„Literatura de azi se face în primul rând din cărţi, nu din viaţă”

interviu cu Ioan Groşan

Marius Chivu: Domnule Groşan, nu sunteţi prea vorbăreţ, deşi sunteţi unul dintre marii noştri povestitori.

Ioan Groşan: Nu sunt prea vorbăreţ pentru că, fiind din nord, din Maramureş, unde oamenii se exprimă mai greoi, de aici şi celebrele bancuri cu ardeleni, deci având un creier mai câtingan, cum se spune la noi, mă pierd în faţa microfonului şi a unei camere de luat vederi. De aceea interviurile mele sunt rare şi prefer să stau la câte o şuetă, fără microfon şi fără camere.

Discuţii pierdute pentru istoria literaturii.

Discuţii pierdute pe care eu încerc să le recuperez chiar în această carte, ultima care a apărut, Lumea ca literatură. Alte amintiri, la excelenta editură Polirom. 

V-aţi născut sau aţi copilărit într-o comună care se cheamă Satulung, într-un cuvânt.

Aşa şi arată. E nesfârşit, de la un capăt la altul.

Un sat sau o comună unde există un castel din perioada Imperiului Austro-Ungar, castel care a aparţinut unui grof, Teleki László, celebru.

Toată familia Teleki este celebră, cel puţin în Ungaria sau în fostul Imperiu Habsburgic, a dat şi vreo doi prim-miniştri, iar în acest castel care, după ’47 a fost transformat în Întreprinderea Agricolă de Stat, eu m-am jucat toată copilăria şi în camerele de sus ale castelului descopeream o splendidă bibliotecă, îngropată, din cauza IAS-ului, până la jumătate în sămânţă de grâu adusă din Sudan.

A prezervat-o bine sămânţa.

A prezervat-o bine şi evident, pentru că era în ungureşte, erau operele lui Ady Endre, Madách Imre şi mai ales Petőfi, cărţi legate în piele, pe care apoi, scoţându-le una câte una, i le-am dăruit bunului meu prieten de la Echinox, un foarte bun poet şi mi se pare că e chiar ministrul Culturii astăzi, Géza Szőcs. El a rămas încântat, pentru că vă daţi seama ce ediţii de lux avea groful. 

Care e starea castelului acum? Aţi mai fost pe acolo?

Am mai fost. E o stare foarte interesantă. A fost renovat de un amic de-al meu din copilărie, unul dintre „baronii locali” de acolo. A fost închiriat pe o perioadă de 99 de ani, dar a rămas dator la bănci, pentru că el a vrut să facă castelul exact ca înainte, cu mobilă de mahon, cu tapet albastru etc., a rămas dator la bănci şi băncile i l-au luat. El e perfect conservat, dar nu locuieşte nimeni în el. S-ar putea face un splendid cazinou acolo.

Pe vremea în care vă jucați în el, era un castel abandonat?

Nu, era folosit ca birouri şi era şi un cinematograf sătesc în sala mare de bal, un cinematograf cu filme sovietice, de război. Erau și birourile Întreprinderii Agricole de Stat. Iar grajdurile castelului, dependințele, erau umplute cu celebra vacă de Maramureş, Bruna de Maramureş. Deci într-un fel era o continuitate între activitatea agricolă a grofului şi satul român.

În ce măsură v-a potenţat imaginaţia de copil un castel adevărat? Descoperirea bibliotecii sub sămânţa de Sudan v-a inspirat pentru povestirea „Insula”?

La asta nu m-am gândit, e o întrebare interesantă.

Pentru că analogia e foarte bună, îmi imaginez că funcţionează.

Probabil că toate acele imagini cu biblioteca în paragină mi-au rămas în subconștient. Dar mi-a mai rămas ceva în minte: în faţa castelului era un splendid rond cu trandafiri, pe care o fostă slugă a lui Teleki, trecută cu arme şi bagaje la noile autorităţi, îl păzea ca pe ochii din cap. Ţin să precizez că paznicul era şchiop şi noi din când în când încercam să furăm trandafiri. Bazându-ne pe faptul că e şchiop şi nu ne poate prinde. Ei bine, la un moment dat, cât de şchiop era el, pe mine m-a prins şi a ridicat un baston imens asupra mea, aşa-l vedeam eu de jos. Am strigat cât am putut de tare: „Nu da, bade, că io-s a secretarului”. Şi a rămas cu bastonul în aer, şi a zis: „Mă, dacă eşti comunist, de ce furi?”. Mi-a rămas asta în minte.

Nu că comuniştii nu se ocupau cu furatul!

Evident. Dar taică-meu nu era secretar de partid, era secretar de primărie. Dar ideea de secretar l-a speriat pe moşul şchiop şi n-a lovit. Asta mi-a rămas în minte.

Aţi copilărit cu o bibliotecă în casă? Părinţii citeau? Cum v-aţi apropiat de cărţi?

Mama era bibliotecara comunei Satulung, iar biblioteca era plasată într-o cameră mai mare din… cum se numea pe vremea aceea, „Sfatul popular al comunei Satulung”, care era de fapt Primăria. Cele două camere pe care le aveam tot în Sfatul Popular comunicau printr-o uşă bine înţepenită cu biblioteca. Eu am reuşit s-o desţepenesc, iar spaţiul meu de joacă era biblioteca. Aşa că am trăit prima şi a doua parte a copilăriei, dacă vreţi, spre adolescenţă, în acel spaţiu. Acolo am dat peste colecţia Cutezătorii, cum era pe vremea aceea, peste romanele lui Dumas şi aşa mai departe. Acolo m-am făcut „livresc”. Şi având acces zi şi noapte acolo, le povesteam prietenilor mei de joacă întâmplări din cărţile respective, pe care încercam să le punem în practic, în castel. De exemplu, pe un lac, am încercat să refacem expediţia – evident, cu o plută improvizată – din Toate pânzele sus, care e după părerea mea unul dintre cele mai frumoase romane pentru adolescenţi ale lui Tudoran. De acolo cred că-mi vine această apetență pentru lectură şi pentru lumea imaginară care există în cărţi.

Şi faptul că aţi ajuns în cele din urmă la Facultatea de Filologie din Cluj, asta a fost o decizie majoră, odată intrând în literatură.

Asta în primul rând pentru faptul că eu n-am nicio înzestrare pentru materiile reale, pentru matematică. N-am avut de ales, pentru că şi astăzi am coşmaruri că mă scoate cineva la o tablă plină de x la a doua plus b plus c. N-am avut. Nu că am prins o ură pe matematică, Doamne fereşte! Dar eram cu totul în afara acestei materii. Nu mai spun de chimie organică, de fizică şi aşa mai departe. Deci toată personalitatea mea, câtă există, s-a canalizat spre științele umane, spre literatură.

Dar am găsit că specializarea era română-spaniolă, ceea ce nu era prea frecvent, mai ales pentru Ardeal.

Vă spun de ce. Pentru că eu am fost prima generaţie care după intrarea la facultate, imediat, a fost luată în armată, părinţii mei n-aveau posibilitatea să facă meditaţii cu mine la engleză, la franceză sau la rusă – la rusă nici nu voiam să merg, deşi am terminat opt ani de rusă – şi atunci am intrat cu română-latină. Am intrat bine cu română-latină, pentru că am avut o profesoară foarte bună la liceu de latină. Ne-a căzut un text foarte simplu la latină, un text din clasa a IX-a, din Cezar, stilizat, din De bello gallico – „german in agricultura non student” – „germanii nu se ocupă de agricultură”. Hrana lor consta în carne, lapte – îl ştiam pe de rost. Aşa că am luat 10. Aici fac o paranteză, un bun prieten de-al meu, care şi el a intrat cu română-latină, neavând nicio înzestrare pentru această limbă muribundă, a tradus textul acesta din Cezar, De bello galico: „germanii n-au studenţi în agricultură”. 

Profesorul care a corectat lucrarea, un celebru profesor, Weiss, care era un om foarte sobru, când a văzut această traducere a râs vreo două ore şi nu i-a dat 1 colegului, i-a dat 4. Ori, pentru că a luat 10 la română şi 10 la gramatică, cu 4 a intrat. Dar când ne-am întors din armată, fetelor care intraseră le căzuse un text din Tacitus, ştiau o latină pe care noi, cei intrați cu Cesar, n-aveam nicio şansă să o concurăm. Atunci eu cu regretatul meu prieten Radu Ţeposu, excelentul critic al generaţiei noastre, am făcut o cerere la Minister, de capul nostru, pentru că murise Franco, şi am speculat puţin politic chestia asta şi am zis: noi la Cluj am vrea ca să studiem spaniola, că datorită deschiderii politice vizavi de partidul socialist din Spania etc.…

În două săptămâni am avut aprobarea. Deci noi am luat spaniola chiar de la zero, pentru că nu ştiam nimic în spaniolă. Am avut şi norocul – sau ghinionul – să vină şi să ne predea unele noţiuni o văduvă foarte simpatică, care ne-a îndrăgit. Și noi am îndrăgit-o, aşa că doi ani de spaniolă noi n-am învăţat decât melodiile lui Julio Iglesias. Iar când a venit în sfârşit o spanioloaică de la Madrid, castiliană, când ne-a auzit cum vorbim şi ce ştim, s-a îmbolnăvit şi a plecat. Aşa că să nu vă aşteptaţi să vă recit ceva în spaniolă! Am rămas la Julio Iglesias.

În 2011 a apărut o notă din partea CNSAS că dvs. ați fi semnat un angajament cu Securitatea pe când eraţi student, fiind recrutat chiar în perioada armatei sau imediat după. Care e povestea?

Povestea e destul de simplă şi, evident, cel puţin din punctul meu de vedere, regretabilă. Imediat după depunerea jurământului, am fost chemaţi mai mulţi, nu numai eu, la biroul CI-stului, cum se spunea, cel de lacontrainformaţii, şi acolo un domn de la Cluj, un colonel, foarte amabil şi foarte drăguţ, de altfel, că aşa-i aleg, un om nu prost, pentru că după aceea l-am văzut discret stând în sală la spectacolele noastre, deci incognito, ne-a spus, mie în primul rând, că se bucură că mă cunoaşte, că Securitatea nu e ca pe vremuri, că vor să colaboreze cu oamenii, textele astea de învăluire. Şi mi-a pus în faţă acel jurământ, angajament, care nu suna foarte deosebit de ceea ce jurasem că slujesc patria, poporul şi că o să-l apăr. 

Mai târziu mi-am dat seama, textul era foarte al dracului conceput. Şi, evident, gândindu-mă că s-ar putea să-mi facă rău pentru că fratele mamei fugise în SUA, şi el ştia acest lucru, mi l-a şi amintit aşa, în treacăt, am semnat. Am crezut că scap. Dar nu, că n-am scăpat! După ce a început facultatea, tot el a venit, m-a chemat la Rectorat şi mi-a zis: avem nişte probleme aici cu ungurii – cumva pe coarda naţionalistă – şi am vrea să ne spui ceva despre cutare, care nu era ungur. Am făcut o notă foarte bună, îi spun şi numele, că după aia mi-a mulţumit, Vasile Ferme – acum predă rusă-germană pe la Câmpulung sau aşa ceva – şi datorită notei aceleia, care există în dosarul respectiv, că l-am primit de la CNASS, a primit bursă în Germania. N-a rămas, s-a întors şi a mai plecat de mai multe ori. 

Deci, dacă aş face un calcul asupra notelor pozitive, am dat cam trei pe an, şi cu cele negative, ca să zic aşa, proporţia ar fi de 75% pozitive, se poate consulta dosarul meu, că bănuiesc că mai există, şi cele negative, unde primeam sugestia să fie negative. Ceea ce m-a derutat însă este că mi s-a arătat o notă informativă, dar transcrisă de unul dintre subordonaţi, că aş fi vorbit de rău de un profesor de marxism sau de filozofie. Eu nu-mi aduc aminte nici de chipul lui, nici de prezenţa lui la vreun seminar. 

Probabil, cred eu, pentru că i-am întrebat şi pe colegii mei de grupă, pe Ţâra, pe Lucian Peţa, pe Ţeposu: voi vă aduceţi aminte cu cine făceam filozofie? Nu ne-am adus aminte. Înseamnă că au vrut să-l înfunde pe ăla, probabil, îl aveau cu ceva la mână, şi atunci au transcris, chipurile, din ce le-am fi spus noi. Ori, eu nu-mi aduc aminte să-l fi turnat vreodată pe acest domn care nici nu ştiu dacă mai există. Dar aşa cum au făcut şi alţii, nu ar fi trebuit să cedez nici eu. Eu mă simt clar vinovat, dar n-aveam ce să fac.

Dar până la urmă, aţi încheiat acest capitol.

Am încheiat, pentru că după terminarea facultăţii eram deja profesor în Bucureşti, a venit şi m-a căutat şi i-am zis: gata, eu nu mai vreau! Am terminat facultatea, n-aveţi ce să-mi faceţi acum. Că ameninţarea era, că având dosar şi cu unchiul plecat, mă dau afară. Dar ăla se stabilise în SUA şi eu n-am mai vrut. S-au mirat, dar n-am mai dat. Pentru că m-am gândit că mă duc la Casa Scriitorilor, fiind, totuşi, scriitor, şi acolo mai sunt şi alţii, şi m-ar fi pus şi pe mine. Şi n-am mai vrut. Dar regret enorm acest fapt şi mi-am dat seama de un lucru: că ceea ce voiau ei să facă, şi sper că cu mine n-au reuşit, era să-mi distrugă umorul. Asta ar fi fost dacă eu nu mi-aş fi revenit cam după şase luni şi nu m-aş fi apucat de treabă, pentru că e groaznic să-ţi torni tot timpul cenuşă în cap. Şi să te simţi vinovat à la longue. Şi atunci mi-am dat seama că ăştia au vrut să mă distrugă – ete, nu m-au distrus! Asta e concluzia mea.

Va afectat în 2011 când a apărut episodul acesta? Totuși, aţi avut parte şi de sprijin din partea colegilor.

E adevărat. De un mare sprijin am avut parte, pentru că ăştia au zis: „E episodul tinereţii, bine că n-ai mai continuat, revino-ţi”. Da, deci am avut sprijin din partea prietenilor şi pentru asta le mulţumesc cât timp voi trăi.

Nu v-aţi pus niciodată problema: poate că ar trebui să vorbesc de la sine despre acest episod din tinereţe?

Aici a fost vina mea, da. Pentru că având exemplul meu în minte, Ioan Popa a mărturisit şi el. Că îi recrutau pe cei mai buni, nu recrutau pe oricine. Se uitau la medii, la ce preocupări ai.

Asta era partea cea mai perversă, de fapt.

Evident. Nu-i luau pe cei corigenţi, că nu-i interesa. Îi interesau oamenii de vârf. Am regretat, dar ştiţi cum? Cu speranţa că poate la Revoluţie s-au distrus dosarele. Ceea ce a fost o greşeală din partea mea. Am regretat după aceea.

Ce însemna de fapt o notă negativă?

Începeau aşa, că era stas: sursa informează, şi ne dădeau să ne alegem un pseudonim. Eu mi-am ales – aici am avut şi eu un pic de umor – Radu Greceanu, cronicar muntean, care mai şi minţea, adică le exagera. Şi informează că cutare nu ştiu ce negativ. S-a întâlnit cu Antonio Zagado, chilian, cică vrea să se mărite. Deci, dacă aveai o tipă care te cam refuza şi avea o legătură cu un chilian, spuneai asta. Ei ştiau oricum cine cu cine se combină. Adică să nu te prindă că minţi. Astea erau turnătoriile. De aia zic, că nu turnai niciodată profesori. Ei s-au mirat că eu nam vorbit de rău pe nimeni de la Echinox. Revista unde lucram şi ce bancuri erau şi ziceam şi chestii contra! Deci încercai să faci răul cel mai mic. Dădeai câte o chestie: că a fost la discotecă cu doi negri.

N-aveai voie să mergi la discotecă cu negrii? N-aveai voie cu prietenii interrasiale?

Păi nu prea aveai voie, că trebuia să raportezi atunci. Nu ştiţi că şi maşinile de scris erau înregistrate?

Pentru că se presupunea că o relaţie cu cineva care nu e român automat predispune la spionaj?

Dar eu ce mai făceam? Noi ne ştiam între noi şi vorbeam: tu ce spui, că eu spun asta. Nu spun că, într-un exces de umor sinistru, şi ei aveau numele, colonelul se pare că trăieşte, Liviu Călin îl chema, stătea lângă gară, pe uşa lui scria „Profesor”. Şi ne-am dus şi l-am colindat, noi ăştia, informatorii. Atunci, chiar în ’78, la serenada de sfârşit. De exemplu, unei colege care acum e în Chile, i-am spus: vezi că te torn, că trebuie să scriu ceva, că m-au întrebat de tine cu cine eşti – era cu un chilian.

Întâlnirea noastră vine ca urmare a lansării la sfârşitul anului trecut al acestui al doilea volum de amintiri literare, Lumea ca literatură. Alte amintiri. Primul a apărut în 2014, sunt două cărţi gemene, apărute la Polirom, în seria de Memorialistică, cu amintiri din tinereţe sau din anii ’80. Din păcate, mulţi dintre prietenii dvs. din grupul Ars amatoria, un grup format la Constanţa la începutul anilor ’70, un grup de satiră şi umor, aţi spus dvs., şi din care mai făceau parte nişte scriitori pe care deja i-aţi amintit – Radu G. Ţeposu, Lucian Perţa, George Ţâra, Ioan Buduca şi Ioan T. Morar mai târziu – nu mai sunt. Cărticelele astea foarte simpatice, cu texte amuzante şi uluitoare, sunt adevărate?

Toate sunt adevărate şi tocmai asta e, dacă vreţi, micul farmec al acestei cărţi, că există aici întâmplări, situaţii, care nu pot fi trecute decât cu mari riscuri, pe care n-aş dori să mi le asum, nu pot fi trecute în ficţiune pură, în proză serioasă. Pentru că par neverosimile şi, mai mult, îşi pierd hazul lor intrinsec, pentru că nu poţi să transpui orice întâmplare trăită şi să zici „hai că fac acum o proză extraordinară” sau cum e clişeul ăla pe care-l asculţi în „crâşmele de fraternizare”, în care mai bei cu tot felul de indivizi care-ţi spun: „Ce eşti tu, scriitor? Păi să vezi tu viaţa mea, dacă ţi-aş povesti viaţa mea, ce roman ar ieşi!”. Și nu iese niciun roman. 

De aceea, eu cred că literatura de azi se face în primul rând din cărţi, nu din viaţă. Pentru că, la ce vieţi au trăit unii oameni, excepţionali memorialişti, ce au trăit în închisoare, te îngrozeşti şi te fascinează, dar nu sunt mari romane, nu sunt mari povestiri decât, sigur, cu câteva excepţii. Eu cred că un om, un scriitor tânăr, care debutează la 25-30 de ani, dacă nu citeşte, va fi un scriitor mort, un scriitor înfrânt. Şi mă refer şi la scriitorii de 60 de ani care devin autosuficienţi, îşi trăiesc propriul epigonat. Cum avem şi noi, şi nu vă dau niciun nume. Sau de ce să nu dau? 

O să ziceţi Breban?

Breban şi chiar Fănuş Neagu, pentru că el găsise acel stil metaforic care i-a mers şi în jurnalistică. Cronica sportivă o citeai cu mare plăcere, dar e de necitit astăzi. Nu mai poţi citi metaforele alea, haioase la vremea lor, sau nu mai poţi citi Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, unde această pastă, această mâzgă metaforică îneacă totul.

Am recitit câteva dintre povestirile dvs. din Caravana cinematografică și alte proze scurte, volum cu care aţi debutat în 1985, unul dintre cele mai frumoase volume de proză scurtă scrise la noi. Povestirile sunt impecabile. Am şi ediţia apărută în urmă cu câțiva ani la Corint, „ediţie definitivă”. Aţi mai lucrat pe text? Ce înseamnă „definitivă”? Pentru că stilistic sunt impecabile, zici că sunt scrise ieri, azi.

Am păstrat varianta iniţială, cu o singură adăugire în „Adolescent”, era acolo un pasaj pe care mi l-a cenzura pe atunci, negociind evident, scăpând altele, dar asta am zis, la asta pot să renunţ, că poate o să-l introduc altădată. Era vorba de viziunea unui elev adolescent care, ascunzându-se după o tufă, dă peste imaginea profesoarei de matematică – că tot am eu obsesia asta cu matematica – care se dezbracă, fără să ştie e privită. Şi se dezbracă de tot. Şi el e fascinat de imaginea triunghiului echilateral a părului pubian. Mi s-a părut o metaforă frumoasă, nu era ceva porno, era tot matematică, triunghi echilateral, dar, sigur, cârlionţat. Aia mi-a fost scoasă şi am băgato înapoi. În rest, nu mi s-a scos nimic.

În Lumea ca literatură, cele două volume de amintiri, sunt câteva episoade sau anecdote cu scriitori, e personajul fabulos, cel care va inspirat Un om din Est. Adică viaţa dă literaturii ceva.

Dă, sigur, dar nu în proporţia în care o dădea înainte. După Joyce, după Ulise, nu mai poţi. Sigur, şi acolo sunt oameni din Dublin, dar se vede clar că vin din literatură.

Că tot am zis de Un om din Est, romanul dvs. apărut în 2010, proiectat în două volume şi care este o carte minunată, plină de umor, şi în acelaşi timp cu parfumul epocii, o viziune foarte degajată a comunismului, cum poate nici nu eram pregătiţi la vremea respectivă sau aşteptam şi o altă viziune a ficţiunii asupra comunismului. De asta spun că mi-a plăcut foarte mult şi în continuare, ca cititor, îmi exprim frustrarea că nu vine volumul doi. Mai vine?

Vine, că şi mama mă întreabă: când mai scrii şi tu? Acum revin la proza scurtă şi pregătesc un volum din trei povestiri, apoi o să mă retrag în Maramureş şi o să lucrez la volumul doi. Apropo de întrebările astea care ţi se tot pun: probabil că ştiţi că una dintre nuvelele din cartea de debut, Caravana cinematografică, a fost ecranizată. Şi una dintre întrebările clasice care ţi se pun este: cum vedeţi filmul faţă de carte? Sigur că sunt foarte puţine filme care se ridică la valoarea unor capodopere precum Ghepardul sau Reconstituirea. Astea sunt capodopere în sine. Şi atunci, ce să răspunzi, că e echipa de filmare în sală, te duci cu ei, te invită ei, că ai fost ecranizat.

Deşi o nuvelă sau o proză scurtă ecranizată are şanse mari să fie mai puţin distrusă în proces decât un roman, unde întotdeauna rămâne foarte mult pe lângă.

Sigur. Asta nu e chiar scurtă, că e o nuvelă lunguţă. Ce să răspunzi, că totuşi sunt prietenii tăi? De fiecare dată povestesc un banc: doi şoareci mestecă peliculă într-o cabină de proiecţie şi unul îl întreabă pe celălalt: „Mă, cum ţi se pare ce mesteci?” Și celălalt răspunde: „Era mai bună cartea!” Mestecând peliculă, te mai înţepi, celuloza e mai moale!

O vreme aţi fost director artistic al Studioului de Creaţie Cinematografică al Ministerului Culturii, aţi fost prieten cu Lucian Pintilie, sunteţi încă, aţi călătorit în ’92 la Cannes, unde a avut premiera cu Balanţa, unul dintre cele mai amuzante episoade din cartea dvs. de amintiri, un serial cu mai multe episoade. Cum a început povestea cu apropierea de cinema?

Lucrarea mea de licenţă, care continuă acum cu doctoratul pe care-l dau cu domnul Ion Bogdan Lefter, este legat de relaţia dintre film şi literatura română. O relaţie extrem de bogată, mai ales în anii ’60-’70, când s-a ecranizat – cam 80% din producţia acelor ani venea din cărţi. Pe mine m-a impresionat foarte tare Reconstituirea când am văzut-o într-o vizionare semiclandestină la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj. După ce am fost repartizat în ’78 în Bucureşti, auzind că domnul Pintilie face un film după D-ale carnavalului, l-am rugat pe Mircea Diaconu, care juca în film, să-mi dea numărul lui de telefon sau să mă prezinte domnului Lucian Pintilie, spunându-i că sunt un mare admirator. 

El, auzind că vin de la Echinox, ştiind ce înseamnă Echinox, m-a primit pe bulevardul Kogălniceanu, cum se numea atunci, unde stătea cu doamna Clody Bertola. A fost foarte amabil, iar eu am profitat de asta și i-am cerut un fragment din scenariul lui D-ale carnavalului. El a surâs şi mi-a zis: „Nu cred că o să apară”. Zic: „Domnule Pintilie, Echinox e altceva, nu e aşa cenzurat”. Şi mi-a dat, şi a apărut. Era în anul 1979. A apărut un fragment mare, e la biblioteca Echinox, pe patru pagini, drept pentru care celebrul triumvirat Papahagi, Ioan Pop, Vartic a fost dat afară. Apoi l-am întrebat: „Nu mă luaţi la o filmare să văd şi eu?”. Şi m-a luat la o filmare. Evident că filmul n-a putut să apară atunci, în ’80, când l-a făcut, a stat 10 ani până după Revoluţie. E vorba de De ce bat clopotele, Mitică?. 

În 1990, când s-a întors, mi-a propus să-i fiu director, pentru că mă știa și îmi citise cărţile, Trenul de noapte şi Caravana. Am acceptat, a fost o experienţă fascinantă. E de o rigoare, de o disciplină şi de o tiranie când lucrează, de te sperii. Să vă povestesc un foarte scurt episod. Am primit şi eu un rol de figurant în Balanţa. Trebuia să stau lângă Victor Rebengiuc şi atât trebuia să fac, să-l trag de mânecă. Eu n-am putut să-l trag vreo trei-patru duble, pentru că nu puteam să nu râd cum spunea Rebengiuc o replică care a fost ovaționată la Cannes, şi o să vă daţi seama de ce: „Vă spui eu: ăl mai prost om din lume e americanu’”. Modul în care spune asta, aproape scuipând, mă făcea să mor de râs. La acea secvenţă a mesei celebre din Balanţa, totul e real la Pintilie, tot ce e pe masă e real, şi se mânca raţă. Douăsprezece duble au fost, cu douăsprezece tacâmuri de raţă. 

La prima dublă am luat o aripă de raţă să mănânc, că ne-au ţinut până la 12 noaptea, ca să mâncăm cu poftă. Am luat, am mestecat – Stop! Altă tură. Eu nu mi-am dat seama că sunt în cadru, lângă Rebengiuc. La a doua dublă zic că eu nu mai iau aripă, iau şi eu un copan. Şi se aude: „Motor!”. Și după 10 secunde: „Stop!”. Şi-l aud pe Pintilie: „Groşan, ce faci? Vrei să-mi strici filmul?” „De ce?” „Ce ai mâncat la prima?” „O aripă.” „Păi tu ştii ce e ăla racord? Acum ce mănânci, copan? Mănânci din patru feluri?” Şi am mâncat 12 aripi de raţă… de atunci nu mai suport să văd nici raţe, nici aripi. Vă daţi seama cu ce rigoare lucrează omul!

Apropo de raţe, prima povestire din Caravana cinematografică este o scenă de vânătoare de fazani, antologică, una dintre cele mai scurte proze pe care le-aţi scris.

Da, șase pagini. Aici e influenţa lui Céline, pentru că e parafrază: „O dimineaţă minunată pentru proză scurtă”. E o parafrază intenţionată.

Acolo e o vânătoare de fazani. În amintirile literare apare destul de des tema pescuitului. Aţi fost pescar, aţi vânat?

De vânat n-am vânat decât când m-a dus Dinescu şi cu pictorul Mihai Buculei la o vânătoare de gâşte undeva lângă comuna Mănăstirea. Şi era ceaţă şi evident că atunci gâştele coboară sub ceaţă, ca să poată să zboare, şi tu tragi cu puşca. Eu am tras greşit, am tras numai într-o aripă, gâsca a căzut şi s-a dus într-o parte şi a trebuit s-o tai, că nu mai puteam trage a doua oară. Şi mi s-a făcut aşa o milă cum omor eu un animal aşa splendid ca o gâscă sălbatică, încât n-am mai fost. Dar pescar sunt şi chiar am o boală cu pescuitul. Tot timpul m-aş duce la pescuit.

Mergeţi şi departe, în Deltă? Sau în bălţile de pe lângă Bucureşti?

Am fost şi în Deltă, sigur, şi în bălţile astea, dar mie-mi place mai mult la râu, la Someş să pescuiesc, unde e altfel bătaia cu peştele. În baltă plută, ridici carasul, crapul.

E o întreagă tradiţie a scriitorilor care pescuiesc sau care vânează.

Da, de la Sadoveanu încoace e full.

De la Odobescu încoace până la Eugen Negrici, să zicem. Credeţi că merg mână-n mână? E ceva ce le leagă, dincolo de întâmplare, scrisul şi vânătoarea sau pescuitul?

Dacă mă gândesc la Sadoveanu, şi chiar la mine, iertată fie-mi comparaţia groaznică, da, este. Pentru că statul pe malul unei ape, pe malul unui râu, te deconectează în aşa fel încât începi să vezi lucruri pe care nu le-ai putea vedea în viaţa buimacă de zi cu zi. Chiar acolo-ţi vin idei de scris şi sunt convins că Sadoveanu avea pauzele lui de meditaţii pe malul apei, că nu contează enorm ce prinzi, nu. Eu n-am prins peşti imenşi, am prins un singur somn de 5 kilograme din Someş. Nu, ci felul cum apune soarele, cum trece în depărtare o cireadă de bivoli negri, toate astea îţi dau o stare preparativă pentru creaţie. Vânătoarea nu, e altceva, vânătoarea e conflictuală. Pescuitul nu. Şi mie-mi plac foarte mult ăştia care prind câte un monstru şi după aia îi dau drumul. Eu nu dau drumul, că mă mândresc cu ce aduc acasă, îmi place să şi gătesc peşte. Dar pescuitul îţi creează o stare pe care nu ţi-o creează vânătoarea. 

Mă gândesc că scrisul şi pescuitul sunt două activităţi profund solitare, chiar în grup, există tăcerea şi aşteptarea.

Evident. Prefer să mă duc singur la pescuit sau cu câte un puştan care tace şi-l trimiţi după râme, după viermuşti. Dar să tacă.

În cartea dvs. Amintiri, apar foarte mulţi scriitori, dintre care unii din păcate nu mai sunt, prieteni cu care aţi împărţit foarte multe în viaţa asta. Erau vreunii dintre ei pescari pasionaţi?

Da. De exemplu, Ion Mureşan. Dar să vedeţi! Soţia lui, Ana, e în stare să stea zile întregi pe ploaie, pe vânt, pe furtună, pe tornadă lângă un râuleţ. N-o scoate nimeni de-acolo. Augustin Frăţilă era un mare pescar, Dumnezeu să-l odihnească. E şi cel care acum s-a retras din publicistică, chiar de generaţia ta cred, Dan-Silviu Boerescu. Şi el era pescar. Eugen Negriş, am povestit de el. Dinescu e un mare vânător şi mare pescar.

Care credeţi că ar fi cartea copilăriei dvs.?

Toate pânzele sus, a lui Radu Tudoran.

A scris enorm Radu Tudoran, poate puţină lume ştie că era fratele lui Geo Bogza.

E adevărat. Era mai talentat decât Geo Bogza la proză.

Asta voiam să vă întreb. Eu nu sunt un bun cunoscător al operei lui Radu Tudoran, are şi alte cărţi la fel de bune?

Sigur că da. Acum vreo şase luni, Alex Ştefănescu a făcut un potpuriu din toate cărţile lui Radu Tudoran, are cărţi de consum, dar foarte bine scrise. Nu-mi vine acum în minte.

E unul dintre puţinii scriitori care a trăit efectiv din scris.

Pentru că vindea extraordinar şi era un scriitor profesionist, aşa cum Titus Popovici era un scriitor scenarist profesionist. Ştia cu ce se mănâncă proza de succes.

Radu Tudoran era pescar?

Nu, dar avea un iaht făcut de el şi cu care umbla, nu ştiu dacă-i dădea voie să umble chiar peste tot, dar în Deltă da.

O mai fi iahtul ăla pe undeva?

Eu cred că este, nu mai ştiu cine mi-a povestit că l-a văzut undeva ancorat.

Ar fi interesant să fie găsit iahtul lui Radu Tudoran.

Da. Cred că Alex Ştefănescu ştie de el.

Care credeţi că e cartea care v-a deschis ochii? Asupra vieţii, a lumii, a literaturii.

Bunavestire, Nicolae Breban. Am rămas uimit când am citit-o. Mi-am dat seama că se poate scrie şi altfel şi că se poate jongla cu cititorul, se poate face mişto de el.

Pentru mine, Breban este printre cei foarte puţini care mai pot fi citiţi astăzi din acea generație, cu cărţile din acea perioadă.

Da. Până la inclusiv Drumul la zid. După aceea, obsesiile l-au copleşit. Pentru că şi eu, care sunt un fan partizan Breban, citesc tot mai greu ultimele apariţii, cu Sensul vieţii, tetralogiile, trilogiile astea, Ziua şi noaptea, deşi şi acolo există pagini extraordinare. Dar eu cred că, pe undeva, i-a dispărut conştiinţa critică. Nu se mai poate tăia el pe el.

Care este cartea clasică pe care n-aţi citit-o sau pe care n-aţi putut-o termina?

Coranul.

V-aţi apucat de Coran?

Da, şi n-am putut s-o termin.

De ce?

Nu ştiu. N-am simţit că o pot îngurgita.

Răspunsul ăsta nu mi-a mai fost dat la întrebarea asta până acum. Dintre cărţile pe care le-aţi citit recent, pe care aţi lua-o cu dvs. pe ipotetica insulă pustie? 

Foarte bună întrebare. Aş lua cartea Alcool a lui Ion Mureşan.

Minunată. Una dintre cele trei cărţi de poezie ale sale. În ce carte v-ar plăcea să trăiţi pentru o vreme?

În În căutarea timpului pierdut a lui Proust. Admir atât lumea aia aristocratică, în care sigur că n-am avut şi n-o să am niciodată acces, pentru că era o altă lume. Mai ales rafinamentul acelei lumi. Aici unde să fii rafinat, în Militari? Unde locuiesc eu, cu drag.

Probabil că dacă ar fi trăit în cartierul Militari, Proust tot aşa ar fi scris.

Nu cred, pentru că nu i-ar fi ajuns nici camera de plută în care scria. Nu!

Mie mi-ar plăcea să trăiesc pentru o vreme în Un om din Est, în romanul dvs. cu aventuri sexuale în comunism! Cu ce scriitor din istorie v-ar plăcea să staţi la o bere sau să mergeţi la pescuit

Cu Lawrence Durrell. Şi aveai ce bea şi ce vorbi cu el. În Corfu, unde a şi scris Cvartetul din Alexandria.

Mai ales ce bea. Nu pot să nu remarc că ce aţi spus până acum, Breban, Proust, Lawrence Durrell sunt toţi romancieri de cursă lungă, dvs. fiind nuvelist.

Tocmai de asta-i invidiez şi îi admir necondiţionat.

Şi toţi au un umor mai subtil decât genul de umor pe care îl practicaţi dvs. Aici e un fel de joc de atragere a contrariilor.

Bineînţeles. 

Ce muzică aţi trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Şostakovici. 

Când l-aţi descoperit pe Şostakovici?

Vă spun o prostie, dar asta e. L-am descoperit acum un an. De atunci îl tot ascult. Şi cine mi-a atras atenţia nu numai asupra muzicii, dar şi asupra clipului care e foarte bine făcut? Bunul meu prieten de la Iaşi, Liviu Antonesei. „Ia uită-te, mă Ioane, să vezi ce clip e ăsta!”. Aveam eu soundul în cap, dar când îl dai tot e altceva. Şi iar fac o comparaţie tâmpită, alt colaboraţionist, Şostakovici. Chiar în timpul stalinismului.

Dacă aţi avea puterea de a rezolva definitiv una dintre problemele planetei care ar fi aceea?

Încălzirea globală. Mor de ciudă când văd urşii ăia polari scormonind în gunoaie, că nu mai au ce să mănânce, şi-s costelivi. Când vezi unul din ăla pe moarte, parcă nu-ţi mai vine să te uiţi deloc la televizor. 

Urmăriţi documentare?

Mai mult numai asta urmăresc în ultima vreme. Ştiu toate, nordul Rusiei, peninsula Scandinavă, mă uit şi de două-trei ori. Nu mai spun cum mă uit cu o fascinaţie a ororii la documentare despre nazism. Cum a fost posibil ca un popor care a dat atâtea genii să fie înrobit de un ciumete? Nu înţeleg, chiar dacă e explicat foarte bine. 

Aveţi un loc preferat din Bucureşti, care poate să fie orice, şi acum îmi dau seama, întrebându-vă, că tocmai aţi pierdut un loc preferat, cafeneaua de la Muzeul Literaturii. Acum e Green Hours. Cine vrea să obţină autografe pe cărţile dvs.…

Acolo sunt zilnic, după ce termin în Muzeul Literaturii, de la 14:30 la 17:00.

Scrieţi dimineaţa?

Da.

Şi apoi ieşiţi la Green Hours. 

Nu, pe urmă mă duc la muzeu, la serviciu. Nu mă scol aşa devreme. Pintilie era matinal, la ora 5 era în picioare şi scria până pe la 11. Eu nu.

Când e vorba de scris, sunteţi disciplinat?

Nu, sunt leneş.

Se vede! Am şi întrebarea specială, pentru că mi-au plăcut foarte mult amintirile din Lumea ca literatură şi aveţi acolo un episod de la sfârşitul anilor ’80, dinn timpul „Serbărilor Mării şi ale Tinereţii” de la Costineşti, un episod foarte haios, cu miss, muncă, tinereţe, frumuseţe.

Asta era ordinea: muncă, tinereţe, frumuseţe.

Întrebarea mea e tot un joc de imaginaţie, dar şi de nostalgie, în acelaşi timp: dacă aţi putea călători în timpul „Serbărilor Mării şi ale Tinereţii” de la Costineşti, ce moment anume v-ar plăcea să retrăiţi din anii ’80?

Tocmai concursurile de Miss pe care le făceam împreună cu grupul Divertis. Grupul Divertis era atunci în forma lui maximă, cu regretatul Ioan Gyuri Pascu, care era vedeta numărul unu, pe care l-am adus de la Cluj şi l-am prezentat băieţilor de la Divertis. Concursurile de Miss, pentru că erau de un haz nebun, pentru că nu numai că vedeai fete în bikini, erau şi întrebări, chipurile, de cultură generală, cum sunt şi azi. De exemplu, una dintre întrebări la care toate fetele se încurcau – dacă ni s-ar fi pus întrebarea, probabil că şi noi ne-am fi încurcat – spunea aşa, pe un ton foarte firesc: „Spuneţi-ne, vă rog, care sunt vecinii Uniunii Sovietice”. Dacă stai să te gândeşti… Una mai zicea: „Franţa”. Nu, încă nu! Astea erau momentele şi vă daţi seama, sala era pe jos de râs. Momentele acelea trăite cu Divertis, care scăpau din chingile ideologiei şi erau nişte supape pe care chiar activiştii ni le permiteau, pentru că unii dintre ei erau foşti şefi de promoţie.

Poate că şi activiştii aveau nevoie.

Şi ei aveau nevoie, se simţeau şi ei mai umani, mai „uite că am mai făcut şi noi ceva”. Asta era ideea.

[martie 2018]