care ne-au urmărit, mulţumim Humanitas Fiction că a luat drepturile pentru romanul acesta şi l-a transpus cu ajutorul tău în română. Aşteptăm şi alte traduceri de la tine, pentru că munceşti, eşti în focuri.

Şi eu mulţumesc pentru discuţia asta, mulţumesc Humanitas şi Denisa Comănescu pentru această bucurie şi-ţi mulţumesc ţie pentru curiozitate şi întrebări, la care multe nu mă gândisem.

Despre ce carte ai spune că a fost cartea copilăriei tale?

Au fost atât de multe! Căpitan la 15 ani pentru că a fost prima carte pe care am citit-o singură, eram foarte mică şi am avut curiozitatea să o citesc singură, să nu aştept să mi-o citească nimeni, şi asta mi-a şi prilejuit o întreagă fantezie, cum o să devin eu exploratoare şi o să plec pe mare. Mă şi jucam de-a explorarea. Cam asta ar fi, dacă ar fi să aleg una.

Deci un Jules Verne, clasic.

Jules Verne, în general, şi tot ce era cu explorare, exotism, dar şi triburi, să mă duc să explorez.

Păi vezi că de la Jules Verne şi cărţile lui de explorări până la Cormac McCarthy nu e aşa departe drumul! 

Și Bruce Lee.

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

Toate mi-au deschis ochii. Dar s-o luăm aşa: am început să-mi dau seama că există ceva care se cheamă stil literar şi am început să intuiesc că există aşa ceva prin liceu, când i-am descoperit pe americani: Hemingway, Faulkner. Şi am mai povestit, cred, cum încercam să imit. Făceam pastișe, chestii care ieşeau îngrozitor, probabil, dar asta mi-a deschis urechile la ceea ce se cheamă stil şi la vocile speciale ale autorilor. Mi-aduc aminte ce şoc a fost să descopăr un autor ca Faulkner la 14-15 ani, ţi se pare că nu ştii ce te-a lovit. Şi nu mi-am revenit mult timp. Deci asta ar fi, Hemingway şi Faulkner.

Bănesc că i-ai citit traduşi.

Traduşi, erau traducerile alea. Vorbim de anii ’94-’96, i-am citit traduşi. Acum e adevărat că nu i-am recitit decât foarte puţin, pe pasaje, în engleză. Erau traduceri, care pentru mine rămân valabile că-s alea cu care m-am obişnuit. Ţin minte Radu Lupan era în traducere. Ştiu că sunt traduceri foarte bune acum la Hemingway, dar nu m-am uitat prin ele.

Introduc aici o întrebare paranteză: urmăreşti sau ai fost interesată să urmăreşti nu doar autori, ci şi traducători? Ai nişte traducători vechi favoriţi?

Da. Îmi plăceau foarte multe nume pe vremuri. Mi-aduc aminte Petre Solomon, dar îmi place şi povestea lui. Îmi plac poveștile lor. Da, citeam despre traducători înainte să traduc eu. Evident, Antoaneta Ralian, faţă de care am avut o mare admiraţie, îmi plăceau foarte mult poveştile Antoanetei Ralian.

În ritmul ăsta, o să şi ajungi la numărul ei de traduceri!

Îmi plăcea mult şi cum povestea. Îi respect foarte mult. Ivănescu, bineînţeles. Adică urmăream şi ţineam minte. Radu Paraschivescu dintre cei care sunt în activitate acum, Radu Paraschivescu cu Julian Barnes, O istorie a lumii în 10 capitole şi jumătate a fost o carte deschizătoare de ochi şi de tot ce vrei. Atunci eu eram studentă şi a fost prima dată când mi-am spus: hopa, meseria asta poate că e interesantă! Radu Paraschivescu are vocabularul acela fantastic, el ridică mingile cum trebuie şi cartea a ieşit minunat şi mie mi se pare că s-a distrat foarte bine. 

Acum eu nu ştiu, probabil că a muncit mult, acum am descoperit, dar aşa părea să-i fi ieşit totul aşa frumos. A fost una dintre traducerile pe care le-am remarcat. Și acum îmi plac foarte mult traducerile lui Radu Paraschivescu, dar atunci am remarcat-o pe aia în mod special.

Ce carte clasică nu ai citit deloc sau până la capăt?

Or fi fost multe. Când eram mică încercam să citesc până la capăt, dar probabil că nu reuşeam întotdeauna.

Acum semeni puţin cu Emma Thomson tânără.

Asta n-am mai auzit. Am auzit că semăn cu foarte multă lume, dar cu Emma Thomson n-am mai auzit. Să mă gândesc… nu cred că am dus la capăt Balzac, opera. Citeam din operă, dar nu cred că am dus până la capăt. Nu cred că l-am citit nici pe Dostoievski tot. Tot zic să reiau, dar n-apuc să citesc nici ce apare. Presupun că sunt foarte mulţi.

Hai să rămânem cu Dostoievski!

Dar nu tot! Dostoievski, când l-am descoperit, l-am descoperit puţin după Faulkner şi Hemingway şi mi-a dat o senzaţie fizică de febră, mi-aduc aminte. Deci era de o intensitate toată chestia aia. Mi-a plăcut, dar cu siguranţă nu i-am citit toată opera. 

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe insula pustie?

Aici pot să spun o chestie. Datorită fratelui meu, am descoperit un autor de care nici nu auzisem şi o carte care mi s-a părut fabuloasă. Cartea se cheamă Black Robe, autorul este Brian Moore. Şi apropo de Blood meridian, de la Blood meridian nu mai citisem aşa ceva. E violentă, dar e grozavă. Ăsta e un autor de origine irlandeză, dar care a emigrat în America. E scrisă prin ’80 şi ceva, a fost şi un film, şi este despre preoţi care se duc prin Canada, foarte asemănătoare cu Vestul sălbatic. E grozavă cartea aia. Cred că aş lua-o pe o insulă pustie.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

În Enciclopedia pământului dintâi, am tradus un roman foarte frumos şi năstruşnic, acum vreo doi-trei ani. Pe lângă că e foarte frumoasă ca obiect, are un mare apetit pentru poveşti împletite, puţină mitologie, dar e și duios, frumos. Până şi un căţeluş, acolo, să mă faci, mi-ar plăcea printre personajele acelea.

Ce scriitor din istorie ai invita la un pahar de vin?

Pe Paul Auster. Să mă închin la el puţin, pentru că nu înţeleg cum poţi să fii ca Paul Auster. Mie mi se pare că Paul Auster a scris cărţi perfecte, aş vrea să mă uit la el, să-l admir. E şi frumos.

Acum, că l-ai tradus, se poate face întâlnirea asta, ai toate şansele!

Mai îmi place Siri Hustvedt, îmi place foarte mult. 

Îi inviţi la cină pe amândoi!

Da. E simplu, se face şi reuşesc.

Ce muzică preferată, că tot vorbeam de muzicile din Tarantino, ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Cum sunt cu variaţia la cărţi, aşa sunt şi cu variaţia la muzică. Contează foarte mult ce mă apucă pe moment. Dar ştii ce ascult acum? Şi asta aş trimite şi în capsula de care zici: muzică Calipso, muzica aia solară, caraibeană. Pentru că aia mă pune şi pe mine în mişcare, poate-i inspiră şi pe verii noştri „from outer space”.

Lambada!

Lambada, ce să mai!

Aveam o întrebare care avea cea mai mult sens decât înainte de izbucnirea războiului din Ucraina. Pun întrebarea, dar presupunând că răspunsul cel mai evident şi normal ar fi războiul, încearcă să dai un alt răspuns: Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi acea?

Ca să mai dăm o şansă acestei specii să arate mai mult decât a arătat până acum, ar trebui să facem ceva cu modificările climatice. Asta ar fi următoarea pe listă: să dăm o şansă generaţiilor următoare de cititori.

Îmi aduci aminte de o caricatură pe care am văzut-o recent, cu o discuţie între doi bărbaţi şi unul zicea: dacă dă Putin o bombă nucleară, rezolvăm clar problema încălzirii globale!

Şi a speciei, şi tot.

Pentru că acum suntem în post-pandemie şi lumea poate să meargă să se plimbe şi să intre în orice loc din Bucureşti, care e locul tău preferat din oraşul ăsta?

Orice cu raţe. Să aibă raţe şi un lac. Îmi place foarte mult să merg în Parcul Circului, că stau destul de aproape, şi să mă duc în timpul zilei, aşa şi pot să trec de la o activitate la alta. De exemplu, când am un dead ine de televiziune îl fac, dar nu pot imediat după aia să mă bag în Tarantino. Şi atunci mă duc şi stau şi mă uit la raţe, dacă am chef citesc, dacă nu – nu, trebuie să-l recuperez oricum şi pe Dostoievski, dar mai bine mă uit la raţe.

Cine are cărţi traduse de tine şi vrea un autograf, te poate aştepta cu ele în Parcul Circului pentru că o să apari, eventually, pe acolo.

Dar nu cu autografe. Să vorbim. Sau putem să bem un pahar de prosecco, mai târziu. De autograf, nu.

Pentru întrebarea numărul 10, nu e una foarte imaginativă, dar se leagă cu discuţia noastră de dinaintea chestionarului. În ce film al lui Tarantino ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Acum aş trăi şi în Kill Bill, ca să mă exprim prin artele marţiale pe care aş fi putut să le învăţ, dacă mi-aş fi urmat prima pasiune, şi anume, să devin ninja.

M-am gândit îndelung la întrebarea asta şi până la urmă tot Once upon a time in Hollywood aş alege, pentru că e de departe cel mai luminos film al lui!

Aşa e!

aprilie 2022