„Eu cred că scrisul îl înveţi prin scris”

interviu cu Ilinca FLORIAN 

Marius CHIVU: Ne-am cunoscut la Festivalul Internațional de Literatură de la Timişoara, unde, într-una din seri, a existat un eveniment organizat în jurul a patru tineri scriitori germani de origine română, niciunul tradus cu o carte până în acest moment în limba română: tu, Alexandru Bulucz, Nadine Schneider şi Mara Daria Cojocaru. Te-ai născut la Bucureşti şi aş vrea să începem de aici, să-mi povesteşti partea românească a biografiei tale.

Ilinca FLORIAN: M-am născut la Bucureşti în 1983, mai am un frate și ca toată lumea doi părinţi. Eu am amintiri de mică, crize, se zice că am fost un copil impulsiv în definitiv, dar în total, când mă gândesc la copilăria mea, am amintiri şi câteodată mai îmi caut cuvintele. Tocmai am învăţat româneşte ca copil, am plecat la 6 ani şi de asta tot timpul explic că româna mea e uşor stricată sau câteodată caut cuvinte. 

Pe scurt, am amintiri foarte calde despre copilăria mea, fiindcă e ceva internaţional, adică am avut norocul să am părinţi care s-au ocupat cu căldură şi apropiere de noi sau de dezvoltarea noastră, în mod modern cum s-ar spune în ziua de astăzi. Cred că şi eu, şi fratele meu, poate mai târziu s-a mai schimbat, dar ca copii aici ne-am simţit foarte apropiaţi de părinţii noştri şi nu m-am simţit niciodată neglijată. Dar nu e vorba numai despre părinţi, în general am amintiri foarte calde, şi asta m-a marcat mult în viaţă, tot timpul mă gândesc că poate e şi un clişeu balcanic. Noi am plecat în Austria, mai târziu în Germania, cunosc multe familii în Germania şi Austria care au alt model şi tot timpul mă întreb că poate glorific retrospectiv, dar da, pe scurt, la noi ideea de big family ca în Rusia sau în Balcani, că toată familia nu trăieşte neapărat împreună, dar e veşnic în contact, mai mergi o după-masă la bunica, asta vreau să zic, că bunică atentă la un copil mai există şi în Germania, dar tu probabil cam ştii ce vreau să zic.

Aţi plecat înainte de revoluţie?

Puţin timp înainte. În octombrie 1989, chiar am povestit în seara aceasta. În general a fost foarte emoţionant, mă bucur mult să fiu invitată aici, că este prima dată în viaţă când citesc sau mă prezint în public literar în România, totuşi îmi place cuvântul patrie, nu ştiu altul, totuşi e patria mea şi chiar spusesem în seara aceasta. A fost pe 26 octombrie şi poate este „sign of faith”, noi pe 26 octombrie în 1989 am emigrat, adică acum exact 34 de ani. 

Aveaţi rude în Austria? Care a fost conjunctura plecării voastre în Austria atunci?

Este o poveste destul de lungă, ceea ce nu este talentul meu, dar o să încerc să o fac scurtă. Noi nu am emigrat, admir mult alte familii sau oameni, există nenumărate poveşti de oameni care au înotat în Dunăre sau au fugit ilegal. Noi nu am fost aşa, părinţii mei evident nu au fost aşa aventuroşi, aş spune că aveau deja doi copii încă mici, fratele meu avea 9 ani, şi pe scurt, dar tot un fel de soartă, cum spun părinţii mei, noi nici nu voiam în Austria şi tot timpul spun, că aici te întâlneşti cu mulţi română-germani, bineînţeles că acum gândesc şi scriu în germană, dar atunci nu ştiam niciun cuvânt în germană. 

Suntem români-români deci, şi am vrut să plecăm în America, fiindcă mama mea are o soră acolo şi ea nea ajutat cu diverse acte şi prin diverse organizaţii care te ajutau să pleci, ceea ce probabil ştii, a fost din ce în ce mai greu la sfârşitul anilor ’80. Povestea este că cumva am reuşit prin ajutorul unei organizaţii şi cu sora mamei, am primit o viză de tranzit, numai de tranzit, prin Viena. Şi noi ne-am dus în Viena şi acolo ne-au ajutat nişte prieteni de-ai bunicului, că aveam două valize şi 400 de dolari. Dar eram în Viena, şi din câte am înţeles eu din povestirile părinţilor, am făcut puţin research dar, totuşi, eram mică, aşteptam o întâlnire la Ambasada Americană la Viena, dar până am avut întâlnirea asta a început revoluţia. 

Appointment-ul la Ambasadă era în ianuarie. Primul lucru era că ei au întrebat: unde sunt copiii? Părinţii mei s-au dus fără copii la Ambasadă, au gândit că aveau actele pentru ei şi nu era necesar, şi au început să-i ia la întrebări şi probabil în mod oficial era corect, dar întrebări cam „de ce aţi plecat din România?”. Asta e normal, dar i-au cam încolţit pentru că există nenumărate poveşti din vremea aceea că dacă sunteţi refugiaţi politici, şi părinţii mei asta tot timpul au spus. Poate există şi oameni care ar fi spus altfel, nu se mândreau cu asta, dar erau sinceri, adevărul este că noi nu am fost niciodată persecutaţi politic. Tata a cunoscut oameni de la birou de la el care au ajuns în închisoare fiindcă au râs de Ceauşescu, aveau poveşti din astea, dar ei, slavă Domnului, nu. El pur şi simplu a vrut să plece cu familia, avea doi copii mici, fiindcă voiau, ca mulţi oameni, să aibă o viaţă mai bună în Vest şi situaţia era totuşi foarte gravă aici.

Appointment-ul acesta la Ambasadă n-a funcţionat, am rămas în Austria. Şi sunt multe poveşti. Părinţii mei, care amândoi sunt arhitecţi, au găsit foarte repede muncă în Austria. Noi niciodată n-am fi crezut că ajungem în Austria. 

Ai amintiri din copilăria de aici?

Am amintiri foarte multe, bineînţeles, de la un anumit punct în viaţă mai citeşti, te mai confrunţi cu filozofia, adică tot timpul mă întreb. De fapt, a existat o fază în viaţă când chiar am glorificat puţin copilăria mea, şi asta mă enervează deseori că vreau să creez realitatea în personaje. Evident, au existat, ca în fiecare familie, probleme, conflicte. Am foarte multe amintiri. Un clişeu românesc poate, mâncarea, mămăligă, sarmale şi că se bea vin la fiecare masă în multe familii româneşti. 

Am multe amintiri, dar nu ştiu poate pentru că am fost mică sau pentru că părinţii mei ne-au protejat foarte bine, nu am multe amintiri chinuitoare din vremea aceea totuşi destul de dură. Au fost restricţii, clar, pentru toată populaţia. Noi bineînţeles am reuşit tot timpul să avem cartofi pe masă, dar părinţii mi-au spus că erau câteodată timpuri, şi ei munceau mult şi trebuia să câştige în comunism. Dar, pe scurt, ei au spus că la un moment dat, ce ştie toată lumea, nu mai găseai o carne să pui pe masă şi mai multe legume. Dar asta nu-mi prea amintesc, eu eram curioasă de viaţă, dar niciodată n-am suferit frig sau foame. Îmi amintesc cu apa, că câteodată se închidea gazul, mai ştiu că odată voiam să fac neapărat baie şi nu era apă caldă şi am făcut eu o criză de nervi, şi-mi amintesc că părinţii câteodată încălzeau la aragaz. 

Şi, ca să trecem la literatură, primul meu roman are tema exact asta, copilăria mea în România.

Dragă Ilinca, înainte să vorbim despre roman, mi-ar plăcea să-mi spui cum ai ajuns să faci Academia de film din Berlin, cum s-a născut visul de a deveni actriţă, iniţial actriţă ai vrut, nu?

Da, eu am vrut multe în viaţă şi am ajuns aici cu scrisul. La pubertate începe o fază în care te gândeşti, şi lumea din afară te presează puţin cu ce vrei să faci, până pe la 13 ani mă fascina „human rights”, eram mai politică decât mai târziu. În altă fază am vrut să fiu doctor de copii, acum nu pot să explic, e ca o soartă, ca multe lucruri în artă, câteodată mă gândesc că e şi ceva la întâmplare.

Pe scurt m-am uitat la un film pe la vreo 13 ani, Winona Ryder m-a impresionat aşa de mult în personajul acela, câteodată cred şi că a fost o fixaţie, până în ziua de azi mi se pare o actriţă bună. Şi pur şi simplu m-am îndrăgostit de personajul acesta, am fost absolut obsedată şi m-am uitat la toate filmele ei, adică timp de câteva luni. Alţii erau cu pop music, eu eram cu Winona Ryder, vreo doi ani din viaţa mea am văzut toate filmele şi am citit şi biografii, cred că odată i-am şi scris o scrisoare, dar nu am avut lumea internetului, nu ştiam cum să i-o trimit.

Adevărul bineînţeles e mai complex, cred că eram şi un caracter destul de expresiv şi simţeam, poate e totul un clişeu, dar ceva trebuia să iasă afară, dar până atunci nu m-am gândit niciodată la asta, actriţă ca meserie, era o combinaţie de idolatrizare pe Winona Ryder şi simţeam că poate e ceva şi pentru mine, până în ziua de azi cred asta despre mine, dar am şi momente destul de timide. 

Oricum, ai intrat să faci actorie şi ai ieşit scriind scenarii, ai făcut şi un documentar, ai scris şi scenarii pentru televiziune, unul chiar foarte premiat. Asta a fost prima ta experienţă cu scrisul, scriind scenarii? 

Adevărul este nu, de fapt scrisul a fost chiar şi înainte de Winona Ryder şi actorie, dar asta tot aud de la mulţi. Sunt diverse biografii, dar la mine chiar a fost aşa, că de la 7-8 ani sau cum am învăţat să scriu în germană, că şcoala am făcut-o în Austria, pur şi simplu mi-a plăcut să scriu. Îmi amintesc că la şcoală tot timpul sunt unii care la matematică, dar eu la germană, dacă-mi dădea să scriu un eseu şi aveam o oră timp, colegii se chinuiau cum să umple o oră sau cum să umple cinci pagini, şi eu începeam şi-mi amintesc ca ieri, şi asta era de nenumărate ori, scriam până în pauză şi nu mai puteam să mă opresc. Nici n-aş zice că am scris excesiv de mult, dar tot timpul mi-a plăcut să scriu şi am scris jurnal, şi pe la 16-17 ani, în paralel de fapt cu actoria, am început să scriu şi short stories. 

Asta-mi amintesc destul de clar, când eram deja la școala de actorie, adică aveam în prim-plan să devin actriţă, mi se pare tot psihologic interesant că expresivitatea ieşea foarte mult în afară şi faci multe repetiţii. Pe scurt, la Şcoala de actorie era totul atât de intens! Au fost şi timpuri frumoase, dar câteodată vreau să zic că am simţit un anumit overload, adică mi-era totul prea mult, chiar şi interacţiunea socială, şi îmi amintesc că îmi plăcea foarte mult să mă retrag şi am început să scriu tot mai mult. Eu văd retrospectiv, era ca o balanţă cu toată nebunia de la actorie.

În documentarul Still around, despre care am citit că e despre familia ta, ce contribuţie ai avut? Ai scris scenariul, te-ai implicat şiîn filmare? 

Am făcut foarte multe, am avut o operatoare, am făcut cumva amândouă, a fost o improvizaţie. A fost un proiect de şcoală, eram deja pe la sfârşit şi a fost un proiect cu foarte multă selfie initiative şi am băgat eu o mică sumă de bani, a fost de fapt ultimul proiect de şcoală. Nu ştiu cum e aici în România, dar la facultatea asta de film totuşi primeşti nişte resurse, pentru că fiind film, nu teatru, costă mulţi bani. Dar e un proiect destul de altfel, ca alte proiecte de mai târziu, la care chiar am făcut foarte multe şi a fost foarte obositor. 

Povestea în sine a fost plecarea părinţilor tăi din România sau cum te-ai ocupat de ei în acest documentar?

Am citit, ştiu că s-a scris undeva, nu este nimic fals, că este despre familie, dar nu aşa de mult despre părinţii mei, este mai mult despre povestea bunicului meu, care a fost evreu, adică tatăl tatălui meu, şi el şi-a pierdut fratele şi tatăl său la Pogromul de la Iaşi din 1941. Ştiu şi din literatură, în multe familii se ştia, se mai vorbea, dar fiindcă e un capitol foarte dureros nu se vorbea, şi eu am descris cumva asta. Cred că pot să fiu foarte pisăloagă, de copil eram foarte curioasă şi puneam multe întrebări, dar repet, ştiam nişte lucruri despre povestea lui, chiar povestiri, dar cumva am vrut să ştiu mai mult. 

Şi mai este un meta level, aş zice că nu m-a interesat numai cum a fost, dar cumva am încercat să aflu eu prin filmul acesta ce impact mai are până în ziua de azi, de asta şi titlul Still around, ce impact are asupra familiei şi asupra fiecărui membru. Aşadar am făcut interviuri cu mătuşa mea, cu unchiul meu, cu vărul şi verişoara mea, să văd perspectivele lor, şi despre ce e să fii evreu după ideea religioasă. De exemplu, nici tatăl meu nu mai este evreu adevărat, fiindcă mama lui n-a fost. Nu e un film despre religie, e pur şi simplu un film despre cum vede familia asta, şi ca în multe alte familii cum se dezvoltă trauma asta şi istoria familiei până în ziua de azi.

Dragă Ilinca, ai debutat în 2018 cu un roman al cărui titlu în traducere ar suna aşa: Când am învăţat să minţim. Povesteşte-ne puţin despre romanul acesta dat fiind faptul că nu l-am citit.

Cum am spus, e cumva într-o formă episodică, dar totuşi există un plot, nu e full of action, dar sunt episoade. Cum a ieşit cartea, sincer, am avut anumite probleme, dar ştiu şi mai mulţi scriitori care se luptă cu teama asta, n-aş fi spus „este povestea mea, ci e de auto-ficţiune”. Dar, de fapt, între timp am realizat că e un proces pentru tine însuţi să arăţi cine eşti şi, bineînţeles, se vede la biografia mea. Acum să spun pe scurt în acest interviu, pentru că am spus deja multe despre copilăria mea, recunosc că de fapt multe lucruri care sunt în carte sunt amintiri ale mele din copilărie. Dar, ceea ce din câte am citit şi înţeles acum, din discuţiile cu colegii, ce defineşte auto-ficţiunea este şi ficţiune, şi aşa este de fapt şi la mine. 

Pe scurt, e o poveste de familie şi se întâmplă nişte lucruri în relationship, între oameni, căsătorii, şi asta e total inventat. Care este povestea? Un copil în anii ’80, la Bucureşti, chiar sunt ultimele luni, din vară până în iarnă, de fapt ultimele luni ale noastre în România. Lucrul stilistic interesant este că de la prima până la ultima pagină este din perspectiva copilului, şi asta n-a fost uşor. Aş zice totuşi că am scris pur şi simplu, bineînţeles că m-am luptat cu nişte pasaje, dar asta cum e în jurnalism, unele lucruri se înţeleg, unele nu. Dar cumva a fost lăudată totuşi, s-a spus că e foarte consecventă şi e greu să nimereşti aşa un stil autentic, şi asta mi se pare important să spun, niciodată nu are un ton de carte de copil. 

Au citit părinţii tăi cartea? Ce părere au avut despre ce ai păstrat din biografia familiei şi ce ai ficţionalizat?

Tot e greu de sumarizat, dar în total bună aş spune. În general au spus că au fost mândri că am scris-o. Cred că sau amuzat de nişte pasaje, aici eu ficţionalizez cam curios, de exemplu cum pot să spun în mod public cum îl schiţez pe unchiul meu, adică multe sunt un pic inventate sau caricaturizate. Dar în general cred că familiei i-a plăcut că rămâne şi un fel de document, nu e vorba numai despre familie, evident, e vorba şi despre socialism şi timpurile acestea care ne unesc pe toţi.

În 2020 eram deja în pandemie, ai publicat al doilea roman, cu un titlu foarte poetic, Tandrul lătrat al nopţilor lungi, a fost greu să scriu al doilea roman sau ţi s-a părut că dintr-o dată scrisul merge mai uşor? Şi despre ce e acest al doilea roman?

Uşor sigur nu a fost, nu ştiu cum răspunzi tu ca scriitor la întrebarea asta. Nu putem să generalizăm, dar eu cunosc puţini scriitori care spun că e uşor.

Pentru mine e tot mai greu!

Nici nu vreau să glorific prea mult meseria asta, dar adevărul e că are multe calităţi, dar niciodată nu ţi-e uşor, chiar dacă ai un talent şi o plăcere şi eu sunt un om foarte normal şi niciodată nu mi se pare uşor să nu mă întâlnesc cu prieteni, să nu merg în parc şi să mă aşez la masă. Adică momentul acesta până te aşezi şi eşti tu singură cu hârtia goală sau nu, tot timpul mi se pare greu să începi. Aşa am avut şi eu crize de scris. Nu am avut un blocaj clasic, dar mi se pare greu.

Au mai spus-o mulţi scriitori, îţi trebuie o anumit disciplină, şi nu e vorba numai despre ceţi place, ai o viziune, dar să răspund mai concret la întrebarea ta: îţi spun, nu a fost uşor, dar cred că eram foarte ambiţioasă, poate chiar puţin mai ambiţioasă ca acum şi pur şi simplu simţeam că am scris unul şi lumea aştepta deja un al doilea roman. Inclusiv editura mea. Pur şi simplu simţeam că, dacă vreau să continui, trebuie să scriu, dar cum l-am adus la viaţă şi asta e interesant. 

Toate cele trei cărţi ale mele au avut o diferenţă, şi forma romanelor, dar şi cum le-am dezvoltat a fost un cu totul alt proces, şi pe scurt, cu al doilea roman nu a fost uşor, fiindcă nu e niciodată uşor să scrii, dar al doilea roman este un conglomerat de episoade. În primul roman erau nişte short stories, este episodic prin urmare. Dar la al doilea roman aveam deja aceste short stories, nu pe toate, dar aveam vreo trei-patru scrise cu câţiva ani înainte. Şi aveam o temă destul de difuză.

Este vorba despre o femeie care face în curând 30 de ani şi este într-o criză de viaţă. Eu am văzut cumva altfel când l-am scris, dar o prietenă mi-a spus, după ce a citit cartea, „este cronica unei depresii”, eu nu am văzut asta aşa clar, dar, evident, este o carte care are momente destul de negre. Dar, în general, este vorba despre tema „second comming of age”, adică ea simte că trebuie sau lumea aşteaptă de la ea să intre în viaţă, fiindcă şi-a terminat studiile, are 30 de ani şi trebuie să înceapă o meserie, să facă copii, şi ea de fapt tocmai este într-o criză de relaţie, adică are un boyfriend, dar tocmai s-au separat. 

Nu-mi place termenul, dar este un fel de Berlin-roman, cum se spune la noi. Domină oraşul Berlin şi un anumit lifestyle, şi ea, ca în multe depresii contemporane poate, se pierde şi în droguri şi party. Dar pentru mine este important să spun că nu e o party book. E o carte care vorbeşte despre criza ei de viaţă.

Dragă Ilinca, anul trecut a apărut şi cea de-a treia carte a ta, Rămâi cât doreşti. 

Este vorba despre două surori şi una este mid thirties, tot timpul mă pierd în descrieri de vârstă, are 35-36 de ani, cealaltă are 25 de ani. Mi se par foarte interesante relaţiile acestea, cele două surori sunt destul de îndepărtate ca vârstă şi povestea este că cea mai mică tocmai a devenit mamă, are un bebeluş de 8 luni şi este într-o anumită criză de viaţă, pentru că este căsătorită şi tot timpul descriu despre contrastul de viaţă în care ele două trăiesc. 

Să vorbesc în mod modern, sau nu ştiu cum e aici – şi în germană există diverse forme acum – pentru faptul că ea are 25 de ani, e aproape conservatoare, adică ea s-a căsătorit deja, a făcut copil. El o înşală şi e un nesimţit, nu avem timp să intrăm în detalii, şi ea fuge cu bebeluşul la sora mai mare. Am făcut-o conservatoare, dar de fapt nu e deloc conservatoare, cea mai mică nu numai că are un copil, dar ea studiază jazz, şi asta voiam să arăt, că deşi este într-o criză de viaţă, n-are bani, ea vrea de fapt foarte multe de la viaţă, aşa cum şi trebuie de fapt la 25 de ani. Povestea este că ea se mută în criza asta la sora ei, ele sunt foarte diferite, dar se iubesc şi se ajută şi cea mai mare trăieşte cumva altă viaţă, adică ea nu e bogată, dar are un job stabil, are şi o relaţie cu un bărbat, dar nu e clar unde se duce şi pe parcursul romanului ne dăm seama că nu se prea iubesc. 

Totul foarte simplificat şi poate puţin clişeizat spus, nu vreau să dau spoiler prea mult, dar este vorba despre relaţiile între surori, e vorba şi despre maternitate. Cea mare nu are copil şi, după cum ştim toţi, la 35 de ani, se spune că poţi face copii mai târziu, dar multe femei pur şi simplu se întreabă dacă vor copii sau nu, şi sora mai mare prin faptul că o ajută pe cea mică cu copilul se confruntă şi ea cu întrebarea asta. Se întâmplă şi emoţional foarte multe.

În timpul acesta în care te-ai pregătit pentru cărţile tale şi în anii în care leai scris, ai citit literatură română, ai citit literatură germană? De unde ai învăţat literatura?

Sunt unul dintre oamenii care sunt puţin sceptici. Deşi am fost la şcoala de film, în ziua aceasta există şi şcoli de scris literatură, nu vreau să spun că e ceva prost, dar sunt foarte sceptică să spun că poţi să înveţi să scrii. Eu cred că scrisul îl înveţi prin scris. Adică, deşi e greu, te aşezi şi scrii, gândeşti mult. Bineînţeles, e vorba de ritm, de limbaj, dar nu ştiu dacă poţi să înveţi să scrii. Sunt puţini profesori la şcoala de film de la care am învăţat cum să scriu. Mi-au dat diverse sfaturi, ce e un dialog mai bun, dar tu ai întrebat de fapt despre citit. Dar eu efectiv, ştim cu toţii, cred că are o foarte mare influenţă asupra scrisului, dacă citeşti din ce în ce mai mult. 

Nu ştiu să explic neurologic, pentru că eu cred şi într-un talent pur, asta e pentru mine similar cu actoria, cred că pur şi simplu trebuie să iasă ceva şi cred că şi oameni care n-au citit mult pot să scrie o poezie minunat. Eu am citit un mix în ultima perioadă. N-aş spune că am citit multă literatură, spre jena mea, n-aş spune că am citit multă literatură română, pur şi simplu sunt şi eu uimită acum, deşi mai caut cuvinte, sunt de trei zile aici în Timişoara şi vorbesc cu colegii în româneşte, intru repede în limbă, reintru, dar îţi spun sincer, mi se pare foarte greu să citesc în română. N-am făcut nici şcoala primară în limba română, pot să zic şi strict din lene, nu prea citesc în româneşte. 

Am citit Herta Muller, dar destul de demult, dar în rest mie-mi place forma de short storiess, adică mi se pare un fel de artă. Bineînţeles, este minunat să faci faţă la un roman lung, dar fiecare povestire este o lume în sine şi lumea crede că e uşor să scrii o formă scurtă, dar de fapt e mai greu în puţine pagini să creezi o lume. Oameni care au scris aşa sunt Truman Capote, Raymond Carver are ceva foarte filmic. Eu nu prea vin din lumea plotului, nu sunt cineva care poate să ploteze bine, dar când vorbim de atmosferă la unele povestiri de Raymond Carver ai spune că nu se întâmplă multe. Vine unul dintr-o cameră, bea o sticlă de vin, îşi sună fosta prietenă – am inventat acum, dar poţi să spui că nu se întâmplă multe, dar „between the lines” îţi vine să plângi când citeşti, e o melancolie sau o bucurie.

Dragă Ilinca, am ajuns și la chestionar. Despre ce carte ai spune că a fost cartea copilăriei tale?

Apolodor.

Ai citit-o tu sau ţi-a citit-o mama ta?

Nu spun asta pentru că sunt în România. Dar vreau să spun că pentru unii copilăria merge şi până la 10 ani. Au fost bineînţeles multe altele în Austria sau Germania, dar copilăria de până la 6 ani am iubit Apolodor. Şi mi-a citit mama, dar la un moment dat am citit şi singură.

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

Trebuie să spun două. Este Dostoievski, Umiliţi şi obidiţi, şi Natalia Ginzburg, ea a scris multe short stories, e italiancă, a scris şi un roman, şi iubesc stilul ei. 

Spune o carte clasică pe care n-ai citit-o deloc sau până la capăt.

Război şi pace.

Dintre cărţile pe care le-ai citit recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Simone de Beauvoir, Inseparabilele.

Ce scriitor din istorie ai invita la o terasă în Berlin? 

Aş vrea să fie o femeie, recunosc că sunt scriitoare care mă impresionează mult, dar pe scurt răspund Flaubert. 

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Întrebare super mişto! Dar fiindcă îmi place aşa de mult trebuie un moment să mă gândesc, că sunt multe. Franny şi Zooey.

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Keith Jarrett. Eu când ascult Keith Jarrett, un anumit concert, The Koln Concert, dacă ştii, iubesc totul, dar mai ales partea I şi sfârşitul, ultimele 12 minute cum spun. A existat un timp când poate am ascultat prea mult, dar câteodată nu ascult un an şi iarăşi simt ca la 16 ani şi mi se deschide inima.

Deci ai trimite pian de improvizaţie din zona jazzului. Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele lumii, una şi una singură, ce problemă ar fi aceea?

Evident, clima.

Şi pentru ultima întrebare, care e tot un exerciţiu de imaginaţie: dacă ar fi să ai o superputere, care ar fi aceea?

Eu sunt un om care, n-aş spune că detest, nu sunt deloc SF. Nu citesc. Unele filme îmi plac, dar îmi lipseşte ceva în minte, cum am o problemă şi cu cuvântul superputere. Dar, dacă mă forţez să spun ceva, atunci spun foarte cotidian, că şi eu am, ca unii scriitori, nu ştiu de unde vine sau poate e uşor psihic, am probleme cu spatele, sunt foarte tensionată, muşchii, fac exerciţii evident prea rar, iar partenerul meu zice „eşti aici aşa tensionată!”, aş vrea o putere să-mi relaxez muşchii. Să apăs un buton şi să-i relaxez.

Dar nu doar ai tăi, ai tuturor. Trebuie să fie folosită spre un bine comun.

Asta nu ai spus. Atunci o împart cu toată lumea.

octombrie 2023