„Bacovia era straniu chiar pentru propria familie”

interviu cu Florin Vasiliu

Marius Chivu: Sunteţi nepotul lui Bacovia, tatăl dvs. i-a fost nepot de soră. Ocazia cu care ne-am întâlnit azi e publicarea unei cărţi, Amintiri despre poetul Bacovia, apărută anul trecut la editura Babel din Bacău, o carte de amintiri scrisă de tatăl dvs., Maximilian Vasiliu, rămasă în manuscris. Care e povestea acestui manuscris devenit carte după ce a stat o vreme „în sertar”?

Florin Vasiliu: Într-adevăr, a durat ceva până când am luat această iniţiativă. Manuscrisul original s-a găsit la domnul profesor Constantin Călin, care este un cunoscut exeget al vieţii şi operei lui Bacovia, dar tatăl meu a avut şi o copie, care a rămas în casa în care a locuit şi pe care am găsit-o după ce a murit. A trecut ceva timp şi împreună cu fratele meu ne-am gândit că şi pentru memoria tatălui meu – care a fost un mare iubitor de poezie, nu numai bacoviană, adică şi recitator de versuri – a merită totuşi să o publicăm. Ea fusese parțial publicată prin reviste de provincie, pasaje din ea, şi m-am gândit că sunt detalii foarte interesante pentru epoca în care a trăit Bacovia.

Înainte de a vorbi puţin despre tatăl dvs., aş vrea să vă întreb câte ceva despre dvs. Cu ce vă ocupaţi?

Sunt destul de departe de zona literaturii, deşi sunt un cititor împătimit. Am fost cercetător fizician, am lucrat la un institut de pe platforma Măgurele, am fost chiar director ştiinţific, şi încerc să mă mai ţin cât de cât activ în domeniul de bază.

Sunteţi interesat de poezie în mod natural sau vă obligă moştenirea genetică?

N-aş zice că e vorba de un soi de obligaţie, dar am fost interesat. În primul rând, îmi place mai mult proza, trebuie să mărturisesc, dar sunt şi cititor de poezie românească, de poezie universală, însă destul de selectiv.

Vă place proza lui Bacovia? Şi vă întreb asta fiindcă ştiu că e foarte puţin cunoscută, are un volum de proze scurte şi ceea ce el considera un roman, dar care are doar 30 de pagini. El însă își aprecia foarte tare proza, ceea ce pare straniu.

E interesant. Bucăţi de noapte consider că sunt sub valoarea poeziei lui. Dar şi puţin influenţate de Edgar Allan Poe, de alţi scriitori de genul ăsta, ca să dea puţin o atmosferă stranie. Sunt şi destul de scurte şi se întâmplă câteodată să ai impresia că practic nu te-ai ales cu nimic după ce ai citit respectiva proză.

Tocmai mi-am amintit un fragment din cartea tatălui dvs., şi dacă-mi permiteţi l-aş citi, că-i scurt, apropo de Edgar Allan Poe. Scrie tatăl dvs.: „Mama mea – practic, sora lui Bacovia – îmi spunea că pe când era în liceu, Iorgu – căci Iorgu i se spunea în familie lui Bacovia – îi citea întâi ei poeziile ce le compunea, cerându-i părerea. În afară de faptul că-i păreau cam triste, mama mea nu se încumeta la aprecieri mai profunde. În timpul liceului o impresiona însă în mod deosebit modul cum Iorgu îi povestea, cu gesturi şi mimică, unele dintre povestirile extraordinare ale lui Edgar Allan Poe, ca de exemplu Prăbușirea casei Usher. Cum îşi culca tâmpla pe scândurile duşumelei, ascultând din adâncuri, şi cum o îngrozea modul lui de redare şi interpretare a straniei povestiri”.

Mai ales când îi spunea „Nevermore, nevermore”. 

Dar să ţi-l imaginezi pe Bacovia cu urechea lipită de duşumea în timp ce recită din asta, e o imagine totuşi comică.

E şi comică într-un fel, dar pe bunica mea am prins-o chiar când povestea în casă lucruri de genul ăsta, o impresiona teribil. Era straniu. De altfel, aşa cum rezultă şi din carte, şi nu numai de acolo, Bacovia era straniu chiar pentru propria familie. Pentru că era foarte diferit de surorile şi de fraţii lui şi chiar pentru tatăl lui, mai ales, pentru Dumitrache Vasiliu – aşa se numea, era fără carte prea multă şi întotdeauna se uita la el ca la – ştiţi cum se spune, „puiul de cioară din cuibul de nu ştiu ce”, ceva de genul ăsta. Adică nu-i venea să creadă ce gen de copil a avut. 

E o anecdotă care-l priveşte, simpatică, în care mama lui Bacovia, care era mult mai educată decât soţul ei, i-a citit Sonata Kreutzert a lui Tolstoi. Şi tatăl lui Bacovia a zis: „Păi asta şi eu aş putea să scriu!”. Domnule Vasiliu, v-aş întreba câteva despre tatăl dvs., pentru că până la urmă dumnealui este autorul acestei cărţi. M-a impresionat faptul că a luptat pe front, a fost chiar nimerit de un lunetist rus în bătălia pentru Odesa.

A fost şansa vieţii lui, pentru că practic au fost decimate regimentele din luptele astea.

Povestea despre război?

Da, povestea, pentru că el a făcut şi Frontul de Est, şi Frontul de Vest. Avea şi o decoraţie – cred că spune lucrul ăsta pe undeva prin carte – „Steaua României”, dar a avut şansa că glonţul i-a intrat prin coapsă şi i-a ieşit pe partea cealaltă. Avea o gaură, i-a atins şi osul, a fost rapid transportat la Iaşi la un spital militar. Șansa lui a fost că rana n-a fost foarte gravă, ordonanţa lui i-a făcut rapid un garou şi a reuşit să cheme sanitarul care să-l ducă la tren şi să ajungă la spitalul militar.

Asta vi se pare o ironie a sorţii. Bacovia, tânăr, voia să devină ofiţer de armată şi s-a înscris la un liceu militar, fugind apoi speriat de ce înseamnă regimul cazon. Practic, a evadat într-o noapte din internat. El n-a făcut stagiul militar pentru că avea probleme de sănătate, a fost scutit, însă nepotul lui a ajuns să lupte pe front şi chiar să fie rănit!

Sunt capriciile istoriei.

Cum de şi-a păstrat tatăl dvs. numele Vasiliu?

Asta e o chestie foarte interesantă. Care este situaţia? Într-adevăr, e o coincidenţă, m-a întrebat multă lume de lucrul ăsta.

Mi-am dat seama că e o coincidenţă, dar mi se pare stranie.

Elena Vasiliu, care este bunica mea şi sora poetului, şi deci mama tatălui meu, s-a căsătorit cu un Mihai Vasiliu, profesor de geografie, despre care se povesteşte destul de mult şi în carte – un filogerman înveterat, care vorbea curent limba germană, citea nemţeşte şi aşa mai departe. În 1916, el cu Bacovia au rămas în Bucureştiul ocupat de nemţi. Totuși, n-a avut şansa să trăiască prea mult, pentru că a murit în timpul epidemiei de gripă spaniolă, care era complicată în cazul lui, cu o tuberculoză, se pare. Asta este explicaţia identităţii numelui şi a coincidenţei.

Deşi vă cheamă Florin Vasiliu, ca pe nepotul Vasiliu, nu este vorba despre acelaşi Vasiliu.

Exact, este completamente şansa întâlnirii a doi oameni are aveau acelaşi nume.

M-am bucurat că aţi adus în discuţie episodul cu bunicul dvs. Mihai, care a rămas într-un Bucureşti asediat, când toată lumea părăsise oraşul. A rămas cu poetul Bacovia într-o casă din str. Berzei nr. 58.

Şi, culmea, mai există, probabil transformată. Îmi aduc aminte că tatăl meu când mai venea în Bucureşti voia neapărat să vadă casa. Şi cel puţin în anii ’80-’90 îmi spunea că nu există mari transformări. Am impresia că s-au mai făcut transformări, dar există o serie de elemente descrise acolo care au rămas, în ciuda demolărilor sau a ce s-a mai întâmplat.

Era o casă sau un imobil cu mai multe locuinţe?

Era cu mai multe locuinţe, o casă vagon.

Domnule Vasiliu, în ’54, atunci când spuneţi că l-aţi cunoscut pe unchiul dvs., aveați 8 ani. L-aţi cunoscut chiar cu trei ani înainte să moară. Cum a fost întâlnirea? Ştiaţi cine e, eraţi emoţionat, aţi acordat atenţie episodului?

Permiteţi-mi să citesc din prefaţa pe care am scris-o la această carte de amintiri a tatălui meu. E mai simplu așa. Spuneam: „În 1954, tatăl meu ne-a luat pe mine şi pe fratele meu într-o călătorie la Bucureşti, de altfel, era prima călătorie pe care o făceam în capitală, în cadrul căreia i-am făcut o vizită lui Bacovia. Deşi pe atunci aveam doar 8 ani, mi-aduc bine aminte de stranietatea personajului care mai avea doar câţiva ani de trăit. Ne-a cântat la vioară şi ne-a învăţat – asta n-am mai scris aici, pentru că mi s-a părut minor – un joc de table”. Era jucător de table, e o versiune care am uitat cum se numeşte, dar scrie în carte. „În plus, ne-a cântat la vioară şi ne-a recitat celebra Glossă eminesciană, «vreme trece, vreme vine»”. Cam asta a fost.

V-a acordat atenţie atunci?

Da, dar la un moment dat s-a retras şi am rămas cu tata, am luat prânzul, la masă a venit din nou, însă a intrat într-o uşoară perioadă de tăcere faţă de momentul când era mult mai bucuros de vizită.

Am citit multe mărturii ale nepoţilor, fraţilor, ale celor care l-au cunoscut, şi absolut toată lumea spunea acelaşi lucru despre el, că era un om modest, timid, retras, taciturn şi foarte delicat. Nimeni nu spune altceva.

Foarte exact.

Pe de altă parte, această imagine a lui contrastează puternic cu tinereţea. Citind memoriile Agathiei Bacovia, dar şi ale altor biografi, am aflat că făcuse gimnastică, că era un foarte bun gimnast şi că avea un corp atletic. Lucra la inele şi la bară – asta mi s-a părut formidabil. În urma unor boli netratate, s-a întâmplat să dezvolte o zona zoster, o eczemă la baza nasului, care l-a afectat psihic. 

Da. Se poate să fi fost şi o criză întârziată de adolescenţă, mai poate să fie fost şi efectul gândurilor, a lecturilor, era un cititor serios de poezie simbolistă, adică lucruri din astea care puteau să-l conducă înspre o zonă uşor maladivă.

Ziceam la început că în familie i se spunea Iorgu – îl chema Gheorghe. Cum i se adresau rudele, îi spuneau în continuare Iorgu? Pentru că Agatha Bacovia, soţia lui, vorbeşte în cartea ei mereu despre „poetul”. Îl personifică cumva, nu-i spune niciodată „soţul meu” sau „iubitul meu Iorgu”.

Tot din acel episod sau din comentariile lui taică-meu – care a fost mai des acolo, până când a murit, în 1957 – îmi aduc aminte că avea o adresare într-adevăr nu comună sau obişnuită în cazul soţ-soţie. Parcă era un fel de persoană sacrosantă.

O să vorbim mai târziu despre Agatha Bacovia, pentru că mi se pare un personaj interesant. Aş vrea să mai rămân puţin la poet şi la faptul că şi în cartea asta tatăl dvs., care era practic din familia lui Bacovia, după Agatha, are cea mai importantă contribuţie biografică. La un moment dat amintește de anumite imagini false care i se făcuseră lui Bacovia, că ar fi fost un om plin de viaţă, vesel, care râdea, dar el spune: „Totuși, nu era aşa”.

Nişte prieteni din tinereţe se pare că sunt menţionaţi aici, dar cred că tatăl meu justifică motivele pentru care lucrurile astea au apărut. Dar mai era şi problema cealaltă. Ştiţi bine că lui Bacovia îi plăcea mult vinul, era un mare băutor de vin, şi așa a fost până târziu. Şi probabil că la un moment dat, în anumite situaţii, mai ales în tinereţe, devenea puţin euforic şi atunci unii dintre cei care iau fost prieteni în tinereţe au zis: eu l-am văzut extrem de expansiv. Ceea ce e greu de crezut să fi fost o constantă a personalităţii lui.

Îmi amintesc de un caz în care în arhiva familiei lui Kafka s-a descoperit o fotografie în care Kafka râde, zâmbeşte. Şi a apărut pe coperta unei cărţi despre Kafka şi nimeni n-a crezut că e el. Dar e o fotografie de epocă. Da, era băutor de vin, era şi băutor de cafea şi mai ales mare fumător. Mi-a plăcut că-şi rula singur ţigările în foiţă.

Cam aşa se făcea atunci. Dacă aţi citit cartea şi vă aduceţi aminte, și mama lui avea foiţă importată pe care o rula şi chiar citea romane sentimentale în timp ce fuma încontinuu ţigări scurte, deci nu din astea cum se fumează astăzi şi cum fumez şi eu, din păcate.

Legat de fumat, se pare că la un moment dat Bacovia ar fi zis: „Nu poţi fi poet dacă nu fumezi”. Fiind funcţionar la Ministerul Învăţământului, spune că era destul de disciplinat, că mergea la serviciu, contrar unor informaţii din alte biografii care spuneau că chiulea, că făcea orice ca să nu meargă, că-şi băga concedii peste concedii, făcea rost de tot felul de scutiri . Tatăl dvs. spune că nu era așa, că era un funcţionar disciplinat, se întorcea pe drumul spre casă uneori pe la cafenelele de pe Calea Victoriei, ceea ce iarăşi e un detaliu simpatic.

Erau celebrele terase bucureştene.

Că juca table, asta iar mi s-a părut foarte simpatic, şi mai ales că era interesat de ziare, deşi tatăl dvs. spune că nu le citea, că citea doar titlurile. În schimb, Agatha spune că nu e adevărat, era un mare devorator de ziare. Micile contradicţii biografice care întotdeauna sunt simpatice. Oricum, şi tatăl dvs., şi Agatha spun că era foarte interesat de ceea ce se întâmplă în lume.

Da. Şi într-o oarecare măsură avea idei socialiste, să zicem. Nu comuniste neapărat, dar sigur că astea pluteau undeva în aer. Eu nu mai ştiu sigur, poate asta n-a mai fost cuprins în carte, era şi un cerc de evrei băcăuani socialişti şi care îi făceau rost de o serie de cărţi din astea de propagandă socialistă. Pe atunci, intelectualii, în foarte multe cazuri, erau de stânga.

Absolut, da.

Dar asta cred că era legat de povestea interesului pentru actualitate, pentru politică.

Mai toţi biografii menţionează că era mai degrabă interesat de ziare decât de cărţi.

Da, este adevărat.

Cred că în cartea tatălui dvs. se amestecă informaţiile, spunea că avea în camera lui lângă pat o ladă cu cărţi, dar că nu erau prea multe.

Pe atunci, sigur că existau şi cărţi româneşti, dar foarte multe erau comandate de la edituri franţuzeşti. Pentru el asta a fost limba de bază şi făcea comandă. Nu era o problemă, se comanda prin Librăria Alcalay de la Bucureşti. În felul ăsta putea să aibă acces, probabil că mai şi făcea schimb de cărţi cu prietenii.

Că tot aţi amintit de librăria Alcalay, există un episod în cartea Agathei cu librăria care a invitat mai mulţi scriitori la o sesiune de autografe. Erau Bacovia, Arghezi, Cocea şi cred că Cezar Petrescu. Şi toţi se conversau cu cititorii, dădeau dedicaţii personalizate, flamboaiante. Bacovia, într-un colţ singur, doar semna, nu băga pe nimeni în seamă.

E sigur c-a fost aşa. Nu există niciun dubiu.

O imagine cumva conformă cu poezia lui. Agatha Bacovia a fost și ea un personaj foarte interesant. S-a născut pe 8 martie 1895 la Mizil. A fost orfană de ambii părinţi, dar cu toate astea a făcut Facultatea de Litere şi de Filozofie, a fost profesoară de literatură şi marele noroc al lui Bacovia, o persoană providenţială, pentru că a intuit valoarea lui foarte devreme, i s-a dedicat în toate sensurile cuvântului – i-a fost soţie, contabilă, administratoare, infirmieră, agent literar şi până la urmă şi biograf. Ei i se datorează o parte din reeditările lui. În anii ’50, Bacovia era considerat un poem decadent şi a fost interzis. Tot ei i se datorează nişte premii şi distincţii, nişte pensii pe care le-a avut la un moment dat, sau ajutoare, şi mai ales înfiinţarea muzeului memorial.

Da, are toate aceste merite şi, dacă-mi permiteţi, aş citi un fragment din carte.

Până găsiţi dvs. fragmentul aş mai spune câteva lucruri despre cartea ei despre Bacovia, care se cheamă Poezie sau destin – asta mi se pare o construcţie foarte subtilă –, „sau destin”, nu „şi destin”, şi care e plină de scene memorabile cu Bacovia, unele dintre ele s-ar putea să fie adevărate.

Am găsit fragmentul. Tatăl meu spune așa: „Agatha, după cum se ştie, a avut un devotament extraordinar faţă de Iorgu, devotament datorat exclusiv admiraţiei pentru poezia lui. De altfel, cred că numai această admiraţie profundă a determinat-o să se căsătorească cu dânsul, căci ca om, trebuie spus, Iorgu era adeseori destul de dificil în viaţa de zi cu zi a căsniciei şi a căminului lor. Agathei i se datorează în primul rând faptul că Iorgu a ajuns până la vârsta de aproape 76 de ani. 

Admiraţia Agathei pentru poezia lui Iorgu s-a manifestat încă dintr-o perioadă în care opera lui Bacovia se mărginea doar la volumul Plumb, din 1916, la o epocă în care era aproape necunoscut şi neapreciat de critica timpului, dacă nu ignorat complet de acestă critică, în orice caz, tratat cu multe rezerve. De aceea amintirea Agathei se cuvine omagiată sub un dublu aspect, după părerea mea, cel de a fi salvat fizic omul şi cel de a-l fi intuit cu mult înaintea criticii oficiale pe marele poet”.

O figură providenţială, mai ales pentru Bacovia, care nu prea părea că poate să-şi poarte singur de grijă. Ea preluase administrarea și a gospodăriei, şi a operei soţului ei. Poate şi-a dat seama că e nevoie să i se dedice, că pe lângă el ea nu înseamnă nimic. În acelaşi timp, ea a scris poezie şi a fost o poetă bună, totuși.

Cred că avea conştiinţa faptului că există o diferenţă de valoare, chiar cred că ea credea asta. Dar foarte interesant faptul că într-o epocă destul de complicată cum era cea de după război, după ce a trecut proletcultismul, Bacovia n-a intrat decât târziu în manuale, a fost reeditat destul de târziu. Nu numai el, e adevărat, şi Arghezi, Blaga şi aşa mai departe. La sfârşitul anilor ’50-începutul anilor ’60, a avut răbdarea şi capacitatea de penetrare la forurile culturale locale mai întâi, de la Bacău, cu activişti de toată mâna care până la urmă s-au gândit că n-ar fi rău. Era şi momentul receptării moştenirii culturale, adică se dăduse un fel de semnal de început. Ea a fost bătăioasă şi lucrul ăsta l-a făcut şi la Uniunea Scriitorilor, unde a reuşit de foarte multe ori să-l sărbătorească cu ocazia împlinirii anumitor vârste şi aşa mai departe.

În cartea ei e un episod foarte frumos, descrie o omagiere la Uniunea Scriitorilor. Bacovia era foarte bătrân, cred că cu puţin timp înaintea morţii, şi a cerut, spre deosebire de alte dăţi, să îmbrace cel mai elegant costum al lui, unul negru. Comuniștii au venit şi l-au luat de acasă cu o limuzină neagră şi l-au plimbat pe Calea Victoriei, care era un bulevard nou, luminat. El a fost foarte impresionat. Ți-l imaginezi pe Bacovia, sfrijit şi pirpiriu în costumul lui, care probabil că-i pica larg, într-o limuzină neagră, străbătând Calea Victoriei inundată de luminile electrificării comuniste. Ziceam de Agatha că e un personaj admirabil, retrospectiv, însă mulţi biografi o acuzau că era o persoană fără scrupule din punctul ăsta de vedere.

Aici cred că este o exagerare. E adevărat că de foarte multe ori au existat scriitori care o tratau cu uşoară superioritate, în sensul că „faci prea mult zgomot în jurul acestui nume”. Dar cu lucrul ăsta, cel puţin dacă privim din retrospectiv, se pare că a avut mai multă dreptate Agatha decât ei. Să vă spun ceva foarte interesant legat de lucrul ăsta. O mare admiratoare a lui Bacovia este marea poetă Ileana Mălăncioiu. 

Nu ştiu dacă ştiţi, dar această mare poetă – pe care o admir de la primele poezii publicate în România literară, parcă le văd şi acum, erau cele din Pasărea tăiată şi mai multe din astea – mi-a povestit că a trebuit să se lupte ca Bacovia să devină membru postmortem al Academiei Române. Exista o opoziţie pentru a deveni membru postmortem. I-am şi spus atunci: „Doamnă, eu ştiam că e o problemă ca să devii membru când ești viu, dar nu să devii postmortem”.

Academia Română oricum e în mare parte o glumă. Dar poate că cademicienii noştri s-or fi gândit că Bacovia, care fusese corigent la nenumărate materii, Bacovia, care nu şi-a dat bacalaureatul, Bacovia, care a fost exmatriculat de la drept… Şi mai era şi morbid.

Comparaţia era făcută – bineînţeles, nici nu se pot face comparaţii din astea! – cu Blaga. Blaga e şi filozof, nu e numai poet, Bacovia e minor. Există încă această părere că cel puţin în lumea culturală românească prevalează faptul că e considerat un mare poet.

La noi e şi un paradox – fiind o cultură minoră, avem complexul autorilor minori. Ca să închei cu un mic elogiu postum adus Agathei, ea nu s-a ocupat doar de lucrurile mari în ceea ce-l priveşte pe Bacovia. I-a ascuns manuscrisele pentru că aparent au fost mai multe episoade în care el a apucat să ardă nişte caiete şi nişte scrisori, ăsta e un episod sfâşietor în memoriile ei, în care spune cum venind acasă de la şcoală a descoperit că Bacovia arsese corespondenţa lor din tinereţe. Trebuie să fi fost un moment dărâmător pentru ea! Şi desene sau ce s-o mai fi pierdut. Deci ea a salvat destul de mult, aproape totul legat de memoria poetului. Bacovia a fost și desenator, a desenat foarte mult, aparent sute de portrete, schiţe pe care le-a împărţit, le-a făcut cadou, nu ştim unde ar fi, în afara celor care s-au şi păstrat. Și cânta la vioară. Spunea cineva la un moment dat că-şi exprimase regretul că n-a avut şansa să cânte la un Stradivarius, iar la bătrâneţe, când nu mai putea să folosească foarte uşor degetele pe arcuş, i-a făcut cadou vioara unui cobzar ţigan care trecea pe stradă, spunând că poate va avea mai multe foloase de la vioara respectivă decât el.

Revin iar la carte, pentru că există o chestiune preluată şi pe supracopertă. În cartea asta de memorii, tatăl meu spune că îşi aduce aminte de o conversaţie avută cu el despre arta lui George Enescu, pentru care avea o mare admiraţie. Bacovia i-a spus, ca violonist, că „trebuie să ai vigoare în braţul cu care mânuieşti arcuşul, ca şi în degetele de pe strune. Când îmbătrâneşti – se referea la vârsta de atunci a lui Enescu – acest lucru se resimte fatal în modul de interpretare, oricât ai avea talent şi simţ muzical”. Era şi o discuţie în care era pomenit şi numele lui Yehudi Menuhin, celebrul elev al lui George Enescu, şi spunea că acest talentat violonist, Menuhin, fiind tânăr, stăpâneşte altfel arta violonistică. Ceea ce, probabil, este adevărat.

Să vorbim puţin și despre cei doi fii pe care i-a avut Bacovia. Se ştie prea puţin că el a avut un copil cu o fiică de preot, un copil pe care l-a recunoscut ca atare – îl chema Jănică Tăbăcar – și care a fost înfiat de propriul bunic. În acte el era fratele mamei lui, dar înţeleg că în familia lui Bacovia era primit deschis, se ştia că el este copilul nelegitim al lui Bacovia. În schimb, existenţa acestui copil nelegitim acceptat de familia lui Bacovia a fost contestată de fiul natural, Gabriel Bacovia. Dar nu despre asta vreau să vă întreb, ci despre faptul că din toată familia Bacovia se pare că fiul lui a fost de fapt adevăratul personaj tragic. Ca şi tatăl lui, a avut mari probleme la şcoală, elev fiind a încercat să se sinucidă. Agatha, mama lui, spune lucrurile astea. Ar fi avut un episod tragicomic – era singur acasă, au intrat nişte tâlhari peste el, l-au legat fedeleş, au devalizat casa, iar când s-au întors acasă, Agatha şi cu Bacovia l-au găsit legat, cu căluşul în gură, leşinat, a avut o comoţie, s-a retras de la şcoală, n-a mai putut să înveţe deloc. Doi ani mai târziu a încercat încă o dată să se sinucidă, o tentativă mult mai gravă decât prima. A ajuns custodele muzeului memorial al tatălui său, însă a sfârşit la un azil de bătrâni, mort în urma unui atac cerebral.

Aşa este. Şi nu la o vârstă foarte avansată, cam pe la 70 de ani. Foarte corect aţi spus că pare un personaj tragic. L-am cunoscut bine, chiar ne întâlneam, în Bucureşti, câteodată pe la Bacău. El purta nişte tare care nu însemnau neapărat cu un handicap mintal major. Avea de multe ori o chestie foarte interesantă, nici nu e cuprinsă aici, dar în familia noastră se știa că dacă bea un pahar-două de vin, era în stare să vorbească în versuri. Sigur, versuri banale, dar cu toate astea, erau oameni care erau impresionaţi de capacitatea asta de a rima în ocazii de tipul ăsta.

Aparent, vinul făcea minuni în familia Bacovia!

Exact, dar la scale diferite. Pe urmă, era un personaj şi fizic – poate aţi mai văzut poze, era uşor cocoşat. Fizic, nu se prezenta prea grozav. Pe de altă parte, ca şi mama lui, era un fervent susţinător al prestigiului tatălui lui, puteai să vorbeşti cu el, dar niciodată nu puteai să pui bază pe ce afirma.

A fost căsătorit?

Da, dar a fost o căsătorie desfăcută destul de rapid, iar băiatul lui, nepotul de drept al lui Bacovia, este un excelent doctor în Suedia. După ce a făcut medicina aici, cum se întâmplă astăzi cu destul de multă lume din zona medicală, a plecat şi acum este cetăţean suedez.

Când aţi avut ultima oară contact cu el?

N-am avut. Lucrurile astea sunt din auzite. Am cunoscut-o pe mama acestui băiat, pe nora lui Bacovia, care era profesoară la o şcoală specială de ambliopi, persoane cu defecte foarte mari de vedere, dar nu complet orbi. Îmi aduc aminte că povestea despre ce cazuri complicate sunt în legătură cu asta şi despre procesul educaţional mai special.

Spuneaţi de Gabriel Bacovia că n-avea un fizic frumos, dar nici tatăl lui navea, era extrem de slab şi toată lumea spune că mânca extrem de puţin.

Aşa este. 

Ar fi multe de povestit. În cartea Agathei despre Bacovia, care e plină de scene admirabile, de pildă, prima vizită la mare, e o poezie cum nu-l putea dezlipi de pe mal pe Bacovia, care practic era catatonic, privea marea pentru prima dată şi era uluit. Sau episodul în care Bacovia, stând într-o grădină şi meditând, se trezeşte cu un păun care zburase de la un vecin şi devenise cumva prietenul lui. E o carte care putea fi reeditată, deşi e destul de afectată de tonul extrem de servil la adresa comuniştilor. A plătit nişte avantaje pe care comuniştii le aduseseră poetului pe finalul vieţii lui.

Acum trebuie spus că în general critica literară din acea perioadă era înregimentată în ceea ce se numea realism-socialism. Vorbim de anii ’50. Cartea este apărută prin anii ’60, dar înaintea deschiderii care a avut loc puţin mai târziu.

Chestionarul „All you can read” are nouă întrebări standard şi una specială. M-am gândit foarte mult ce să vă întreb. Care aţi spune că este cartea copilăriei dvs.?

E mai greu de spus. Aş zice că una dintre primele cărţi pe care le-am citit şi care m-a impresionat a fost cea a lui Edmund Hillary, care a urcat pe Himalaya. Şi întotdeauna am fost fascinat de alpiniştii care riscă să ajungă neapărat pe un anume vârf.

Și provocarea era enormă, nu mai fusese nimeni acolo.

Exact, era pentru prima dată. Şi pe urmă relaţia cu şerpaşii, cu toată povestea. Mi s-a părut deosebit de interesant.

Care credeţi că este cartea care v-a deschis ochii?

Aici e o chestiune puţin mai complicată. Cum spuneam, am citit destul de mult, încă din anii liceului, şi mai devreme chiar, dar nu întotdeauna literatură de cea mai bună calitate. Spre exemplu, îmi plăcea foarte mult Cezar Petrescu.

Are cel puţin un roman bun – Întunecare.

Întunecare, da. Cu ăsta am început şi chiar cineva din familie mi-a făcut-o cadou, devenind un mare fan Cezar Petrescu. 

Dar ştiţi care ar putea să fie paradoxul? Că era o literatură relativ comercială, dar care astăzi îţi oferă destul de multe plăceri – sunt foarte multe detalii de viaţă privată, de cultură populară a momentului, de epocă surprinse mult mai bine în astfel de cărţi decât în marea literatură.

Cine le mai citeşte? Aici e întrebarea.

Cezar Petrescu a fost cu câteva cărţi reeditat în seria de la Adevărul acum câţiva ani. Îmi amintesc o anecdotă povestită de Ioana Pârvulescu, care a văzut un afiş al unei lansări de carte din interbelic. Scria foarte mare: în data cutare se va lansa noul roman de Cezar Petrescu, mare de tot pe afiş, şi apoi jos de tot, cu nişte litere micuţe, se va lansa şi o carte nouă scrisă de Camil Petrescu.

Da. Mai ales că era omonim, ca să zic aşa.

Cartea clasică necitită deloc sau necitită până la capăt?

Da, aici am un defect. N-am reuşit duc la capăt Ulise în traducerea celebră, de altfel, a lui Mircea Ivănescu, pe are l-am şi cunoscut în tinereţe. Am citit-o pe sărite, mărturisesc.

Dintre cărţile pe care le-aţi citit recent, pe care a-ţi lua-o cu dvs. pe o insulă pustie?

Asta e o întrebare clasică. Dacă-mi permiteţi, aş lua mai multe cărţi ale aceluiaşi autor, pe care l-am neglijat, dar pe care l-am citit în ultima vreme cu mare plăcere – Thomas Mann. Adică Muntele vrăjit, Doctor Faustus şi nu numai.

Să ştiţi că la întrebarea cu cartea clasică necitită, Thomas Mann este la fel de sus ca Joyce! Sunteţi printre puţinii care-l preferă.

Joyce e mai uşor.

Da, dar sunteţi printre puţinii care ar pleca cu Thomas Mann pe insula pustie! În ce carte v-ar plăcea să trăiţi pentru o vreme?

Dacă tot aţi adus aminte de Ioana Pârvulescu, Bucureştiul interbelic.

Unde l-aţi cunoaşte practic pe Bacovia, unchiul dvs.

Exact.

Ce scriitor din istoria literaturii aţi invita la un pahar cu vin?

Unul care v-a fost invitat şi care se numeşte Mircea Cărtărescu, pe care eu îl consider cel mai mare scriitor român în viaţă.

Sunt de acord. Prin urmare, aş putea să vin şi eu!

Plăcerea ar fi a mea, eu, care sunt un oarecare.

Ce muzică preferată aţi trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Asta e simplu, Mozart. Absolut.

Oare Mozart îi plăcea lui Bacovia?

Habar n-am. Ar trebui să vă gândiţi că pe vremea aia erau discurile de ebonită, acel celebru Master Words, dacă le ştiţi, şi aici se spune câte ceva, dar cel puţin în familia asta a lui Bacovia în se general ascultau opere, mai puţin muzică clasică. 

Bacovia fi fost vreodată la Filarmonică Bacovia? Eu ştiu că a făcut o vizită la Ateneu elev fiind, când a avut şi un concurs de desen.

Da, la Tinerimea Română. Datorită talentului la desen, Bacovia a luat un premiu important la Tinerimea Română. Dar nu ştiu dacă are legătură cu Ateneul.

Dacă aţi avea puterea să rezolvați definitiv una dintre problemele omenirii care ar fi aceea?

Cred că sărăcia extremă. Este un lucru care la ora asta pare o chestiune groaznică, mai ales din cauza inegalităţilor existente în lume. Dacă ne gândim la nivelul unor ţări din Africa, nu toate, dar unele cel puţin. E adevărat că există diferenţe uriaşe între bogaţi şi săraci şi în ţări dezvoltate, dar e tulburător.

Care e locul dvs. preferat din Bucureşti? Ar putea să fie orice, un muzeu, o librărie, o stradă, o clădire, o piaţă. Şi aici, fireşte, se exclude Muzeul Memorial Bacovia!

Aş zice că un loc care arată destul de bine în ultimii ani ar fi Parcul Cişmigiu. Pentru că are şi un oarecare trecut, şi istorie şi aşa mai departe şi e un loc agreabil.

Plus că, încă mai are debitul acela de tutun, chioşcul de la intrare, care e foarte frumos. Mă aştept oricând să zică Primăria „ia să luăm vechitura asta de aici”!

Să sperăm că nu!

Domnule Florin Vasiliu, întrebarea specială e cumva simplă, adică era de aşteptat: dacă aţi putea retrăi o zi alături de unchiul dvs. Bacovia, ce v-ar plăcea să faceţi împreună?

N-aţi precizat vârsta la care ar avea loc această ipotetică întâlnire, dar dacă ar fi tot în anii senectuţii, aşa cum l-am întâlnit, probabil cu ajutorul unei sticle de vin bun, aş reuşi să-l întreb o serie de lucruri legate de modul în care a scris anumite poezii. Pentru că există un secret clar, la un poet mare, al manierei în care reuşeşte să comunice emoţia.

Ştiţi că de câte ori a vorbit despre scris n-a spus niciodată nimic. A zis că scrie şi nu ştie cum scrie.

E adevărat. Şi nu e singurul care a spus asta, dar câteodată te gândeşti că poate-i scapă vreun porumbel.

Deci, în schimbul unei sticle bune de vin, i-aţi fura secretul.

[februarie 2018]