„Muzica mă ajută cel mai mult să mă rup de ce trăiesc peste zi“

interviu cu Ioana Bradea

Marius CHIVU: Ioana, ai lansat recent al treilea tău roman, Înalt este numele tău, la Editura Humanitas, şi înainte să vorbim despre el, dat fiind că m-am uitat pe net şi am găsit destul de puţine informaţii despre tine, aş vrea să te întreb: cum ai ajuns tu la literatură? Care este povestea ta dinaintea debutului din 2004 cu Băgău?

Ioana BRADEA: Bănuiesc că, aşa cum face orice adolescent, am cochetat şi eu cu scrisul în liceu. Îmi amintesc că atunci când eram mică, aveam colecţia de Cutezătorii, nişte reviste mici săptămânale, făcute de pionieri, de liceeni, în care apăreau tot felul de povestiri de-ale elevilor, și visam că la un moment dat voi scrie şi eu acolo. Am scris fără să mă gândesc niciodată prea mult la momentul la care voi şi publica. Încercând să explic cuiva stilul din primul roman, mi-am amintit că aveam jurnale, poeziile le aranjam eu din fragmentele de proză pe care le despărţeam simplu, în versuri albe, nu mi-au ieşit niciodată cele cu rime, nici nu reţin să fi făcut ceva exerciţii în sensul ăsta, n-am avut un program, dar asta îmi amintesc. Mi-am motivat eu probabil stilul din primul roman cu exerciţiile pe care le-am făcut scriind jurnale şi scrisori.

Ai crescut cu bibliotecă în casă? Părinţii tăi erau interesaţi de literatură?

Da, aveam o bibliotecă mare, pe tot peretele, construită de tatăl meu. Mi-a povestit un prieten că atunci când s-au mutat în apartament – noi eram destul de mici –, n-au avut decât un pat, şi au desenat o bibliotecă uriaşă pe pereţi, cu cărţi, cu volume. Cred că după zece ani de când s-au mutat au şi reuşit să construiască, să găsească nişte lemne şi le-au suprapus peste desen, de fapt. O bibliotecă mare, care simboliza cumva chiar familia noastră, erau doi stâlpi mari, din podea până în tavan, care-i simbolizau pe ai mei, şi încă trei mici.

Cu ce se ocupau părinţii tăi?

Tatăl meu era sculptor, mama era economistă. Era o combinaţie destul de explozivă, se certau des. Din când în când ne amintim că spărgeau farfurii, ăsta era momentul maxim de ceartă. Închideau uşa de la bucătărie, mai auzeam câte o farfurie spartă, mici fiind, ne băgam noi capul pe uşă şi ziceau: ieşiţi afară că avem de discutat! 

Părinții tăi au apucat să citească primul tău roman?

Mama da, taică-meu nu. Gândindu-mă retrospectiv, aveam la un moment dat impresia că mi-ar cam fi dat în cap cu Băgău. El era venit de la ţară practic, a crescut într-o familie de ţărani, şi unul dintre misterele pe care nu mi le-am explicat nici până acum a fost: cum s-a hotărât el, mic fiind, să meargă la Liceul de arte. 

Avea o poveste fascinantă pe tema asta, cu o caravană, o căruţă, o portavoce – nu ştiu cum îi spune exact – care circula pe la ei prin sat şi îi anunţa pe părinţi că se fac înscrieri la Liceul de arte. A auzit şi el anunţul respectiv, era cu familia la cosit într-o zi de vară, când a decis brusc că vrea să meargă la facultate, întâi la Liceul de arte. Din clasa a noua a plecat la Cluj. A lăsat coasa, a zis că merge să facă pişu după o claie de fân, a fugit, a furat bani din casă şi s-a dus şi a dat examen la Cluj.

Şi ce sculpta? În ce material lucra?

Piatră, lemn. Ceva totuşi apropiat de universul lui. Avea nişte lucrări care i-au fost specifice numai lui, prin care s-a impus, lucrări mici, doamne, domnişoare în diferite ipostaze, din lut. Era lutul cu care cred că şi-a făcut şi el debutul în arte, cu care şi-a făcut exerciţiile, pe care-l găsea peste tot în jur în satul lui, pământul ăla, ars cumva în nişte cuptoare la temperaturi mari, devenea mici statuete roşiatice foarte interesante.

De ce spui că nu i-ar fi plăcut Băgău?

Pentru că avea în sine şi în tot ce făcea un soi de moralitate arhaică. Nu ştiu ce să zic. Mi-am pus de multe ori problema cum ar fi reacţionat, s-ar fi mândrit probabil cu premiile şi cu laudele de pe lângă carte, dar avea o teorie specială şi în legătură cu casa noastră, în care nu trebuia să se întâmple nimic grav. Mereu ne spunea maică-mii şi nouă: casa e sfântă, să nu se întâmple nimic urât, nimic negativ între pereţii casei.

Dar mamei tale i-a plăcut cartea.

Da. A zis că e o carte foarte bine scrisă. Avea ea ceva lecturi, era fascinată de scriitorii ruşi pe care i-a citit în studenţia ei. Am ezitat puţin, pentru că mi s-a părut tot timpul că a rămas cu un fel de gust amar după ce a citit-o, pentru ea am încercat să scriu Scotch. Ea lucra acolo în zona industrială, o parte dintre poveşti mi lea povestit şi ea, aveam senzaţia că ar pricepe altfel poate toată zona aceea industrială pe care ea o cunoştea, o ştia şi trăise pe acolo zeci de ani.

Nu apucaseşi să-i arăţi nişte fragmente înainte?

Nu prea. Doar i-am explicat, doar i-am povestit, ştia la nivel de poveşti că ar urma să scriu şi că despre asta aş vrea să scriu, şi cam atât. 

Oricum, te-a susţinut în cariera de scriitoare. Pentru că ştim mulţi colegi de generaţie care s-au confruntat cu dezacordul părinţilor.

Nici nu am scris atât de des, încât să aibă ai mei impresia că e o carieră palpabilă. Scriind atât de rar, totuşi, era cam în ceaţă cariera mea de scriitor, cred, pentru ei.

Ţi-ai dorit-o sau a fost o încercare gen „să vedem cum iese”?

Nu, nu a fost nici încercare, nici nu pot să zic că mi-am proiectat un mod deosebit. Cred că aşa s-a întâmplat, pur şi simplu. Mi-amintesc şi acum cum i-am scris un e-mail primului editor, Tastet, un editor francez care avea aici o editură foarte elegantă. Încercând să-l conving, am fost un pic obraznică, dar mi-a publicat cartea.

Ce păcat că n-ai o poveste cu un manuscris refuzat de patruzeci de edituri!

Am mai auzit şi eu poveşti, dar nu. I-am scris flagrant, i-am spus: vedeţi că am talent, sper să apară cartea aici.

Ai ales editura pentru că arăta bine din punct de vedere grafic?

Am ales pentru că citisem ceva de Henry Miller la ei şi mi s-a părut că ar puşca într-un fel. E adevărat, mi-am făcut nişte calcule, m-am şi gândit de fapt că e posibil ca alţii să refuze, şi m-am gândit că el, Tastet, dacă tot a publicat Henry Miller, n-o să se izbească de problema limbajului, care era destul de violent, să zic.

Ioana, romanul tău din 2004 apărut la Editura Est, Băgău, care a primit şi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor şi care a avut un debut fulminant, foarte multe cronici, toate pozitive, te-a transformat automat într-un autor semnificativ al tinerei generaţii. Te-a luat pe sus treaba asta? Te aşteptai? Te-a speriat?

Nu prea m-am aşteptat. M-a surprins, e adevărat, nu mă aşteptam la asemenea reacţii, nici la o primire atât de prietenoasă. Mă pregăteam să susţin limbajul, aveam senzaţia că se vor crampona mai mulţi sau că-l vor judeca din prisma asta.

Ăsta a fost până la urmă şi avantajul în ochii lor, al primilor cititori.

Da. Cred că aveam impresia atunci, în momentele acelea, că mă apasă întreg universul ăla pe care l-am traversat în viteză şi că, scriind despre el, mă voi elibera – cum spun psihologii. Dar n-a fost aşa, că s-a amplificat şi mai mult.

Apropo, nu se reeditează? Ar fi totuşi treisprezece ani de atunci, cartea nu se mai găseşte. 

Cei de la Polirom au vrut la un moment dat, dar mie nu mi s-a părut tocmai oportun, recunosc. Aveam impresia că ar trebui să apară câteva cărţi de-ale mele în plus, deşi nu pot să-mi explic de unde ideea asta.

 Ai fi fost autoarea unei singure cărţi.

Da, probabil. Au şi exprimat unii critici că nu apărea nimic după, din partea mea. Sau poate că nu la acelaşi nivel.

Te-a blocat?

Nu neapărat, pentru că ideile plutesc în aer. Ar fi o mulţime de subiecte despre care ai ce să scrii. A fost un fel de spaimă că probabil trebuie găsit ceva, un ton, un stil, o perspectivă care să fie la fel de puternică, dar fiind aplicată unei singure cărţi, unui anumit univers ficţional, e complicat să construieşti un altceva, o altă carte despre care să-ţi doreşti să fie la fel de grea ca o altă carte.

Cu Scotch din 2010 te-ai dus oricum foarte departe, şi stilistic, şi ca aşteptări din partea cititorilor. E un poem în proză despre un complex industrial la marginea unui oraş, o atmosferă foarte stranie, sumbră şi metalică, multă degradare şi ruine, o lume în destrămare acolo.

Da, într-adevăr. Avem acolo la Bistriţa o zonă întreagă industrială care se întinde pe câteva hectare, sunt câteva ruine pe care ai şansa să le vezi chiar în oraş, un pic mai la margine. Am fost fascinată atunci, şi de fapt şi acum, de impactul pe care-l au filmele asupra cineaştilor. Şi mi-am dorit, îmi amintesc şi atunci, că mă plimbam ore în şir prin zona industrială pustie, când pe jos, când pe role, şi încercam să privesc totul cu o foame insaţiabilă şi să mă gândesc cum se poate face ca ceea ce eu văd cu ochii să vadă şi cei care ar citi cartea.

Nici nu pare real de fapt mediul ăla. Nici nu mi-am pus problema dacă există cu adevărat, dar nici nu m-a interesat până la urmă existenţa şuie a unui complex industrial dezafectat aşa cum îl descrii tu în Scotch. 

Lucrurile acelea există toate. Peisajele există. Nu ştiu dacă am reuşit într-adevăr să construiesc acelaşi efect pe care l-ar fi avut un film, de pildă. Ştiu că s-a spus despre ea că ar fi un poem cinematografic, dar încă am dubii dacă reuşesc cuvintele să aibă aceeaşi forţă ca imaginea unui film, de pildă.

Au mai trecut şapte ani de la Scotch şi iată acest roman, Înalt este numele tău, care e un fel de cronică pe câteva voci a unei Bistriţe medievale? Iarăşi, foarte mare saltul şi stilistic, şi tematic. Şi în timp, ai cam șase ani între cărţi.

Da, sunt chiar şase ani, am terminat cartea anul trecut prin septembrie. Nu apare nicăieri în carte numele oraşului, eu mi-am imaginat o cetate medievală în care să se poată recunoaşte orice altă cetate.

Am presupus că-i Bistriţa.

Personajele sunt reale, au existat, sunt consemnate în istoria veche a cetăţii. Era un joc că fiecare ne imaginăm la un moment dat că trăim în alte timpuri, şi mi s-a părut o provocare interesantă să scriu despre vremuri de demult. Încercând să mă documentez şi frunzărind tot felul de documente în arhive, m-am plictisit, miam dat seama că nu au niciun sens. Având în vedere că s-au şi scris suficiente cronici şi cărţi istorice foarte frumoase la noi, mi-am zis că nu ar fi suficient să fie o simplă carte care să evoce istoria de demult. 

Am înţeles că există o teorie în fizică despre timpurile care se pot suprapune și mi s-a părut o provocare interesantă, să comprim cumva trecutul şi să-l suprapun şi să-l fac să se întâmple concomitent cu prezentul. Acum nu ştiu în ce măsură am şi reuşit. În prima fază eu îmi închipuiam cartea având o structură cubică, având şase personaje, şase faţete care să se intersecteze într-un punct din mijloc care ar fi cititorul, şi care ar avea de traversat diverse raze laser, ca-n filmele cu spioni, ar avea acces totodată la fiecare colţ al cubului, cumva să conveargă toate spre el. Numai că am proiectat un cub și a ieşit un pătrat până la urmă.

Mă gândeam acum: câte personaje joci, trei, patru?

M-am gândit că probabil structura aia cubică o s-o aplic la următoarea carte. Până la urmă au ieşit doar patru personaje şi patru secvenţe narative.

Ce fel de carte e? Că ai fi tentat să-i zici roman, dar nu prea e roman. De data asta avem de-a face cu o „novella”, cum zic britanicii, nici o sută de pagini, cu limbaj semiarhaic, cum spuneam ca o pseudo-cronică medievală a unui spaţiu imaginar cumva, dar tu spui că te-ai şi documentat.

Da. După ce am consumat ce am găsit la biblioteca noastră din oraş, am ajuns la arhive. Acolo, prima carte care mi s-a oferit despre Bistriţa medievală a fost o cronică istorică scrisă în 1940 de un neamţ care încă nu fusese tradusă, era scrisă în germana veche, avea şi caligrafia tipărită de germana veche. Un contabil în pensie, un economist probabil – m-am gândit eu –, tradusese manuscrisul, iar cei de la arhive îl aveau lipit de cartea originală, era un caiet dictando de o sută de file scris de mână, cu un stilou, cu picături căzute pe pagini. Ce muncă! Şi apărea acolo pe prima pagină titlul, „Fapte memorabile ale cetăţii”, tradus din germană de Gelu Pavel, contabil în pensie. Mi s-a părut senzaţională faza.

O mai trăi?

Nu ştiu, m-am întrebat şi eu. Cred că nu, pentru că manuscrisul a ajuns la cei de la arhive donat probabil de contabil, nici nu-l scrisese la maşina de scris, deci nu ştiu, am să mă interesez în legătură cu treaba asta. Am vrut de câteva ori să-i întreb, dar n-am mai apucat.

Cât de greu ţi-a fost să-ţi însuşeşti limbajul ăsta arhaic?

Nu foarte greu. Nici nu am căutat insistent treaba asta, tocmai pentru că nu mi-am dorit să fac o poveste istorică şi mi s-a părut că un limbaj mai învechit ar contribui la parfumul unei epoci trecute. Dar sunt şi suficiente neologisme pe acolo. Şi în felul acesta mi s-a părut că aş putea să aduc povestea cumva în prezent sau să n-o las cu totul acolo. N-au fost căutate cu foarte mare încrâncenare, nici nam studiat în mod deosebit, decât sporadic, dicţionare de termeni vechi. În rest au fost alegeri de moment: în loc să spui secundă spui clipă.

E acolo o băutură, n-am căutat în dicţionar să văd despre ce e vorba, poatemi spui tu.

Mied. Aflasem că pe vremuri era interzis să se consume băuturi alcoolice în cetate, nu ştiu de ce, mi s-a părut haios, scriau cei care s-au ocupat de studiul acelor vremuri că era plin de cârciumi înainte de intrarea în cetate, pentru că toată lumea se aproviziona. Am înţeles că era o combinaţie de vin cu miere, mai slab alcoolizată, care se consuma atunci.

Apropo de limbaj, de vocabular, citindu-te, mă gândeam ce astfel de cărţi am mai citit în literatura română şi mi-au venit în cap Ştefan Agopian, Silviu Angelescu cu Calpuzanii, Mircea Ciobanu, Istorii. Nu-s foarte multe. Cumva mi-aş fi dorit să fie un roman mai consistent, să intri mai mult în partea asta de istorie. Cartea de fapt nici nu se termină, n-are final, nici nu e terminată ultima frază.

Poate, au speculat unii, pentru că vreau să scriu volumul doi. M-am şi gândit la un moment dat, ştiind de la început că aş fi vrut şase secvenţe acolo, intersectate cumva, m-am şi gândit dacă nu cumva să anunţ că e primul volum sau nu. Am fost aşa de epuizată la final, încât am zis că n-o să fac nicio continuare.

Mă gândeam că aş putea face o paralelă între Scotch, care e un poem al decadenţei industriale, versus Înalt este numele tău, care e o perioadă destul de tulbure medievală, tot o decadenţă. Întrebarea mea este ce leagă totuşi cărţile astea ale tale, altfel foarte diferite? Vezi o obsesie comună între ele, o preocupare a ta mai puţin vizibilă?

În timp ce scriam Înalt este numele tău, m-am trezit inserând o secvenţă care mi s-a părut că am luat-o involuntar din Scotch. Şi am căutat repede să văd, oare am început să copiez dintr-o carte în alta? N-aş şti să zic. Mi-e complicat să am o privire de ansamblu lucid asupra celor trei. 

După fiecare roman mi-am propus să închei tot ce ţine de un anumit roman şi de universul lui şi să caut să explorez altceva. Fiind scrise sau scornite de aceeaşi minte, mă gândesc că ar trebui să existe ceva legături.

Cineva ar putea ridica problema unei lipse de identitate a ta, ca scriitoare, dat fiind că dai cărţi la distanţe atât de mari de timp şi atât de diferite.

Dan C. Mihăilescu spunea la lansare că există, a văzut el ceva filon între cele trei, dar să se ascundă în stil – habar n-am. Probabil că ar fi munca.

Când vine următoarea carte, tot peste şapte ani?

M-au întrebat şi mi-au atras atenţia, m-au rugat să scriu mai des. Nu ştiu exact. Am ceva în minte.

Eşti disciplinată când scrii?

Nu. Asta regret, e unul dintre regretele cele mai mari, că nu reuşesc să-mi fac un program, mereu intervine câte ceva.

Bine, tu ai şi trei copii. Trei copii – trei cărţi, bănuiesc că totuşi timpul tău s-a limitat drastic în ceea ce priveşte scrisul.

E adevărat. Numai seara târziu reuşesc să scriu, după ce adoarme toată lumea. Şi în vacanţele copiilor, când mai pleacă de acasă sau când nu trebuie să ne trezim cu toţii dimineaţa să mergem spre şcoală. Atunci pot şi eu să stau până noaptea târziu, pe la trei-patru, să scriu şi să dorm în plus dimineaţa.

Ioana, ai studiat vioara. Mai cânţi la vioară?

Mi-au distrus-o copiii. S-au apucat ei. Păstrez şi acum ultima vioară pe care mi-au cumpărat-o ai mei, era sus undeva pe un dulap, au descoperit-o piticii, au desfiinţat încuietorile tocului, mi-au rupt căluşul, arcuşul l-au dezmembrat cu totul încercând să cânte, bineînţeles, să zdrăngăne la vioară. Da, cântam până acum zece, cincisprezece ani, am şi păstrat partiturile, că poate mă apuc vreodată iar de cântat.

Am găsit undeva informaţia că în timp ce scriai Scotch ascultai Mozart?

Da. Recviemul lui Mozart. Am constatat că, pentru a intra într-un soi de vrajă, de scris şi pentru a mă rupe de ce trăiesc peste zi, muzica mă ajută cel mai mult. Şi de aceea zece, cincisprezece minute înainte de scris ascult muzică şi după aia curg literele altfel, parcă-mi vine şi cheful de scris.

Pentru că tu o vreme ai studiat aici şi o vreme ai locuit în Bucureşti, după care te-ai întors la Bistriţa, te-aş întreba cât de grea a fost acomodarea? Cum e să scrii din şi în provincie, să faci literatură? Te ajută, eşti mai liniştită, ai altă perspectivă? Eşti mai motivată?

Cred că ajută puţin şi asta la motivare, şi faptul că la noi în Bistriţa există cred vreo șaizeci de persoane care toate se consideră scriitori foarte buni.

Păi sunt vârfurile generaţiei: Ana Dragu, Dan Coman, Florin Partene, mai tinerii Alex Văsieş.

Da. Eu mă refeream la ceilalţi care toţi îşi închipuie că schimbă istoria.

Dar asta să ştii că e în orice oraş de provincie!

Da. E cumva o perspectivă de care te izbeşti zilnic şi care mi se pare că ar avea şanse să te tragă cu picioarele pe pământ, să-ţi spui mereu că ai putea oricând să fii ca celălalt sau ca icsulescu, care-şi închipuie doar, fără să şi reuşească. Eu apreciez acolo foarte mult liniştea, că într-adevăr e un oraş liniştit, când te plimbi pe străzi instantaneu te linişteşti, nu ca aici, în Bucureşti, unde ritmul ăsta infernal parcă se transferă cumva şi asupra celui care se plimbă. 

E multă linişte, avem acum şi şansa asta cu internetul, care te ţine la curent cu aproape orice, e complicat să spui că eşti izolat, chiar dacă locuieşti departe de centru. Acomodarea la mine s-a produs cumva armonios, pentru că şi acolo avem parte de destul de multe întâmplări şi întâlniri şi de evenimente de tot felul, chiar dacă nu la acelaşi nivel.

Sunt nouă întrebări standard în formularul All you cand read şi una specială, doar pentru tine. Prima întrebare: care este cartea copilăriei tale?

Piticul Cinabru, de Hoffman. Era o carte, o am şi acum, o frunzăresc în toate părţile, am încercat să le dau copiilor mei s-o citească, dar nu i-a prins. 

Despre care carte ai spune că ţi-a deschis ţie ochii?

Henry Miller, Tropicele, traduse de Antoaneta Ralian.

Numeşte o carte clasică pe care n-ai citit-o deloc sau până la capăt.

Muntele vrăjit de Thomas Mann. Am început-o de două ori şi tot mi-am propus, poate acum la maturitate să reuşesc.

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Un volum din Viaţa lui Kostas Venetis, Soviany. 

În ce carte ţi-ai plăcea să trăieşti pentru o vreme?

În Solenoid.

Ce scriitor din istorie ai invita la cină?

Joyce, deşi nu ştiu dacă aş face faţă.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Nu ştiu să răspund la întrebarea asta.

Dacă ai avea puterea să rezolvi definitiv, dintre toate problemele planetei, una şi una singură, care ar fi aceea?

Ce poate să fie mai grav? Problema cu foametea probabil ar fi cea mai cruntă.

Dat fiind că ai trăit o vreme în Bucureşti, se potriveşte întrebarea asta: care ar fi locul tău preferat de aici? Poate să fie orice: cafenea, muzeu, stradă, clădire.

Cred că Parcul IOR. Era aproape de blocul meu şi mă leagă de el tot felul de amintiri.

Şi dacă ar fi să alegi un loc preferat din Bistriţa?

Catedrala din centru. Acolo. Încă nu e complet renovată, încă arată suficient de arhaic şi de ofertant.

Mi-am amintit acum că am citit într-un interviu unde spuneai că de fapt scena incendiului catedralei şi oamenii adunaţi în jurul ruinelor sau afectaţi de faptul că a ars a declanşat o imagine care te-a dus spre această poveste a cărţii tale.

Da. De atunci mi-am dorit să scriu ceva despre catedrală, dar după aia s-a amplificat povestea şi a deviat puţin.

Ioana, ne legăm tot de catedrală şi întrebarea specială ar suna aşa: dacă ai putea călători în timp în Bistriţa medievală, cu ce ţi-ar plăcea să te ocupi?

Cu scrisul, desigur. Cred că mi-ar plăcea să fiu personajul care mi se pare foarte interesant şi despre care am găsit foarte puţine date, cel care a fost la un moment dat şi preot. Informaţiile despre el sunt succinte şi nu le-am găsit decât aşa, cu câte un rând: în anul cutare era preotul bisericii de acolo; în anul următor era deja notar al oraşului; peste doi ani încerca să pună la punct arhiva oraşului, căuta şi aranja tot felul de documente vechi, scrisori.

[martie 2018]