„A scrie în virtutea inerţiei este la fel de rău ca a nu scrie”

interviu cu Ileana MĂLĂNCIOIU

Marius CHIVU: În primul segment al emisiunii, aş vrea să vorbim puţin despre copilăria dvs., pentru că mi-am dat seama că ştiu puţine lucruri despre dvs. V-aţi născut în Argeş, într-o familie de ţărani, dar tatăl dvs. era un mic contabil, am înţeles.

Ileana MĂLĂNCIOIU: Da, așa este, dar a trebuit să renunţe pentru că n-a vrut să se colectivizeze şi l-au dat afară. L-au primit pe urmă cu foarte mari greutăţi, cu pile, ca muncitor necalificat în subterană. Într-o mină – era mină în satul nostru –, ceea ce mi-a îmbunătăţit biografia pentru vremurile alea, că deja când am intrat la facultate, eram fiică de miner. Până la urmă i-au luat bineînţeles şi pământul, cu forţa, au fost nişte ani efectiv de foamete, dar tata era foarte ambiţios. Adică voia să nu renunţăm la şcoală.

Şcoala aţi făcut-o unde?

În oraşul meu, la Câmpulung, pe urmă facultatea la Bucureşti. Dar am făcut o pauză, fiindcă – acum mă laud ca proştii – fusesem premianta premianţilor, am reprezentat elevii la „Panoul oraşului”, unde cineva reprezenta muncitorii, altcineva profesorii, preoţii nu erau reprezentaţi, erau celelalte categorii, şi eu reprezentam elevii. Se schimbau greu fotografiile, adică mi se decolorase fotografia acolo. Am făcut şi prima revoltă când eram acolo, voiau să-l scoată pe profesorul nostru din şcoală, că nu respectă programa – bineînţeles că era de nerespectat şi el voia să nu terminăm liceul fără să fi auzit şi noi de marii scriitori din literatura universală. Şi ne preda ce ar fi trebuit să ştim, nu ce era în programă.

Era jumătatea anilor ’50?

Era în 1957, şi îl ameninţau cu datul afară, şi eu am făcut prima mea revoltă, am adunat semnături că-l vrem pe profesorul nostru. Ar fi fost o minune pentru copii, că nu-l dădeau chiar afară, voiau să-l dea la o şcoală elementară într-un sat. Dar nu voiam să rămânem fără el, şi eu am salvat „turma”, că erau fete foarte bune.

Era o şcoală de fete, de fapt.

Era o şcoală de fete, dar era elita în clasa aia, pentru că intrasem cu notă mare şi am fost luată la clasa de germană. Copiii elitei intelectuale a oraşului voiau la germană, pentru că franceză ştiau de acasă, așadar la clasa asta se adunase elita. Cele care am protestat eram toate eleve foarte bune, şi însemna să dea afară toată elita. Dar cumva eu am salvat „turma”, pentru că fusesem la panoul oraşului şi dacă o dădeau afară şi pe aia de la panou, nu era bine.

Şi mama dvs. cu ce se ocupa?

Era țărancă muncitoare. Aveam și pământ, vreo șase hectare de pământ şi un hectar de pădure, pe care bineînţeles că n-am văzut-o niciodată, pentru că era în indiviziune.

Dar când eraţi mică şi aveaţi pământul ăsta şi tatăl dvs. se împotrivea colectivizării, munceaţi pe câmp?

Am muncit şi la colectiv, pentru că tata n-a vrut să renunţe niciodată la a creşte o vacă. Avea patru copii, trebuia să-i hrănească, şi spunea: eu nu ies cu capra din curte. Pentru vaca aia trebuia să coseşti cinci hectare ca să primeşti fânul de pe un hectar. Deci tot pe pământul nostru. El avea principii, nu voia să cosească pe pământul altora care le-a fost luat cu forţa, deci noi mergeam şi munceam tot pământul nostru şi luam a cincea parte.

Nu mai ştiu unde am citit într-un interviu de-al dvs., spuneţi că, în ciuda aprecierii pentru educaţie a tatălui dvs., aţi crescut într-o casă fără prea multe cărţi.

El avea ambiţii pentru noi. În casa noastră mai bine că nu erau cărţile proaste de atunci, pentru că ar fi fost o nenorocire. În casa noastră erau Biblia, Vieţile Sfinţilor, adică am citit din Biblie pe măsură ce învăţam alfabetul, nici nu ştiam tot alfabetul, mai deduceam câte o literă. Dar asta mi-a prins foarte bine. Am crescut şi cu credinţele de acolo. Pentru mine, ca pentru ţăranul român, lumea cealaltă exista – şi pentru poezie asta înseamnă foarte mult. Îmi imaginam nu abstract, mi-o imaginam cu fiinţe umane prin ea, cu cei care au plecat, cu întâlnirile posibile, pentru că oamenii când plângeau la o înmormântare transmiteau pentru dincolo, dacă murea cineva cu care erai rudă sau vecin, transmiteai soţului tău mort ceva prin mortul de atunci. Or, pentru noi, astea erau reale. Le luam ca atare.

Părinţii erau religioşi?

Da, dar e ciudat. Mama ţinea toate posturile şi respecta tradiţia, dar după moartea surorii mele, tata a devenit mult mai religios decât era mama. El chiar credea că dincolo o s-o întâlnească pe sora mea. Şi pentru că la noi e toată povestea asta cu obiceiurile de înmormântare – sunt foarte multe lucruri de făcut –, când făcea ceva, mama avea sentimentul că face chiar pentru sora mea. În fiecare zi hrănea pe cineva sau dădea o haină. Pe când la bărbaţi se consuma în cap, şi tata s-a prăbuşit mai repede decât mama după nenorocirea cu sora mea, deşi credeam că e mai insensibil. Pentru că femeile fac ceva cu sentimentul că fac pentru cel dispărut, suportă mai uşor. Nu ştiu cât e de valabil pentru noi, dar e valabil pentru cel care îşi asumă povestea asta şi rezistă ca s-o ducă până la capăt.

Episodul tragic al morţii surorii dvs., care a dat şi una dintre cele mai puternice cărţi din opera dvs., Sora mea de dincolo, văd că pe tatăl dvs. l-a marcat în mod cert mai mult decât drama colectivizării. A fost prins şi într-o dramă de familie, şi într-una socială, până la urmă.

Tata nu era un om care ţinea prelegeri, era un om simplu, dar îl iubeau oamenii pentru că era corect. Când a murit tata, cineva i-a ţinut un discurs la înmormântare, la care în oraş poate că-l arestau pe cel care a vorbit. Spunea că pe el l-au ucis două lucruri: faptul că a murit cea mai mică dintre fiicele lui, care era un copil extraordinar, şi faptul că i s-a luat tot ce a avut şi că era un om care nu suporta dezastrul în care a ajuns după aceea. Şi toţi plângeau şi pentru tata, dar şi pentru ei. Adică era un discurs politic.

Care-i angaja cumva, erau de faţă! Politic, până la urmă.

Ei şi participau, pentru că tata a murit pe o vreme atât de rea, încât nu-ţi venea să scoţi afară din casă nici măcar un câine, iar biserica era plină de lume, ca la sărbătorile religioase. Era iubit pentru că era un om drept, muncitor şi unul dintre gospodarii serioşi ai satului.

Cum au perceput părinţii cariera dvs. de poetă? Bănuiesc că părinţii erau mândri când au văzut numele fiicei lor pe niște cărți.

Amestecat. Adică ei ar fi vrut să mă căsătoresc de tânără, să am copii, să aibă şi nepoţi şi dacă se poate să fac şi altceva. Mama a înţeles mai repede decât tata, mai veneau uneori la mine şi aveam cărţile astea din Filocalia, şi o găseam cu câte o carte în mână. A văzut că nu ţin numai cărţi cu prostii în casă, ţin şi cărţi religioase. Nu înţelegea tot, fireşte, dar partea care era strict religioasă, cu personajele din Biblie, o înţelegea. Pe urmă, când am scris teza de doctorat „Linia tragică”, a luat-o şi ea şi a văzut că aveam capitole plecând de la Biblie, şi a zis că fac şi lucruri serioase. Sigur că a suferit, şi nici asta nu m-a ajutat la nimic, că tot şomeră eram şi după aceea, dar s-a consolat cu gândul că exact pentru că ei n-au făcut şcoală, se bucurau la gândul că noi facem şcoală. Adică faptul că eu, când am plecat din televiziune, m-am apucat de doctorat li s-a părut că e de bine, că nu tai frunză câinilor prin Bucureşti, mă duc din nou la şcoală. Sigur c-ar fi vrut ca din şcoala asta să iasă ceva, dar n-a ieşit mare lucru.

Aţi vorbit mult despre experienţa cititului din Biblie – de altfel, printre sintagmele pe care criticii le-au folosit apar „copilărie liricizată”, „imaginar folcloric”, „ritualuri funerare”. Pare că din copilărie s-au tras rădăcinile importante ale poeziei dvs. şi cu ritualurile religioase, şi cu toate aceste eresuri, mitologii, ecouri de folclor.

Eu am debutat într-o teză de limba română. Profesorul a analizat-o o oră în clasă şi a spus că se vede că am citit mult. Se văd lecturile. Pleca de la o premisă greşită, dar ce spunea el mergea pe ce am acolo, simplitate. Şi am explicat într-o scrisoare că de fapt nu citisem nimic. Lecturile mele erau întâmplările satului, copiii erau acolo unde se întâmpla ceva, deci ştiam lucrurile astea de mici. Era grupul Arsenescu acolo, ştiam când a murit cineva la Jilava, când a fost omorât un maior din sat, a fost împuşcat la Jilava.

La Cheile Râului se făcea un lac mare, a murit un copil şi era obiceiul că puneau o pâine cu o lumânare şi ziceau că se opreşte deasupra mortului. Am stat până dimineaţa să-l găsească, părinţii erau disperaţi că nu ştiau dacă nu ne-am înecat şi noi. Bineînţeles că nu l-au găsit, l-au găsit după aceea, când s-au retras apele. 

S-a spânzurat un om în pădure, eram acolo când s-a spânzurat. Povestea cu Pădurea spânzuraţilor, care a fost prima care pe care am citit-o, şi cu spânzuraţii din Dostoievski, fie cu lacheul Lujin, fie cu nobilul Stavroghin, la mine se legau cu spânzuratul din pădure şi cu spânzurarea lui Iuda, pe care o ştiam din Biblie. Nu citeam consistent, dar se făcea un sistem datorită întâmplărilor prin care am trecut şi lecturilor pe care le-am avut.

Moartea este una dintre marile teme ale poeziei dvs., dar iată că de mică eraţi atrasă cumva de evenimentele din preajma morţii.

Şi cărţile pe care le-am citit la început, şi teza pe care mi-am făcut-o pe Dostoievski, care e fibra cea mai tragică din ce am citit, zic eu, că am crezut că nu va mai fi niciodată ceva la fel de mult. Dar pe urmă am constatat că la Faulkner e alt tragism: se întoarce la Vechiul Testament – spre deosebire de tragicul dostoievskian, unde se pleca de la Iisus Hristos şi de la Biblie – şi la soarta care lucrează dincolo de voinţele oamenilor şi care te pândeşte când nu te mai aştepţi. Demonii din Faulkner sunt la fel de puternici cum sunt cei din Dostoievski, dar sunt ai altui continent. Problema amestecului de sânge negru cu sânge alb, a poluării date de acest amestec care-l obsedează pe el, este cumplită.

Doamnă Mălăncioiu, spuneaţi că aţi debutat într-o perioadă relativ bună, în 1967, trecuseră anii ’50, nici nu apăruseră Tezele din iulie, în ’71.

Da, era o perioadă relativ relaxată, în sensul că Ceauşescu era la început şi voia să pară că este altceva. Mulţi, începând chiar cu Nicolae Manolescu, admirau şi spuneau „noi am apărut după Congresul al IX-lea”. Dar am apărut pentru că ei aveau nevoie de noi, nu noi de ei. Într-adevăr, au fost lansaţi nişte critici, nişte poeţi tineri atunci. Sigur că ei au scris atunci, îşi plătiseră tributul, dar după aceea n-au mai scris ce spera partidul de la ei, adică şi-au văzut interesul, ca să zicem aşa, şi după aceea au făcut altceva. S-au dezamăgit reciproc. 

Noi am venit după valul acela, n-am plătit niciun tribut, dar nici n-am primit nimic. Adică, după ce a trecut generaţia lui Nichita şi a Blandianei, porţile s-au închis la loc. Noi am venit când ei nu mai aveau nevoie de noi, vedeau şi că se pot înşela, şi atunci era un soi de respingere reciprocă. Ei ne ţineau minte doar ca exemple negative şi noi pe ei ca oameni de care nu trebuie să ne apropiem. 

Erau şi îndreptăţiţi, în cazul dvs., să vă ia de exemplu negativ, pentru că era o poezie mistică, sumbră, gravă.

De la profesorul meu de română, care era un om extraordinar, am învăţat că poezia de atunci va fi spulberată, că nu există, şi că trebuie să ne întoarcem la literatură, la marii poeţi de dinainte. Nu voiam să scriu cum se scria atunci. Exerciţiile mele de începător erau pe ritmuri eminesciene, pe ritmuri bacoviene şi pe Esenin – se citea Esenin la vremea aia şi ne plăcea Esenin –, mai târziu pe Baudelaire, pe Rilke. 

La început însă, lucram după modele, cum lucrau pictorii. După aia mi-am dat seama că lucrând după modele devii imitator, nu reuşeşti niciodată să fii tu însuţi. Am aruncat tot la coşul de gunoi şi am luat-o cu viaţa mea, cu întâmplările mele. În prima carte se vede mult mai mult biografia mea, în Pasărea tăiată, decât în cărţile de mai târziu. De aceea nici n-am avut probleme cu cenzura, cartea aceea mi-a apărut cel mai uşor. Am debutat la Editura Tineretului, redactor era o doamnă care mi-a fost foarte favorabilă, o chema Eugenia Tudor, şi am lăsat cartea acolo, mi-a spus să dau adresă, un număr de telefon, n-aveam, că locuiam în cămin, şi mi-am lăsat adresa căminului. 

Peste două săptămâni am primit o carte poştală că să trec pe la editură, să vorbesc cu ea. Mi-a spus că ea are un obicei: când primeşte manuscrisul unui om pe care nu-l cunoaşte, ține manuscrisul între mâini, îl lasă să cadă și citește poezia la care se deschide, iar volumul îl lasă pe mai târziu. La mine s-a deschis la „Pasărea tăiată”, pe urmă a citit tot manuscrisul şi a zis: cartea asta trebuie să apară, e păcat să aştepte, n-avem nicio carte de poezie mai bună decât asta în momentul ăsta în editură. Această femeie, care nu se bătea cu pumnii în piept că este o mare editoare, s-a certat cu şefii ei până când a reuşit să scoată cartea, în 1967, deşi planul era făcut până în 1969. Ea îl debutase şi pe Nichita, adică avea oarecare mândrie ca editor că a făcut asta, dar în linişte. Că unii ziceau „eu te-am făcut scriitor”. Ea nu era genul ăsta.

A avut mână bună. Şi intuiţie extraordinară. Bine, n-aţi avut atunci problema cu cenzura, dar mai târziu, mă gândesc la volumul Ardere de tot, din 1976, al cărui titlu iniţial a fost Exodul şi părea că e legat de fuga din ţară.

Era legat, pentru că în fond şi în Biblie au plecat ca să se salveze. Eu mersesem pe Biblie, nu pe alt exod, dar a nimerit odată cu exodul românilor, pe mişcarea în care voiau şi ei să-şi găsească o modalitate de a pleca în străinătate.

Şi s-a întâmplat şi mai târziu, mă gândesc la volumul Linia vieţii, care a fost retras, a avut un fel de embargo în ceea ce priveşte critica literară, apoi Urcarea muntelui, din 1985, cenzurat drastic.

Cenzurat şi retras de pe piaţă. 

Deci, cumva aţi pendulat între a nu fi supusă unei mode poetice, dar în acelaşi timp, spre sfârşitul anilor ’80, a trebuit să vă confruntaţi cu cenzura.

Da, dar cumva eram tot în linia mea. Niciodată nu am făcut altceva decât făcusem, am mers împotriva curentului şi la început, că atunci când am debutat eu, toată lumea era optimistă, nu aveai voie să nu fii optimist, să nu zbori spre comunism. Deci eu eram împotriva curentului, în sensul că mă întorceam la o literatură veche sau nici măcar la o literatură veche, fiindcă plecam cu ce am eu de acasă. M-am întors la mine, dar cu ce învăţasem de acolo. Îţi rămâne în sânge. Dacă ai făcut experiment pe Eminescu şi pe Bacovia, îţi rămâne în sânge şi când te întorci la tine, te întorci şi cu ceva care ţi-a rămas din perioada aia de exerciţii. Nici nu ştiu dacă printre poeziile alea nu erau şi unele bune, pentru că le-am aruncat pur şi simplu. Am zis că trebuie să fac ceva care să-mi aparţină.

Am amintit despre cenzură şi problemele pe care le-aţi avut cu ultimele două volume de poezie. Sunt două teorii privind perioada respectivă: una cu aşa-zisa Siberie a spiritului, că nu s-a creat nimic valabil din cauza cenzurii şi a regimului, iar alta susţinută de cei care spuneau că s-a rezistat tocmai prin cultură şi datorită culturii în acea vreme. Cum vi se par lucrurile acum, când au trecut atâţia ani? Vi se pare că a fost pe de o parte un avantaj pentru poezie că a trebuit să se lupte cu cenzura? Că a avut de pierdut?

Eu zic că din perioada aceea au ieşit poeţi cei care erau născuţi poeţi, ca şi din şcoala de literatură – au ieşit cei care erau născuţi să fie.

Cine a zis asta, Sadoveanu?

Da. Au ieşit atâţia câţi au intrat, adică n-aveai cum să ieşi poet dacă nu erai născut pentru asta. E adevărat că era mai multă maculatură, pentru că se scria mult, că tot n-aveai ce să faci. Acum s-a mai trecut la televiziuni, la internet, la Facebook, au trecut la fel de fel de alte lucruri, atunci aveai, n-aveai treabă, scriai, că pentru asta te-ai dus la şcoală şi încercai să faci ceva. Totuşi, eu nu spun că naveau influenţă, dar asta cu a ne lăuda că am fost cenzuraţi – toţi am fost cenzuraţi, şi cei buni, şi cei răi. Contează ce a rămas după aceea. Toţi ne-am referit şi la întâmplările triste din ziua aceea, dar dacă nu rămân şi ca valoare mai târziu, totul a fost în zadar şi la cei buni, şi la cei răi, pentru că important este ce rămâne. Cât o să ne revendicăm de la faptul c-am fost cenzuraţi? Să fim serioşi! E bun ce a rămas. 

Pe urmă mai este ceva. De exemplu, în ce mă priveşte, m-am schimbat de-a lungul perioadei, dar în ce eram eu însămi, n-am devenit alt poet. Am fost împotriva curentului făcând ce voiam eu în vremea aceea, mergând pe lucruri triste într-o vreme în care toată lumea era optimistă, era obligatoriu să fii optimist, mergând pe Biblie când despre Biblie nu se vorbea, mergând pe întâmplările pe care le-am trăit aievea cu Inima reginei, că am scris despre Regina Maria când nu scria nimeni, nu era niciun monarhist atunci, abia după aceea au devenit monarhişti. Deci am mers pe ce mi se întâmpla mie şi pe ce gândeam eu despre literatură şi despre viaţă. Pentru că mergi şi pe experienţa de viaţă, dar şi pe ce ai citit. 

Dar sunt momente rele, de exemplu la Urcarea muntelui, am lăsat deoparte tot ce ştiam despre poezie să spun cât se poate de direct ce era de spus în vremea aia. M-am bucurat că a ieşit poezie şi că acea carte nu e negată după ani, că putea să devină maculatură, lozincă sau altceva. Slavă Domnului că n-a devenit.

E mai politică decât celelalte, pentru cei care nu ştiu cartea respectivă.

Da, dar e în stilul meu. Şi acolo am avut viziunea morţilor care au fost în zilele acelea, am avut viziunea a ceea ce s-a întâmplat, a crimei săvârşite pe strada principală şi le-am spus direct în momentul acela, fiindcă degeaba spui după ce totul s-a terminat.

Era jumătatea anilor ’80.

Da, jumătatea anilor ’80. Pe urmă, Sora mea de dincolo, de care mă bucur foarte mult că e receptată şi de cititorii de rând, şi de critică, acum mai bine decât am crezut eu atunci. Atunci am scris-o ca să mă vindec de perioada de coşmar prin care trecusem. Mă bucur că acea carte a rezistat vremii şi vremurilor, pentru că putea să dispară odată cu evenimentul. Dar eu am rămas tot în stilul de poezie pe care am mers de la început. Şi acolo mi-au rămas întâmplările şi din vieţile altora, pentru că din cărţile de poezie şi din cărţile de literatură mare pe care le citeşti, îţi asumi ceva şi devine şi propria ta biografie. Biografia ta este inclusiv biografia spirituală, cu cărţile pe care le citeşti şi care se mulează sau nu pe ce eşti tu şi pe ce ai făcut tu în mod obişnuit. 

Deci toate s-au adunat într-un fel. Şi cu evenimentele tragice din familia mea, dar şi cu cele ale întregului popor român, cu morţii de la cutremur, cu morţii din decembrie, cu toate întâmplările prin care am trecut toţi, totul este să rămâi tu însuţi. Adică, chiar dacă ai schimbat în funcţie de împrejurări, de ce ai mai trăit între timp, ce făceai până atunci, ideea e de a rămâne tu însuţi – nu schimba biografia că poate ieşi mai bine dacă te dai mai cenzurat sau mai luptător decât ai fost.

Spuneaţi că e important ce rămâne după cenzură şi sunt cu totul de acord. Cu toate astea, dvs. v-aţi reeditat câteva dintre volume, cele cenzurate, în varianta iniţială, necenzurată.

Dar puţine poezii sunt cenzurate. Dacă totuşi era cenzurată să nu mai rămână ce am vrut cu totul, atunci nu mai publicam cartea. M-am gândit dacă merită s-o public, chiar dacă s-au scos nişte poezii din ea, ca să spui totul ce e de spus în momentul acela, şi nu după aceea.

Cum ziceam, câteva dintre cărţile dvs. s-au reeditat în varianta necenzurată, cu mici adăugiri, au existat mai multe antologii din poezia dvs., sunt nouă volume de poezie până în 1989 şi unul singur cu poezie inedită după. Privind înapoi, vi se pare suficient? Sunteţi satisfăcută de ce aţi scris?

Nu trebuie să fii satisfăcut de cantitate. Acum citesc Cioran, miile de pagini ale lui Cioran, cele cinci volume, şi de fiecare dată se plânge că nu poate să scrie, că doar citeşte. Și ce dacă? Toată lumea scrie prea mult, inclusiv el. Şi eu zic la fel: toată lumea scrie prea mult şi a scrie în virtutea inerţiei este la fel de rău ca a nu scrie. Aş zice că te poate ucide şi cantitatea. Scrii când ai ceva de spus. 

Am avut o perioadă în care mama a avut un atac cerebral şi a trebuit să o veghem doi ani, a fost o perioadă foarte grea, şi din când în când îmi spunea: văd că tu eşti tristă, că nu mai lucrezi din cauza mea, dar lasă, mamă, ai scris destul. I-am explicat pe limba ei să înţeleagă, că nu fusese prea mult la şcoală, că toată lumea zice aşa, că spiritele mari se întâlnesc, că şi Cioran zice că toată lumea scrie prea mult, inclusiv el. Dar el scria şi multe scrisori şi spunea şi în scrisori lucruri pe care le-ar fi spus, le amesteca în mod foarte ciudat. Îi trimitea pachete fratelui său, uneori cu cărţi, alteori cu îmbrăcăminte veche ca să-şi ajute familia, pe care o lua de pe la prieteni mai bogaţi. Şi spunea: „ţi-am trimis cinci kilograme, cartea cutare”, şi pe urmă rezuma într-o frază filozofică ce cuprinde cartea pe care a trimis-o. Unele le trimitea ca să le vândă, că poate ia nişte bani pe ele.

Până la urmă există o perioadă, un mediu propice pentru poezie?

Eu am zis aşa: în ţara noastră cel puţin, toate generaţiile de poeţi au fost generaţii ratate. Dintr-un motiv sau altul. Eminescu boală, întâmplări, venitul mai târziu în romantism, în ţările cultivate era dus de mult; cei de după, paşoptiştii, nici ei n-au fost prizaţi la vreme, adică nici ei n-au vrut monarhie, dar pe urmă s-au răzgândit; ne lăudăm acum cu Cuza c-ar fi fost mai bun decât regii, dar monstruoasa coaliţie l-a dat jos. Dacă ne întoarcem la literatură, toate generaţiile au fost ratate, unii din cauza proletcultismului, unii din cauza războiului, unii din cauza haosului de după.

Totuşi, generaţia dvs., ’60-’70, mi se pare că a fost un pic privilegiată de contextul politic al vremii respective. Gândiţi-vă la anii ’50 şi apoi la anii ’80.

A fost mai rău. Oamenii degeaba nu recunosc acum. N-am lucrat cu pistolul la tâmplă, cum se lucra imediat după război, dar trebuie să le recunoaştem şi celor de atunci că nu le-a fost foarte uşor, că nu era foarte uşor nici pentru cei care au continuat să scrie. Adică, de exemplu, aud atâtea lucruri rele despre Sadoveanu. Totuşi, are o operă, nu l-aş nega cu totul, că au fost şi oameni politici atunci. Şi acum oamenii politici sunt cum sunt, întotdeauna ai ce să le reproşezi. E foarte rar dacă nu le reproşezi.

Bine, grozăvia anilor ’50 e că ei au reuşit să întineze foarte mult din literatură. Gândiţi-vă nu doar la Sadoveanu, la Călinescu, Camil, atât de multă lume, încât stai şi te întrebi cât de răi au fost acei ani dacă au reuşit să îngenuncheze astfel de oameni.

Am spus odată într-o şedinţă de Consiliu, ne puseseră un redactor care nu era scriitor, pe Fruntelată la Luceafărul, şi am zis că asta este intrarea în Afganistan, îl pune partidul acolo unde prin statut trebuia să pună un scriitor ca redactor-şef. Şi a sărit Mihnea Gheorghiu, că avioanele ruseşti sunt la graniţă şi eu vorbesc despre intrarea în Afganistan – era perioada în care eram păziţi, veneau vreo zece, douăzeci de figuri politice care să cenzureze ce spuneam noi acolo. Şi Marc Bobescu, ca să mă apere, era preşedinte, el vorbea cu „tovarăşa”, şi spunea: tovarăşa Mălăncioiu a făcut o metaforă – ideea era să mă apere. Mihnea iar s-a sculat: metaforă, metaforă, dar avioanele sunt la graniţă şi noi facem metafore cu care aducem ruşii în ţară! 

Şi atunci s-a sculat Geo Bogza. El se ridica încet, era şi bolnav de coloană, dar şi punea în evidenţă boala de coloană, se ridica încet, era şi foarte înalt, se ridica încet două minute, şi zice: Da, Ileana Mălăncioiu a făcut o metaforă, dar eu sunt întru totul de acord cu metafora ei. Drept care, toţi cei care au venit să ne păzească au tăcut, de el încă mai ţineau seamă. Eu zic că poate a plătit şi el cu lucruri scrise în favoarea oficialităţilor, dar şi când lua cuvântul să mai apere ceva, apăra. Deci eu i-aş lua cu toate perioadele, şi cu cele mai bune, şi cu cele mai rele. Fiindcă unii au zburdat întotdeauna, dar n-au făcut nici bine, nici rău.

De obicei, când am câte un poet sau câte o poetă invitată în emisiune, pun două întrebări standard, şi aş vrea să vi le adresez şi dvs. Că tot am vorbit mai devreme de un mediu înconjurător favorabil sau nefavorabil poeziei, prima întrebare ar fi: există o vârstă propice pentru a scrie poezie? Că, dacă ne uităm în opera dvs., până în ’85 era deja conturată şi apoi puţin aţi mai scris.

În principiu, poezia ţine destul de mult de tinereţe, oricât n-am vrea să recunoaştem cei care am depăşit vârsta tinereţii. Sunt puţini poeţi care şi-au dat cărţile capitale mai târziu. Dar sunt cazuri şi cazuri, depinde şi ce ai scris şi cât ai scris. Fiindcă poţi să lungeşti boala, dar să nu mai fie literatură sau să repeţi la infinit ce ai făcut odată. Nu ştiu dacă e bine. Adică poţi să te sinucizi prin cantitate. Eu zic că dacă nu ai ceva deosebit de spus, nu trebuie să ştie lumea neapărat că ai mai scos o carte. Poţi să te şi opreşti la un moment dat. Faci exerciţii de tăcere, fiindcă până la urmă o să tăcem cu toţii şi să nu fii nepregătit când prin forţa lucrurilor vei pune punct.

Eu am o teorie împotriva criticilor care găsesc un defect într-o formă de repetitivitate sau familiar în opera unor scriitori longevivi. Şi eu spun că de fapt e o formă de aşezare a operei unui scriitor, chiar dacă el pare că se repetă, pentru că el oricum şi-a delimitat atât de clar universul lui, încât în interiorul lui el se poate plimba oricât ar vrea.

Să mai facă şi altceva. Adică nu poţi să faci mereu acelaşi lucru. Vreau să spun că toţi am vrea să scriem, şi în perioada în care nu scrii, suferi. Adică am vrea nu neapărat să-ţi măreşti capitalul, ci atunci cât eşti încă viu, ai vrea să mai ai ceva de spus şi să spui. Dar nici să spui la infinit acelaşi lucru nu mi se pare o soluţie. Poţi să mai faci şi altceva. De exemplu, Sorescu, el a făcut mai multe lucruri. Ştia să se întoarcă la teatru, la eseu, a scris şi proză. Deci e bine să ştii să mai faci şi altceva. Eu nu mă plictisesc şi am ce să fac, pentru că toată viaţa am făcut şi publicistică literară.

Aţi şi publicat: Crimă şi moralitate, Exerciţii de supravieţuire, Călătorie spre mine însămi.

Călătorie spre mine însămi a fost o carte pur literară, m-am şi mirat că un critic cum este Manolescu – de care n-am fost foarte apropiată, nu eram pe aceeaşi lungime de undă – la cartea mea a scris cel mai cald. Şi mam mirat. De cartea aia îmi era cel mai frică de critici, că ei spun că despre cărţi numai ei ştiu să scrie. La aia m-a lăudat cel mai tare.

A doua întrebare pe care o repet când am câte un poet invitat este: cu ce parte a corpului credeţi dvs. că se scrie poezia? Iată o metaforă.

O parte care pleacă din corp când mori. Cu sufletul. Nu cred că neapărat cu creierul, că atunci toţi profesorii universitari ar fi cei mai mari poeţi sau cei mai mari prozatori. Cu sufletul, cu toate simţurile, cu percepţia. De exemplu, dintre critici, cea mai apropiată am fost de Lucian Raicu şi şi acum cred că era cel mai apropiat de literatură, o vedea din interior. El simţea literatura prin toţi porii, nici măcar criticul n-o simte doar cu creierul şi doar cu ce a citit. El avea un simţ al literaturii din interior, de aceea îmi şi plăcea. Era un soi de poet al criticii, era dincolo de ce fac criticii în general.

Să ştiţi că este forte des invocat în această emisiune Lucian Raicu. Şi mă bucur c-a fost invocat, din păcate nu-mi dau seama în ce măsură e el citit astăzi de tinerii care mai sunt interesaţi de poezie, de tinerii care scriu poezie. Pare cumva o figură a trecutului, o figură cumva uitată.

Într-un studiu foarte frumos despre Bacovia, Raicu spunea că pe vremea când Bacovia încă trăia, doar era retras, cineva întreba: cum, mai trăieşte Bacovia? Şi zice: Bacovia a murit de foarte multe ori, nu numai în scris şi trupeşte. A murit continuu, cum zicea Caraion. Povestea este că Raicu a plecat din ţară într-o perioadă în care v-aţi format, generaţia dvs. Foarte mulţi nu l-aţi mai ştiut din perioada în care era la bătălia continuă, dar ar trebui să-l ştiţi doar prin cărţile alea despre scriitorii mari, care rezistă. Gogol sau fantasticul banalităţii e una dintre cele mai frumoase cărţi. Dar nu-l mai ştiți din cronici, pentru că n-ați trăit perioada aia pe viu. 

Am vorbit de toate până acum în emisiunea asta, mai puţin despre cartea care ne-a adus împreună, cartea scoasă anul trecut la Editura Casa Radio, Undeva deasupra. Sunt șaizeci și cinci de poeme pe care dvs. le-aţi citit la radio în perioada 1990–2018, iată, numai poeme citite după revoluţie, deşi-mi spuneaţi mai devreme că aţi citit la radio şi înainte. 

Am fost mirată când am văzut pe coperta cărţii că sunt poeme citite, fiindcă în principiu poţi să publici o carte cu poeme de după ’90 dacă un om este foarte tânăr şi n-apucase să fie înregistrat la radio înainte, sau dacă a fost comunist înainte şi după aceea a devenit anticomunist. Nu intru în niciuna dintre aceste categorii. Trebuia să fiu mai tânără decât sunt, dar asta e situaţia, foarte multe din poeziile înregistrate înainte au fost date la topit, ca să zicem aşa, cum a fost dată şi Viaţa românească nr. 2 din 1989, pe care am publicat-o eu şi a fost cenzurată în vreo trei luni şi după aia au topit-o. Adică i-au dat drumul şi după aia au topit-o. 

Dintre poeziile mele cele înregistrate înainte n-a mai rămas nimic, şi am fost mirată când am văzut sumarul acestei cărţi, că oamenii cu are am înregistrat prima dată, care-mi erau colegi, prieteni, că pentru radio trebuiau să figureze şi ei aici, că ei m-au acceptat când nu mă acceptau criticii sau alţii, şi ei lipsesc. Dar lipseau şi poezii ale mele de bază, poezii care sunt comentate de toată critica, cum ar fi „Pasărea tăiată”, care a devenit emblematică, sau „Ursul” sau unele din Urcarea muntelui. Şi atunci, vreo patru le-am înregistrat atunci, în ziua respectivă.

Pe urmă, căutam un text care să fie tot de la radio, ca să-l pună ca prefaţă sau ca postfaţă, pe urmă au recurs la Negrici, care e un critic la care eu ţin foarte mult, dar vreau să spun că nam fost lansată cu mare pompă de critică. Cel care a scris şi după care am devenit un nume mai important decât fusesem până atunci a fost Jebeleanu. Cu o tabletă la radio, în care citea două poezii importante pentru mine.

Eugen Jebeleanu, pentru că fiul lui, Tudor Jebeleanu, este cel care ilustrează această carte.

Sunt foarte bucuroasă că Tudor, în situaţia în care este – a avut un atac cerebral şi nu şi-a revenit total după –, am înţeles de la doamnele de la radio care s-au ocupat de carte că a făcut toate ilustraţiile astea într-o săptămână. Nu mai desenase de mult şi eu am crezut că a făcut ceva mai schematic, dar desenele de acum sunt la fel ca cele de dinainte. După o lungă pauză. Şi m-am bucurat foarte mult că i-am dat elan să facă asta.

Prima întrebare a chestionarului: despre ce carte aţi spune că a fost cartea copilăriei dvs.? Bănuiesc că Pădurea spânzuraţilor, dar poate e altceva.

Aia a fost prima carte mare pe care am citit-o la vârsta la care nu înţelegeai tot. Am fost întrebată: unde citeam? Şi am zis: citeam pe câmp, că stăteam toată ziua acolo, şi seara când ne întorceam, citeam la lampa cu gaz. De aceea pentru mine versurile alea ale lui Bacovia, „o umbră în odaie” şi cu lampa afumată, au o rezonanţă în plus, că se stingea lampa afumată…

Deci cartea copilăriei despre care aţi spune c-a fost?

Aia nu e o carte a copilăriei, dar eu am trecut peste cărţile copilăriei. N-am citit literatura aia, eu am citit poveştile mult mai târziu, când le înţelegeam altfel. Dar mi-a folosit c-am făcut inversarea lecturilor. Adică am citit poeţi pe care nu-i înţelegi la vârsta aia. Profesorul meu care suferea pentru programă îmi dădea să citesc Baudelaire, că „doar n-o să termini liceul fără să citeşti din Baudelaire”. El era un copil dintr-o familie ţărănească foarte simplă, dar câştigase o bursă şi făcuse studii la Paris. Şi i se părea de neconceput să termini şcoala şi să nu fi auzit de Baudelaire, de Divina comedie.

Despre ce carte aţi spune că v-a deschis ochii?

Acum n-aş zice o singură carte. Totuşi, autorul pe care am stat cel mai mult şi m-a influenţat cel mai mult rămâne Dostoievski. Dar nu o singură carte, toate cărţile. Dacă citesc una, aş citi-o încă o dată. Le-am citit de vreo trei ori pe toate. Mi-e teamă să încep.

Ce carte clasică n-aţi citit deloc sau până la capăt?

Cred că n-am citit multe, pentru că eu am făcut filozofie, n-am făcut filologie, şi noi n-am făcut metodic, cum făceau filologii. Deci bănuiesc că mi-a lăsat foarte multe goluri. 

Dintre cărţile pe care le-aţi citit recent, pe care aţi lua-o cu dvs. pe ipotetica insulă pustie?

Dacă ar fi să iau o singură carte, l-aş lua tot pe Bacovia.

În ce carte v-ar plăcea să trăiţi pentru o vreme?

Tot prin Dostoievski pe undeva, dar nu ştiu foarte exact unde. Mă mai gândesc. Mă obsedează, am scris şi am reluat în revista lui Mihăieş un text pe care l-am publicat în România Literară, fiindcă am scris despre Brumaru, despre cartea lui cu tablete, Cerşetorul de cafea. Ideea mea era: de ce-i scria Brumaru lui Raicu? Şi erau situaţi la poli opuşi. Adică Brumaru vorbea porcărioare, pe Raicu nu l-am auzit niciodată, mă şi gândeam cum citeşte Raicu cartea aia. Totuşi, Brumaru era un cititor foarte serios al lui Dostoievski şi de literatură rusă în general, şi-i scria lui Raicu că era la polul opus, îi scria tocmai pentru că Raicu n-ar fi spus niciodată o porcărioară. „Domnule Lucian Raicu, nu-i aşa că Dostoievski na scris ce credea el cu adevărat despre Sonia Marmeladova? Pentru că atunci nu se scria aşa.” Să ne înţelegem, Sonia Marmeladova era totuşi o prostituată. Dostoievski zice că Raskolnikov a sărutat-o pe picior şi atunci s-a trezit să-şi spună vina şi să meargă la închisoare. Zice: „Eu cred că n-a sărutat-o pe picior, c-a sărutat-o ceva mai sus, dar cum nu se putea scrie aşa…” Povestea e că, Slavă Domnului!, nu se putea scrie aşa, că nu mai aveam secolul romanului şi nici roman dacă se scria aşa.

Deci, dacă v-ar plăcea să trăiţi într-o carte de-a lui Dostoievski, nu ştiţi deocamdată în care, cu ce scriitor din istorie însă v-ar plăcea să beţi un pahar de vin sau să-l invitaţi la cină sau la un ceai?

Raicu îmi plăcea şi la petrecere, pentru că nu vorbea mult, dar putea să aibă o replică aşa, la jumătate de ceas, dar ea era cea adevărată. Îmi aduc aminte că vorbeam despre Lumea în două zile, lui Mazilescu îi plăcuse foarte mult şi zicea de personajul de acolo, „eu sunt ăsta” – cum stătea el pe fotoliu, ca un baron, şi spunea texte care te trimiteau la clasicii ruşi, şi cineva a zis: „da, dar e cam provincială, totuşi”. Şi Raicu zice: „nu e îndeajuns de provincială. Dacă era îndeajuns de provincială, trebuia să aibă un ţinut, cum are Faulkner. Era bine să fie mai provincială”.

Ce muzică preferată aţi trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Preclasici. 

Dacă aţi avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi aceea?

Mă gândeam că toţi suntem obsedaţi de moarte, dar ar fi o mare nenorocire dacă am aboli moartea. Pentru că Marin Preda a zis odată, se discuta despre o carte, Stelele reci, şi zicea: ce ar fi să treci aşa dincolo şi acolo să ne întâlnim tot la masă? Păi, zice, atunci de ce să mai trecem odată ce suntem aici?

Doamnă Mălăncioiu, am o întrebare specială pentru dvs., pentru că toată emisiunea am vorbit de tot felul de drame şi tragedii din comunism, colectivizare, tatăl dvs. trimis la munca din mină, s-a dus singur că n-avea de ales, cenzura, cărţi interzise, retrase de pe piaţă şi aşa mai departe. Totuşi, dacă e ceva pentru care aveţi încă nostalgie din comunism, pentru ce anume?

N-am nostalgie pentru ceva, dar să vă spun ceva. Sunt multe lucruri acum şi mai rele decât atunci, în sensul ăsta. Adică faptul că ai înlăturat un regim, dar n-ai înlăturat răul de acolo, adică faptul că sunt copii care nu se mai pot duce la şcoală de sărăcie, faptul că toată lumea pune problema cum mănâncă ăia din închisori, dar nu pune problema cum mănâncă copiii ăia care sunt patru, cinci într-o familie şi trăiesc dintr-un salariu mizer, cu ce-i îmbraci, cu ce-i trimiţi la şcoală? 

[martie 2019]