„Asta e frumos la literatură: poţi găsi farmec în orice carte”

interviu cu Florin LĂZĂRESCU 

Marius CHIVU: Florin, suntem cu o zi înainte să înceapă Festivalul internaţional de literatură şi traduceri de la Iaşi, cunoscut drept FILIT. Să începem conversaţia noastră din această seară despre acest festival, care a pus Iaşiul pe harta culturală a României, sună pompos dar e adevărat, îmi dau seama că nici nu ştiu a câta ediţie e.

Florin LĂZĂRESCU: E a XI-a ediţie.

Eşti de la început? Cu ce te-ai ocupat, cu ce te ocupi acum?

Am fost din prima zi când a început proiectul, adică de 12 ani, şi n-am lipsit nicio secundă din proiectul acesta. Au fost şi nişte ediţii mai dificile, în ediţia a treia a fost un conflict politic la un moment dat, local, începuseră să se certe cine face FILIT-ul, şi am zis: faceţi-l voi, dacă tot vorbiţi de chestia asta! Adică s-a încercat o interferenţă peste noi, şi împreună cu Lucian Dan Teodoroiu şi Dan Lungu, noi care am gândit festivalul acesta şi am scris proiectul, am ieşit, aveam invitaţi anunţaţi, şi am spus că nu. Oprim festivalul. Adică, în ce ne priveşte noi nu mai avem de-a face cu aşa ceva. 

Bineînţeles că s-au retras şi iată, am ajuns la a XIa ediţie şi nu am mai avut nicio discuţie legat de FILIT, nicio intervenţie din zona politicului. Dar chiar şi atunci am făcut o ediţie mai mică, adică doar cu vreo 40 de evenimente, adică oricum şi ediţia aia mică a fost un festival destul de mare. Şi pe urmă au mai fost, cu pandemia, ediţii mai restrânse. În rest, vorbim de 200-300 de invitaţi de fiecare dată, peste 100 de evenimente în 5 zile.

Mai e posibil ca un festival atât de mare şi atât de iubit, ajuns la a XI-a ediţie, să dispară din peisajul cultural al unui oraş?

Trăind în România, cred că da. La un moment dat ştiu că am avut un moment entuziast, când era ICR-ul lui Patapievici, şi am zis: un aşa proiect nu poate fi distrus, şi iată, l-au distrus din degete. Încă mai avem lucruri bune care se întâmplă în cultura română, pornind de atunci. Adică traducătorii străini care au venit în România, s-au format, s-au îndrăgostit de cultura română şi încă mai traduc autori români, ca urmare a acelui proiect de atunci. Dar a fost dat la pământ. Deci da, poate să dispară cât ai clipi.

Ce s-a schimbat în organizarea şi în viziunea voastră asupra festivalului de la început până acum? 

Noi am început foarte tare. Noi de la început l-am gândit di granda, adică a fost gândit un festival pe modelul marilor festivaluri de film, Cannes, Berlin, Edinburgh. Îţi dai seama, eu, Lucian, Dan, am circulat destul de mult şi practic asta a fost provocarea, adică am văzut ceva impresionant afară şi am zis să încercăm să facem acasă. N-am inventat nimic, ci doar seriozitatea de a lua nişte lucruri care au funcţionat în altă parte şi aplicate aici. 

Cred că mare diferenţă – ceea ce nu s-a întâmplat practic niciodată în România, dar iarăşi, nu am inventat noi asta – e promovarea. Eram 200 de puncte de autor, tramvaie pe care să scrie, am văzut că asta contează foarte mult şi pentru comunitate, dar am văzut şi pentru invitaţi, când vin în aeroport şi văd reclame cu FILIT în tot oraşul, banere, contează foarte mult asta pentru senzaţia oamenilor că e ceva foarte important. Şi asta s-a dezvoltat. Deci, cred că FILIT a mai crescut. 

Am mai adăugat proiecte noi, l-am gândit cu o structură foarte clară pe care o respectăm şi azi, dar am adăugat lucruri noi. De exemplu, avem scriitori în centrul sistemului acesta de corturi, Casa FILIT, unde am adăugat Casa copilăriei, am adăugat Casa fantasy, în timp. Adică am mai evoluat, dar am păstrat structura cu serile FILIT, întâlnirile din licee. În loc de 10 licee acum avem implicate 22 de licee.

Câte mai sunt în Iaşi?

Chiar de la prima ediţie am ieşit, pentru că acest festival este finanţat în cea mai mare parte de Consiliul judeţean şi am zis să mergem şi în liceele din judeţ. Şi a fost o surpriză foarte plăcută, că de exemplu despre Iaşi noi ştiam că e în top 5 cu vânzările de carte, ştiai că ai public, nu mergeai la „hai să vedem că poate vine cineva la festivalul de literatură”. Chiar am avut prejudecata că cine vine la Paşcani, dar mi-a trecut după prima ediţie în care am vorbit cu oamenii, prieteni, scriitori, şi le-am zis: dacă o să fie un fiasco, asta e! Şi a fost extraordinar. 

Mi-am dat seama că, de fapt, este un interes în toată România, că dacă se întâmplă în Paşcani, se întâmplă în Târgul Frumos, cred că oriunde în România s-ar întâmpla asta: dacă duci oameni foarte interesanţi, există oameni şi elevi care sunt dornici de asta. Dar asta am auzit şi prin Iaşi. O profesoară din Hârlău mi-a zis: domnule Lăzărescu, copiii mei nu ştiu cum trăiesc scriitorii. Şi e o mare bucurie să ştiu că, după câteva ediţii, ei vorbesc, intră în contact cu scriitorii pe Facebook, pe whatsApp, înainte de a se întâlni cu ei, ceea ce e un lucru foarte fain.

Ziceai de finanţare, şi asta e întotdeauna o discuţie în România. Ştim amândoi, e o informaţie falsă, un mit, o prejudecată legat de finanţarea enormă pe care ar avea-o FILIT.

Acum depinde cum categorisim „enorm”. Unii spun că e un festival de jumătate de milion de euro. Nu, n-au existat niciodată banii ăia, prima ediţie a avut cam 350.000 de euro, dar acest cort central, care acum se montează în Piaţa Unirii din Iaşi, a fost cumpărat atunci. Adică atunci au fost nişte cheltuieli mai mari, pentru că era nevoie de logistică. Nu exista nimic, nu existau imprimante, nu vă daţi seama de câte erau nevoie, e greu de povestit, laptopuri pentru oameni, pentru o întreagă echipă. Plus că, încercaţi să vă închipuiţi, cazare pentru 200 de oameni, bilete de avion, din toată lumea. Adică e mult, dacă ne gândim ce s-a întâmplat în lumea noastră literară, dar dacă compari cu toaletarea gardurilor vii din Bucureşti, numai într-un sector e 7 milioane de euro pe an. Adică nu e nimic, la nivel macro.

Plus chestia asta, şi o spun fără nicio problemă, discuţia pe care am avut-o iniţial era să facem ceva mare, pentru că în cultură sunt foarte mulţi bani, şi eu chiar cred asta şi putem discuta peste tot în România, dar cheltuite pe nimicuri: câţiva bani aici, câţiva bani colo, adică asta a fost discuţia legată de buget. Că-s multe lucruri mici care nu duc nicăieri. Ştie cineva din România de Iaşi 600? A auzit cineva de acest eveniment? Atestarea documentară a Iaşiului 600 de ani, a avut buget de 4 milioane de euro. Aţi auzit de acest eveniment? 

Adică asta cu banii că-s mulţi, depinde de faci cu ei. Iar în timp, festivalul a costat undeva în 200-250.000 de euro, se adaugă şi sponsorizări la asta, dar vă spun, când vorbim de 128 de metri de cort, 5 zile, încercaţi să gândiţi că toate lucrurile astea costă. 

Ce alte mituri, prejudecăţi, neînţelegeri circulă pe seama FILIT-ului, mai ales că tu, implicat în el, le auzi primul şi te confrunţi cu ele?

Multe chestii cred că din lumea noastră a scriitorilor, care sunt absolut frustrante, să auzi că-s invitaţi mereu aceiaşi oameni, 90%, la asta putem să luăm cataloagele cu invitaţii. 90% dintre oameni sunt oameni care au venit prima dată la FILIT, de la o ediţie la alta, nu poţi spune că sunt mereu aceiaşi oameni. Confundă mulţi dintre scriitori faptul că noi am păstrat un nucleu dur, şi tu eşti printre ei, e foarte greu să găseşti un om care să facă faţă, pentru că, pentru a fi moderator în FILIT trebuie să ştii multe lucruri. De exemplu, trebuie să citeşti. Ai foarte mulţi oameni care pot să vorbească, să facă show, dar dacă ei n-au citit cărţile alea, nu citesc, e foarte greu să-l pui în faţa unui mare scriitor pe un jurnalist care, de altfel, ar fi foarte buni. Am întâlniri la Casa FILIT cu trei prozatori, mulţi dintre ei au 5, 10, 20 de cărţi.

Şi nu sunt toţi români.

Da. Şi e foarte greu ca, cu 2-3 săptămâni sau o lună înainte, când ai programul pe masă, să găseşti un moderator. Am văzut şi oameni care au plecat, mai ales din Teatrul Naţional, nu e vorba de vreun fiasco, dar au avut momente în care s-au pierdut. Pentru că e sala aia cu 750 de locuri, te poţi pierde. Şi atunci, aceştia sunt oamenii care se repetă, moderatorii. Practic, moderatorii evenimentelor. Şi sunt oameni în care avem încredere că niciodată nu o dau în bară cu evenimentele. În rest, indicaţii de structură, poeţii români, prozatorii români, traducătorii, toţi sunt, 90%, la prima invitaţie. Dar iată, vine Mircea Cărtărescu a doua oară ca invitat, în 11 ani. Şi vorbim de Mircea Cărtărescu. Adică cred că sunt puţini scriitori români care au fost invitaţi la FILIT de două ori. Sub zece oameni. 

Ce nu se mai vede din felul în care voi organizaţi festivalul? Care e partea cea mai complicată?

Foarte multe lucruri. Sunt festivaluri la interior. De exemplu, în FILIT acum sunt programate 200 de interviuri, dar pe oră, pe ceas, cu fiecare invitat, peste 40 de oameni din presă. Astea apar în următoarea jumătate de an încontinuu, nu numai în România, ci în toată lumea, interviuri realizate în FILIT. 

Aş fi zis cu mulţi ani în urmă, dar bănuiesc că toţi ştim, birocraţia. Festivalul e organizat de Muzeul Naţional al Literaturii Române din Iaşi, care e instituţie publică, cu nişte reguli. De multe ori nu din cauza noastră, legile din România – n-avem nimic împotriva respectării legilor, dar vă dau exemple că legile acestea nu se aplică pe cultură. Adică, eşti pus să faci aceleaşi proceduri ca la o autostradă. Şi da un exemplu: dacă noi doi vorbim mâine cu un scriitor american şi batem palma, trebuie să vorbeşti cu un an înainte, semnăm un contract, asta putem face, dar nu putem să-i cumpărăm biletele. Trebuie să aşteptăm o licitaţie de anul viitor, care se va întinde până se aprobă Bugetul României, pe urmă bugetul Consiliului local, dacă mai e vreo contestaţie, şi îi vom cumpăra biletele din Australia şi din America cu cel mai mare preţ. 

Iată cum statul, vrând practic, pe chestia asta, noi nu putem cumpăra direct biletele, trebuie printr-o achiziţie care a câştigat o licitaţie şi la grămadă. Dau un exemplu de lucru care-i cumva şi absurd, şi în detrimentul banului public. Adică una e să cumperi biletele în ianuarie şi alta să-l cumperi cu o lună sau două înainte. Dar ne-am obişnuit cu birocraţia asta. 

Vreau să mai punctez un lucru legat de miturile acestea. De exemplu, toţi oamenii, nu numai angajaţii Muzeului Literaturii Române, ar avea fix acelaşi salariu dacă nu ar exista FILIT. Adică, e o atribuţie cumva foarte neclară din fişa postului, şi noi facem o mulţime de alte lucruri. Iată, s-a deschis clădirea în care stăm acum, sunt 5 muzee noi, deschise acum doi ani, în care sunt aproape 200.000 de bilete vândute, în centrul Iaşiului. Adică nu ne ocupăm numai de FILIT. Sunt 17 muzee sub pălăria Muzeului Naţional al Literaturii Române, sunt o mulţime de lucruri pe care le facem. 

Apropo de mituri, mai e şi paradoxul acesta că văd că mulţi înjură FILIT-ul, deşi există şi foarte mulţi care-l iubesc, dar ar dori să vină. Ceea ce e absolut stupid. Adică ori e prost FILIT-ul şi nu vrei să ai de-a face cu aşa ceva, ori e bun şi vrei să vii.

Ultima întrebare legată de FILIT: nu-ţi pare rău că tu nu eşti invitat la FILIT?

Ba da. Am fost în multe locuri în lume şi am auzit la foarte mulţi scriitori ceea ce spun fotbaliştii care joacă pe un mare stadion şi spun: m-am simţit fotbalist. Foarte mulţi scriitori români pleacă din FILIT şi spun: m-am simţit scriitor. Adică interes, dragoste, lumea care le ştie cărţile mele, într-un cuvânt foarte mulţi oameni spun că sună ca o utopie, nu le vine să creadă. Sau am auzit foarte mulţi oameni, scriitori români, dar şi străini, spunând că au un sevraj că două săptămâni după ce pleacă din FILIT parcă le schimbă modul de a privi realitatea, chiar şi străin am auzit spunând lucrul acesta. 

Jeff Lindsay spunea că el ar vrea să vină şi anul următor. Şi anul acesta am avut o intenţie, facem o ediţie FILIT Chişinău, apropo de dezvoltare. E o mulţime de oameni care ar dori să revină că s-au simţit foarte bine la noi. Olga Tokarczuk iată, între timp laureat Premiul Nobel, n-avea Nobelul când a fost la noi, care iubeşte festivalul şi a spus că e impresionată de ce s-a întâmplat aici.

Ai publicat în post-pandemie un roman, al patrulea, Noaptea plec, noaptea măntorc, pare să fie cel mai apreciat, cel mai iubit roman al tău.

Am simţit și eu asta, nu mi s-a întâmplat. Am cărţi la care s-au tot făcut reeditări, dar într-o perioadă lungă de timp. Faptul că la acesta după trei luni s-a făcut un al doilea tiraj, chiar nu mă aşteptam. Cred că s-au făcut 2000 de exemplare la început şi nu mam aşteptat ca în trei luni să dispară. Da, e cred cel mai iubit roman al meu şi mă bucur mult. Chiar a fost neaşteptat. 

Mă bucur că am apucat să-l scriu pe tot, vorbind de FILIT, am apucat să scriu după 7 ani un roman când a fost FILIT-ul în pandemie şi am făcut o ediţie mai mică. Pentru că altfel, şi vreau ca lumea să înţeleagă, nu e o chestie de milă, că de muncit pot munci 24 din 24 dacă e, dar e foarte mult stres. Atunci când ai mintea la festival nu poţi, ca să intri într-un roman trebuie să rămâi acolo. Am avut experienţa asta într-un an, după FILIT, am zis: scriu un roman. Şi am scris vreo lună de zile cred că vreo 20 de pagini în calculator, şi suna foarte bine. N-am mai putut reveni niciodată la vocea aceea, acela a murit aşa cum a fost că nu mi-am mai găsit vocea. Ai nevoie de timp. 

Ţin minte când vorbeam cu Sandu Dabija, la un moment dat, care citeşte foarte multă literatură română contemporană, şi mi-a spus: vă citesc, îmi place de voi, dar parcă n-aveţi curaj, nu e suflul acela al literaturii, marile romane de sute de pagini. Când vă apucaţi de el? Nu ne apucăm. Mare parte dintre scriitorii români n-avem timp. Toate cărţile noastre sunt gâtuite, sunt scrise pe repede înainte, pentru că mai avem o mulţime de alte joburi. Sunt foarte puţini scriitori, îmi vin în cap Cărtărescu, cred, Filip Florian, sunt puţini oameni pe care-i ştiu, şi cred că ştiu 95% dintre scriitorii români contemporani, care se pot dedica scrisului. 

Eu de multe ori mă întreb: sunt scriitor? Scot o carte la 7 ani, am văzut recent o discuţie cu un stand-up comedian şi mă gândeam că ni se potriveşte şi nouă. Spunea: de ce faci stand-up? – Nu ştiu să fac altceva. Mi s-a părut foarte radicală chestia asta. Mi-ar plăcea să fiu scriitor, pentru că nu mă pricep la nimic altceva, şi mie mi se pare că acela e adevăratul scris. Cu asta mă descurc pe lume. Mulţi dintre scriitori români se descurcă şi la multe alte chestii, şi atunci scrisul ajunge să-ţi pară hobby. Îmi place foarte mult, dar până la urmă nu e o greutate, îl las deoparte. Adică tot amân proiecte.

Să ne întoarcem la romanul tău. Cum l-ai scris, de unde a pornit, în cât timp?

Destul de repede. Ţin minte că i-am dus pe ai mei, mama şi tata, să-şi facă vaccinul anti-covid, şi am spus că anul ăsta e clar că n-o să mai putem face o ediţie mare, şi mă gândesc la romane. Eu tot timpul am 4-5 structuri de roman, planificate, dacă am învăţat ceva din experienţa mea de scenarist, e să lucrez şi nopţi – bine, asta n-o aveam înainte de a fi implicat în a scrie scenarii. Şi parcă-l aud atunci, tata săracu a şi murit între timp, vocea lui din spate, că eu vorbeam cu mama, şi tata a zis: scrie o carte, tată! Eu îi spuneam: am piese de teatru în plan, un scenariu de film, şi l-am întrebat: dar de ce să scriu o carte? Lasă să citim noi, să ne aducem aminte. El tot timpul s-a identificat cu unele personaje. 

Aveam un plan, mă gândeam la viaţa lui tata care a făcut peste 40 de ani navetă în construcţii, şi făceam comparaţie cu O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, chiar am avut în cap, şi dimensiunile cărţii. Există un gulag al oamenilor simpli, nu compar acum mere cu pere, dar oamenii aceştia care s-au chinuit toată viaţa, e picătura chinezească, care n-au făcut nimic pentru ei, totul pentru copiii lor, şi atunci am zis: asta e povestea de care mă apuc. Era şi o poveste oarecum confortabilă, pentru că o ştiam foarte bine. 

Mie îmi place să scriu foarte bine despre ceea ce scriu. Am făcut documentare, de exemplu nu ştiam de la tata cum se toarnă mortar, am un capitol în romna. Dincolo cu ce se întâmplă între personaje, e chiar reţeta de cum se toarnă mortar. Dacă vrei să torni mortar într-o cameră poţi să iei romanul meu şi să vezi din discuţiile dintre Pavel, personajul principal şi un vietnamez, care e ajutor în construcţii, e adus de probă acolo, să fie forjat, să vadă dacă-l angajează sau nu şeful, deci m-am documentat. Dar cumva ştiam povestea aceea. E puterea personajului. 

Chiar m-a întrebat cineva, la întâlnirea cu Cristi Mungiu am vorbit despre cartea lui, şi cred că Pavel Lucescu, un jurnalist, mi-a spus: cât adevăr! Pare foarte adevărat. Păi tata n-a muncit niciodată cu vietnamezi, sunt lucruri care sunt inventate. Dar profilul personajului e tata, şi m-am bucurat foarte mult să văd că foarte mulţi oameni mi-au spus: parcă e taică-meu! Dar tatăl lor a fost maior sau învăţător sau profesor. Deci eu chiar mi-am propus să prind ceva din mentalitatea părinţilor noştri, şi când spun „ai noştri” mă gândesc la tinerii din ţara noastră. 

Ei, indiferent ce erau, aveau un mod de a vedea lumea sau au un mod de a vedea lumea, eu vorbesc de tata la trecut, că a murit între timp, şi m-am bucurat foarte mult că a apucat să citească cartea asta, cu două luni înainte de a muri. A avut un cancer, o tumoare pe creier, din picioare, om sănătos, la 71 de ani, n-a dat niciun semn şi în patru luni s-a dus. Mie mi-a spus că i-a plăcut, dar mamei i-a spus: femeie, n-am trăit degeaba. Mi-a spus mama treaba asta, mi s-a părut foarte emoţionant, tata n-a citit alte cărţi în viaţa lui decât cărţile mele. Le citea cap-coadă, avea observaţii critice, spunea „acolo n-ai zis tu aşa, stai să-ţi povestesc eu ce trebuia să zici acolo”, adică genul ăsta de relaţie cu el. 

Deşi e un roman mic, am avut multe planuri. Am vrut să prind cum se raportează oamenii la muncă, de exemplu; am diverse categorii sociale acolo, nu întâmplător am pus şi un hoţ de buzunare, sunt personaje care apar în treacăt. Vânzătoarea de la chioşcul verde şi care a fost librăreasă, un actor în căutarea fiului, corporatişti, avocaţi, foşti colegi de muncă ajunşi gardian, portar la corporaţie, tot felul de oameni, pentru că i-am văzut. M-am întâlnit la un moment dat, îmi vine în minte acum un personaj, mi l-am notat, apropo de oamenii aceştia. Venea un festival de film documentar în Tătăraşi, cumva în afara centrului, exista o singură crâşmă unde puteam să mergem să bem o cafea sau o bere între proiecţii. Şi am fost acolo, cu Cosmin Bumbuţ, cu Ion Barbu, de exemplu, o bombă efectiv. Şi tot venea ospătarul de acolo şi cerea autograf: domnule Ion Barbu, v-am citit! Şi omul avea 3000 de cărţi acasă. Deci l-am luat la masă cu noi şi ştiu că am vorbit despre Saramago, un personaj extraordinar, aia era afacerea lui.

Neverosimil.

Dar l-am întâlnit, îl putem cunoaşte, l-am întâlnit anul trecut, e gardian în mall, aici în Iaşi, la un magazin de parfumuri. M-a oprit el când treceam prin mall şi mi-a zis: Domn’ Florin! Nu-l mai ţineam minte. Adică oameni din aceştia cu nişte chestii senzaţionale. Fiind la un festival de film documentar, mă gândeam ce documentar s-ar face despre omul ăsta care are o carte plină de cărţi şi iată ce este viaţa! Oamenii aceştia mici mi se par foarte interesanţi, de altfel cred că în toate poveştile mele, tot ce am scris eu, „oameni mărunţi” între ghilimele, există oameni care au poveşti. Cred că mai degrabă găseşti povești acolo decât în alte părţi.

E o constantă a literaturii tale. Care crezi că e, dintre toate lucrurile necesare, calitatea ta, lucrul care te scoate în evidenţă faţă de alţi scriitori?

Cred că observaţia. E o calitate esenţială pentru un scriitor.

Voiam să zic eu, dar voiam să văd dacă mă confirmi.

Dar, în acelaşi timp, culmea, deşi e o calitate esenţială, fiecare scriitor observă, şi cred că ceea ce diferenţiază e ce observi tu, ce decupezi tu din realitate şi cât pui în cărţile tale. Dar eu am tot felul de provocări. De exemplu, în Amorţire chiar am vrut să fie un roman în care nu se întâmplă foarte multe lucruri, şi a fost asumat. În Noaptea plec, noaptea mă-ntorc am vrut să-l fac aproape ca pe un scenariu de film, fără să intervin, narator doar prin indicaţi, unde se duce, ce face. Şi am să spun şi de ce, m-am gândit că există riscul suprapunerilor – corporatişti, constructori, vânzători – să nu fiu tezist, şi păstrându-mi distanţa asta, doar povestind şi ducând acţiunea mai departe, mi s-a părut o formulă convenabilă. 

Dar am tot felul de formule în cap, adică n-aş rămâne pe un anume stil. În capul meu chiar fixez şi sper să ajung să scriu o carte de 500 de pagini. Am o poveste pentru asta în cap, dar n-am timp.

În cadrul acestui FILIT s-a lansat un volum colectiv, Lucruri mărunte, în care 22 de scriitori, şi aici o să-mi spui tu cum s-a derulat procesul, au scris în cele din urmă proze de ficţiune, scurte, inspirate de obiectele din Muzeul Copilăriei în Comunism.

Nu întâmplător a venit titlul acesta, eu am dat titlul. Zboară cumva în capul meu, acolo a rămas. În fiecare ediţie FILIT noi am gândit la posibilitatea de a aduce şi scriitorii clasici sau muzeele noastre în FILIT cumva. Şi ne-am concentrat pe diverse proiecte. Am făcut într-un an un proiect în care 11 scriitori contemporani au scris vieţile patronilor de muzee ieşene: viaţa lui Eminescu, a lui Creangă, o colecţie pe care am preluat-o şi am extins-o cu personalităţi din România, deşi nu era un interes grozav pentru asta. 

Sau am făcut într-un an continuarea poveştilor lui Creangă, am făcut într-un an poeţii patroni de muzee, cinci antologii de poezie cu 50 de poeţi români contemporani. Anul acesta, având un nou înfiinţat Muzeu al Copilăriei în Comunism, pur şi simplu trăind în muzeul acesta şi circulând prin el, mi-a venit ideea asta, am fotografiat cred că vreo 70 de obiecte din muzeu şi am invitat 30 de scriitori să se lege de unul din obiectele astea şi să scrie o povestire. 22 de oameni au apucat să scrie, pentru că timpul a fost incredibil de scurt, adică vorbim de un proiect început pe la jumătatea lui iulie. 

De ce s-a întâmplat asta? Pentru că suntem destul de organizaţi, dar efectiv la începutul anului nu existau bani pentru acest proiect, şi eu l-aş fi văzut şi de 50 de oameni, dar nu exista buget pentru drepturile de autor, care oricum sunt mici, să nu-şi închipuie cineva că-s mari. Avem principiul acesta că nu poţi cere omului să scrie degeaba. Şi pe la mijlocul lui iulie m-am întâlnit cu Daniel Şandru, care e preşedintele Institutului de cercetare şi investigare a crimelor comunismului, i-am spus de proiectul ăsta şi am spus că ce păcat că nu pot să-l fac, şi pe loc mi-a zis: Fă-l, că pot să plătesc eu, că are legătură cu memoria, are legătură şi cu institutul meu, fă un proiect şi-l facem. 

În ziua aia am scris proiectul, a doua zi am trimis invitaţiile, şi mulţi au terminat povestirea după ce era paginată cartea, adică chiar n-am mai putut. Dar a ieşit un volum consistent foarte fain, cu 22 de autori, 22 de povestiri, care efectiv a avut mare succes. Adică am văzut interesul oamenilor, sunt oameni din zona administraţiei de la noi din muzeu, care oricum sunt obişnuiţi să citească, dar faptul că au luat cartea cum a apărut şi au început s-o citească este un semn foarte bun pentru mine, că lumea va fi interesată. Şi vedem şi reacţiile de pe Facebook, eşti implicat şi tu în povestea asta: tu ai fotografiat exemplarul de probă, şi l-ai postat pe Facebook şi practic s-a dus pe tot Facebook-ul, noi neapucând să anunţăm nimic despre asta…

Îmi cer scuze şi pe această cale.

Noi aveam planificat cum îl promovăm, cum îl anunţăm, dar pe urmă mi-am dat seama că e fain ce s-a întîmplat, asta arată că e foarte interesant dacă lumea l-a redistribuit. La un moment dat ţi-am telefonat să-ţi zic să ştergi postarea, că avea 11 distribuiri, deşi nu mai avea rost, era stupid să oprim toată chestiunea asta. Pentru că sunt proiecte vii şi cred că tot ce se întâmplă la noi, aici la FILIT, prinde. Că-s lucruri vii. 

Paranteză: crezi că e un avantaj că voi cu toţii, aici, sunteţi îndrăgostiţi de literatură, e un avantaj şi că sunteţi într-un loc mai mic unde poate lucrurile ajung să se şi facă? 

Am un răspuns arogant şi sper să nu-l ia lumea în serios, chiar glumesc cu asta: n-aş vrea să ştiţi cum ar fi fost să fiu eu, Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici în Bucureşti. Adică chiar nu cred. Cred că oriunde, pentru că am făcut asta. Glumesc, se pot face o mulţime de lucruri şi ţine chestia asta, ne-a ajutat foarte mult faptul că am lucrat în lumea cărţilor şi avem o experienţă, n-am venit de pe stradă şi să organizăm ceva. Apropo de bugete, la Polirom aveam bugete şi mai mari decât FILIT-ul, sau campanii. Am făcut campanii, Lucian coordonează colecția Ego-proză, care practic a relansat literatura română contemporană.

Uite o prejudecată de care n-am apucat să vorbim, se spune că festivalul FILIT ar fi făcut de Polirom.

Absolut stupid.

Dar asta e din cauză că tu şi Lucian la un moment dat aţi lucrat la Polirom.

Ştii ce este comic? Polirom ne reproşează că nu aducem autori de la ei. Anul ăsta, de exemplu, sunt foarte puţin autori de la Polirom, mai ales la autori străini. Nu chemăm în funcţie de asta. Există un echilibru în privinţa asta, cu siguranţă, dar de multe ori uit. De exemplu, pentru serile FILIT, nu poţi să controlezi, că nu e suficient să-i faci invitaţie unui mare scriitor şi să şi vină. Adică, la un moment dat aştepţi ani de zile. Când vorbim de nume mari, îl iei pe cel care poate să vină. Nu poţi să păstrezi o simetrie între edituri, că ar fi absolut infernal. 

Am avut discuţia asta şi cu zona feminismului, că sunt mai puţine femei anul acesta. Dar nu poţi să controlezi atâtea femei, atâţia bărbaţi, pentru că scriitorii nu trăiesc din asta. Spre deosebire de muzicieni, dacă ai onorariul corect şi i-ai chemat la timpul potrivit, ei vor veni. Scriitorii pot să te anunţe şi cu trei zile înainte. Ei trăiesc din vânzarea cărţilor, nu din spectatori public. Şi atunci îţi trebuie cu totul alte argumente ca să-i aduc întrun festival şi nu poţi controla să ai atâţia caucazieni, atâtea femei, e foarte greu să respecţi principii de genul acesta.

Florin, îl aminteai pe Lucian şi colecţia Ego-proză care practic a format literatura contemporană română, a fost locul unde au debutat cei mai mulţi din generaţia noastră.

Bucuria e că au apărut şi celelalte mari edituri.

Până şi Humanitas a ajuns să facă asta.

Şi e un lucru bun.

Era anul 2004 când a început colecţia asta şi în care, de fapt, e şi mâna ta.

Eu am făcut campania de promovare pentru literatura tânără. Noi voiam 10 scriitori deodată la Bookfest, era în mijlocul campaniei electorale, şi ne-am propus să promovăm autorii ca pe nişte politicieni, cu banere. Ştiu că au intrat şi Ştirile ProTV, că a prins sloganul „Votează literatura tânără”. Am găsit 7, nu erau 10. Mi-aş fi dorit să fie 10 oameni. Lucian Teodorovici e de lăudat aici, omul care a avut viziunea asta, că până atunci, dacă publicai în 500 de exemplare nu ajungea. Sau mai erau edituri relativ cunoscute, care publicau tineri, dar erau ţinuţi ca şi cu o mână ciungă, la spate, nu ieşeau niciodată să se laude cu ei. Îi publicau, dar existau și ei pe acolo.

Unde băteam cu întrebarea mea? Anul viitor se fac 20 de ani de la lansarea Ego-proză. Cum ţi se pare că stă piaţa de carte în ceea ce priveşte literatura română acum faţă de ce era la jumătatea anilor 2000, după ce a luat amploare colecţia Ego-proză? Crezi că s-au schimbat în mod fundamental multe în bine pentru scriitorii români în aceşti 20 de ani?

Cu siguranţă s-a schimbat. Nu avem subiect de discuţie, mi se pare.

Dar tirajele tot alea sunt.

Prima carte a lui Lucian, Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi, cred că a avut 100-150 de exemplare. Dan Lungu cred că la fel, despre ce vorbim?

Alea nu erau apărute la Polirom.

Nu erau, dar nu aveai pe nimeni. Outopos a fost o editură pe care am înfiinţat-o noi, fiind cenaclul aici, dar apărut de la zero practic. 

Mă refeream la ce s-a întâmplat spre finalul anilor 2000, în care de fapt dintr-o dată a explodat literatura română tânără. Din momentul acela, 2008, 2009, 2010, până în 2023 să zicem. 

S-au întâmplat multe. S-a întâmplat ICR-ul lui Patapievici, sub Patapievici, în care literatura română a început să fie tradusă. Gândeşte că mari scriitori, şi când spun mari mă refer la marii literaturii române, gen Preda sau Rebreanu, n-au avut şansa asta. Tu azi ai o mulţime de autori români contemporani, la vârsta de 40-50, care sunt traduşi în 10, 15, 20 de limbi. Adică iată importanţa instituţiilor care funcţionează care fac proiecte. E o schimbare enormă pe piaţa liberă. 

Eu m-am dus la un moment dat la Leipzig, unde România era invitată, şi m-am speriat, lucrând şi la FILIT, mi-am dat seama că sunt mai mulţi autori români traduşi în limba germană decât autori germani în limba română, pe care eu voiam să-i invit la FILIT. C-am scanat piaţa şi mi-am dat seama că sunt foarte puţini autori germani contemporani traduşi în limba română, şi că erau mai mulţi autori români traduşi în germană, culmea, unii dintre ei nu la edituri de buzunar, la edituri mari. 

Apropo de mitologii şi cum se creează chestia asta, nu controlează nimeni publicarea autorilor străini, cine apare străin. ICR-ul doar oferă subvenţia pentru traducere. Tot editura din străinătate îşi riscă banii de promovare, de publicare a cărţii, ca şi cum ar publica un autor de-al lor. Şi ei aleg. Eu ţin mine precis că în primul an când ICR-ul s-a pus pe treabă, s-a făcut un catalog cu vreo 20 de autori care să fie traduşi.

Eu am fost în juriul care a ales cei 20 de autori.

Foarte puţin dintre ei au fost traduşi. Adică, au început să fie traduşi cu totul alţii. 

Noi atunci, vorbesc cum am gândit noi în juriul acela în care am ales cei 20 de scriitori, noi nu ştiam exact ce ar fi interesant pe pieţele respective, întrucât nu cunoşteam pieţele respective. Noi am ales ceea ce credeam noi că are România mai bun de exportat.

Cu tot respectul, dar acolo erau Temele lui Manolescu. Frate, ce să-l intereseze neamţul?

Erau Temele franceze şi noi ne gândeam în funcţie de pieţe, din nou, judecata noastră, intenţiile erau foarte bune, doar că nu ştiam exact ce ar putea să-i intereseze pe ceilalţi.

Cel mai bun lucru din punctul meu de vedere, pe zona mea, că s-au întâmplat şi în arte plastice, şi în cinema multe lucruri bune, noi doar le-am auzit, dar pe zona mea e că s-au format traducătorii. Au devenite efectiv agenţi literari neplătiţi pentru scriitorii români. Că nu există un agent. Şi sunt cred că sunt şi din FILIT, cei pe care-i avem an de an, fiecare a tradus alţi 10 scriitori români. Ei au mers, ei au tradus.

Bine, dar e şi în interesul lor.

E şi în interesul lor, dar mie mi se pare, am şi zis, am organizat anul trecut un eveniment aici cu aceşti traducători, ei practic au inventat nişte scriitori. Sunt traducători, şi tu ştii, care efectiv au mers şi au inventat scriitori care funcţionează afară. Tatiana Ţâbuleac e autori vândut în Spania, adică e în topurile mari de vânzări, nu aşa, pe sub mână undeva. Cosmin Perţa în Columbia, adică sunt lucruri senzaţionale care se întâmplă pe piaţa liberă, cum spuneam. Nu poţi tu să te duci să spui francezilor ce să publice. Poţi să direcţionezi, să faci un sistem de promovare, dar cel mai bun lucru dar pe care iarăşi unele tabere îl critică, cel mai interesant lucru care s-a întâmplat în anii aceştia despre care vorbim cu scriitorii români şi nu se întâmplă în Vest, c-am vorbit cu mulţi scriitori, între timp am circulat, e că în România în momentul actual poţi să fi „neica nimeni” din Pădurenii din Adâncata, să ai 18 ani, dar dacă ai o carte bună te publică o editură mare. 

Şi te publică repede.

Şi ţi-o publică şi repede. Ceea ce în Franţa, în Anglia, e de neimaginat. Sau se poate întâmpla, dar foarte greu. Mi-au spus autorii, că nu le venea să creadă.

Acolo planurile editoriale sunt făcute cu un an-doi înainte.

N-ai nicio şansă. La noi văd mulţi că se plâng că „nicio editură” – dă-o în saci! Uită-te cum au editurile oferte de publicare! E suficient să ai o carte bună ca să fii publicat. Ceea ce deja e un mare avantaj. Zic eu.

Florin, să discutăm puţin şi despre calitatea ta de scenarist. Mi-amintesc că se făcuse scurt-metrajul Lampa cu căciulă şi ni se părea ceva ieşit din comun, am făcut un mic interviu cu tine pentru Dilema veche, nu se mai întâmplase până atunci ca un scriitor să-şi scrie scenariul propriei proze.

Probabil s-a mai întâmplat, nu ştiam noi.

Să reducem la generaţia noastră. Iată că nişte ani mai târziu, dintre scriitorii români tu ai deja un portofoliu, poate cel mai mare.

Nu ştiu dacă e. Mihai Radu, de exemplu, cred că scrie foarte multe scenarii. A câştigat el ceva şi urmează să fie produs parcă.

Din cele făcute, vreau să zic.

Eu am avut o colaborare, o vreme, cu Radu Jude. Nici nu ştiam până atunci dacă să-mi pun în CV dacă sunt sau nu sunt scenarist. Era o colaborare cu totul specială. De când am avut cu Radu colaborarea asta, am scris nouă sezoane scenarii pentru televiziune. De atunci mi-am dat seama, m-am profesionalizat şi am început să citesc cărţi, am vorbit cu oameni, iar după experienţa cu Aferim, unde am fost şi pe platou, chiar cred că am ajuns să mă pricep, cred că e fundamental pentru un scenarist, ca să înţeleagă filmul, să vadă ce se întâmplă pe platou. 

Cred că scriu destul de multe lucruri. Am multe proiecte care sunt în curs de facere, iar cel mai fain, care iarăşi, sunt departe de vioara întâi, dar anul ăsta şi anul trecut am lucrat cu Robert Eggers un film cu un buget enorm, de Hollywood, Nosferatu, un remake după primul film de groază din istoria omenirii, unde am avut şansa să lucrez pe platou, chiar să şi dau indicaţii actorilor români. Lucrez cu Nicholas Hoult nişte zile în şir şi, să văd oameni super-profesionişti, mă temeam foarte tare de experienţa asta de platou, că mi se taie genunchii, dar nu m-a surprins nimic faţă de ceea ce văzusem la Aferim. Adică am făcut faţă acolo şi chiar mă bucură asta. 

În rest, mai am trei-patru proiecte în Italia, proiecte care mai trebuie să câştige o finanţare ca să iasă. Dacă vorbim pe zona cinemaului, cred că în ultimii cinci ani am multe proiecte despre care se va auzi după, dar care nu sunt cunoscute acum. Îmi place foarte mult asta. Am o polemică cu Lucian Dan Teodorovici: ce-ţi place? Nu ştiu, dar e foarte provocator să fii o rotiţă în asta. Lucian zice că sunt filme regionale. Eu nu cred, mă simt bine că am fost acolo, când vorbesc de Nosferatu, în care am inventat limba dacă pentru un personaj care e foarte fain. Personajul principal. L-am învăţat pe Bill Skarsgård să vorbească limba dacă, care un există. Şi l-am învăţat cum să pronunţe în limba dacă, mi se pare o chestie foarte interesantă, şi contează că ştiu eu, nu mă interesează câţi alţii ştiu. Sunt şi eu printre acei 200 de oameni pomeniţi, şi oricum nu se uită nimeni pe generic.

Să ne oprim la detaliul acesta, de la ce ai pornit?

Aici am un contract de confidenţialitate, nu ştiu cât de mult pot să zic, ideea e că nu vreau să încalc această confidenţialitate, mă tem că nu e public acest aspect.

Cum te-ai documentat sau de la ce ai pornit să inventezi o limbă dacă, la asta mă refer?

Asta spun, că din film nu pot să dau detalii. Primul lucru când am terminat filologia, dar cu atât mai mult acum când m-am apucat să fac research, pur şi simplu puteam să inventez klingoniana, pentru că nu există vreun document, nimic. O limbă e, în primul rând gramatică, şi pronunţie. Şi cum nu ai limbă scrisă, nu poţi discuta. Şi am căutat foarte mult la un moment dat în limba indo-europeană, la ce se întâmpla la vecini, iar în termeni de vocabular acum sunt convins că dacă m-aş întâlni cu un dac şi aş pronunţa destul de rar şi încercând diverse pronunţii ce am scris eu în limba dacă, cred că ar înţelege jumătate din lucrurile alea. Dar nu cu topica pe care am pus-o eu, nu cu pronunţia pe care am pus-o eu. 

Deci, în termeni de vocabular, fiecare cuvânt pe care l-am folosit în vreo 15-20 de replici, e documentat, pot să explic cum a circulat, e posibil, am ales cuvinte supravieţuitoare care au mers nu numai pe latină, s-au dus şi pe germană. Putem lua oricând cuvânt cu cuvânt şi să-l discutăm, precum broască, care vine din indo-europeană, „preu” – a sări, „prosco” – cea care sare, şi acel „pr” s-a dus la „fr”, la frog, la frosch. Am ales cuvinte supravieţuitoare şi e foarte posibil să fi existat şi la daci, dar dovezi palpabile despre asta nu există. A fost absolut spectaculos şi mi-a plăcut foarte mult. 

Dacă aş avea timp acum, cu trainingul meu de filolog, cred că aş putea să desfiinţez toată cercetarea românească pe limba dacă ca fiind fake. Şi nu pentru că sunt eu cel mai deştept om din lume, am instrumente, adică există dicţionarul indo-european la care ai acces online, adică dacă cauţi „tată” cauţi într-o carte sau ceva. Nu. Ai foarte multe resurse online. Sau poţi să urmăreşti, cum am dat de „broasca”, să vezi cum s-a dus cuvântul şi de ce. Că la broasca asta de acum 3000 de ani e „cea care sare”, observi ciudăţenii latine, „sperana”, cea care urlă, dar există un dialect în italiană în care se spune „brosca”, ca la noi. Şi cum s-au întâmplat toate transformările astea, de la „pr” la „fr”, la „br”. Cumva sunt lucruri ca la poliţie. E evident că e aşa, pentru că sunt perechile de consoane, îţi dai seama că s-a întâmplat matematic într-o anumită zonă. 

Dar ce am văzut eu în cărţile româneşti despre limba dacilor e absolută fantezie, adică foarte multe chestii fake. Practic, nu există nici „varză, viezure, mânz”, e o deducţie. E la fel cum am făcut eu pentru Nosferatu, e la fel de plauzibil. Cele mai multe dintre cuvintele aşa-zis dace sunt de fapt cuvintele de etimologie incertă, dar n-ai nicio garanţie că sunt de la daci.

Să ne întoarcem la scenaristică. În ce măsură ajungi să lucrezi pe un scenariu? Te interesează pe tine? Eşti invitat de un regizor să colaborezi? 

De la mine. Tot timpul şi slavă Domnului, în ultima vreme am avut provocări. Cu Marian Crişan am colaborat, cu Tudor Giurgiu, cu Igor Cobileanski, ca persoană de consultanţă de exemplu pe nişte filme. Nu mă apuc să scriu scenarii de amorul artei, pentru că acolo e problema clară: e un producător interesat, e un regizor. Dacă nu, se întâmplă, la Lampa cu căciulă pur şi simplu am scris scenariu, nu aveam eu în cap că o să se facă film. Dar nu aşa e lumea asta. Îţi vine o idee şi vezi dacă merge şi din aproape în aproape câştigi finanţare, eu am făcut inclusiv asta la Aferim, ştiu cum se face şi ce înseamnă lumea asta. 

Deci, mă contactează oamenii şi trebuie să-mi placă sau sunt zone, de exemplu, dacă mă cheamă cineva pe zona tipică observaţiei mele, mă bag, dacă nu – nu. Dar dacă mi-ar da cineva bani să fac un serial de dragoste sau un film de dragoste, nu cred că l-aş face. Doar dacă aş găsi şi altceva, dar oricâţi bani mi-ar da aş spune nu, că nu mă pricep. Mă mai uit şi eu la tot felul de filme de acţiune, dar nu cred că aş fi în stare să creez genul acela de suspans sau nu m-am gândit niciodată, nu mi-am propus. 

Gândirea ta de prozator ajunge să fie influenţată de experienţa ta de scenarist?

Nu mai ştiu cine a spus asta: „cartea e bună, dar nu poate fi ecranizată”. Am şi asta. Dar uite, spre exemplu, despre Noaptea plec, noaptea mă-ntorc: poate fi transformată în scenariu? Da, m-am gândit şi poate ieși un film bun. Ştiind acum cam ce înseamnă cinematografia, aparent ele seamănă, dar e ca şi cum ai zice că fotografia e totuna cu pictura. Sunt limbaje diferite, sunt foarte diferite lucrurile astea. Dar da, uneori se întâmplă aşa, alteori nu. Ce-mi place mie la literatură e că depinzi numai de tine, tu eşti regele, dar în acelaşi timp îmi place să fiu parte dintr-un film. Sunt avantaje, dar şi dezavantaje. 

Chiar vorbeam cu Radu Jude la un moment dat, spuneam: uite, Lampă cu căciulă, odată făcută film a luat peste 50 de premii internaţionale, primul film românesc, nu exista niciun film românesc selectat la Sundance, şi a câştigat secţiunea de scurt-metraj. Adică, închipuie-ţi ce succes a avut asta. Dar, cu filmul, asta vorbeam cu Radu, că tu, oricât de mare succes ar avea filmul, după trei ani se uită. Pe când cu cartea se întâmplă paradoxul, de asta e o întrebare irelevantă: ce tiraj aţi publicat din carte? S-ar putea ca un scriitor pe care-l vezi tu acum că a vândut 500 de exemplare, dacă-i creşte cota s-ar putea ca la 70 de ani cartea aia să se vândă în sute de mii sau milioane de exemplare. Sunt autori celebri care fix asta au păţit. La primele cărţi au avut o mie de exemplare tiraj. Întrebarea asta nu e relevantă, să te duci la un debutant să întrebi „dar cât ai vândut? înseamnă că eşti muritor de foame!”. Nu. Omul acela s-ar putea să vândă un milion de exemplare. Cartea nu expiră, adică dacă e bine scrisă, cartea aia rezistă mult mai mult decât un film. Indiferent de vremuri, ştii şi tu, mai rămân doi-trei cinefili.

Filmul produce mult pe moment.

Da, produce mult pe moment. Mie îmi plac două lucruri diferite la film. Experienţa cu oamenii, colaborarea, să stau la masă cu regizorul, să stau cu actorii, să văd cum gândeşte fiecare. E diferenţa dintre tenis şi fotbal. Dacă mă pui să aleg, eu aş prefera să joc fotbal, câştig, mă bucur, e ok. Dar experienţa aceea cu băieţii, cu fetele, suntem împreună, câştigăm împreună, e mult mai frumoasă.

Tu ai mai făcut chestionarul acesta acum nişte ani buni, dar ai uitat de el, eu am uitat de el, ascultătorii vor fi uitat de el, probabil că şi gusturile, percepţiile tale s-au schimbat, aşa că nu contează că într-o oarecare măsură îl refacem. Despre ce carte ai spune că a fost cartea copilăriei tale?

Winnetou, Karl May. Am mai multe cărţi, şi Cei trei muschetari, şi Legendele Olimpului, care prima carte citită cap-coadă, repovestite evident, pe care am găsit-o, ţin minte exact, pe o oală de lapte, la bunica, fără copertă şi fără primele cinci pagini. Erau probabil cărţile de la verişoarele mele, aduse la ţară, uitate în vacanţă şi bunica le-a pus pe oala cu lapte. Şi ţin minte că aia e prima carte groasă pe care am citit-o cap-coadă, şi fără poze, nu cred că avea poze, nu ţin minte, şi m-a fascinat. 

Şi azi eu ţin minte din Legende, am secvenţe pe care parcă le-am trăit din acea carte, din Legendele Olimpului. La Winnetou n-am fost om vreo jumătate de an după ce a murit Winnetou. Am citit apoi Old Surehand, cel din serie, Winnetou trăia acolo, dar pentru mine era mort. Adică nu mai puteam citi, impactul emoţional asupra mea a fost incredibil. Dacă mă gândesc la asta, erau cinci volume din Winnetou, cred că asta a fost cartea copilăriei, deşi sunt mai multe, toată seria lui Dumas.

Despre ce carte ai spune că ţi-a deschis ochii?

Nu există una singură, nu cred că există cărţi esenţiale. Cred că esenţială e lectura. Oricine ar face top 100 cărţi ale planetei, mai există încă o mie care sunt la fel de faine. Cel mai important e să citeşti, eu nu cred în cărţi esenţiale care-ţi deschid ochii. Tocmai asta e frumos la literatură, că poţi să găseşti farmec şi în Monografia pompierilor din comuna Tomeşti – mi-a rămas în cap chestia asta, am văzut la cineva, la un lider local. Era Monografia pompierilor din comuna Tomeşti, şi am deschis-o şi erau acolo fotografii, erau nişte destine, nişte poveşti foarte frumoase. Asta e literatura, asta-mi place, lectura. Afli lucruri. Oamenii sunt interesanţi peste tot, au poveşti, de la un punct încolo o poveste chiar fără miză mare poate să fie mai interesantă decât un roman al lui Tolstoi.

Ce carte clasică ai reciti recent?

De mult îmi pun problema că am citit tot Dostoievski când eram în liceu. Nici când eram student la Litere n-am recitit. Citisem tot, am avut o vară în care am luat tot cap-coadă şi am reluat Crimă şi pedeapsă, că asta e prima pe care am găsito printre multele cărţi pe care le am în casă şi voiam să-mi văd reacţia. Am stat ca la seriale, stăteam până la 2 noaptea, deci am serviciu, trebuie să mă trezesc la 7, şi am dus-o până la capăt. E senzaţională. Am observat o groază de erori de scriitură, dar are o putere extraordinară. Dau un exemplu, absolut comic. Spune că Raskolnikov a primit o scrisoare de la maică-sa, două pagini scrise mărunt, şi sunt 50 de pagini de carte. Dar nu contează. Pierde personaje. Sunt capitole în care ai trei-patru personaje şi apoi ţi-au dispărut, nu mai afli nimic despre ele. E o liniuţă de dialog, totul e dialog între ele. Dar are o forţă extraordinară. Asta deci, Crimă şi pedeapsă.

Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

N-aş lua niciuna. 

Intră şi tu în jocul convenţiei. Din tot ce ai citit, ce anume ţi-a plăcut într-un mod deosebit?

Ultima carte citită care mi-a plăcut foarte mult, şi cum e scrisăl e cartea lui Cristi Mungiu, Tania Ionaşcu, biografia bunicii. Sincer, nu mă aşteptam să aibă aşa un impact asupra mea, pentru că m-am gândit că e în amintirea bunicii – a prins o întreagă lume acolo. Şi e o carte de 150 de pagini, dar impactul poveştilor pe care şi le-a amintit bunica, Cristi chiar a spus pe scenă că „eu n-am făcut literatură”, dar e scrisă la persoana întîi cu ce şi-a notat el că a spus bunica lui. Din prima e o miză literară. Şi mi s-a părut absolut extraordinar, chiar şi în virtutea a ceea ce i se întâmplă bunicii în Basarabia, cu refugiul, a prins o întreagă lume. Un personaj absolut senzaţional, aici se vede şi mâna lui, e Cristian Mungiu, gen: bunicu, cade bomba lângă el, îi sfârtecă prietenul şi el îşi caută chipiul că a visat că chipiul ăla o să-l protejeze de bombardamente. Sunt nişte poveşti senzaţionale în cartea aia.

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

Nu ştiu dacă mi-ar plăcea să trăiesc într-o carte. Nu-mi plac cărţile siropoase, dar mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume siropoasă. Cărţile pe care le iubesc sunt mai dramatice, mai conflictuale. Cred că mai degrabă, într-un volum de călătorie ar fi să trăiesc.

Într-o carte de Calistrat Hogaş.

Ba nu, că-s sătul. Adică ce descrie Calistrat Hogaş am făcut, e la doi paşi, adică asta e varianta Iaşiului: unde te duci? La ţinutul lui Calistrat Hogaş. Sunt sătul.

Ce scriitor din istorie, dacă ai avea posibilitatea, ai invita la FILIT?

Platonov. Nu-l cunosc, nu ştiu nimic despre Platonov, dar romanul Cevengur, sunt şi împotriva topurilor, romanul acela e undeva sus. Pe Salinger, ca să fac spectacol, că până la urmă trebuie să mă gândesc la mine.

Platonov era favoritul lui Radu Cosaşu, care, apropo, a murit anul acesta. Uite o idee, poate faceţi o secţiune „in memoriam” la FILIT, cu autorii dispăruţi în perioada dintre cele două ediţii. Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii? Mai ales că tu te pricepi.

Dacă ar fi ceva pentru care m-aş lăsa definitiv de literatură, aş bate palma fără nicio problemă, este muzica. Muzica mi se pare cu câteva clase peste orice altă artă, este o părere pur subiectivă. Ca impact emoţional asupra mea. Acum vreo trei ani, după un FILIT în care eram stresat, mi-a venit în cap să-mi cumpăr o orgă. Eu nu ştiu să cânt la pian, eu ştiu chitară clasică, cred că am vorbit despre asta, şi miam dat seama în scurt timp că mi-am luat un plastic ordinar, adică am învăţat să cânt cât de cât, şi mi-am luat un pian anul trecut de Crăciun, un pian digital, deși nu e ce e pianul adevărat, e totuşi senzaţional. Şi mi-am dat seama că mi-ar fi plăcut asta. Aş lăsa toată literatura mea deoparte ca să pot cânta cum simt eu la pian. Şi culmea, pianul e un instrument mai uşor decât chitara clasică, dar eu sunt destul de bătrân să-l mai învăţ la nivelul acela. 

Muzica mi se pare senzaţională. Cred că singurul gen de muzică despre care am aflat relativ recent, în ultimii ani, şi n-am găsit nici măcar o melodie să-mi placă, e trapul românesc. Mă, nimic! Mă consider un om cu oarecare ureche muzicală, dar nu am găsit să ascult o melodie şi după 30 de secunde să pot repeta ritmul acelei melodii. Discut cu Gabriela Vieru, cu generaţia mai tânără, şi le-am dat temă să-mi dea o listă, că sunt total deschis, vreau să găsesc măcar o melodie.

În rest, mă pasionează toate genurile de muzică. Şi nu spun că-mi place jazul sau clasica, nu, sunt chestii la clasică în care fac ca Chewbacca, mă urc pe pereţi, înnebunesc dacă ascult, sau jazz, nu-mi place de nicio culoare, dar sunt aceleaşi timp chestii în care eşti mândru că eşti om, îţi dau bucuria aceea de a zice: mi-e de ajuns că pot auzi, că-s martor la aşa ceva şi că trăiesc.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele omenirii, una şi una singură, care ar fi aceea?

Egoismul oamenilor, vanitatea. Cred că de aici vin războaiele. Egoismul în principal, dar e imposibil, că asta ne face oameni. Dar, în timp, îmbătrânesc şi-mi dau seama câte lucruri pierzi din tot felul de frustrări, am vorbit şi de FILIT, câţi oameni suferă pentru nişte invenţii din mintea lor, nu numai legate de ei. Dar în general, şi la serviciu, apropo de Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, am făcut un research printre prietenii mei corporatişti, să reconstitui mediul. Şi ce am aflat! Ce lupte, ce chestii, în corporaţii mari! Eu, neavând un contact direct, trăiam cu impresia că e organizare, raiul pe pământ, pe legalitate, profesionalism – nu ştiu, poate am dat peste varianta românească, dar vorbesc despre companii mari de la români şi da, cred că asta duce la foarte mult rău.

Pentru ultima întrebare, care e tot un joc de imaginaţie şi care de fiecare dată e altul, ce roman apocrif al unui autor favorit mort ţi-ar plăcea să fie produs de către inteligenţa artificială?

Dacă înţeleg bine sensul întrebării, mie îmi plac cărţile că sunt irepetabile. Eu chiar reproşez multor scriitori buni, că se repetă. Adică, dacă mi-a plăcut o carte eu nu mai vreau să fie una cumva nici măcar în zona aceea. Adică, după De veghe în lanul de secară mie mi s-a părut că Salinger e tot pe acolo, a scris acelaşi lucru. Aia e cartea. Adică nu mai vreau să apară Salinger cu un roman la fel.

Acuma, scrii ce poţi!

Asta zic. Nu mi-ar plăcea să fie ceva în zona asta. Nu-mi vine în cap niciun autor. Cred că toţi autorii au scris, cei pe care-i ştiu, exact cât a trebuit. Nu am simţit nevoia să văd şi altceva. Şi am avut în viaţă epoci din acestea, i-am spus, am citit Dostoievski într-o vară. Am avut o profesoară de engleză foarte faină, care mi-a spus: voi nu ştiţi ce înseamnă experienţa unui autor cap-coadă. Şi m-am dus în vacanţă la ţară, n-aveam ce face şi am luat de la bibliotecă unde, slavă Domnului, exista toată colecţia, tot ce era tradus, şi le-am luat cronologic şi l-am citit pe Dostoievski integral.

octombrie 2023