„Filozofia te obligă la o competenţă a sensului”

interviu cu Gabriel LIICEANU 

Marius CHIVU: Domnule Liiceanu, gândindu-mă la biografia dvs., mi-au venit în cap mai degrabă poveşti cu părinţii dvs., nu-mi amintesc, probabil am citit, dar nu-mi amintesc poveşti cu dvs. tânăr, copil, crescând cu cărţi sau cu muzică. Şi mă gândesc dacă nu v-ar face plăcere să începem discuţia noastră în seara asta cu dvs., cel foarte mic.

Gabriel LIICEANU: Cu mare plăcere. Ştiţi că oricui îi place să se scufunde în copilărie şi să înceapă să povestească. Povestea mea nu e lungă, e legată de cărţi. Deci primul lucru pe care l-am trăit legat de cărţi a fost miracolul primei lecturi a unei cărţi integrale, care a fost 20.000 de leghe sub mări, a lui Jules Verne. Aia e o carte groasă. Când un copil, la opt ani cred, citeşte patru sute de pagini şi nu mai poate ieşi din ele, asta seamănă cu o renaştere. 

În mintea mea, două acte esenţiale se petrec în viaţa unui om. Primul, de care din nefericire nu e conştient, când se ridică în picioare. Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată ce trebuie să fie în sufletul unui copil când deodată începe să meargă. De vreme ce nu e conştient, pesemne că nu e nimic, nu ştim să spunem, dar gândiţi-vă că este actul radical, este actul de întemeiere a fiinţei lui bipede. Şi al doilea, după mintea mea, este capacitatea de a înţelege cuvintele puse laolaltă. Deci, când e în stare să se apropie prima oară, pe cont propriu, neajutat de nimeni, de îmbinarea cuvintelor, de tot ce înseamnă narativitate, discurs, accesul la cuvinte, care a fascinant. 

Pe la cinci-șase ani era foarte frig în casă, erau vremuri grele, era a doua parte a anilor ’40, început de ’50, şi stăteam în sufragerie, în genunchi, cu un Larousse, cu doamna aceea cu profil feminin, care suflă o păpădie. Deja mă fascina lucrul ăsta. Cartea aia mi se părea miraculoasă, cu tânăra care sufla în păpădie şi pleca un jet de fulgi de păpădie. Deschideam şi înăuntru erau mii de poze alb-negru, era o ediţie a Larousse-ului din anii ’30, mă uitam la pozele alea fascinat. Literele nu existau pentru mine şi, când am făcut trecerea de la bucuria de a răsfoi paginile unei cărţi pentru poze la bucuria de a intra în altă viaţă, în altă lume, de a părăsi lumea reală, de a descoperi lumile cu ajutorul ficţiunii, acela a fost un lucru uluitor. Mi s-a părut că sunt altcineva. Aveam în spate lectura câtorva sute de pagini! Acesta a fost momentul întemeietor.

Al doilea care mi-a marcat traiectoria de cititor a fost, nu ştiu dacă dvs. aţi văzut vreodată colecţia de la ESPLA se numea, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, avea nişte viniete pe copertă. Era o colecţie, apăreau multe cărţi pe an de acest fel. Anii ăia, anii ’50.

Trebuie să fi fost mulţi autori ruşi.

Nu, dimpotrivă. Anii aceia au fost un miracol. Bănuiesc că foarte mulţi dintre interbelicii care nu mai aveau nicio situaţie, care erau intelectuali de vârf, câştigau un ban traducând marii autori ai lumii. Faptul că a existat o editură în anii ’50-’60 pentru literatură universală şi că autorii erau cu adevărat autorii clasici ai culturii occidentale a fost cea mai splendidă supapă într-un univers închis. 

Aveam doisprezece ani când am descoperit această colecţie. Cred că mama mea mi-a făcut cadou un volum. Era Balzac, Opere I, II, III, IV, Shakespeare apărea volumul I, II, III, IX. Am descoperit cititul-fluviu, cel în care te scoli dimineaţa, copil, nu te duci să mănânci, rămâi în pat cu cartea, prima bucurie e să pui mâna pe carte, şi citeam în vacanţă până pe la ora unu. Miza extraordinară, norocul meu a fost că era vorba de o colecţie. Copiii sunt colecţionari – timbre, nasturi de fotbal. Am avut norocul să fiu şi colecţionar de cărţi. Deci când am văzut colecţia aceea şi am descoperit tipul de bucurii pe care putea să ţi le ofere, am căzut în ea. Dar sub forma unei anecdote formidabile. Alături de mine, deci vecinul meu, familia care stătea alături la etajul întâi, o familie de nemţi, avea un copil extrem de al naibii, exact de vârsta mea, nu eram în aceeaşi clasă, dar ne jucam împreună şi făceam concursuri de tot soiul: uite câţi nasturi am eu şi aşa. În clipa în care am început să mă laud că am cărţi din colecţia cu pricina, el a spus: „Eu o să am mult mai multe ca tine!” Şi am început un concurs. Dar nu le citea, le fura. Se ducea, fura ca să câştige concursul. S-a terminat prinzându-l, a fost dus la o şcoală de corecţie din cauză că fura.

Din cauza dvs.!

Din cauza mea, da. Iar eu am fost fericit că, intrând în concurenţă cu el pe tema asta, m-am pomenit cu o bibliotecă formidabilă de clasici ai literaturii universale. Şi între doisprezece și șaisprezece ani am avut lecturile asigurate în felul acesta.

În copilărie spuneaţi că mama vă aducea cărţile, vă sprijinea să citiţi. Eraţi certat că citiţi prea mult?

Nu. Niciodată. Mama mea a fost o fiinţă extraordinară. Bănuiesc că toţi oamenii sunt dispuşi să-şi glorifice mamele, toţi băieţii, dar era profesoară de matematică şi citea cu mare plăcere. Nu întâmplător, alături de cărţile despre care am vorbit din colecţia aceea cu clasicii literaturii universale, aveam în casă romane din interbelic: Florence Barclay.

Pentru că tot m-ați întrebat de ea, când eram foarte mic, vreo trei-patru ani, mama îmi citea înainte de a adormi. Şi a făcut greşeala să-mi citească una dintre cele mai cumplite cărţi pentru un copil care-şi formează fiinţa afectivă şi care are o frăgezime sufletească absolut extraordinară – „Puiul”, de Alexandru Brătescu-Voineşti, cum secerătorii se îndreptau spre cuibul prepeliţei care încearcă să-şi convingă copilul, puiul, să-şi ia zborul şi nu reuşeşte, ea trebuie să plece şi puiul rămâne acolo singur. Am ascultat, vă daţi seama că un copil ascultă întotdeauna o poveste într-o tăcere reculeasă, nu se ştie ce e în sufletul lui. Mama îmi citea liniştită mai departe, iar înăuntrul meu era furtună. În clipa în care şi-a luat zborul şi puiul a rămas singur în lan, şi era şi un desen în care arăta un secerător cu secera şi cum puiul stătea acolo, mai erau câteva fire care-l despărţeau de tipul care venea, am început să plâng în hohote. Gata, el rămăsese singur, era părăsirea, abandonul. În momentul ăla s-a prăbuşit lumea pe mine. Evident că am luat lucrul în serios! Plângeam cu sughiţuri, a trebuit să se oprească, să-mi explice, stai să vezi că e o poveste.

Iar în marile cărţi, fiind mare, până târziu, cu cât autorul e mai măreţ, cu atâta te duce acolo. Nu vă daţi seama? Când ieşim de la un film sau când ieşiţi dintr-o lectură, lumea din jur e foarte străină de tine, pentru că tu te-ai mutat cu toată fiinţa ta acolo, în filmul ăla, în cartea aia. De câte ori ieşeam de la Aro – aşa se numea Patria –, de la cinematograf, când dădeam cu ochii de lumină, parcă eram un om aruncat în realitatea aia pentru prima oară. La fel e şi cu cărţile.

De asta mie, deşi mi-a luat ceva vreme, a ajuns să nu mi se mai pară o prostie întrebarea care de fapt pe orice scriitor îl irită – cât este biografie sau adevăr în romanul dânsului. Pentru că cititorul, tocmai pentru că experimentează această imersiune în poveste, s-ar simţi oarecum nu trădat, dar jenat să ştie că toată investiţia lui emoţională s-a bazat pe pură imaginaţie.

De la o vârstă încolo începi să cântăreşti. Pentru că, mai ales dacă meseria noastră începe să fie legată de cărţi, nu mai suntem cititori puri. Devenim cititori profesionişti. Şi începem să intrăm în culisele scrisului. Nu mai suntem cititorul pur, de care are nevoie de fapt autorul. Noi suntem nişte cititori imperfecţi în raport cu bucuria pură a lecturii, pentru că ne punem şi întrebarea asta: cât de aici e adevărat? La un moment dat mi-am dat seama că există opere de ficţiune pură, în care autorul nu există. Cei trei muschetari, de exemplu. Nu prea poţi să-ţi imaginezi că ceva din biografia lui Dumas a intrat în personajele acelea, să fim serioşi! Se petrece în alt secol, cotidianul e populat cu totul altfel decât în vremea autorului, deci e ficţiune pură. În schimb, literatura mare se face în mare măsură prin camuflaje autobiografice.

Domnule Liiceanu, ne-am întâlnit în seara asta cu pretextul noii dvs. cărţi, Aşteptând o altă omenire. Nu mă aşteptam să citesc o carte chiar atât de sumbră, pentru că, probabil, din punctul meu de vedere, nu sunteţi un autor optimist, dar asta mi se pare că e, dintre toate, cea mai sumbră. Este favorita mea din ce aţi publicat în ultimii ani. Pentru că, pentru prima dată la modul atât de declarat, porniţi de la o referinţă care nu este una standard pentru dvs., o referinţă filozofică sau literară, ci e vorba de Yuval Noah Harari şi dubletul lui de cărţi.

Care a devenit triplet între timp.

Da. Şi mă gândeam, citind chiar capitolul care deschide cartea şi unde amintiţi chiar în prima pagină, „Îngerul istoriei”, Walter Benjamin, îngerul care zboară cu spatele. Şi m-am gândit că, cumva, imaginea asta vi se aplică şi dvs., pentru că tot ce aţi scris până acum aţi scris întors cu spatele la viitor sau într-o bună parte şi la prezent. Aţi fost mai degrabă preocupat de trecut, dezbătând problemele de morală şi de conştiinţă în marile experimente sociale ale istoriei recente, Holocaustul şi apoi comunismul, aţi fost mai degrabă preocupat de trecut. Pentru prima dată văd o carte deschizându-se, a dvs., cu o preocupare pentru viitor. Ce va fi? Cum va arăta omenirea aşteptând-o, vrem-nu vrem, în care va exista această demiurgie laică, în care omul va prelua foarte multe din funcţiile pe care până acum le delegase, voit sau nu, unui Creator.

Pot să fac mici corecţii? Cartea nu este despre viitor, totuşi, deşi începe, cum spuneţi, cu o imagine în care este evocat viitorul prin intermediul visătorului ştiinţific Harari. Şi iată de ce. Întâi: ce e cu îngerul acela care zboară cu spatele? Prima oară în literatura noastră l-a evocat Pleşu în cartea Despre îngeri, dar n-a vorbit în detaliu despre studiul, despre eseul lui Walter Benjamin. De acolo, atunci când am citit prima oară la el, n-am înţeles de ce îngerul ăsta zboară cu spatele. 

Să facem o mică disociere. Walter Benjamin interpretează imaginea cu pricina, pleacă de la o gravură pe care a făcut-o Paul Klee. Când te uiţi la gravura lui Klee, vezi o imagine urâtă, o siluetă schimonosită, care e îngerul, pictat în tuşe extrem de simple, şi aripile sunt strânse lângă corp. Benjamin l-a numit în felul acesta dându-i o interpretare pe care nu ştim sigur că imaginea o suportă sau nu. Dar interpretarea lui Walter Benjamin e splendidă. Ideea este următoarea: îngerul istoriei, aşa cum îl numeşte Benjamin, zboară cu spatele la viitor, pentru că el face inventarul istoriei uitându-se la ce s-a întâmplat de la căderea omului din Paradis. Deci din clipa în care a început istoria. Şi de ce zboară invers, cu spatele? 

Pentru că ceea ce vede este înspăimântător, adică este toată istoria speciei noastre de după căderea din Paradis, şi, ceea ce spune Benjamin: noi vedem ca o suită de evenimente, el percepe ca suita unui dezastru continuu. Istoria tuturor crimelor umanităţii. Vede o istorie înspăimântătoare şi încearcă să o oprească. Deschide aripile – spune Benjamin, trebuie să ne imaginăm că deschide aripile – ca să oprească acest mers al istoriei şi acest curs al omenirii. Însă vântul care bate din clipa în care omul a căzut din Paradis este atât de puternic, este semnul meteorologic al grozăviilor şi al căderii, încât îi întoarce aripile şi el nu mai poate înainta, îl goneşte cu spatele, îi imprimă o forţă de înaintare cu spatele, aşa cum privea. El nu poate sta pe loc. Şi priveşte în continuare la trecutul omenirii şi în loc să stea pe loc şi să oprească evenimentele cumva cu aripile lui, el este împins de această cumplită istorie într-un mers cu spatele.

De asta spun, că aşa vă văd eu pe dvs. Pentru că toată cartea de faţă este un fel de retrospectivă a abjecţiei umane. 

Vorbim deschis. Când l-am invocat pe Harari la început, l-am invocat pentru că eu nu mi-am propus altceva decât să fac o schiţă de portret a speciei umane. Cum arătăm noi. Am plecat de la ideea că n-aş vrea să ies din viaţă fără să înţeleg cât de cât ceva din destinul meu uman şi al speciei din care fac parte. Vreau să înţeleg, aşa am învăţat eu de la maeştrii mei, că filozofia te obligă la o competenţă a sensului. Trebuie să înţelegi ce ai trăit. Nu treci ca „boul prin viaţă”, cum spunea unul dintre ei. Şi atunci eu n-am vrut să ştiu decât cum arătăm, arătăm bine? Arătăm rău? 

Nu e o carte care se mişcă în spaţiul sinistroşeniei, pentru că eu nu cad în cioranisme, în nihilisme. Eu nu spun: tot ce a făcut omenirea până aici este înfiorător şi, vorba lui Cioran, dacă aş putea, aş apăsa pe un buton şi aş arunca în aer această creaţie abjectă a Demiurgului cel rău. Nu. Pentru că el se uită numai la partea aia. Dar în acelaşi timp, trebuie să mă descurc. Ce mă fac? Pentru că are un chip ambiguu, omenirea este cumplită, nu există nimic mai crud pe lume, în acelaşi timp e sublimă. Se ştie, sublimul şi abjectul în noi se întrupează. Pe linia abjectului, ţi-e scârbă că eşti om. Pe linia sublimului, eşti mândru, eşti justificat. A existat Mozart, a existat Bach, ne justifică! Dumnezeu, zicea Cioran, e îndatorat lui Bach. L-a făcut să existe (pe Dumnezeu, Bach). Or, atunci cum ne descurcăm? Nici nu vrem să apăsăm pe buton, că omorâm oameni minunaţi.

Pe de altă parte, frumuseţea atâtor milioane de oameni care s-au perindat pe lumea asta, fiind realmente frumoşi, sublimi etc., nu scuză cealaltă parte. Deci, suntem condamnaţi să trăim în această ambiguitate a umanului. Konrad Lorenz a găsit ceva genial. A spus: ca să înţelegeţi comportamentul omului, imaginaţi-vă sinteza dintre şobolan şi gâştele sălbatice. Unii alunecă mai mult spre gâştele sălbatice, care sunt de un altruism, de o fidelitate, de o capacitate de a se mobiliza pentru ceilalţi membri ai speciei, solidaritate, încredere, dăruire, tandreţe, de toate. Unii, dacă-şi pierd partenerul, nu mai fac cuplu cu nimeni etc. De partea cealaltă, şobolanii. Cei care ucid orice personaj din specie, vorbim numai de violenţa intraspecifică, care nu face parte din tribul lor. Nu le recunoaşte mirosul. 

Ideea cu „nu miroşi ca mine”. Asta e rădăcina grozăviilor umane. Omenirea, până acum, s-a ucis pe triburi, indiferent cum îi spui unui trib. Îi spui tribul-trib originar de treizeci de oameni, care-l lichida pe altul de douăzeci și cinci, îi spui naţiunea franceză sub Napoleon, care şi-a omorât sute de mii de soldaţi fără să clipească, îi spui Hitler, Stalin, Mao, Pol Pot, tipii care îi ardeau pe rug pe aşa-zişii eretici, care din ei? 

Dar m-am luat cu vorba. Care e atunci adevărul, cine suntem, şobolanii sau gâştele sălbatice? Şi întrucât nu ştiu să răspund decât pe două căi, eu spun de la început: cred în selecţia naturală, evoluţia biologică s-a petrecut prin selecţie naturală, nu sunt creaţionist.

La sfârşitul capitolului introductiv, dvs. spuneţi că cartea dvs. se doreşte a fi un fel de îndreptar al bunului muritor. Dar asta după ce – mi s-a părut puţin înduioşător – tocmai vorbiţi despre eşecurile tuturor revoluţiilor religioase şi morale de până atunci. E ca şi cum, dintr-odată, aţi spera că o astfel de carte ar putea avea vreo eficienţă mai mult pentru omenire decât orice alt îndreptar care sa scris în istoria ei.

Ştiți de ce l-am gândit ca pe un îndreptar al bunului muritor? Aici m-am bâlbâit între două titluri, „îndreptarul bunului muritor” şi „aşteptând o nouă omenire”. Iar titlul de lucru, când mi-a venit prima oară ideea, pentru că vă spuneam că am dorit să înţeleg ce e cu mine pe lumea asta şi ce este cu omenirea din care fac parte, se numea „Ca să nu mor bou”, aşa i-am pus titlul de lucru, după sintagma lui Dragomir, care a răspuns la întrebarea „Dar de ce citiţi întruna marii gânditori ai lumii fără să scrieţi?”. „Pentru că vreau să înţeleg, nu vreau să mor bou.” 

Vă răspund: este un îndreptar al bunului muritor, pentru că este suficient dacă un om care citeşte cartea asta capătă luciditate suplimentară, un plus de luciditate şi înţelege că asta este configuraţia speciei umane, şi nu alta, pentru că nu există soluţii unitare de reformare a omenirii, de asta n-au reuşit niciunele, pentru că s-au propus ca soluţii globale.

Nici religioase, nici politice.

De niciun fel. Nimeni nu va putea reforma omenirea dând o soluţie valabilă pentru șapte miliarde de oameni, începând de acum înainte, şi în 2050 pentru zece miliarde. N-o să poată fi prelucraţi genetic zece miliarde de oameni, n-o să se poată să se bage democraţia în zece miliarde de oameni, n-o să se facă reforme culturalo-iluministe în zece miliarde de oameni şi nici religios-morale.

Bine, aceşti oameni n-o să mai încapă ei, trăind pe aceeaşi planetă.

E limpede, deja se prevede că suntem mult prea mulţi. Dar, dacă înţelegi că aşa arătăm şi că nu există speranţe de ameliorare globale, atunci înseamnă că singurele soluţii de ameliorare se fac om cu om, se fac prin bucăţica de bine pe care-i convingi pe oameni că e cel mai profitabil să-l facă. Dacă oamenii vor înţelege, cititorii, că e mai profitabil să faci mai degrabă mai mult bine în jurul tău decât mai mult rău, atunci lucrurile se pot schimba om cu om. Altfel nu văd cum. Mi-ar plăcea ca fiecare om să spună „eu nu sunt urmaşul lui Cain, nu vreau să fac parte din specia lui Cain. Vreau să fac parte din specia lui Abel”.

Şi când vorbim despre crimă, vorbim despre mai multe lucruri, nu doar despre crima propriu-zisă. Vorbim despre ce vorbiţi dvs. în carte, despre delaţiune, despre lipsa conştiinţei, despre minciună.

Hannah Arendt, care este o femeie cumplit de inteligentă, îngrozitor de inteligentă, are un capitol în Viaţa spiritului despre aparenţă, ceea ce înseamnă despre raportul exterior-interior. În speţă despre interioritate. Lucrul uimitor este că, spre deosebire de toate celelalte specii, omul are o capacitate de disimulare pe care nu o mai are nicio specie de pe lume. Pentru că celelalte specii nu gândesc şi nu-şi pun problema să afle ce e în capul congenerului lui. Se poate masca în stilul cameleonului, poate să trimită semnale de mascare sau de disimulare exterioară, somatică, dar nu se pune problema să clocească în fiinţa lui interioară ceva. Or, la noi, interioritatea este o formidabilă armă. 

În momentul acesta, noi stăm de vorbă, ne chinuim, eu cel puţin mă chinuiesc, dvs. poate mai puţin decât mine, să-mi găsesc cuvintele care să-mi exprime interiorul gândurilor. Şi de câte ori fac efortul ăsta, mă gândesc cât de greu e să te exprimi, să te depliezi, să ieşi din pliul minţii tale şi să-i transmiţi celuilalt exact ce ai în minte. Un efort tot atât de mare îl presupune plierea, ascunderea, disimularea, duplicitatea, să-i dai celuilalt senzaţia că eşti în punctul opus faţă de cel în care eşti de adevărat înăuntrul tău. Din cauza asta, iarăşi dvs. ştiţi mai bine ca mine, literatura a pus de multe ori în scenă splendoarea faptului că nu ne putem şti gândurile. 

Recent, cineva mi-a vorbit despre un film în care participanţii la jocuri de societate, ca în Dostoievski, dar pe alt palier, de azi, scot pe masă telefoanele, smartphone-urile, şi timp de o oră poţi privi mesajele şi telefoanele – atenţie, fiind cupluri! Sunt trei cupluri şi stau în jurul unei mese cu telefoanele pe masă. Telefonul unui om, astea pe care lucrăm noi azi, e o prelungire a interiorităţii, e intimul lui, sunt lucrurile ascunse, nu vrei totdeauna ca celălalt să vadă, chiar partenerul tău, cine te-a sunat, de ce te-a sunat, ce mesaj ţi-a dat. Interioritatea asta pe care putem s-o manevrăm în două sensuri, unul al ascunderii, unul al exprimării totale, e temeiul pe care morala se poate prăbuşi foarte uşor. Pentru că, dacă eu pot ticlui un scenariu de surpare a vieţii celuilalt, cum făcea un turnător, vă daţi seama ce se poate întâmpla? În noi pot să apară lucrurile cele mai teribile, planurile cele mai urâte, mai murdare, în raport cu semenii noştri. 

Toate societăţile căzute din istoria secolului al XX-lea au fost căzute tocmai prin faptul că s-a surpat încrederea unuia în altul. Dacă eu vă spun un lucru şi fac opusul, dacă eu mă fac că sunt prietenul dvs. cel mai bun şi la două ore după ce mă despart de dvs. mă duc şi vă torn şi dau un raport, dacă tot ce fac, dacă cuvântul pe care mi-l dau n-are nicio valoare, „tenir la promesse”, a-ţi ţine cuvântul, pe asta stă încrederea între oameni, pe cuvânt dat, pe relaţia afişată, pe respectul care presupune încrederea apriori unul în altul. Or, dacă ea nu mai există, drama societăţii noastre, a românilor de azi, este că s-au surpat total bazele încrederii. Uitaţi-vă la cuvintele spuse în spaţiul public. Minciuna este cea mai clasică formă de ascundere a interiorităţii. Vânzătorii de conştiinţă, cumpărătorii de conştiinţă.

Domnule Liiceanu, de ce nu vă preocupă mai mult chestiuni care pe filozofii sau gânditorii de azi îi macină, printre ei fiind şi Yuval Noah Harari, de la chestiuni ridicate de robotica sexuală la inteligenţa artificială, schimbarea climatică, noile tipuri de rasism, imigraţia şi alte asemenea teme?

Mi-e foarte uşor să vă răspund, pentru că, în timp ce formulaţi nedumerirea şi întrebarea, mintea îmi mergea şi a intrat pe o cărare pe care o consider corectă, adecvată pentru a vă răspunde. Ar trebui să ştiţi că supremul principiu pentru mine în scris este onestitatea scrisului, care presupune să nu te pronunţi niciodată pe o temă pe care nu eşti competent. Harari e o minte enciclopedică, foarte contestat de toţi oamenii specializaţi. Orice enciclopedist a suferit întotdeauna admonestările specialiştilor. De câte ori am citit referinţe la Heidegger de pildă, sau la Platon, făcute din afara domeniului, am zâmbit. Se spun prostii uriaşe. Deci nu s-a înţeles, sunt forme de paradă culturală, „dă bine” să invoci o chestiune sau alta. 

Or, eu am învăţat de la Cioran, din cărţile lui, din jurnalul lui, din Caiete, că cel mai grav lucru pentru un intelectual, pentru un om care scrie, este să se pronunţe pe teme în care nu e la el acasă. Parte din temele pe are le-aţi înşirat presupun o documentare specială. Aş vorbi cu drag despre povestea cu schimbările climatice de pildă, dacă aş avea o informaţie suficientă. Dacă mi-aţi propune la un moment dat să particip la un număr pe tema asta, ar trebui să stau şi să citesc. 

Temele la care m-am referit şi care sunt contemporane, interesante, actuale cum aţi cerut să fie, sunt pentru că m-au provocat. Adică mi-au provocat nevoia de a le gândi. M-au surprins şi am simţit nevoia să-mi conturez poziţia. Aşa cum am încercat să spun ce cred pe problema homosexuală, cât am putut să formulez, aşa s-a întâmplat şi în povestea cu feminismul, de pildă. Deci acelea sunt lucruri care m-au intrigat şi am căutat să găsesc cumpăna, să nu cad în extreme. Nu mi-a plăcut niciodată să merg cu turma. Nu mi-a plăcut, mi se pare incorect să te laşi purtat de o modă, şi nu de scormonirea adevărului în spatele ei. Tema feminismului e pasionantă. Eu n-am să cânt în struna feminismului care se poartă, dacă spunem că asta presupune să tratăm performanţele. 

Vă dau un exemplu recent, ca să vedeţi ce vreau să spun. Un domn a declarat că se simte femeie. Asta e o chestie reală, e din masa de ştiri care se plimbă pe internet, nu a fake-news-urilor. A declarat deci că se simte femeie şi cei din jur, oameni bine-crescuţi, i-au respectat simţirea. Şi atunci s-a înscris la un concurs de ciclism. Simţindu-se femeie, la femei, şi a câştigat concursul. Deci l-a câştigat cu constituţia şi în virtutea performanţelor masculine, nu a sentimentului de participare la feminin. 

Ce vreau să spun cu asta? Hannah Arendt, cu care mă întâlnesc, surprinzător, de câte ori vorbeşte pe teme contemporane în anii ’60-’70, a spus: „Știţi ce nu-mi place în feminism? Nu-mi place că femeia are ambiţia uneori să facă lucruri care o fac să-şi piardă graţia şi feminitatea.” Dacă mi-aţi spune că trebuie să ştergem deosebirea între feminitate şi masculinitate, dintre feminin şi masculin, aş spune atunci că e adevărat, tot ce se poate spune e valabil şi că Hannah este o retrogradă. E întrebată, căci este într-un interviu şi o întreabă personajul cu care stă de vorbă, ce înseamnă a-ţi pierde feminitatea? Zice: „De pildă, o femeie, când are foarte multă putere pe mână, îşi pierde feminitatea. Marile conducătoare trec în plan secund feminitatea lor. Or, pentru mine este important să-mi păstrez graţia feminină.”

De-a lungul istoriei, bărbatul a fost tipul care a avut muşchi. Muşchii au contat de la început, a fost războinicul. Astăzi nu se mai pune problema aşa, pentru că creierul contează, nu muşchii, dar bărbatul, pe linia puterii pe care a câştigat-o de-a lungul istoriei atunci când valorizanţi erau muşchii şi puterea fizică, a devenit un personaj care trebuia combătut. Şi când a apărut feminismul pe această falie, evident că-l îmbrăţişez, pentru că detest exersarea puterii pe spinarea celui mai slab. Peste tot în lume astăzi bărbatul continuă să-şi folosească, ca pe un atu, muşchii în relaţia de cuplu.

Şi, dacă vreţi să legăm discuţia cu ce vorbeam puțin mai devreme, chiar starea proastă a omenirii din momentul ăsta, cu toate exemplele trecute de dvs. acolo, e cauzată în principal de acest patriarhat.

Ştiţi ce am ratat aici, n-am apucat să vorbesc? Despre ce înseamnă deţinerea puterii. Cum a spus splendid Platon undeva, puterea n-ar trebui să o aibă decât cei care nu şi-o doresc. Adică, având-o, să se poarte cu atâta delicateţe umană cu ea, să nu abuzeze de ea, puterea însemnând puterea pe toate palierele, de la puterea fizică a imbecilului care-şi bate nevasta până la puterea celui care are puterea politică şi care-şi permite să gazeze, cum s-a întâmplat la noi în 10 august, în piaţă. Şi să spună, „pentru că putem”. „Pentru că putem” e o maximă a puterii folosite imbecil, prosteşte, abuziv, odios.

Culmea, ministrul de interne fiind o femeie.

Da. Apropo, îşi pierde graţia pe care în mod sigur a avut-o. Dar să revenim la feminismul care nu-mi place. Cu pierderea graţiei mă alătur lui Hannah Arendt. Dar lucrul care este stupid, prostesc, în care moda deformează adevărul şi-l duce în derizoriu. Cum să iei drept criteriu al reprezentanţei undeva sexul? Sexismul, după capul meu, asta e: foloseşti sexul drept criteriu acolo unde criteriul trebuie să fie competenţa. Pe mine nu mă interesează dacă un guvern e făcut egal din bărbaţi şi femei, după mine poate să fie făcut din femei de la cap la coadă, dar să fie cele competente. Deci, cum poţi să pui să pui sexul în locul criteriului real, care e competenţa, meritul, inteligenţa? O să mi se spună: n-are importanţă, trebuie să facem o selecţie, o discriminare pozitivă.

O formă de reprezentativitate.

Da. Exact, de reprezentativitate. Sunt de acord că trebuie să existe reprezentativitate, dar nu împinsă până în punctul în care apari şi te lauzi, cum a spus tipul din opoziţia britanică acum un an-doi, Jeremy Corbyn, „dacă ajungem la guvern, în guvernul meu vor fi mai multe femei decât bărbaţi”.

Domnule Liiceanu, apropo de temele prezentului, cartea dumneavoastră România. O iubire din care se poate muri adună publicistica din ultima vreme. Câteva articole îşi păstrează, din păcate, actualitatea, chestiunea limbajului, a degradării uluitoare a limbii la care suntem acum martori. Avem o masă de oameni care din păcate şi-au pierdut exerciţiul gândirii critice şi cultura opţiunii, judecă mai degrabă afectiv decât informativ. Cum s-a ajuns aici? Unde s-a greşit, ce ni s-a întâmplat, de fapt? Ca de la rezistenţa în cultură să ne întoarcem tot la rezistenţa în cultură, de fapt. Că tot o formă de rezistenţă practicăm şi acum.

Să nu vă imaginaţi că rezistenţa prin cultură a făcut minuni la nivel statistic. Ea a fost efectiv modul unei mâini de oameni de a trece prin istorie, printr-o istorie negativă. Sunt unii care au norocul harului şi sunt mai bine înarmaţi pentru a face faţă la momente grele, din moment ce fantasma cu pricina îi poate ajuta.

Boia a scris o carte despre cum am trăit noi în comunism, în care, spre uluirea mea, care ştiam totul, aşa credeam, despre ce trăisem, am descoperit ceva foarte simplu, pe care el l-a spus. Să nu vă imaginaţi că majoritatea oamenilor erau anticomunişti. Revoluţia din decembrie 1989 n-a fost una anticomunistă. A fost una împotriva lui Ceauşescu, făcută pe baza unei mizerii care pusese stăpânire pe ţară, nu ştim în ce proporţie, cât de mulţi au fost cei care au fost fericiţi că au scăpat pentru că nu mai suportau mizeria în care ne adusese omul cu pricina, sau în ce măsură a contat mai mult lucrătura Securităţii ca să scape de el, pentru că nu-şi puteau cheltui banii cum trebuie, nu-şi puteau exersa privilegiile până la capăt. Ce a urmat după 1989 ne-a dovedit că aveau dreptate. Au putut să-şi îmbunătăţească viaţa logaritmic, exponenţial. Au devenit oamenii bogaţi ai ţării, au avut marile afaceri în mână, au avut relaţiile formate şi au putut să se bucure de averi formidabile, să meargă în toată lumea şi să-şi facă haciende în Brazilia sau mai ştiu eu unde. Aşa stând lucrurile, să nu ne păcălim. 

Am trăit într-o dinastie, într-un comunism dinastic, spre deosebire de celelalte ţări din Est care au fost făcute comuniste de armata sovietică după aia, dar n-au trăit comunismul dinastic, ca la noi. N-au trăit la nivelul unui bun-plac primitiv, ca cel pe care l-a imprimat Ceauşescu. N-au trăit importând coreeanismul şi chinezismele în anii ’70, când s-au întors înaripaţi de această idee. Nu şi-au pus problema să facă cantine de bloc, în aşa fel ca toată lumea să mănânce egal, să coboare toţi din stup şi să meargă jos şi să primească aceeaşi mâncare. La noi a fost, în plus, gradul de complicitate la crima de totalitarism, de dictatură comunistă, care n-a fost nicăieri atât de mare ca la noi. Iar un om singur nu are niciodată puterea. Niciodată! Nimeni nu poate exersa o putere absolută, cum avea Ceauşescu, singur. Trebuie să ai în jurul tău persoanele care s-au vândut şi care-ţi sunt complici. Puterea înseamnă, masiv, complicitatea celorlalţi. Or, din punctul ăsta de vedere, românii au avut parte de o complicitate cu elementul negativ-criminal ca niciun alt stat. 

Păunescu a fost unul din marii complici, dacă vorbim de lumea scriitoricească, Vadim Tudor a fost unul din marii complici, aşa încât astăzi, când vezi impecabilitatea cu care trec în continuare prin istorie şi prin amintirea unor oameni, cum se reîncearcă să se inventeze Cenaclul Flacăra, înnebuneşti! Pentru că Păunescu a făcut ceva formidabil, a fost unul din marii complici. Cenaclul Flacăra a avut un rol fundamental în cultul cu pricina.

Şi în orientarea unei mentalităţi.

Exact. Tot naţionalismul comunist pe care-l trăim în continuare astăzi şi în care preferăm minciuna linguşitoare împotriva adevărului, care te spală cu adevărat, te curăţă, este o urmare a acelor vremuri. Cu Thierry Wolton am avut o formidabilă discuţie într-o seară, în care ne-a explicat, celor care eram laolaltă, de ce România arată altfel. A spus ceva atât de simplu! A zis: pentru că în nicio ţară, după căderea Zidului de la Berlin, nicio ţară din Est nu a învins gorbaciovismul. Gorbaciovismul a fost cu adevărat o formă de păstrare a comunismului într-o formă ameliorată în raport cu primitivismele. Or, la voi, a învins prin Iliescu gorbaciovismul, deci nu spălarea de comunism, ci continuarea apucăturilor, atitudinilor, obiceiurilor în matca comunistă.

Şi nu doar că a învins. Din păcate, s-a prelungit până astăzi. Că ai putea să fii învins temporar, şi la un moment dat să-l fi înfrânt definitiv.

Aşa e, dar felul în care a învins a fost atât de reuşit, încât puterea a rămas de partea aceea tot timpul, mimându-se toate formele fără fond.

De unde astăzi noi recunoaştem toate practicile staliniste în guvernarea Dragnea.

Uitaţi-vă la tipul de discursuri! Sunt croite pe modelul acela.

Anii ’50, oameni incompetenţi, aduşi de pe te miri unde, puşi în poziţii care ar trebui să fie reprezentative şi fundamentale ca importanţă pentru o naţiune, şi sunt oameni nişte marionete.

Tipurile de sofisme sunt aceleaşi. Noi nu ne ducem să ne închinăm la Înalta Poartă. Trebuie să fii tâmpit să-ţi imaginezi că Bruxelles-ul este echivalentul Marii Porţi! Ăsta e un sofism clasic, dar oamenii manipulabili prizează lucrurile astea.

Ştiţi care e diferenţa majoră? Putem să le râdem în faţă, doar că asta nu contează.

Nu. Deci nimic din ce vorbim acum nu schimbă radical lucrurile. Ştiţi ce am păţit după iarna lui ianuarie-februarie 2017? Ne-am dat seama că naşterea societăţii civile, care e cel mai mare eveniment care s-a petrecut în istoria noastră modernă, cu cei 600.000 de oameni în stradă, nu a întors istoria din loc. Singurul lucru care mă pansează la suflet este că am putut să spun în gura mare tot ce cred. Această libertate încă nu ne-a fost luată, şi dacă ne-ar fi luată, cred că ar avea costuri enorme de sacrificii, de vărsare de sânge la figurat sau la propriu. 

Stau şi mă întreb dacă frustrarea sau durerea resimţită de a putea spune adevărul şi a nu se întâmpla nimic nu e cel puţin la fel de mare ca înainte imposibilitatea de a spune?

E foarte fină observaţia. Nu, pentru că adevărul spus fără urmări aparente lucrează în ascuns, pe când tăcerea aia a noastră se întâmpla sub o tiranie – într-o tiranie nu poţi deschide gura. Unul dintre cele mai tâmpite lucruri pe care le-am auzit după ’90, uneori de la prieteni de-ai mei, a fost: înainte tăceaţi şi acum vorbiţi! Asta e bună! Păi nu se pune problema să vorbeşti în clipa când iei un glonţ în ceafă, că nici n-apuci să vorbeşti!

Domnule Liiceanu, am început cu copilăria, ne întoarcem la ea, pentru că prima întrebare din chestionar e legată de cartea copilăriei. Ne-aţi vorbit atunci de 20.000 de leghe sub mări, dar poate găsiţi un alt titlu care în copilărie a însemnat mult pentru dvs.

Când am descoperit clasicii literaturii universale în colecţia de la ESPLA, am citit cărţile cu bucuria cu care le citeşte un copil. Am citit cărţile copilăriei: Winnetou, Dumas, Walter Scott, Ivanhoe ţin minte că mi-a plăcut foarte mult, citeam cărţile băieţilor. Uneori picam pe cărţi despre care nu ştiam mare lucru. Mi-a rămas în minte o carte la care am plâns în hohote, fiind puşti de zece, unsprezece ani, Cuore.

Despre ce carte aţi spune că v-a deschis ochii? La maturitate.

Bănuiesc că cea mai mare lectură pe care am făcut-o în perioada fragedă, şi care m-a întors pe dos ca frumuseţe, a fost Tolstoi, Război şi pace. Iarăşi, îmi plăcea să mă scufund. Or, cartea asta, fiind un roman-epopee, îţi dădea tot ce-ţi trebuie pentru un om care e în formare, care vrea să cunoască lumea prin intermediul altor vieţi. 

O altă carte care tot timpuriu m-a marcat, pe la optsprezece, douăzeci de ani, a fost Muntele vrăjit a lui Thomas Mann. Iar ultima care m-a marcat a fost Omul fără însuşiri a lui Robert Musil, pe care o consider ceva enorm. 

Trebuie să spun că, dacă vreţi, în aceşti trei ani de când fac emisiunea şi în care am întrebarea aceasta în chestionar, tot timpul m-am gândit că poate va veni momentul să v-o adresez dvs. Iată: numiţi o carte clasică necitită deloc sau până la capăt.

Paradisul lui Dante.

Ce s-a întâmplat? Cum e posibil?

N-am putut. 

Şi aţi renunţat aşa uşor?

Să nu umblăm cu imagini false sau prefabricate. La un moment dat, Alexandru Paleologu mi-a spus: dragă, dacă aţi şti câtă impostură este pe lumea asta sau câţi oameni îşi fac idoli din bieţi oameni! Cel mai mare specialist în Shakespeare a mărturisit la sfârşitul vieţii că n-a citit chiar toate piesele, că de pildă n-a citit niciodată Timon din Atena. De ce? Nu se înţelege. Că, dacă eşti shakespearolog, ce mare lucru e să citeşti toate piesele, când asta e pasiunea vieţii tale?! 

Haideţi să desvrăjim imaginea cuiva, şi pe a mea în ochii mei şi în ochii celorlalţi. Vă dau un exemplu: citesc la un moment dat Anthony Burgess, o carte despre Shakespeare, şi văd cum vorbeşte pe larg despre un sclav din Platon, căruia Socrate îi demonstrează că avea toată ştiinţa dinainte de a se naşte în el, şi că deci copilul de sclav ştia tot, dacă ştiau să i se pună întrebările bune. Acest exemplu faimos pentru orice om care citeşte Platon sau îl interesează e Menon. Burgess, un mare om de cultură englez, spune că, conform mitului sclavului lui Platon din dialogul Gorgias, să spunem. Când am citit, mi-am zis: vai, ce ruşine! În primul rând n-au corectat editorii englezi! Era treaba editorului să facă corectura, e un scandal! După care deschid Uşa interzisă, după vreo doi-trei ani, şi văd ceva asemănător. 

M-a pedepsit Dumnezeu pentru asprimea judecăţii. Citez, dau un mit din Gorgias, cu o judecată care se face sufletelor în faţa judecătorilor după moarte, dezbrăcaţi, cu sufletele goale, şi care e un mit formidabil. Şi spun: după cum bine ştim, din Cartea a X-a a Republicii. Or, acolo este vorba de cu totul altceva. E un mit în care se povesteşte în cortegiul cărui zeu s-a aşezat viaţa fiecăruia dintre noi. Faptul că am distribuit mitul din Gorgias în Cartea a X-a a Republicii şi am confundat locurile mi s-a părut o grozăvie mult mai mare decât Burgess, care nu e platonolog. Eu am lucrat cu Platon, l-am tradus, deci, iată: nu există nici lecturi complete, nici formări complete, nici călcături strâmbe.

În ambele exemple ar putea fi o festă a minţii, a memoriei.

Bun, dar când ai pretenţii… eram atât de rău şi de afurisit, încât la facultatea de clasice, profesoara, doamna Piatkovski, care era o elenistă veritabilă, confunda presocraticii între ei, când dădea un exemplu. Şi eu, scârbit, din banca a treia, spuneam: ăsta este Anaxagora, nu Anaximene. Vă daţi seama ce juvenilisme tâmpite!

Dintre cărţile citite recent, pe care aţi lua-o cu dvs. pe ipotetica insulă pustie?

Nu prea îmi place chestia asta cu insula pustie. Am să vă răspund aşa: la capătul cestălalt al vieţii – culmea e că astăzi mi-am notat treaba asta într-un jurnal –, biblioteca unui intelectual scade, nu creşte. Începi să dai cărţi, să-ţi purifici casa de cărţi inutile, pentru că orice bibliotecă se naşte din veleitarism. Tineri fiind, suntem lacomi. Imaginaţi-vă o cămară în care ne ducem şi punem zilnic orez, zahăr, ulei, tone pe care nu le vom consuma niciodată. O bibliotecă e o lăcomie spirituală de tipul ăsta.

Dar e cea mai frumoasă dintre toate!

E un veleitarism, nu strică nimănui, dar se naşte pe un calcul greşit, pe o minciunică, pe o dorinţă de a crede că tu creşti în ochii tăi prin cărţile pe care le ai în casă, cu cât mai multe, cu atâta creşti mai mult. Nu e aşa. Creşti citindu-le şi făcând selecţia. Schopenhauer spunea: ce păcat că nu se vând cărţile la pachet cu timpul pentru lectura lor. 

Aş spune că mi-am luat deja pe insulă cărţile, am în dormitor biblioteca cu cele mai iubite cărţi ale vieţii mele. Şi mă plimb între ele cu o bucurie enormă. Matei Călinescu a spus chestia cu a citi – a reciti, cum a fost în română tradusă din engleză, a spus un lucru mare: viaţa finală a unui intelectual este recitire. La un moment dat nu mai primeşti marfă nouă şi consumi până la capăt marile cărţi cu care ai rezonat. Ce aş lua cu mine?

Dintre cărţile citite recent, cărţile noi, cum ar veni, nu un clasic, nu un autor iubit. Recent descoperite.

Nu m-aţi lăsa să iau câteva volume de jurnale, de memorii? Le iubesc enorm! Junger, de pildă. Musil, de pildă, dar nu pot să spun că aş trăi pe insulă cu Musil.

Poate ceva mai vesel, o vinovăţie din asta plăcută.

Musil nu e ne-vesel. Are o ironie formidabilă. Ştiţi, când se spune „aş lua cu mine Biblia”, există o îndreptăţire. Pentru că, acolo, încărcătura de hermeneutică culturală şi umană e atât de uriaşă!

Păi vedeţi? Dvs. vă gândiţi că pe insula respectivă în continuare veţi face un model paideic!

Nu. Pe insula respectivă în primul rând cred că nu mai citeşti! Cred că mori.

Nu murim noi aşa uşor! Bine, deci rămâne o întrebare cu un răspuns deschis. Dar la următoarea chiar trebuie să-mi răspundeţi. În ce carte v-ar plăcea să trăiţi pentru o vreme?

Într-o carte – aici îi dau dreptate Ioanei Pârvulescu – care m-ar muta în Belle Époque, care m-ar muta în a doua parte a secolului al XIX-lea, în măsura în care bănuiesc că epoca aceea a atins gradul de civilizaţie, de rafinament al relaţiilor interumane maxim. Cred că a fost cea mai anti-mitocanică epocă din istoria omenirii. E nemaipomenit de frumos să trăieşti într-o lume în care relaţiile superficiale de pe stradă, obiceiurile, tramvaiele să fie pline de întâmpinare reciprocă.

Şi care e cartea care ilustrează acea vreme?

În niciun caz Flaubert, deşi educaţia sentimentală m-ar îndemna. Într-un Thomas Mann aş vrea să trăiesc, în Lotte la Weimar. Acolo mi se pare că s-a descris într-un fel cea mai frumoasă lume, cea mai frumoasă etapă a omenirii. 

Cu ce scriitor din istorie v-ar plăcea să beţi un pahar de vin?

Cu Socrate.

Domnule Liiceanu, ce muzică aţi trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni altă civilizaţie?

Ce întrebări îmi puneţi! Una din ele ar fi Impromptu de Schubert.

Dacă aţi avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi aceea?

Suferinţa. E cumplit. Suferinţa la copii în primul rând. Ar fi minunat să nu trebuiască să avem conştiinţa întregii mizerii pe care poate să o suporte o fiinţă umană.

Am mai avea oare artă în absenţa suferinţei?

Când am spus suferinţa, m-am speriat, pentru că ştiu că e fecundă. Pentru că ştiu că plăcerea nu se poate naşte decât în pereche cu suferinţa. Pentru că trebuie să apară mereu contrarii, să dispară una ca să apară cealaltă. Dar mi-este groază de suferinţa oamenilor. Şi mai ales a copiilor.

Care este locul dvs. preferat din Bucureşti?

Cred că puneţi o întrebare cu răspuns plătit: Cotroceniul. E pentru mine locul absolut. Am trăit cu el de mic copil şi am revenit într-un moment în care nu credeam că lucrul ăsta e cu putinţă, că nu vedeam cum. M-am pomenit reîntorcându-mă în Cotroceni. Deşi eu nu cred în destine altfel decât cele pe care poţi să le provoci printr-un gest al tău, nu cred că cineva a vegheat – Arhanghelul Gabriel, de exemplu – şi mi-a spus: meriţi să te întorci în Cotroceni, pentru că l-ai iubit enorm şi pentru că acolo îţi atingi plenitudinea fiinţei tale. Cea mai mare bucurie a mea este să stau în casa din Cotroceni şi să mă plimb în cartierul meu. 

În această cea mai lungă conversaţie în istoria emisiunii, am ajuns la ultima întrebare. E întrebarea zece din chestionar, care e specială pentru dvs., sper să vă amuze jocul de imaginaţie pe care vi-l propun. Dacă aţi fi invitat de NASA pentru o relocare definitivă pe Marte, după ce aceasta va fi fost colonizată cu un număr restrâns de oameni, să predaţi acolo pentru prima generaţie de pământeni nepământeni, filozofia fostei omeniri să zicem, aţi face-o? Ar fi un bilet doar dus.

Adică ar trebui să mor acolo.

Da. 

Nu cred. Pentru că m-aş depeiza groaznic pe Marte. Știţi unde am avut senzaţia asta? Am fost două săptămâni în Japonia şi am avut senzaţia că am intrat pe altă planetă. M-am simţit îngrozitor de speriat, am fost foarte speriat. Întrebarea dvs. e foarte literară: ce limbă am vorbi? Provocarea e uriaşă.

E un apostolat acolo.

Exact. Un apostolat. Dacă ei ţi-ar cere să le predai umanitatea, în primul rând n-am cultura suficientă, eu sunt un biet cititor.

Bine, ar fi un chibuţ interplanetar, în care dvs. aţi primi rolul de învăţător. 

Alături de alţii, sper.

Da. N-ar trebui să vorbiţi despre chimie, să zicem.

Nu, dar despre specia umană. Pentru că acum, după cum vedeţi, am devenit specialist în omenire cu cartea asta. Doamne, cred că înţelege toată lumea că e o deriziune ce spun. E frumoasă întrebarea. Nu pot să vă dau un răspuns verosimil. Vă pot spune că ar fi colosal de provocator. A existat un scriitor englez, un filozof, George Steiner, care a spus că profesorii mari ai lumii ar trebui, datorită bucuriei pe care o au când împărtăşesc ştiinţa lor, să plătească ei statului că li se dă prilejul să aibă în faţă splendoarea tinereţii care absoarbe. Şi trebuie să ştiţi că cu adevărat una dintre cele mai mari fericiri pe care le-am avut a fost când am avut câteva generaţii de aur în faţă, la Facultatea de Filozofie, în trecerea din 1989 până prin 1995. Astăzi această plăcere a dispărut, e deja o specie de tineri schimbată. Însă atunci erau formidabili. Şi bucuria de a-i face să înţeleagă cele mai rafinate gânduri ale lumii era enormă şi aş fi plătit pentru asta. Deci, dacă mă lasă să plătesc gras, mă duc pe Marte.

noiembrie 2018