„Scrisul este, la noi, o profesiune ascunsă”

interviu cu Florin IARU 

Marius CHIVU: Bună seara, Florin Iaru, prieten, coleg de cursuri de creative writing, scriitor. Bine ai venit la „All you can read”.

Florin IARU: Bine te-am regăsit. În condiţii noi, vorbe noi.

Discuţia noastră are loc la puţină vreme după ce, împreună, am participat la un program iniţiat de Fundaţia Friends for friends, cei care se ocupă şi cu premiile Superscrieri. Un program care s-a numit chiar aşa: Prima carte, prin care ei au făcut un call de depunere manuscrise de proză de ficţiune, urmând ca noi să alegem fragmentele cu cel mai mare potenţial, pentru a lucra vreme de jumătate de an cu câţiva autori nedebutaţi, în idee de a-i ajuta să ducă la bun sfârşit manuscrisul, să-l facă publicabil. S-au adunat 105 potenţiale manuscrise şi ne-am trezit în ipostaza de a avea dificultăţi cîți alege anume alegem. Ne-am oprit la un număr rotund de 10, dar după cum ştii, am dezbătut aproape unu la unu pe toate numele. Ce impresie ţi-a lăsat tot acest interes pentru literatur? Mai ales că cei mai mulţi dintre cei care s-au înscris nu vin din mediul literar, ci din mediul economic, bancar, IT, antreprenoriat…

Prima surpriză a fost că previziunile mele au fost contrazise, eu am crezut că mai mult de 5-6 manuscrise nu găsesc, pentru că eu nu cred în talentele care nu răzbesc sau talentele care nu încearcă să iasă la lumină. De aia scrii, ca să fii citit. Multă lume crede că scriitorul sau poetul scriu pentru ei înșişi. Nu e adevărat. Fiecare scrie pentru public, e hotărât să-l cucerească. Or noi cam ştim ce mişcă în ţara asta şi nu ne aşteptam să avem peste o sută de manuscrise. 

Dar surpriza cea mai mare a fost că aproximativ 15% erau bune. Deci pasabile. Mai mult, chiar 20%. Deci un procent foarte ridicat, şi oameni necunoscuţi. Unele nume le-am recunoscut, dar erau oameni despre care credeam că s-au lăsat sau că nu mai scriu nimic, că au avut o strălucire de moment, ca să constat acum că au revenit. De alţii n-am auzit în viaţa mea. N-au trimis la reviste literare, de fapt nici n-au unde – asta este o mare problemă. Au unde, la revista noastră, la Iocan. 

Am ales cu mare dificultate, am discutat două zile aproape pe câteva nume, e o chestie de mare fineţe, ceea ce înseamnă că oamenii aceia care rămân în afara celor 10 pe care i-am ales nu e imposibil să facă un lucru bun. Eu cred că literatura română e încă una de ultra-nişă, pentru că avem foarte puţin scriitori, ceea ce denumim noi scriitori adevăraţi, adică oameni care se ocupă cu scrisul profesionist. Nu cu amatori şi nu cu masa mare de poeţi.

Profesionişti care publică într-un ritm relativ constant. Nu că ajung să şi trăiască din scris.

Asta este imposibil în România.

Nu o facem nici noi.

Urmarea este că vom sta de vorbă cu autorii lună de lună. Noi ştim din experienţa noastră că foarte mulţi oameni care promit mult la început se lasă pe tânjală. Eu un soi de satisfacţie: „mi-a zis că sunt bun, pot să mă duc să mă culc”.

Sau îşi pierd suflul.

Sau îşi pierd suflul pe drum. Iar alţii, care au sentimentul că sunt încă imperfecţi sau că încă bâjbâie, au acel tip de îndârjire care-i duce spre profesionalism. Noi ducem lipsă de scriitori profesionişti. Ştii cam câţi autori de proză ar trebui să aibă România la populaţia ei? După părerea mea minim 500 de prozatori activi. Nu ştiu dacă avem 100.

O sută sunt de toată mâna.

Da, iar buni hai să zicem 10-20 pe an. Ceea ce este foarte, foarte puţin. Eu cred în acelaşi timp că şi publicul, în clipa în care oferta este largă, diversificată şi de bună calitate, şi publicul se întoarce la citit. Dar, după cum prea bine ştii, în momentul de faţă este un mic interes renăscând spre literatura română. Şi ăsta e un lucru bun.

Se vede în primul rând în intrarea pe literatura română tânără a Editurii Humanitas, care până acum a publicat sporadic, nu şi-a făcut un plan editorial din a publica autori români alţii decât cei pe care-i avea în portofoliu şi care sunt de un anumit prestigiu, de o anumită vârstă, valori sigure. Şi nu numai Humanitas, ci şi Nemira. E o diferenţă aici între Polirom şi celelalte. Polirom a crezut, a investit şi a ţinut-o cu literatura română. Polirom a inventat practic generaţia ultimă de prozatori, nu le-o fi fost nici lor uşor, pentru că şi ei au trecut prin perioade în care cărţile românilor nu s-au vândut așa de bine, dar e de apreciat fidelitatea şi credinţa în colecţia lor. În timp ce celelalte edituri, dacă au fost interesate, au abandonat, au revenit, au uitat, au mai lăsat-o pe tânjală.

Şi asta este o afacere şi eu cred că această neîncredere a editurilor nu numai în proza scurtă românească, dar în general în proza românească vine din caracterul extrem de imprevizibil al pieţei. Mă uitam acum, chiar ieri m-am uitat pe cifra de afaceri a editorilor maghiari. La o populaţie de două ori mai mică, cifra lor de afaceri este de trei ori mai mare decât a tuturor editurilor din România. Asta înseamnă că un autor vinde de șase ori mai mult decât în România. Ceea ce îi poate asigura măcar viaţa pe un an-doi ani. Deci, Ungaria are o piaţă de carte de 200 milioane de euro România de 60 de milioane.

Ştii ce mă sperie pe mine? Că cifra noastră nu creşte.

Nu numai că nu creşte. Cifra de afaceri la ei, în statistica pe care am controlat-o, e cifra de afaceri încasări! Or la noi producţie e de 60 de milioane, dar nu ştim cât se vinde. 

În ultimii ani, dacă stai să urmăreşti statistica, totul creşte: camenii consumă mai multă pastă de dinţi, mai multă apă minerală, mai mult orice. Mai puţin carte. Cartea e ceva ce, în cel mai bun caz, nu scade.

Da, în cel mai bun caz nu scade, sau poate, cine ştie?, publicul se rafinează şi merge pe anumite domenii. Deci, părerea mea e că sunt grupări de cititori care citesc anumite domenii. Există cărţile de succes, care au cititorii lor, cum e Fluturi de Binder, cred că acela este un public. Alt public este cel al revistei Iocan, dar vom vorbi mai târziu poate, un public care este interesat de ce mişcă în literatura română şi în general sunt oameni care s-au întors dinspre literatura străină, oameni care erau scârbiţi de literatura română şi la recomandările prietenilor sau a oamenilor în care au încredere au reînceput să citească şi au constatat că este ceva comparabil şi ca valoare, şi ca structură, şi ca mod de punere în pagină, şi ca viziune. Comparabil. Nu sunt una extrasă din alta. 

În definitiv, noi ştim foarte bine, scrisul are nişte reguli. E o meserie. Nu poţi să învârteşti şurubul în România altfel decât în Marea Britanie sau decât în America, el are un filet, se pune şurubelniţa se strânge şi chestiunea funcţionează. Deci frazele, propoziţiile sunt cam aceleaşi peste tot. Viziunea se modifică.

Vreau să mă întorc puţin la programul Prima carte. Îţi dai seama că noi am făcut nişte pariuri care pot fi pierdute, pentru că am dezbătut două-trei texte vreme de câteva zile şi în cele din urmă am convenit să alegem un autor şi nu pe celălalt. Dar nu vom şti niciodată dacă nu cumva celălalt n-ar fi fost mai bun. 

Acesta e un pariu şi noi ne-am luat după foarte multe criterii de mare fineţe. În primul rând, toţi cei pe care i-am ales ştiu să scrie. Se vede că au această stăpânire a scrisului şi nu trebuie să înveţe să scrie, pentru că aici este marea nenorocire a celor care vor să scrie: în primul rând nu pot stăpâni cuvintele. Doi, gradul de interes pe care-l trezeşte proza în clipa în care te întâlneşti cu ea. Într-o discuţie lungă pe care am avut-o noi doi era vorba de un prozator care scria foarte bine, dar subiectul nu era atractiv, nu simţeam că intru în proză.

Iar pe de altă parte era acea autoare de care spuneai că poate să facă orice chestiune banală extrem de interesantă. Şi până la urmă e un pariu ce alegi, pentru că nu ştii rezultatul căruia dintre aceşti doi autori va fi, de fapt, mai bun.

Nu ştii. Dar, în general ne-am străduit să nu fim nedrepţi, pricinoşi, să nu aplicăm o doctrină politică sau estetică.

Dar nici n-a fost cazul.

Evident că nu e cazul. Eu le spun tuturor celor care se manifestă gen „lăsaţi, că-i alegeţi pe prieteni”. Nu, zic, asta e o meserie.

Sunt câţiva oameni pe care-i ştim pentru că am lucrat cu ei, sunt deja la un nivel.

Dar sunt şi alţii pe care-i ştim şi pe care nu i-am ales.

Sunt alţii pe care nu-i cunoaştem nici acum, deşi i-am publicat în Iocan.

Că tot am vorbit de autori încă nedebutaţi şi pe care noiîi publicăm în Iocan dacă stai să te gândeşti, noi facem ceea ce editurile ar trebui să facă.

Sau Uniunea Scriitorilor ar trebui să facă.

Hai să nu vorbim despre Uniune…

Dragul meu, eu te întrerup cu un soi de ciudă îngrozitoare. E ca şi cum noi doi, cu Cristi Teodorescu, cu Iulian Tănase, Bogdan Alexandru Stănescu, Cezar Paul Bădescu, cu o groază de alţi oameni, ne-ar durea exact în pix dacă vine lumea sau nu vine. Ori noi încercăm să chemăm toţi oamenii aceştia şi să le punem instrumentele în mână, să facă dintr-o plăcere o meserie pe care s-o facă cu plăcere, pricepere şi pasiune şi să ajungă la public. Uniunea Scriitorilor din titlu e a scriitorilor, nu a scrisului. Deci Uniunea Scriitorilor nu are cărţi, are autori. Ori ăsta este principalul ei obiectiv, să aibă membri. Eu spun un singur lucru: din noua generaţie, între 2000 şi 2015, oameni tineri, nu ştiu dacă au intrat nici 5% în această uniune de breaslă.

Din punctul meu de vedere, o astfel de Uniune n-ar trebui să existe. Ştii ceva despre Uniunea Scriitorilor din Marea Britanie?

Există grupuri. Eu zic că, dacă există un sindicat al scriitorilor, le poate apărea drepturile, îi poate reprezenta în faţa editurilor, poate stabili schimburi culturale, sunt o mie de lucruri pe care o organizaţie le poate face. Poate să-i ajute în situaţii dificile, cum avem un coleg, are 70 de ani, a fost dat afară din Uniunea Scriitorilor şi ce s-a gândit Uniunea: l-a reclamat la Ministerul Muncii să-i ia pensia suplimentară retroactiv, pentru că acum nu mai e scriitor. Măi, oameni buni, zău! Iar omul ăsta, din pensia lui mică, va trebui să dea înapoi Ministerului Muncii timp de un an, astfel încât… Tu-ţi poţi imagina un om care să poată trăi cu 800 lei pe lună în Bucureşti? Eu nu cred că se poate aşa ceva. Asta e situaţia. Deci e o breaslă care trebuie să se apere mai ales în România, unde vânzarea de carte e mică. Un om nu trăieşte din scris aici. În America trăieşte din scris, în Franţa trăieşte din scris, în Germania trăieşte din scris, în Ungaria trăieşte din scris.

Mă rog, nu toţi, dar unii da.

Dar în România câţi trăiesc din scris, 1%?

Mă întorc la ce spuneam. Selecţia. Concursul acesta de manuscrise pe care l-am făcut cu Fundaţia Friends for Friends este o chestiune care ar trebui să ţină de un plan al editurilor, pentru că noi până la urmă ajutăm nişte oameni să termine un manuscris, să-l facă publicabil, după care-l recomandăm editurii. Din toată povestea asta, editura câştigă cel mai mult.

Foarte bine, să câştige. Dar şi autorul câştigă.

Şi autorul pe undeva. Dar ce voiam să spun e că editura ar trebui, de fapt, să facă genul ăsta de selecţie, de concursuri, de stimulare.

Păi editura face concurs, dar nu premiază decât o carte. Ce faci dacă-ţi vin trei-patru manuscrise bune?

Ei primesc manuscrisele finale. Noi lucrăm pe ele.

Sigur că da.

Să vorbim şi despre revista Iocan, că tot a apărut numărul 4 după „lupte seculare”. Ne place să credem, poate e o impresie a noastră, dar a stârnit un oarecare interes pentru proza scurtă, în măsura în care anul acesta a fost un an foarte bun pentru proza scurtă. Sunt cel puţin 10 cărţi de proză scurtă românească bune şi foarte bune. Şi au fost ani în care n-a fost nimic, dacă poţi să-ţi imaginezi. O fi, n-o fi şi influenţa Iocan?

Eu cred că e. Măcar prin faptul că există această coincidenţă. Că acum un an n-a fost şi anul acesta este. Şi doi, faptul că multe edituri au luat legătura cu autorii apăruţi acolo şi i-au întrebat dacă n-au manuscrise. Unii au avut, alţii n-au avut. E perfect.

Îţi dai seama cum va fi în 2018?

E ca bomba atomică. Trebuie să pui nu ştiu cum focoasele alea ca să poţi sparge atomul şi după aceea să obţii bomba cea mare. Probabil că e nevoie de un număr care să se transforme, vorba lui Ceauşescu, într-o „nouă calitate superioară”.

Ăla e principiul marxist al calităţii.

Bineînţeles. Dar trebuie să spun că în literaturi, după părerea mea, cantitatea dă şi calitatea, pentru că este regula numerelor mari. Dacă ai 100 de boabe, greu găseşti două-trei interesante care să germineze. Dacă ai o mie, probabilitatea de a avea vârfuri este de zece ori mai mare. E o simplă probabilitate care se bazează pe un calcul matematic simplu. Repet, ar trebui să avem o mie de prozatori în România în momentul de faţă.

Pe de altă parte, dacă ai un autor cu un text bun, publicat în Iocan, asta nuţi oferă niciun fel de garanţie că el pe termen lung va avea un manuscris sau faptul că-l publică Iocan o dată pe an îl stimulează suficient de mult încât el să ignore treburile şi grijile de zi cu zi. Că toată lumea care scrie azi are un job. Scrisul e un hobby.

E o profesiune ascunsă pentru care nu dormim noaptea, pentru care faci sacrificii, în loc să mergi să te distrezi stai acolo, în loc să fumezi îţi iei abonament la net, stai şi lucrezi, cumperi cărţi – atenţie, cumperi cărţi.

Îmi place asta, „profesiune ascunsă”. Paralelă cumva cu viaţa.

Exact. Pentru că dacă eu o păţesc, ştii că eu eram poet, sunt şi poet, dar lumea a uitat că sunt şi poet, şi pe vremuri îmi spunea: ce eşti? Poet. Şi odată vedeam un soi de sclipici în privirea celui din faţa mea. Ştiam ce gândeşte: Ce e aia poet? Asta nu e meserie.

Pentru că nu e cuantificabil produsul muncii scrise.

Poţi să munceşti de să te rupi şi să nu iasă nimic. Sau poţi să pari cum era Caragiale. Toată lumea avea impresia că Caragiale n-a făcut nimic, că s-a distrat. „Stă la cafenele şi mâzgăleşte”. Şi când a terminat, când are toată povestea, este impecabilă. Deci cap-coadă când o aduni, de o sută de ani îl tot cităm pe Caragiale şi el nu se epuizează. Scria uşor, scria greu? Nu ştiu. N-are nicio importanţă cantitatea de muncă, important e ce rezultă. 

Din punctul ăsta de vedere, ce fac oamenii de la Friends for friends este foarte bine, nu e în acelaşi timp o garanţie, ci un pariu. Şi bănuiesc că e unul dintre cele mai frumoase pariuri, şi dacă editurile află că aceste manuscrise sunt văzute, super-văzute, supra-vizate, adnotate, corectate şi discutate cu doi oameni care cât de cât se pricep, poate au mai multă încredere. Poate chiar nu-şi dau seama de valoarea manuscrisului, dar poate au încredere în cel care a stat şi a lucrat şi l-a terminat.

Asta mă duce la ideea pe care noi o tot discutăm şi o dezbatem de multă vreme, lipsa unui om din editură care să lucreze pe manuscrise cu autorul. „Doctorul” de manuscrise. După cum ştim, există doctor de scenarii de film. Cineva are un scenariu care funcţionează mai mult sau mai puţin, vine cineva şi-l face să fie mai bun.

Şi cum îl face să fie mai bun? Că m-am interesat, am întrebat şi eu un scenarist: ce face ăla, vă corectează? Şi-mi răspunde „nu, îmi spune clar: aici nu merge, aici e greşit, aici ai o burtă, aici e umplutură, aici te repeţi, rezolv-o!

De ce nu avem pentru literatură aşa? De ce editurile, de pildă, sunt edituri care deja funcţionează de 20-30 de ani, nu şi-au format un om care să lucreze cu manuscrisele pe care le primesc, mai ales că multe din ele ar necesita doar intervenţia minoră a unui om priceput. De ce în 30 de ani n-au putut face asta?

Nu ştiu să-ţi dau un răspuns. Singura explicaţie pe care ţi-o dau este faptul că o carte este o afacere, o afacere foarte mică, câştigul e foarte mic, iar omul acela al anihila câştigul. Cât să-i dai unui om care lucrează pe manuscris cu autorul jumătate de an sau trei luni? Că e de lucru acolo. Cât îi dai?

Da, dar pe termen lung?

Toate editurile stau pe termen scurt.

Dacă 30 de ani te-ai uita înapoi şi ai zice: avem 50 de cărţi publicate pe care, fără acest om, nu le-am fi publicat. 50!

Cine are curaj să parieze pe 50 de cărţi? Eu, dacă aş fi rentier, aş fi învăţat din banii mei un om în care să am perfectă încredere şi care să se ocupe numai cu asta. El stă de vorbă cu autorul pe manuscris. Şi în clipa în care a terminat, manuscrisul este impecabil. N-are nici greşeli de construcţie, nici repetiţii anormale, nici burţi, nici gângăveli, nici mers prin bălării. E o carte. În Occident este regulă. Niciun autor nu predă cartea şi a doua zi îi apare.

Asta-mi aminteşte de o metaforă foarte frumoasă a lui Kurt Vonnegut, care spunea, când scria proză scurtă pentru reviste, că povestirile lui erau ca o maşină splendidă, frumoasă, arăta impecabil, dar nu pornea. Venea editorul, intra câteva minute sub ea, îi făcea ce-i făcea şi mașina prindea 300 pe oră. Mi s-a părut foarte frumoasă metafora asta.

Foarte frumoasă şi adevărată, pentru că orice proză sau orice povestire este copilul tău. Nu poţi să-ţi ciopârţeşti copilul că „are nasul prea mare, i-l fac mai mic”. Nu! Ci „ce nas frumos are, e Cleopatra mea!”. Şi vine editorul şi zice: ia să mai tăiem din nasul Cleopatrei, ca s-o putem scoate în lume. Şi asta-i tot. Cei mai mulţi autori care nu înţeleg acest sistem cred că editorul le intră şi le strică stilul. Nu, dimpotrivă. Îl îmbunătăţeşte.

Ei, în unele cazuri nici n-au ce strica.

Dar acelea nici nu le mai discutăm.

Tu ai publicat la Polirom chiar anul ăsta Sânii verzi, al treilea volum de proză scurtă. Ţie cine-ţi face prozele să pornească?

Ai să râzi, le-am dat la câţiva prieteni în care am încredere.

Ai mulţi prieteni de încredere?

Nu, oameni care sunt profesionişti. Un om în care am încredere este Ștefan Agopian, care mi-a pus o groază de întrebări. Altul este o fată din Germania, mi-a fost cursantă şi mi-a tradus nişte povestiri, şi care mi-a pus nişte întrebări extraordinare, iar în felul ăsta povestirile au ieşit mai bine. Mi-a pus întrebări, atât. Îmi zice: „din ce cameră iese şi unde se îndreaptă?”. Şi în clipa aia mi-am dat seama că greşisem direcţia. Nu sună în cap. Eu aş fi vrut să am un redactor în care să am încredere. 

Pe de altă parte, am cunoscut oameni care au dat cartea la trei oameni diferiţi, toţi de specialitate, toţi au avut păreri diferite. Puse la un loc, cele trei păreri diferite nu duc nicăieri. Deci trebuie să ai în faţă un singur om care lucrează cu tine şi care te înţelege şi-ţi face observaţii. Dacă vine al doilea va merge în altă parte, şi al treilea în altă parte. Fiecare zonă de ezitări sau de greşeli e în altă parte şi duce într-o altă direcţie.

Asta voiam să şi zic, dacă nu cumva numărul celor cărora tu le dai manuscrisul nu ajunge să încurce.

Nu. Observaţiile acestea pe două povestiri mi le-a făcut această fată, Manuela Klenke, şi pe general Ştefan Agopian, care este un tartor al prozei, când citeşte este extrem de rău. Şi mi-a subliniat multe lucruri.

Acum îmi dau seama că nu ştiu câte povestiri sunt în cartea ta, sunt destul de multe, şi aici voiam să ajung: scrii foarte scurt.

Sunt în jur de 50.

Cine te cunoaşte, ştie că eşti hiperactiv şi în viaţa de zi cu zi, şi pe Facebook, probabil că genul ăsta scurt şi foarte scurt îţi vine ca o mănuşă, povestirile au maxim 3 pagini. Cum ai ajuns la formula asta? Forma a fost prima?

Forma a fost prima.

Pentru că ai scris multă vreme în 24-Fun.

În 24-Fun aveam 1700 de semne la dispoziţie. Îţi dai seama ce puţin e? Nici napuci să porneşti povestirea că trebuie s-o închei. Aia a fost prima. Astea de aici sunt povestiri mai lungi, deja am sărit la două pagini.

Dar e clar că acum te simţi bine, în formatul ăsta.

Ai să râzi, următoarea carte va fi de maxim 10-15 povestiri lungi. 

Ai mai zis tu acum 15 ani că ai gata un roman.

Am două romane, am descoperit că am scris un roman foileton de care am uitat. Între 2007 şi 2008 am scris un roman în foileton, se chema Geamuri multe. L-am scris tot pentru 24-Fun, fiecare episod avea 1700-1800 de semne şi am vreo sută de episoade.

Şi e terminat?

Acum am umblat pe el pentru că trebuie reconstruit şi să aibă ceva la subsol. O să vezi. Aşa ceva n-ai mai citit, deşi ai mai citit, de la Jerome K. Jerome: Trei într-o barcă, un roman picaresc cu o sută de personaje. Şi toate personajele astea stau într-o singură crâşmă şi viaţa lor se petrece în crâşmă, din 1990 şi se termină în 2009 la alegerile prezidenţiale. 

Hai să nu ne vorbeşti cartea pe care n-ai publicat-o încă! Să mai povestim puţin despre Sânii verzi. Spre deosebire de alte cărţi ale tale, textele astea, cele mai multe, sunt inedite. Sunt scrise pentru carte, spre deosebire de celelalte care erau, de fapt, culegeri. 

Am publicat şi multe dintre ele, nu foarte multe, unele le-am publicat în reviste mai serioase, cred că în ELLE, unele le-am dat pentru provincie, dar le-am scris special cu un scop. La un moment dat eram convins că nu am. Eu le scriu şi uit de ele, că am alt contract, alte treburi, şi la un moment dat mă apuc să le număr. Şi când văd că mă apropii de 50 zic: gata, hai să vedem ce am scris. Şi pe unele le arunc, fără niciun fel de milă, că aşa se întâmplă. Nu-ţi ies. 

Le arunci într-o cutie unde te poţi uita mai târziu?

Nu. Le şterg definitiv, pentru că sunt proaste şi nu au nicio altă rezolvare, nici rescrise de la capăt. Deci îmi dau seama că ideea de la care am plecat e fâsâită, n-are nimic interesant. Ori, a face nimicul, nu banalul, ci nimicul interesant din cuvinte e un pic o şmecherie. Ştiu mulţi autori care vând nimic din cuvinte frumoase, ori asta mă scoate din sărite. 

Dar în momentul de faţă am nişte construcţii, dacă mă refer la asta, sunt multe povestiri care au fost scurtate special ca să intre în spaţiul dedicat, iar apoi am revenit la forma iniţială. Nu ştiu dacă ai citit Opiniile unui clown de Heinrich Böll, unde clownul povesteşte că la început avea nevoie de 30-60 de cuvinte ca să facă un scetch. După 10 ani de meserie avea nevoie de 600 de cuvinte pentru a termina un sketch. Scurtimea este a tinereţii. Am fost un tânăr prozator, acum devin matur şi încep să mă lungesc. 

În timp ce povesteai ziceai că ai publicat un text în ELLE, un altul altundeva, până la urmă posibilitatea ca între două cărţi de a-ţi menţine tonusul sau antrenamentul fizic şi psihic pentru scris e necesar să ai publicaţii unde să mai publici.

Sigur. E meserie. Trebuie să ai deadline-uri. Alea te obligă să gândeşti repede şi neconvenţional. Gândeşte-te, toată proza americană a fost în reviste. Dacă nu erau revistele noi n-am fi avut proză americană scurtă. Nu am fi avut-o! Dar în Rusia, unde publica Cehov? Unde publica Dostoievski foileton? Toate jurnalele aveau partea lor de „romanţ”. Şi lucrurile se şi plăteau. Playboy publica nişte povestiri şi nişte autori de primă mărime.

Aici, uite, trebuie să spun că Playboy România a renunţat, iniţial publica proză. Esquire nu-mi amintesc dacă a publicat vreodată.

A publicat, dar ceva special, cu 86 de cuvinte.

86 de cuvinte, dar oricum, nu texte de pagini întregi, aşa cum publică Esquire UK sau Esquire USA. Au făcut un calcul și nu li s-a părut comercial viabil, nu li s-a părut că în România merge să publici o dată pe lună o proză. Şi au făcut calculul ăsta în ideea supravieţuirii revistei. Ei, uite că revista n-a supravieţuit, s-a închis şi s-a închis fără glorie literară. Ar fi putut spune: ne-am închis, dar măcar 10 ani am publicat proză scurtă, autorii au fost cunoscuţi unui public care poate n-ar fi citit, am lăsat ceva în urmă. Dar așa ce au lăsat? Mai nimic.

Mai am o chestie care vine din cursanţii noştri. Ai scris o proză scurtă, o pui în sertar. Mai scrii una, o pui şi pe asta în sertar. Mai scrii una, dar la un moment dat ai sentimentul zădărniciei. Când ai romanul, te-ai dus la editură. Dar când ai scris 5 proze scurte ce faci cu ele, le laşi acolo? Nu le ştie nimeni şi ai sentimentul că se prăfuiesc, că mor. Eu aş spera ca măcar revistele literare să aibă secţiuni de proză pentru debutanţi. Apăruse de la Uniunea Scriitorilor în urmă cu un an şi jumătate o revistă de proză, Proza 2000. Unde e? A apărut un număr, asta a fost tot?

Nu ştiu dacă se chema chiar aşa…

Cam aşa ceva.

Uite că revista Familia în vara asta a făcut un număr dublu cu proză scurtă, unde majoritatea autorilor de acolo nu mai publicaseră decât în Iocan. Ceea ce mi s-a părut iarăşi un semn foarte bun, nu mai spun de faptul că, dintre oamenii care au trecut pe la cursul nostru sau al altora, ori au publicat în Iocan, sunt deja autori cu cărţi. Tudor Ganea a publicat anul acesta al doilea roman.

Şi-l scrie pe al treilea.

Şi-l vom lansa în curând la Târgul de carte, împreună, pe Bogdan Răileanu. Nu spun toate acestea pentru a ne aroga vreun merit, că nu consider că avem, dar mă bucur şi pentru ei, şi pentru literatură.

Eu mă bucur că se lărgeşte bazinul creativ. Cea mai mare nenorocire e că nu avem o literatură comercială. 

Avem, că ai zis de Fluturi.

Câţi autori comerciali avem? Zece?

Or mai fi. 

10 autori la 20 milioane de oameni? Comercial înseamnă oameni care vând 50.000-60.000 în România şi care se adresează tuturor categoriilor. Ar trebui să avem sute.

Dar e şi foarte greu, pentru că în momentul acesta literatura comercială aparţine exclusiv străinilor. E greu să concurezi cu ei.

Nu e aşa de greu. Dar e o discuţie lungă şi nu ne băgăm în ea.

Teoria mea este că de fapt, marea parte de vină a acestei lipse de dinamică, de număr suficient sau relativ suficient de cititori de literatură e din cauza şcolii. 

Dă-mi o funie să mă spânzur!

Pentru că şcoala nu doar că nu produce cititori…

Dimpotrivă.

Exact! Şcoala ucide ultimele pasiuni pentru cărţi ale tinerilor. Şi vreau să mă leg de două discuţii pornite în ultima vreme şi avute în mediul online şi care vin dinspre două profesoare de literatură, una dinspre profesoara Stan de la Turda, care a recomandat într-o discuţie la şcoală despre simbolism un film: Total eclipse, povestea de dragoste gay dintre Rimbaud şi Verlaine şi femeia a fost crucificată. A venit un părinte să zică că profesoara asta îi învaţă pe copii homosexualitatea şi îi strică. Ăsta a fost unul dintre cazuri şi e foarte trist, pentru că femeia respectivă, am văzut-o vorbind, este genul de profesor care face treaba asta de peste 20 de ani, dedicat, pasionat.

Ştie ce face.

Şi care se upgradează ea însăşi în ceea ce priveşte literatura, nu se rezumă exclusiv la ce a predat acum 20 de ani, repetând papagaliceşte, spunînd aceleaşi lucruri. Şi uite că ai un profesor care poate să „sfinţească locul” şi i se retează aripile.

Sunt mulţi, dar nu destul de mulţi. Problema şcolii este examenul de bacalaureat, care este un soi de test gigantic în care nu contează ce ştii cu adevărat, ci ce ai depozitat, care sunt categoriile pe care le poţi bifa. De aceea toţi învaţă pe dinafară, papagaliceşte, şi în clipa când înveţi papagaliceşte începi să şi urăşti. 

Eu ţin minte de când eram în facultate, învăţam la examenele care nu-mi plăceau, două zile şi două nopţi nonstop: cafea, cafea, ţigară, cafea, citit, mă prezentam la examen, luam 9, 10, ieşeam pe poartă şi a doua zi eram şters tot.

Primul lucru pe care ar trebui să-l facă şcoala ar fi să trezească sentimentul de plăcere în faţa scrisului. Şi sunt, slavă Domnului, cărţi senzaţionale. Doi: să adapteze nivelul intelectual sau nivelul literaturii la puterea de înţelegere a elevilor şi să le şi sincronizeze. Sunt lecturi obligatorii pe care copiii de la oraş nu le pot înţelege! Nu înţeleg jumătate din termenii de acolo. Şi a treia mare poveste este o politică culturală. În general marile civilizaţii oferă străinătăţii valorile actuale, care sunt contemporane publicului, şi abia curiozitatea face acel public să înceapă să se scufunde în istorie şi să descopere şi originile. 

Or când începi cu literatură de la 1400-1500, nu mai ajungi niciodată la capăt. Toată lumea spune: dar clasicii noştri? Ca să ajungi la clasicii noştri, citeşte-i pe cei de acum, care te interesează, şi-ţi trezesc plăcerea de a citi. 

Şi nu doar plăcerea, ci şi înţelegerea. Pentru că, până a ajunge la clasici, îţi trebuie antrenamentul cu contemporanii.

Exact. Că altfel nu poţi să-i înţelegi. Şi drumul este exact invers. Începi cu contemporanii şi ajungi mult mai târziu la clasici, când ai şi contextul istoric, când te-ai obişnuit cu limba. E ca antrenamentul: nu poţi ridica o halteră grea, cum este un mare clasic, fără să faci exerciţii cu gantere. Doi: a impune cuiva o valoare fără ca el să fie convins că este o valoare personală, pentru noi cele mai bune cărţi sunt cele pe care le iubim. Cele pe care nu le iubim şi pe care le respectăm, doar le respectăm şi le cităm. Dar cele pe care le iubim, despre ele vorbim întotdeauna cu plăcere şi revenim în ele. E o chestie simplă. Cititul nu este un chin, nu este o obligaţie, este o plăcere şi o formare intelectuală. Eu când caut pe net, îmi bâzâie întotdeauna literatura din cap, de aia ştiu ce caut.

Deci asta vine din faptul că n-a avut nimeni o viziune sau ce trebuie făcut?

Ba da, a avut. Ministerul n-a avut. 

Asta voiam să zic. Pentru că de la revoluţie încoace câţi ani s-au scurs? 27 de ani. Ştii câţi miniştri ai educaţiei am avut? 24! 24 în 27 de ani, ce poţi face? E o nebunie.

În străinătate, îmi spune un prieten francez, politica de dezvoltare a unei comune franceze este pe 30 de ani. Ei se schimbă politic o dată la 4 ani sau la 8 ani. Fiecare îndeplineşte direcţia cu mijloacele pe care le are, dar direcţia este una singură.

Să vezi cum învăţământul e tot mai jos, se apropie de pământ, să nu schimbi nimic? Tot ce a fost până acum n-a funcţionat. Hai să uităm, să nu ne mai bazăm pe ce am făcut până acum, pentru că în mod clar n-a funcţionat. Apoi vine un idiot ca Liviu Pop şi aduce în discuţie manualul unic. Dumnezeule!

Eu nu m-aş speria aşa de tare de manualul unic, dacă n-aş şti cum se va face. Va veni cu cele mai mari băşini ideologice, cu cele mai răsuflate chestii.

Păi n-avem Ministerul Culturii şi Demnităţii naţionale!?

Atunci asta să fie. E uimitor că avem copii care se pricep la matematică, la chimie, la fizică, la ce vrei tu, numai la limba şi literatura română sunt incapabili să citească un text şi să-l înţeleagă. Ştii ce fac când citesc un text? Se duc şi iau de pe net un comentariu pe care-l reproduc şi-l învaţă pe dinafară. Pe mine mă apucă disperarea.

Ceea ce mă duce la celălalt caz, cu profesoara Cristina Tunegaru, care a avut o postare pentru scoaterea romanului Baltagul din manual pe nişte criterii politice care erau greşite. Complet greşite. Dar, sunt de acord cu scoaterea foarte multor texte din manual, pentru că au obosit. Au obosit și profesorii. Cum poţi să ceri unui profesor să mai predea cu pasiune şi drag un text pe care îl predă de 20 de ani? 

Nu numai că-l predă, dar pe care nu l-a iubit niciodată.

Nu l-a iubit niciodată, nu mai vorbesc de faptul că sunt anacronice şi, cum spuneai tu, copiii de azi de la oraş nu mai înţeleg realităţile, termenii, nu înţeleg nimic de acolo.

Eu îţi dau un exemplu aşa de simplu. Băieţelul meu când avea 6 ani şi trebuia să intre în clasa zero, a dat un text psihologic pentru că era prea mic. Şi avea o ilustraţie cu o praştie. El nu văzuse în viaţa lui o praştie. L-a întrebat aia: e bine sau e rău? E bine, a zis el. Înţelegi ce spun? Iar din punctul ăsta de vedere, Creangă este aproape ilizibil. 

Pe de altă parte, dacă-l citeşti la nivelul şi la vârsta noastră, este extraordinar.

Este senzaţional. Dar asta numai după ce ai citit din greu. Aia e problema! Deci, sunt autori în care trebuie să începi să acumulezi cuvinte, propoziţii, fraze, construcţii ca să poţi să ajungi să înţelegi. Că Moş Nichifor Coţcariul este o bijuterie! „Bată-vă de privighetori ce vă mai drăgostiţi”. Ce vrea să spună Creangă cu asta este o nebunie.

Tot limbajul lui Creangă. Eu acum am avut surpriza să recitesc, nu mai ştiu din ce motiv trebuia să recitesc unul dintre basmele lui şi am fost şocat de frumuseţea limbajului. Dar nu-mi aminteam. Pentru că nici nu-l înţelesesem ca atare când îl făcusem în şcoală. Deci nu-l urâsem în şcoală, dar nici nu înţelesesem cu adevărat dimensiunea artisticităţii lui Creangă.

Măi, e senzaţional! Găseşte un cuvânt pentru orice, cuvinte pentru orice. Ori, asta ţine de geniu. Dar asta numai acum poţi s-o vezi. Aşa cum nu poţi citi Shakespeare în original.

Deci te poţi întoarce la chestiunea ridicată de Cristina Tunegaru şi să spui: da, unele texte trebuie schimbate pentru că-s nepotrivite, pentru că-s prea obosite, dar nu pe criterii că apar bărbaţi violenţi sau mai ştiu eu ce. 

Literatura este în general despre nedreptate, despre nefericire, despre război, despre crimă, despre disperare, despre întuneric, despre moarte. O literatură a fericirii nu există, sau dacă există aşa ceva trebuie aruncată imediat la gunoi. 

A fericirii şi a dreptăţii. 

Sigur că da.

De fapt, dacă vrei, literatura este un act artistic născut din nedreptate, care poate să fie divină, umană, de orice fel. 

E foarte simplu. Ea trezeşte în primul rând emoţii.

Ştii ce e straniu? Că, animată de cele mai bune intenţii, Cristina Tunegaru a făcut acolo o pledoarie aproape stalinistă.

Asta am spus și eu. Sunt criterii ideologice.

Staliniştii ziceau că literatura trebuie să creeze omul bun, omul nou, omul muncitor şi aşa mai departe.

Eu am constatat în societatea actuală că foarte mulţi oameni care cred că promovează libertatea, promovează un dogmatism care pe mine mă lasă cu gura căscată. Schimbând numai nişte cuvinte, le regăseşti argumentele şi în perioada lui Hitler, şi în perioada lui Stalin. De la „duşmani ai poporului”, de la „societăţi secrete”, de la „răufăcători”, totul e acolo. Ce interes au? „Să distrugă această naţiune.”

Florin am ajuns la chestionar. Care-i cartea copilăriei tale?

Aventurile lui Cepelică de Gianni Rodari.

Cartea care ţi-a deschis ochii?

Muntele vrăjit. Thomas Mann. Am citit-o sub pătură, cu lanterna, pentru că părinţii îmi spuneau: trebuie să te culci, lumina becului îţi strică ochii.

Tu şi „adolescentul miopA.

Aşa am ajuns eu miop. M-am îndrăgostit de Madame Clawdia, primul personaj de care m-am îndrăgostit.

Ai recitit cartea?

Nu, nu am curaj.

E totuşi Thomas Mann.

E Thomas Mann, dar eu citesc cu mai mare plăcere nuvelele lui. Mi se pare că acolo o ia pe câmpii mult mai bine decât în bildungsroman. Doctor Faustus nu-mi place aşa mult.

Nu ştiu dacă ai perspectiva asta: când a luat Premiul Nobel avea 30 şi ceva de ani. Era foarte tânăr.

N-am ştiut. Ce scosese? Buddenbroock.

Exact! Deci ai putea să sui că luase Nobelul pentru debut.

Probabil că e cazul lui Varujan, care vrea şi el tot pentru cartea de debut.

El vrea foarte multe, inclusiv să scape de puşcărie. Cartea clasică necitită deloc sau până la capăt? Zii mai multe! Să nu cazi pe aceeaşi ca data trecută.

N-am citit Ulysses.

În original sau în traducere?

Nici în original, nici în traducere. Nu mi-a plăcut traducerea, deşi a fost făcută de Mircea Ivănescu. Nu mi-a plăcut. Divina comedie – nu pot trece de pagina 10.

Ştii cine a mai fost invocat aici, oarecum surprinzător? Don Quijote, de cître Mircea Cărtărescu.

Am citit Don Quijote. Şi l-am citit la 16 ani. O dată, pe sărite. Eu, ca redactor, aş mai fi tăiat.

Cum ţi se pare treaba asta cu lista de cărţi obligatorii?

E o greşeală. O spun foarte simplu: nu e frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie. Sunt foarte multe cărţi pe care eu le iubesc şi alţii nu le iubesc. Alţii iubesc alte cărţi şi eu nu le iubesc. Şi în felul ăsta se creează o masă generală.

Ne întoarcem la iubire, iubirea faţă de o carte, din ce spui tu nu se suprapune întotdeauna sau perfect cu valoarea cărţii.

Sigur că da.

Dar asta înseamnă să admiţi foarte mult, şi anume că poţi citi literatură de plăcere, care poate să însemne foarte mult pentru tine, şi care nu e bună.

Ai perfectă dreptate, dar în acelaşi timp, dacă eşti profesionist poţi să înţelegi ce face un autor într-o carte care nu-ţi place.

Dar în şcoală ar fi imposibil de acceptat aşa ceva.

Imposibil. De aceea şcoala trebuie să conţină foarte multe direcţii de citit şi fiecare să meargă şi apoi să încerce să meargă mai departe. Ştii, erau jucării pe vremuri care aveau un elastic şi cu el trăgeai arcul care le punea în mișcare. În clipa în care ai prins prima curiozitate trebuie s-o întinzi până la capăt, să-l laşi să meargă mai departe. În clipa când i-ai trezit o curiozitate – e ca la citit: m-ai făcut curios, autorule, merg cu tine până la capăt. Nu m-ai făcut curios, te las.

Ne întoarcem la chestionar. Dintre cărţile citite recent, pe care ai lua-o cu tine pe ipotetica insulă pustie?

Raymond Carver.

Acum ai citit Carver?

Da, ai să râzi, l-am citit acum trei luni. L-aş lua. E foarte mişto.

Ştii că el pare acum foarte datat pentru literatura americană, pentru că e foarte ancorat în realităţile mizerabile ale vieţii din anii ’60.

E adevărat. Dar ai văzut ce personaje extraordinare are? 

În ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti pentru o vreme?

În 1001 de nopţi. Îţi dai seama că posibilităţile sunt infinite! 

Posibilităţi, la ce te referi?

De exemplu, aş putea s-o cunosc pe sora Şeherezadei, pe Denaira. Pentru că nu m-aş duce la Şeherezada, pentru că mi-ar tăia capul califul. Dar cu sora ei poate m-aş înţelege.

Legat de literatură?

Dacă are o soră aşa deşteaptă, înseamnă că Denaira era o femeie foarte frumoasă.

Cu ce scriitor din istorie ţi-ar plăcea să ieşi la o bere?

Cu Daniil Harms.

Data trecută ai răspuns altceva. S-ar putea să nu fi fost aşa de amuzant în viaţa reală.

Cred că era ciudat. Eu n-am zis că ies la o bere şi apoi ne pupăm, dar aş vrea să-l văd. Pe cuvântul meu, aş vrea să văd cum era omul, bănuiesc că era total dus cu capul.

Uită-te la Urmuz, săracul, s-a sinucis. Şi cât de amuzant e în cărţi. E foarte stranie schizoidia asta între omul care produce literatură şi omul care…

Lumea nu vrea să înţeleagă.

Nu că nu vrea, e greu să înţeleagă.

E greu să înţeleagă. Ţi-am povestit, în urmă cu doi-trei ani am scris o povestire inspirată de mediul universitar pe care eu o scriam la persoana I şi spuneam că am avut o aventură cu o studentă înainte ca ea să termine şi ce a înţeles lumea din asta? Că, evident, m-am culcat cu studente. N-au putut face diferenţa între ficţiune şi autor. Asta m-a bucurat într-un fel. 

Ce muzică preferată ai trimite într-o capsulă spaţială pentru a întâlni alte civilizaţii?

Keith Jarrett.

Ştii că e cel mai dificil muzician de jazz: poate opri un concert dacă cineva din sală tuşeşte.

Dar pe mine nu mă interesează că a înnebunit, mă interesează ce cântă. Cel mai mult îmi place Concertul de la Kőln, îl aud în cap, eu fiind afon. Aş trimite şi Mozart.

Dacă ai avea puterea de a rezolva definitiv, dintre toate problemele planetei, una şi una singură, care ar fi aceea? 

Ipocrizia. Aş vrea să am o bombă anti-ipocrizie.

Că tot ai scris un volum de povestiri Fraier de Bucureşti, care e locul preferat din Bucureşti? Poate fi orice: o librărie, o cafenea, o stradă, o clădire, o piaţă.

Ai să râzi, e singurul loc unde n-am minţit în volumul Fraier de Bucureşti, e acolo o proză „Pe strada Masaryk, fostă Ciufuci”, povesteam că eram în maşina cu care veneam de la Cotidianul şi am găsit pe drum un beţiv peste care dormea o fetişcană. Eu eram beţivul, şi fetişcana era o fetişcană. Şi m-a oprit poliţia: ce faci, domnule, dormi în mijlocul străzii? Aventuri de-ale tinereţii. Ăla e locul cel mai interesant, pentru că povestea s-a terminat rău. Aş vrea s-o iau de la început. 

Pentru întrebarea numărul zece, specială, aproape că avem inteligenţa artificială. Întrebarea mea e aşa: ce fel de carte, pe care n-ai putut-o scrie niciodată, ai scrie-o acum dacă ai avea la îndemână o inteligenţă artificială?

Biblia.

noiembrie 2017