„Sunt esențialmente un personaj care se caută și își caută prieteni“

interviu cu Ioana PÂRVULESCU

Marius Chivu: Ultima oară am vorbit și despre volumul colectiv dedicat comunismului și coordonat de tine: Și eu am trăit în comunism. E o carte care îmi place foarte mult și cred că foarte multă lume ar trebui s-o citească pentru că e plină de învățăminte, e un spectacol al absurdului.

Ioana Pârvulescu: E un fel de roman al comunismului.

De data asta pornim discuția de la o carte mai puțin profană sau aflată la limita literaturii. Te las pe tine să dezvolți ideea. E vorba de Dialoguri secrete, o carte foarte frumoasă, cu desene de Mihail Coșulețu, apărută anul trecut. M-am amuzat să văd că noi purtăm această conversație după aproape un an de la momentul în care ai scris prefața acestei cărți. Dialoguri secrete e un fel de pseudoantologie, spui tu, cu 37 de autori din marea bibliotecă a lumii. Din opera fiecăruia ai extras momente din jurnalele sau personajele lor, din opere de ficțiune sau poezii în care spun o rugăciune. Cum de ți-a venit ideea?

Întotdeauna când mă duc prin școli, elevii mă întreabă „Cum vă vine inspirația?“.

Eu nu cred în inspirație.

Nici eu, inspirația e toată viața cuiva, până la urmă. Ideea e cumva deviată de la o altă idee a mea mi-am dorit la un moment dat să fac o antologie cu personaje absolut neglijate, uitate complet, din romane ultra celebre, deci personaje pe care nu le bagi în seamă. Și dacă te întreb, de exemplu, cine era Marina din Enigma Otiliei, mai știi? Bănuiesc că nu.

Te rog să nu îmi mai pui întrebări de genul ăsta.

Asta e miza, întrebarea trebuia să nu aibă răspuns, mai fi pus în mare dificultate dacă ai fi știut, pentru că asta era ideea personaje complet uitate și marginale, de care nimeni nu-și amintește niciodată. Și m-am amuzat să fac o asemenea antologie. Marina era o servitoare chioară din casa lui Moș Costache. Într-un moment mai greu al vieții mele, în 2008, în loc să mă ocup de personaje din acestea marginale, m-am apucat să fac o mini antologie de rugăciuni ale personajelor literare, care rugăciuni trădau în aceeași clă o perioadă dramatică din viața cuiva. O perioadă a crizei e puțin spus, o perioadă de viață și de moarte. 

Și am scris un articol în România literară cu diverse rugăciuni – să fi fost vreo 10. Inițial mă gândeam să le pun pur și simplu la rând și eventual să mai adaug o frază despre ele, dar poți? Nu poți, literatura te trage de mânecă, drept care, pentru fiecare mic pasaj pe care l-am găsit și l-am selectat dintr-o carte mare, să zicem, din Război și pace de Tolstoi, am citit nu știu cât pe lângă. A fost extrem de interesant să văd în ce moment al vieții a simțit nevoia autorul să scrie o asemenea rugăciune și am observat că rugăciunile, chiar dacă aparțin personajelor, de cele mai multe ori sunt ale autorului.

Deși variază, textele sunt de doar două-trei pagini, unele sunt puțin mai lungi, dar trădează o muncă de documentare foarte amplă – pun și în context istoric și biografic momentul creației respective. Faci și analiză stilistică, mai ales când e vorba de poeme sau de traduceri, pentru că tu și traduci, dar e și hermeneutică literară clasică acolo, un close reading foarte aproape de text. Faci și portrete literare, iar uneori te fură, cu ghilimelele de rigoare, mâna de prozator și ajungi să creezi niște mini biografii romanțate ale unor autori cum e de pildă Petre Ispirescu, față de care și eu am o mare admirație și mă bucur că o împărtășim, mai ales că foarte puțină lume știe ce a făcut el, în afară de culegerea basmelor, deci sunt niște vitralii de cuvinte în care tu lucrezi minuțios.

Sunt și povești. Mi-am dorit foarte mult să iasă o carte narativă, pentru că îmi dau seama că n-am vrut cu niciun ch să fac o carte academică sau exhaustivă. E o carte care mi-a fost de ajutor. Am scris-o în anul în care mi-a murit mama și știam că o să fie greu. Este ultima carte despre care i-am vorbit și ei.

De altfel, cartea îi este dedicată mamei tale.

Da, și 15 septembrie, data prefeței, e ziua ei.

Iată un alt fel de a găsi confort în scris.

În primul rând, dincolo de acest moment dramatic din existența mea, cartea asta m-a ajutat să-mi recitesc biblioteca. Până la urmă, e o călătorie prin bibliotecă, o călătorie în sensul cel mai concret al cuvântului, din carte în carte – cărțile se cheamă unele pe altele și poveștile mele au niște articulații – și e un lucru foarte util ca din când în când să-ți găsești un motiv pentru care să reiei lucrurile cronologic, pentru că așa le-am ordonat la mine, pornim de la Homer și ajungem până la Cărtărescu și Toni Morrison. Și a fost extraordinar de plăcut, dar pasionant, a fost ca un drum, ca o călătorie în care descoperi tot felul de lucruri. Aveai senzația că știi niște lucruri și constați că nu le știai. A fost extrem de plăcut.

Dincolo de operele respective, de multe ori nu cunoaștem în amănunt biografia scriitorilor.

Chiar deloc, mai ales că în zilele noastre biografismul este mai degrabă ocolit, este privit ca ceva desuet. Dar conform concepției mele – câtă literatură, atâta viață sau mai precis invers, câtă viață, atâta literatură –, nu ai cum să ocolești biografia ca să înțelegeți lucrurile așa cum trebuie. Aici îmi amintesc o vorbă a lui Pascal, care spunea că noi în orice carte căutăm omul în sensul omenescului și că e foarte neplăcut pentru cineva să caute omul și omenescul în carte și să dea peste autor, adică peste cel care învârte bine cuvintele, folosește diverse tehnici. Din păcate, e o boală a timpului nostru, nu prea mai găsim în cărți oameni și viață, ci o foarte bună tehnică literară, imitație bună, epigonism cât cuprinde, recunoscut sau nu de cititori. Ori, ca să nu fii epigon, există cel mai simplu lucru să îți scrii viața transpunându-te în personaje, să sesizezi viața din tine.

Înțeleg că te referi la literatura de ficțiune. Însă e un trend al literaturii la limita biografiei și a ficțiunii și te gândești la autori precum Knausgard sau Elena Ferrante, unde e foarte greu să știi ce e biografie și ce e ficțiune. Cărțile sunt vândute ca atare, ca biografii mascate, în număr foarte mare.

Chiar și Inocenții mei sunt așa.

Ca și Inocenții tăi, da. Foarte multe cărți, care sunt ca atare memorii sau biografii ale unor oameni încă foarte tineri, sunt numite în termenul englezesc memorie și uneori e povestea unei dependențe, a pierderii unui părinte sau ceva care nu e neapărat în ideea memorialistici de dinainte, care se scria la sfârșitul vieții sau în ultimii ani. Acum, se scrie pe măsură ce trăită.

Chiar și în aceste cărți poți să dai de autor, în loc să dai de om. Și de multe ori se întâmplă așa, adică nu dai de viață, nu au viață destulă. Tudor Vianu spunea că metoda de a vedea dacă o carte e bună sau nu este metoda podgoreanului care ciocănește în butoiul cu vin și dacă sună a plin înseamnă că mai e vin acolo, dacă sună a gol, nu e vin. Transpunând în termeni butoiul cu viață, foarte multe sună a gol.

Dar pentru asta îți trebuie o ureche. Cum ciocănești într-o carte?

Exact ureche, ceea ce nu prea mai au oamenii. De ce? Pentru că se citește mai puțin, urechea asta muzicală a cărții se dobândește citind.

În notele de subsol, de multe ori te-ai dus către cărți, biografii dedicate unor autori, și m-a surprins. Am crezut tot timpul că ești mai apropiată de germană și de franceză, dar am văzut că sunt multe din zona anglo-saxonă.

Sunt mai apropiată de franceză și germană, pentru că franceză am studiat la facultate, iar germana o știu din copilărie. Însă firește că omul tinde să se ducă către lucrurile mai noi sau pe care le descoperă. Altfel, sunt un om care caut mereu prospețime.

Ești o cititoare de biografii ale autorilor?

Nu, culmea e că nu sunt. Dar pentru cartea asta, cum spuneam, am fost foarte curioasă să aflu când au scris autorii aceste lucruri și am constatat că în momente dramatice ale vieții, în general. A trebuit să mă duc la biografie. De exemplu, la Rilke. Nu știam cum a murit, dar pentru că poemul în care apare rugăciunea e despre moarte, am fost foarte curioasă să știu cum a murit Rilke și dacă i s-a împlinit, ca să spun așa, metafora din poem. El spunea că fiecare are o moarte potrivită pentru el, ceea ce nu sunt convinsă că se întâmplă, dar așa era poemul, și am vrut să văd dacă moartea lui a fost potrivită pentru el – într-un fel, da. M-am dus la ziarele din epocă, am căutat. Din fericire, se pot găsi pe internet biblioteci întregi, biblioteci de periodice și am găsit ziarele de la moartea lui Rilke, să văd ce s-a scris, cum a fost percepută – foarte prost, pentru că era perioadă de sărbători și oamenii nu aveau timp de morți celebrii. Altfel, nu în mod deosebit caut biograficul.

Ziarele oricum sunt prietenele tale.

Asta e adevărat.

Să amintim câteva nume din lista asta grozavă de 37 de autori – nu sunt doar dialoguri, sunt și 37 de autori, dacă vrei –, de la cei din Antichitate, de la Homer, Lucretius, Epictet.

Vergiliu, Seneca.

Trecând prin perioada Renascentistă și a Romantismului, clasicii Shakespeare, Rilke până la moderni și contemporanii vii. În prefață spui că ai stat puțin deoparte de zona teologică și că ai luat rugăciunea exclusiv din literatură. Ai avut autori pe care i-a abandonat sau care ți-au fost sugerați de cineva?

Nu. Mi-am sugerat singură, cum fac întotdeauna, sunt alegerile mele. Am mers pe autorii mei favoriți. La unii îmi aminteam că există rugăciuni, cum pe alții i-am recitit ca să văd dacă dau de vreo rugăciune și am descoperit într-adevãr rugăciunii. Dar am evitat autorii canonici de rugăciuni, pentru că există o mulțime de antologii mai ales de poezie mistică sau religioasă. De exemplu, la Arghezi nici nu m-am gândit să pun un psalm, pentru că e mult prea clișeizat lucrul acesta – nu că s-ar fi comentat bine psalmii, în paranteză fie spus, prea puțini au avut acces.

E un accent polemic în textul tău.

Puțini au avut acces la fondul mistic al Psalmilor arghezieni. Aș spune că singurul care a făcut-o cum trebuie a fost Nicolae Balotă, dar eu am pus rugăciunea lui Coco, care este din Biletele de papagal ale lui Arghezi, deci ceva cu totul și cu totul „neteologic“, în sensul direct al cuvântului.

M-a amuzat foarte mult, apropo de Arghezi, cum ai găsit definiția lui Dumnezeu într-un rebus.

Într-un rebus, da. E stilul meu de observație. El are și o carte puțin cunoscută, Cuvinte potrivite și… încrucișate, deci un altfel de Cuvinte potrivite. A scris niște definiții pentru careuri de cuvinte încrucișate, la îndemnul unui prieten, un fost coleg de școală. A făcut-o cu talentul lui din versuri. Nu-i ușor să rezolvi rebusurile lui Arghezi și uneori la cursul meu de ludic le dau să încerce să rezolve rebusuri literare gândite de Arghezi.

Sunt câteva capitolele, dintre autorii pe care tu i-ai ales, care m-au surprins, nu-i cunoșteam, nu știam foarte multe despre ei. Despre Coresi, de pildă, știam prea puține Athanasius Kircher.

Athanasius Kircher – biserică, întâmplător îl cheamă așa.

Foarte interesant personaj, iar tu așa și spui, este nedrept că nu e cunoscut.

El ar fi meritat să fie cunoscut ca Leonardo da Vinci, este clar un fel de Homo universalis.

Pe lângă autorii, ca Cioran, se numără Chapek – m-a surprins să găsesc o rugăciune și toată povestea pe care o creezi în jurul lui. La Thomas Mann mă așteptam, pentru că ești o fană a lui și pentru că ai tradus romanul Alesul, din care și preiei rugăciunea.

Da, pentru că mi-am dat dloma cu Thomas Mann și i-am rămas oarecum fidelă.

Iarăși, Mircea Cărtărescu nu e o surpriză că e aici.

Ba să știi că da. Nu poți să spui că Mircea Cărtărescu a dat impresia unui autor care merge spre zona asta, dar în ultimul timp, și mai ales în jurnale, are acest dialog cu transcendența, pentru că n-am spus de ce sunt dialoguri. Dialoguri, pentru că omul vorbește cu ceva nevăzut. Nu era chiar de așteptat la Mircea și aș spune că nici la Cioran, care e cunoscut doar ca un ins care se războiește cu universul, cu lumea creată. Dar l-am descoperit ca pe un autor de aforisme, care sunt niște rugăciuni prescurtate pentru el, chiar spune lucrul ăsta. Dar rugăciunile unui necredincios pentru că asta e ciudățenia, chiar și necredincioșii se roagă și au acest dialog.

O abordare deopotrivă amuzantă și foarte tristă e a lui Caragiale. Și toată povestea cu Hasdeu – toți își pierduseră copiii la vârste foarte mici.

Titu Maiorescu.

Deși e un text în jurul unei parodii, e foarte trist.

Da, era vorba de un text în care îl ironizează pe Hasdeu ca spiritist și explic contextul în care apare spiritismul în secolul XIX și implicațiile lui și îndrăzneala, până la urmă, a acestui exercițiu, pe care le putem considera azi o glumă, o dictare pe litere, care întotdeauna era bazată pe trișare. Dar oamenii aveau nevoie și îndrăzneau să creadă că vor ajunge cândva să depășească limitele omenescului. Asta e o concepție tică pentru secolul XIX. Iar finalul acestei proze, sau cum să le numim, comentariu dedicat lui Caragiale este un Caragiale care, spre deosebire de Luceafărul eminescian care rămâne „nemuritor și rece“ în cerul lui, acest „luceafăr“ care ar fi a lui Caragiale este unul care hohotește, care râde din cerul lui de tot ce se întâmplă. Dar este un râs care îi depășește anii de formare din secolul XIX și merge către hohotul cosmic din secolul XX, în care nu poți să deosebești râsul de plâns, este tic pentru secolul XX acest hot.

Aș mai rămâne un pic la Caragiale, unul dintre autorii care au avut noroc ca peste timp să aibă un comentator ca tine. Din orice unghi l-ai aborda, Caragiale e spectaculos și surprinzător. E ceva ce nu i-a ieșit sau ce poate dezamăgi la Caragiale?

Da, sunt multe lucruri. Nu știm exact tot ce a scris Caragiale. Criticii au încercat să identifice diverse articole știind la ce ziare a colaborat. Bineînțeles că nu semna întotdeauna, cum se scria pe vremuri. În plus, mai erau lucruri pe care le scriai tu și după aia se amesteca altul, deci sunt scrise la mai multe mâini, ca să spun așa. Dar lucrurile identificate ca fiind scrise de el sunt, totuși, inegale. Sunt multe care sunt simple glume. El a debutat la Ghimpele.

Publicistic.

În ce a scris el, Schițele, cum spuneam, poți găsi și lucruri mai puțin reușite. La piese are iarăși câteva care nici nu sunt pomenite, niște farse neinteresante. Deci da, a dat și el rateuri, dar noi citim doar partea consistentă. Rateurile sunt inevitabile, pentru că el nu scria serios decât atunci când își propunea să scrie ceva care să rămână. Între timp mai umplea hârtia pentru că era nevoie.

Mi s-a părut remarcabilă observația ta, nu m-aș fi gândit și nu mi-aș fi pus problema că din scrierile lui lipsesc personajele fetițelor, fetelor copii, cu o singură excepție, și tu explici acolo, poate că din cauză că lui Caragiale i-au murit două fetițe.

Și l-a marcat acest eveniment.

Un aspect tragic biografic, pe care nu l-ai li de imaginea pe care o avem cu Caragiale.

Mai e ceva în toate pozele lui, Caragiale nu este văzut râzând. Din imagini, nu știm râsul lui Caragiale.

Deși ți-l imaginezi râzând tot timpul.

Ți-l imaginez râzând, cum tocmai am și spus, un luceafăr care, undeva în cerurile lui, râde de tot ce vede. Dar în fotografii niciodată, nu avem niciun zâmbet al lui Caragiale. Fotografiile lui sunt serioase, chiar melancolice, și în nici un caz nu știm cum râdea. De aia mi-ar fi plăcut să mă întâlnesc cu el, să-l aud râzând.

Nu era o obișnuință în epocă să nu râzi în fotografii?

Ba da, sigur că era. În secolul XIX nu exista ideea să râzi. În plus, nici nu prea puteai, pentru că expunerea era lungă.

Nu știu dacă ai văzut fotografia cu Kafka râzând, care este splendidă.

Nu-mi vine în minte acum.

Nu l-ai recunoaște.

Dar Kafka chiar râdea. Eu pe Kafka chiar îl citesc în multe care par serioase astăzi. El avea o intenție comică ca Urmuz. Pentru mine, cheia lui Kafka se apropie de cheia lui Urmuz. El scria multe texte, și avem mărturii în sensul ăsta, care erau destinate amuzării prietenilor sau familiei și care sunt citite, după părerea mea, de multe ori în cheie mult prea serioasă, dar asta e vina noastră.

Apropo de Urmuz, scrisorile lui sunt puține și sunt scurte, dar foarte amuzante. Întotdeauna au ceva foarte comic în ele când îi scrie mamei. Întâmplarea face că am trecut relativ recent prin ele. Dintre acești 37 de autori, față de unii e clar că te apropii cu mai mult interes și mai multă dragoste – Petre Ispirescu, Caragiale. Ce alți favoriți ai în cartea asta, autori unde ai simțit că te fură scrisul?

Alecsandri, care mi se pare că azi e pe nedrept minimalizat sau privit ca un fel de ins prăfuit. El era de o inteligență formidabilă. Rilke, Tolstoi, Dostoievski și Shakespeare sunt oricum favoriții mei. Îi recitesc periodic.

Coresi.

Uite, Eugen Ionescu este unul dintre autorii mei de căpătâi, nu aș putea vedea o lume fără Eugen Ionescu, o lume literară. Steinhardt, firește Cărtărescu. Koneffke este un autor care ar merita cel puțin cartea asta, Cele 7 vieți ale lui Felix Kannmacher, Felix K. S-a tradus la noi ah. Apropo de Kafka, este o carte excepțională, îmi pare rău că nu este suficient cunoscut, dar a avut succes.

Să nu intrăm înspre autori grozavi care sunt insuficient cunoscuți la noi, că ne deprimăm complet.

E adevărat.

Am vorbit despre traducere și despre faptul că ai tradus din toate cele trei limbi – engleză, germană și franceză.

Engleza să n-o punem la socoteală, că am tradus o singură cărticică pentru copii, deși e o carte grea, care implică mult efort al traducătorului. Am tradus cel mai firesc din franceză, începând cu Maurice Nadeau și ajungând până la Kundera. I-am tradus din germană pe Rilke și pe Angelus Silesius, autori foarte dificili în poezie. Nu m-aș angaja să traduc proză germană, căci e un efort fizic de care nu mă simt în stare. Din engleză am tradus o cărticică Când eram foarte tineri de Milne, autorul lui Winnie the Pooh, care mi-a sărit în ochi la un târg, la un talcioc în Notting Hill, în Londra. Mi-am cumpărat-o, am citit-o în avion, m-am îndrăgostit de aceste poezii care nu fuseseră traduse în română și m-am apucat să le traduc pentru plăcerea mea, cum fac de multe ori. În afară de ce am publicat, traduc cu plăcere când se ivește ocazia. Și pentru Dialogurile secrete m-am dus la original și mi-am tradus singură anumite pasaje pentru că era foarte important să fie cuvintele potrivite în rugăciunile cu pricina.

E o carte foarte frumoasă, am o mare prețuire pentru A.A. Milne. Se pare că a avut și o viață foarte interesantă. În Dialoguri secrete, unul dintre cele mai amuzante pasaje din descoperirile tale legate de biografia autorilor e o echipă londoneză de crichet – Dumnezeule, câți autori mari au jucat crichet în epoca aia! – și îi numești pe membrii J.M. Barrie, creatorul Băiatului care nu vrea să crească, al lui Peter Pan, firește, Arthut Conan Doyle, Jerome K. Jerome, Alfred Tennyson, el însuși poet, A.A. Milne, plus, spui tu, „alți scriitori englezi, irlandezi, scoțieni, azi mai puțin faimoși, pe atunci la modă“. Plus Chesterston, Kling și H.G. Wells. Adevărul e că întotdeauna când citești biografii găsești bijuterii dintr-astea.

Pentru asta mi-am comandat o carte special de la anticariat, de la Librăria Engleză a lui Vlad Niculescu, și am citit despre echa de crichet. Am descoperit mai întâi informația că au jucat crichet și apoi am căutat să văd ce-a fost cu povestea asta cu crichetul și am descoperit lucruri uimitoare.

Întorcându-ne la această carte de versuri Când eram foarte tineri, asta e și povestea mea cu poezia lui Tim Burton. Am găsit cartea și am vrut să mă joc, n-a fost o comandă de editură. 

Foarte frumoasă traducere.

Ca și tine, mă simt mult mai confortabil traducând poezie. Prefer să lucrez pe spații mai mici.

Și mai grele.

Da, decât să am perioade de traducere mecanică.

Pentru că la o poezie poți să și mergi pe stradă și să te gândești cum ai traduce versul cutare și într-o plimbare ai tradus un vers. Pe când la proză nu poți să faci asta, trebuie să stai în față cu fraza, este mult mai obositor, îți trebuie stativ să pui cărțile, să le vezi în permanență.

Ultimele tale două traducerii sunt din Milne și dintr-o carte de benzi desenate. Mi se pare amuzantă întoarcerea ta spre copilărie așa, dintr-odată. Nu e dintr-odată. Cum spuneam, am un curs opțional de ludic, de câțiva ani, în care mă joc foarte frumos.

Dar nu se vede cursul ăla în public.

Ludicul m-a preocupat întotdeauna și nu uita că una dintre cărțile mele de căpătâi este Antologia inocenței a lui Iordan Chimet. Este extrem de ludică. Am tradus primele trei albume din Asterix și Obelix. Când eram mică, am avut aceste albume, se găseau foarte greu, nu aveai acces ușor la ele, și la un moment dat niște prieteni de-ai mei mă lăsau cu fiica lor, care avea 4-5, și-i citeam din albume, traducându-i direct, pentru că albumele erau în franceză. Acum mi-am amintit de el, îmi plăcuseră enorm acele albume – de fapt, sunt o intertextualitate formidabilă, cu poante, cu jocuri de cuvinte. Din fericire, limba română permite.

Ai simțit norocul.

Norocul, pentru că gândește-te numai la numele eroilor – Asterix de la asterisc, Obelix de la obelisc, sunt pervertite literele, merge perfect în româna și poți să păstrezi ca atare. Ar fi fost îngrozitor să nu însemne nimic și să rămână așa. Deci la noi jocurile de cuvinte merg. Dar sunt și unele mult mai dificile. Nu mai știu la care dintre albume, la al doilea sau al treilea, era un concurs de proverbe. Trebuia să găsești echivalentul în română și să sune la fel. În plus, la benzi desenate e foarte greu, pentru că trebuie să te rezumi. Să te rezumi la aproape același număr de litere, nu ai cum să cauți nu știu ce întorsături.

Parafraze.

Parafraze sau locuțiuni. Trebuie să te rezumi, este un exercițiu asemănător cu traducerea de poezie, de care vorbeam. Din fericire, aveam exercițiul ăsta, adică e mult mai greu decât ar părea, că nu e pur și simplu să spui două-trei vorbe acolo, simple, pentru copii. Să traduci Asterix e foarte greu. Și, de altfel, urmașii celor doi autori cer referințe.

Dialoguri secrete beneficiază de desenele lui Mihail Coșulețu.

Foarte frumoase desene! A făcut pentru fiecare capitol. Îi cerusem 2-3 pentru interior și a făcut 37.

Sunt câteva versuri din fiecare rugăciune, e scrisul lui, nu?

Da, el a scris toate rugăciunile cu mâna lui pe desenul care însoțește capitolul.

Ai cumva și desenele, ți le-a făcut cadou?

Uite că nu, dar e o bună idee.

Să-mi dai și mie unul, acum că ți-am dat ideea.

Mi-a făcut, dar pot să îți dau. Mi-a făcut alte desene, după romanele mele, și le-am înrămat, le-am pus la mine acasă.

Toate cărțile despre care am vorbit până acum, și Dialoguri secrete, și cartea de poezie a lui Milne, și benzile desenate, evident, sunt însoțite de grafică, de ilustrații, de desene, unele alb-negru, sepia sau altele color, în funcție de formatul cărții. Cea proaspătă apariție a numelui tău pe o copertă e un album – IN.FUZION. #Ispita –, scos de Galeria Montage. Acest album se joacă foarte mult cu text și imagine. E vorba de 12 scriitori față în față cu 12 pictori. Fiecare cuplu are câte 2 tablouri și 2 texte. Am să citesc repede scriitorii Nora Iuga, Ioana Pârvulescu, Simona Popescu, Robert Gabriel Elekes, Andrei Ruse, Claudiu Komartin, Marcel Tolcea, Lavinia Braniște, Marius Chivu, Valeriu Mircea Popa, Matei Vișniec și Marin Mălaicu-Hondrari față în față cu pictorii Eugen Raportoru, Aurel Bulacu, Naiana Vătavu, Anca Maria Ciofârlă, Mirela Iordache, Sofia Ovejan, Florin Stoiciu, Dan Paul Ungureanu, Robert Koteles, Alexandru Jakabházi, Suzana Dan și Mircea Dumitrescu. Tu ai făcut echă cu Aurel Bulacu. Cum a funcționat inspirația asta recrocă, în care tu ai zis că ai făcut-o traduce, într-o primă fază, iar a doua oară ai scris un text de proză?

Pe Aurel Burlacu îl cunosc de foarte multă vreme. Am fost împreună în prima călătorie în Germania, organizată nu mai știu de cine, dar care a fost una dintre primele noastre ieșiri în Occident, un grup mare de scriitori și pictori, la Beratzhausen. Îi știam picturile, eram familiarizată cu ele, așa că nu mi-a fost greu să intru în picturile lui, să mă pliez pe ele și să scriu o povestire. Acum îmi dau seama că aproape de fiecare dată, de câte ori am scris nuvele, am făcut-o la comandă. Prefer să scriu un roman. Însă mereu, într-un volum colectiv sau un prilej de acest fel, am mai scris și câte o nuvelă. Mă gândesc că odată va trebui să mi le adun și pe acestea. 

În ce privește contribuția mea, aici am pornit de la o pictură a lui Aurel Bulacu și am imaginat o poveste – rămâne să o descopere cititorii. Noi ne-am mai jucat, noi toți, adică, făcând un fel de exerciții avangardiste, pictură cu scris. Din păcate, ele n-au mai intrat în acest volum. S-au făcut multe poze cu respectivele cupluri literatură-pictură. Pictura este una dintre artele mele favorite și, am mai spus-o poate, dacă nu ar fi fost interzis, prohibit acest domeniu când am terminat eu liceul, pentru că erau numai cinci locuri la Belle Arte la București, aș fi dat la Istoria Artei. Mi-ar fi plăcut și îmi place și acum la fel de mult, probabil din cauza faptului sau datorită faptului că încă din copilărie primeam albume de pictură și îmi făcea mare plăcere să le răsfoiesc. Și acum, oriunde mă duc, mă duc la muzeele de pictură, mă simt extraordinar de bine în zona asta. Mi-ar fi plăcut să fiu așa ceva, gen Victor Ieronim Stoichiță.

Literatura română a câștigat o autoare polifonică, care jonglează cu genurile. Ai publicat trei romane și noi știm că mai ai și altele scrise.

Și mai ales că mai scriu.

Ai făcut patru antologii, ai scris două cărți de poezie. De ce te simți mai bine în roman?

Decât în proza scurtă? Probabil că e mai aproape de viață, proza scurtă e o simplă felie de viață, o mică secvență, pe când romanul e ca o viață întreagă. Trebuie să repet mottoul editurii Humanitas „Ai atâtea vieți câte cărți ai citit“. Super motto! Îl spun mereu și prin străinătate, le place foarte mult.

 E o frază care apare la mai mulți autori, nu se știe exact cui aparține.

Se pare că îi aparține lui Constantin Noica. Nu știu la care autori mai apare – ținând cont că a fost ales de editura Humanitas, el este autorul. Chiar ai mai multe vieți în funcție de câte cărți citești, darămite când le scrii! Când scrii niște romane, cu adevărat trăiești în acele vieți. Și probabil că de asta scriu mai degrabă roman decât proză scurtă.

Îți calculezi o anume alternanță, după un roman să scrii o carte de eseistică?

Niciodată. Nu e calculat, e mai degrabă fiziologic, instinctiv, nu cred că e bine ca după ce abia ai terminat un roman să te apuci de următorul. Nu cred că se poate asta. Am avut mereu senzația că trebuie să acumulezi, să mai trăiești ceva, să mai vezi oameni. Cred că până la un punct al vieții unui autor i-ar ajunge un singur roman. Dacă îl scrie pe al doilea, deja trebuie să se uite din alt unghi. Trebuie să pui foarte mult într-un roman. Altfel, ajungi să scrii cum se scrie în ziua de azi, adică să faci o consemnare precum cronicarii, dar nu cu același talent, a ceea ce trăiești în fiecare clă. Asta nu ajunge pentru un roman, pentru că literatura nu înseamnă strict a consemna ce ți se întâmplă. Asta ar fi ca și cum ai poza. Dacă vrei să faci pictură, că tot am vorbit de pictură, îți trebuie altceva. Și e minima rezistență, adică e prea puțin.

Apropo de fotografii, mai nou ești pe Instagram. Fotografia e una dintre vechile tale pasiuni. Când eram student, veneai la cursuri cu fotografii, le comentam. Câteva dintre fotografiile tale au fost publicate în cărți sau au devenit coperte de cărți. Cum a început pasiunea pentru fotografie?

Probabil că tot de la pictură mi se trage. E ideea de a-ți lăsa ochiul să vadă, pentru că în momentul în care ai cu tine un aparat de fotografiat, vezi altfel. Azi se pozează cu telefonul mobil, eu prefer să-mi iau aparatul, mai ales că are un zoom mai bun și sunt alte condiții și atunci cu adevărat observi și realitatea, cauți lucrurile inedite, care ar putea deveni fotografie. Tot așa și la fotografie, unii pur și simplu apasă la întâmplare pe butonul aparatului. Nu, eu prefer să descopăr.

Mă amuză că ai zis aparatul are zoom și asta are legătură tot cu firea ta curioasă, detectivistă, care vrea să privească departe și dincolo.

Da, trebuie să spun că e unul dintre lucrurile cele mai plăcute pe care le-au spus criticii despre mine. Tania Radu a spus că surprind la fiecare nouă carte și m-am bucurat. Nu știu dacă eu singură mi-aș fi dat seama de asta, dar nu-mi place să merg pe lucruri tocite. E și asta o metodă și uneori îmi reproșez eclectismul. Cred că am câteva fire conducătoare chiar în aceste zone în care intru pe neașteptate.

Cum îți pui problema autorilor care se reinventează? Asta-i termenul, clișeu, „se reinventează“ – e surprinzător, par cărți scrise de autori diferiți. Pe de altă parte, sunt autori care sunt familiari în toate cărțile și au aceleași obsesii pe care le explorează și le abordează din nou și din nou. Vezi aici o valorizare diferită?

Nu. Există autori care sunt într-un fel de la un capăt la altul al creației lor, de pildă, Mircea Cărtărescu. Dar el nu se manierizează niciodată, nu devine clișeu el. El scoate mereu poezia din lucruri din el, din realitate, de peste tot. Pentru că pentru mine Mircea Cărtărescu este esențialmente poet, măsura în care el împinge literatura mai departe. Sunt alții care, neavând ce să spună, se tot repetă și te plictisesc cu aceleași lucruri. E cu totul altceva, depinde de valoarea omului. Alții variază de la o carte la alta. Thomas Mann varia foarte mult de la un roman la altul, avea alte teme, alte obsesii. Până la urmă simți timbrul, la un autor timbrul contează și rămâne același la toți autorii buni. Tema poate fi sau nu aceeași. Deci n-aș spune că acesta e un criteriu valoric pentru mine.

Sunt foarte mulți care pot întoarce această familiaritate împotriva autorului, de genul „iarăși o carte despre cutare și cutare“. Ziceai de Mircea Cărtărescu că e esențialmente poet, el însuși spune chestia asta. Tu, ca scriitoare, ce ești esențialmente, dat fiind că ai scris toate genurile?

Personaj. Da, sunt esențialmente un personaj care se caută și își caută prieteni.

Te vezi ca poetă, dat fiind că ai scris și poezie?

Am o nervură poetică evidentă. Chiar venind pe drum, mă gândeam ce mă deosebește de autori de tul Adrianei Bittel, care este autoarea mea favorită, prozatoarea mea favorită.

Cred că e cea mai bună autoare de proză scurtă din literatura română, cel puțin pe segmentul ăsta.

Da, cel puțin pe segmentul ăsta, dar eu aș extinde. Adriana Bittel este cehoviană, este literatură realistă Cehov. Eu am nevoie și de o parte ușor postmodernistă, dar e un termen care poate înșela și poate îndepărta. Am nevoie de puțin ludic, de puțină aventură, să depășesc, nu-i genul meu acesta. Probabil că am rămas cu ceea ce a definit generația noastră în anii 80-90, cu jocul literar – el nu mai e cum era în textualism, pentru că toți am depășit experiența asta, care pentru mine a fost dezastruoasă. Și a fost pur și simplu o imitație a optzeciștilor. Dar ceva mi-a rămas din spiritul acela. Probabil că te formezi într-un anumit fel. Important pentru un cititor e să înțeleagă și un t de proză, și pe celălalt și să nu-l judece pur și simplu după cum îi place lui să scrie.

Care este cartea momentului pentru tine?

Cartea momentului este Cătălin Pavel – Arheologia iubirii. Mi-a plăcut, a fost pentru mine o descoperire. A fost o descoperire acest autor, nu-l citisem. Înțeleg că a scris și proză, nu i-am citi-o.

E debutat de mine, la Concursul Unicredit Humanitas unde eram în juriu, acum vreo 10 ani.

Felicitări! Această carte este de eseistică. Îmi plac eseurile asta, cu atât mai mult că e pe tema arheologică.

El e arheolog.

Da, desigur, altfel nici n-ar putea să scrie asta, și este la nivelul eseurilor bune pe care le-am citit din autorii străini. Are stilul plin de umor, de simț ludic, să spunem, și în același timp cu temeinică pregătire în diverse zone, se mișcă grațios și când comentează opere de artă. Nu mă mir că i-a plăcut și lui Andrei Pleșu, care îl prezintă pe coperta a IV-a, un lucru extrem de rar.

Ține rubrica de arheologie în Dilema veche deja de vreo doi ani, dacă nu chiar mai mult. Care carte clasică ai recitit-o de cele mai multe ori?

Din marii autori, pe care îi am și în Dialoguri secrete, am recitit piese de Shakespeare, eu necitind teatru, este zona pe care o exclud din scrisul meu. N-am scris niciodată teatru. Nu mă văd niciodată scriind teatru, dar iată că piesele lui Shakespeare le-am recitit de foarte multe ori. Și dacă e să ne apropiem de noi, pe Dostoievski l-am recitit foarte des și probabil cel mai des, dar deja suntem în secolul XX, pe Bulgakov, Maestrul și Margareta.

Care crezi că ar fi cea mai dezamăgitoare carte a unui autor iubit?

Aceea pe care o scrie după ce ar trebui să se oprească din scris. De exemplu, Thomas Mann n-a dat niciun rateu, toate cărțile pe care le-a scris sunt bune, dar Dostoievski nu. Nu mi-a plăcut Jucătorul. Sunt mulți autori care au și cărți bune, și cărți proaste.

Ar trebui ca un autor să se oprească din scris sau să știe când să se oprească?

Nu, ar trebui să facă pauze mai mari. Din păcate, și mai ales astăzi, este o presiune a pieței, să spunem, care îi obligă pe toți să scrie pe bandă rulantă. Mă întrebai de ce alternez. Fără să vreau alternez genurile, ca nu cumva imediat ce am terminat o carte să nu cad în capcana de a scrie o alta de același fel, pentru că asta nu poate duce la lucruri bune.

Presiunea poate fi acceptată dacă autorul ține neapărat să trăiască exclusiv din scris.

Unul care iarăși nu mă dezamăgește este Julian Barnes. Aproape tot ce a scris mi s-a părut excepțional.

El fiind, ca și tine, un scriitor cu două fețe foarte clar conturate, cea de eseist și de prozator, și care se reflectă sau conlucrează aproape în fiecare carte foarte bine.

Da, e un autor extraordinar și e și împotriva Brexitului.

Toți autorii buni sunt împotriva Brexit. Care crezi că este cea mai bună adaptare cinematografică a unei cărți?

Mă gândesc la Pe arile vântului, văzut în liceu, cu toate că îmi amintesc că m-a dezamăgit foarte mult personajul masculin Rhett Butler.

Cartea ai citit-o?

O citisem înainte, se întâmpla pe la 16 ani. Citisem Pe arile vântului și îmi creasem un Rhett Butler al meu. Clark Gable nu corespundea deloc.

E vreo carte recentă pe care ți-ar plăcea să o vezi pe ecran?

Da, Viața începe vineri.

Ai și actorii în cap?

Nu, am mai degrabă regizori, am doi prieteni tineri, Eugen Dediu și Victor Cioabă, care a făcut și scenariu, deci aș avea deja și regizorul, și scenaristul. Ei să vrea și gata, le dau drepturile.

Ce carte ai trimite într-o capsulă spațială să întâlnească alte civilizații?

Asta îmi amintește de o caricatură foarte drăguță dintr-o carte plină de caricaturi despre editori și cărți și așa mai departe și textul caricaturii era următorul. Dacă surorile Brontë ar fi scris science-fiction și era o farfurie zburătoare și un personaj feminin sub farfuria zburătoare. Dacă surorile Brontë ar fi scris science-fiction, pe ele le-aș fi trimis în capsulă în spațiu.

În ce carte ai vrea să trăiești pentru o vreme?

În Schițele lui Caragiale. Este o epocă plăcută, nu se întâmplă nimic grav, mici amoruri, mici trădări, dar nimic care să te întunece. Se râde mult, se stă, se lenevește.

Se umblă cu caleașca, se stă la birt, se comentează.

Se comentează presa.

Ce carte ai obliga liderii lumii să citească?

I-aș obliga să citească pur și simplu, pentru că este o jale că nu citesc. Dar să știi că nu i-aș obliga să citească, să se ocupe cu literatura, i-aș obliga să citească pentru ei. Nu i-aș obliga să se ocupe de literatură. Italo Calvino spune că în momentul în care marii politicieni ai lumii se ocupă de literatură este foarte grav pentru literatură, pentru că atunci dau directive cum să fie literatura. Și deja simt o tendință europeană că literatura trebuie să spună adevărul. În momentul în care „literatura trebuie să…“, s-a terminat cu literatura, este dezastruos pentru literatură. Liderii să citească ca să se deștepte și să își lărgească orizontul, pentru că e un dezastru cu politicienii de peste tot. În același timp, să ne lase în pace pe noi cu literatura.

Să nu scrie, dar să picteze, ca Hitler. Deși e un exemplu aici cu care te-aș combate: Adam Michnik.

N-am zis să nu scrie…

Probabil e cel mai bun exemplu de om politic și de scriitori.

Și Havel, și Papa, celălalt, Ioan Paul, și Churchill, care a luat și Premiul Nobel. Nu am zis să nu scrie, am zis să nu se ocupe de literatură în sens politic.

Cu ce scriitori din istorie ai pleca într-o călătorie în jurul lumii?

Cu Jules Verne.

L-ai duce tu în jurul lumii, că el nu a fost niciodată.

Dar cu balonul neapărat, chiar cu balonul, mi-ar plăcea. Mi-am dorit întotdeauna să zbor cu balonul, precum Coana Chirița, dar nu am reușit încă.

Și te-ai duce cu Jules Verne? El ar știi tot ce trebuie făcut, teoretic.

M-aș duce cu Jules Verne fiindcă era simpatic.

În fanteziile tale, ce superputere ai?

De a călători în timp, în toate direcțiile, și nu de a rămâne prizonieră undeva. Apoi, aș avea voce, adică talent muzical, și anume voce muzicală, poate și talent de pianist, dar de câtă muncă e nevoie pentru asta! La voce e mai ușor. Acolo trebuie mult, mult exercițiu, și eventual și talent la pictură.

Una dintre cărțile mele favorite, din tot ce ai scris, e Cartea întrebărilor, o carte în care tu formulezi niște întrebări legate de literatură, artă, viață, pe care le adresezi în scrisori deschise unor prieteni de ai tăi, în general, artiști, scriitori sau, în fine, și din alte domenii. Cui i-ai scrie o scrisoare și ce l-ai întreba legat de viață, literatură sau Dumnezeu?

I-aș scrie lui Leo Șerban, care lipsește din această carte, lucru pe care l-am regretat. M-am întrebat cum de nu i-am trimis și lui o scrisoare în această carte, i-aș scrie o scrisoare dincolo de viață, unde este el acum. Era cu câteva luni mai mare decât mine și întotdeauna îmi spunea „Lasă, o să vezi, și când împlinești 45 de ani că merge, nu e chiar așa rău”. Adică îmi deschidea drumul. L-aș întreba „Cum e dincolo?“, să-mi deschidă drumul și încolo.

[octombrie 2019]