“All you can read”, cu Marius Chivu

interviu cu Florin Iaru

Marius CHIVU: Bună seara, sunt Marius Chivu şi ne întâlnim din nou la „All you can read”, unde îl am de data aceasta ca invitat pe Florin Iaru, poet, prozator, jurnalist la Caţavencii, profesor de creative-writing, comentator politic, fotograf, am uitat ceva?

Florin Iaru: Vicepreşedinte public-relation, gestionar, profesor, am făcut multe în viaţă.

Ai început, totuşi, ca poet.

Am început ca poet, că aşa începe orice om. Am scris şi eu nişte prostii vreo 15 ani, ştii cum sunt familiile, dacă descoperă că puiul lor a făcut un ouşor, o poezioară, din clipa aceea bietul copil devine eroul familiei şi scrie fără voie. Cam aşa am scris şi eu vreo 10-15 ani, fără voie, până când mi-a intrat în cap.

O să vorbim în seara asta despre cărţile tale, un volum de proză scurtă, „Povestiri cu final schimbat”, apărut la editura Art, o antologie de poezie, „111 cele mai frumoase poezii ale generaţiei ’80”, apărută la editura Nemira, în selecţia lui Cosmin Ciotloş şi un audio-book, „18+, povestiri alese şi citite de autor”, Editura Casa Radio. Aşa că o să acoperim toate genurile în care ai activat. Aş începe cu poezia, pentru că s-a făcut antologia generaţiei. Cum e cu poezia? Există o vârstă propice, există o vârstă la care te pensionezi din poezie? Poţi scrie poezie toată viaţa? Cum e în cazul tău?

Fiecare poet o să spună altă năzbâtie. Năzbâtia mea este că în general scrii poezie atâta vreme cât te ajută corpul. Corpul în formare, în creştere, în tinereţe, în expansiune, este şi un corp poetic. În clipa în care ajungi la o anumită siguranţă, la o anumită vârstă, la anumite obişnuinţe, moare şi poezia. Exact ca în civilizaţiile mari. Cu cât se standardizează limbajul unei civilizaţii, cu atât scade cantitatea de poetic din ea. În general, naţiunile sau civilizaţiile cele mai subdezvoltate au şi cea mai mare cantitate de poezie potenţială. Francezii sunt un exemplu de limbaj standardizat pentru orice şi e foarte greu să mai inventezi ceva în el. Poezia e în primul rând limbaj, deci este o reinventare în fiecare epocă a limbajului. La fel e şi cu poetul. Poetul reinventează limbajul şi la un moment dat ajunge cucerit de propria invenţie şi ajunge sclavul propriei invenţii. Dacă i-a plăcut publicului, atunci şi poetul vrea în continuare să placă publicului, deci să se repete. Şi aşa ajung unii poeţi să scrie toată viaţa. Alţii, care-s mai ambiţioşi, vor să inoveze tot timpul, dar dacă nu-i mai ajută interiorul, dacă nu mai ai pe dinăuntru acel freamăt, acea nelinişte, te cam laşi de poezie. Mai e un lucru. În general eu cred că cele mai frumoase poezii vin dintr-o căutare, dintr-o nesiguranţă, dintr-un soi de nelinişte care, când dispare, când apare siguranţa aia de sine, se standardizează şi se auto-repetă. De aceea am făcut o foarte mare pauză în poezie, pentru că mi-am dat seama că aveam tendinţa să rescriu şi să rescriu acelaşi lucru, secătuind oala.

Şi acum eşti în acea pauză?

Nu. Scriu foarte rar, atunci când îmi vine câte o ciudăţenie la care nu m-am mai gândit vreodată şi care nu seamănă cu nimic din ce am făcut înainte. Unele ies proaste, altele ies bune, ce e bun pun deoparte, şi poate într-un an sau doi sau trei o să public volumul final.

Dar este nepotrivit ca cititorii să aştepte de la scriitorul favorit chiar şi factorul de a se repeta?

Aici e un alt punct de vedere. În general, cititorul vrea să recunoască ceea ce a iubit şi în acelaşi timp vrea să fie şi uimit tot de ceea ce a iubit. E ca în căsnicie. Cei doi soţi, cititorul şi poezia, se iubesc, dar se plictisesc împreună. Niciunul nu ar vrea ca celălalt să se schimbe, şi în acelaşi timp ar dori ca în fiecare zi să vină cu ceva nou. De aici e un soi de contradicţie în termeni. Şi eu mai ştiu ceva, că în general cititorii nu citesc ceea ce citesc, ci ceea ce li se spune că trebuie să citească sau ceea ce li se pare că trebuie să le placă. Eu am cunoscut foarte mulţi cititori de poezie care n-aveau niciun fel de ureche de poezie, dar ştiau foarte bine despre ce e vorba. Şi asta era toată povestea lor.

Eu ştiu şi critici literari care fac asta!

Criticul literar este un cititor. El este dezamăgit dacă scriitorul nu-l surprinde şi este înspăimântat dacă scriitorul îl surprinde.

Sunt poeţi care la un moment dat se opresc în mod declarativ, cum e Mircea Cărtărescu să spunem, alţii care se opresc dar cumva nu discută despre treaba asta, pare o fatalitate în cazul lor, iar alţii care totuşi se reinventează, fie ca poet, sunt şi poeţi care, ajunşi la o anumită vârstă, încep să scrie altfel, dar sunt şi poeţi care trec la proză. Proza nu vine tot din acest fond de nelinişte? Care ar fi din acest punct de vedere fundamental diferit?

Eu, atât cât mă pricep, eu cred că proza vine mai degrabă dintr-un soi de linişte. Este o linişte de observator solitar, care brusc, dintr-un anumit far sau de la un anumit geam, vede o altfel de lume decât a fost obişnuit s-o vadă. Şi are o bruscă înţelegere a acestei lumi. O vede în mecanismele ei intime şi atunci poate so povestească. Poetul, dimpotrivă, are o nelinişte şi lumea pentru el este tot timpul într-o contradicţie continuă. Eu aşa-i văd pe bunii prozatori, ca stăpânindu-şi subiectul până în cele mai mici amănunte. Ştiu ADN-ul personajului ascuns de după un burlan şi care nu apare niciodată, dar el e acolo şi scriitorul îl cunoaşte. Deci, eu cred că scrisul de proză bună vine din cunoaştere. În rest, neliniştile sunt ale noastre ale tuturor, că noi despre noi înşine povestim, cei mai buni scriitori nu vorbesc decât despre ei înşişi. Au o sută de personaje, toate personajele astea sunt ei înşişi.

Tu cum eşti? Eşti împăcat cu această transformare a ta de la corpul tău tânăr neliniştit la cel care priveşte liniştit de la fereastră mecanismul lumii?

Îmbătrânesc, şi asta e un lucru neplăcut pentru orice om, eu nu sunt dintre cei care cred că bătrâneţea este frumoasă, utilă sau folositoare, dimpotrivă, cred că bătrâneţea este un motiv acut de nelinişte, pentru că te desparţi de propria ta fiinţă, încetul cu încetul. Renunţi la dinţi, la păr. În mod fizic, în primul rând fizic. Asta ştie toată lumea. Ştii când începe bătrâneţea? Eu vorbesc numai de bărbaţi. Un bărbat se priveşte în oglindă, se pipăie frumos, s-a ras, şi zice: niciodată nu m-am simţit mai tânăr. În clipa asta, te asigur că este primul pas către bătrâneţe. Când eşti cu adevărat tânăr, nici nu te gândeşti că eşti tânăr. Lumea este a ta.

Dar e o condiţie pe care o ignori cu bună ştiinţă.

Sau fără bună ştiinţă. Aşa e datul Priveşti lumea mult mai repede, imediat poţi să dai vârstele celor din jur, pe măsură ce eu îmbătrânesc îmi dau seama că nu mai pot să apreciez la adevărata cantitate vârstele oamenilor din jur. Tind să egalizez. La o vârstă a tinereţii perpetue, la 33 de ani.

În volumul tău „Povestiri cu final schimbat”, apărut la editura Art, a fost chiar reeditat şi adăugit cu nişte texte noi, de altfel cuprinde aproape 60 de povestiri scurte. Tu, vreme de zece ani, ai publicat în fiecare săptămână, în 24 Fun, câte o povestire. Cum funcţionează acest tip de a produce într-un standard anume, pentru că ai o limită de semne, într-un timp anume, în fiecare săptămână, vreme de atâta timp, de a produce literatură? Nu pare un mecanism chiar întors împotriva esenţei literaturii?

Ai perfectă dreptate ce spui. Dar eu mă gândesc tot timpul la [nu înţeleg] care spunea cum îi vine inspiraţia: el se aşează dimineaţa în faţa hârtiei şi i-a venit inspiraţia. Hârtia este o sursă de inspiraţie. Doi: am o experienţă de viaţă foarte bogată, am fost în toate mediile, de la cele mai înalte până la cele mai joase, am trăit experienţe de viaţă extrem de interesante, am fost pe marginea morţii de câteva ori, şi am mai avut un lucru pe care încerc să-l impun din când în când elevilor mei, n-am intervenit în mersul aventurilor în care am fost implicat. Am lăsat să văd cum se întâmplă. În general, mi-a venit cheful de vorbă şi de contrazicere abia după 50 de ani. Până atunci îi ascultam pe alţii ca vrăjit, poveştile lor pentru mine erau adevărate şi poveştile lor au născut alte poveşti şi aşa mai departe. Întâmplarea asta cu scrisul în ritm nici eu n-am bănuit că sunt în stare, pentru că eram un om leneş şi scriam din instinct, când îmi venea. Dar am avut o comandă socială, o revistă mi-a cerut să scriu povestirile şi eu am început să le scriu, neştiind că voi scrie proză vreodată, mi-au cerut să fac „clubing”. Am fost foarte fericit, pe urmă mi-am dat seama că eu nu intru decât în 4-5 restaurante sau cafenele, restul sunt străine pentru mine. N-aţi vrea să vă spun ceva despre Bucureşti? Şi aşa am scris timp de trei ani vreo 150 de povestiri despre Bucureşti.

Care s-au regăsit ulterior în volumul de la Polirom, „Fraier de Bucureşti”.

Aveam deja 150 de povestiri. După aceea am zis: gata, nu mai am ce să vă povestesc – Atunci scrie-ne altceva. Am scris despre trenuri, vreo 80 de povestiri. Le-am pierdut. Nu le mai am, jur, nu le mai am! Nu ştiu unde sunt. Sunt 80 de povestiri de călătorie, cu trenul în general.

Unde le-ai scris de nu le mai ai?

Tot în 24 Fun, dar nu le mai au nici ei, nu le mai am nici eu. Trebuie să caut undeva unde-s revistele, să le copiez. Sunt 80 de povestiri, din care 50 sunt foarte bune.

Dacă vreunul din fanii tăi ascultă acum, să copieze povestirile din colecţia 24 Fun şi Florin îl va trece pe copertă.

Sigur că-l trec! După care am încercat să scriu un roman în serial, şi oamenii mi-au spus: nu te pot urmări, că nu ţin minte ce ai scris data trecută. E o distanţă prea mare, şi spaţiul fiind prea mic, când reduci în 2000 de semne un capitol e greu să-l ţii minte. După care am început să scriu povestiri la liber, şi mi-am dat seama că am o groază de povestiri de spus, în general din clipa aceea am fost foarte atent la ce se întâmplă în jur şi mi-am dat seama că e suficient să vezi un gest, un oftat, o privire la ceas, o desprindere a nasturelui şi brusc în capul tău se face să scrii o poveste. Asta e o mare ciudăţenie, probabil că ăsta se cheamă talent, dar nu îndrăznesc să merg până acolo.

Ascultăm prima dintre piesele alese de tine în set-listul acestei serui, după care ne întoarcem la discuţii şi mai multe despre povestiri.

[Muzică]

Apropo de scris povestiri într-un ritm atât de susţinut, Ray Bradbury avea o vorbă, scrie o poezie în fiecare săptămână, la sfârşitul anului vei avea 52, nu pot fi toate proaste!

Exact. Cum nu pot fi toate bune. Eu, în zece ani, am scris peste 500 de povestiri. 200 le-am arunca, mi-am păcălit cititorii, dar nu cu voia mea, sper să fiu iertat. Sau au fost interesintăţele, drăguleşti şi simpăticuţe, dar nimic mai mult. Când le reciteşti după o săptămână sau două îţi dai seama, e un banc, o întâmplare, un flaps. Dar unele rămân. Dacă sunt atent, mă uit, le revăd şi mai scriu un pic. Dar îmi dau seama, după ce scrii 500, mâna nu mai greşeşte. Important e ca povestea să fie bine închegată.

Spuneai mai devreme că ţi-e uşor să scrii pentru că ai multe subiecte, pentru că ai trăit mult, iată şi beneficiile vârstei înaintate, până la urmă.

Aş prefera să le descopăr în continuare.

Amândoi facem de trei ani un curs de creative-writing, dacă nu mă înşel am fost chiar primii în Bucureşti, un curs privat, să menţionăm, nu se ţine în facultăţi unde există de ceva vreme, şi păcat că nu se ţine. Am plecat amândoi destul de neştiutori în această explorare a mecanismelor creative, până când am început noi înşine să ne lămurim foarte multe lucruri şi să învăţăm cum se face acest lucru, un concept care încă e văzut cu multă reticenţă.

Foarte rău văzut.

Deşi noi continuăm să spunem că facem mai multă citire decât scriere la cursurile noastre. Există la noi prejudecata că literatura e ceva imanent, o dau doar geniile înnăscute, nu e ceva ce se educă. Ori noi ştim că în orice artă ai nevoie de educaţie şi de mult exerciţiu ca să ajungi la un nivel bun, inclusiv în literatură.

E simplu, arta scrisului sau arta literară a prozei, dacă-i spunem artă sau preocupare, meserie, spune-i cum vrei, are următorul handicap. Toată lumea vorbeşte şi scrie, toată lumea se foloseşte de obiectul muncii noastre. În schimb, când vorbim de pictură, nimeni nu se foloseşte în viaţa de toate zilele de comunicare cu culori, cu substanţe, cu pânze sau nimeni nu se foloseşte de dans în comunicare sau nu se foloseşte de muzică în comunicare. Astea sunt văzute ca arte separate. În schimb, toată lumea crede că dacă ştie să scrie poate să şi scrie, dacă cunoaşte alfabetul sau regulile simple gramaticale poate să şi scrie. Ori, şi asta se învaţă.

Plus că viaţa fiecăruia e un roman.

Sigur că da. Am foarte multe discuţii cu oameni care refuză în continuare să înveţe să scrie. Zic: „nu, ai talent şi scrii”. Nu-i adevărat! Dacă ar fi aşa, am scrie ca acum zece mii de ani sau ca acum cinci mii de ani, când apar primele texte. Nu ne-am dezvolta. Tocmai faptul că unii au scris un lucru şi că noi ne deosebim de ei şi prin epocă, şi prin percepţie, şi prin istorie, şi prin faptul că am învăţat puţină teorie şi am trăit altfel, ne duce la noi şi noi invenţii. Gândeşte-te la cea mai neagră perioadă a literaturii, eu zic clasicismul francez, şi post-clasicismul francez, care a omorât o întreagă literatură.  Toată lumea scria într-un singur fel. Era o regulă fixă, era suficient să o înveţi. Deci literatura a stagnat. Şi vin unii şi spun, pe baza cititului e dinainte, pe baza redescoperirii operelor înaintaşilor uitaţi, redescoperă lucrul ăsta. Şi, din clipa asta toţi se apucă şi reinventează. Dar sub toate aceste lucruri există nişte reguli simple: cum spui o povestire? Din ce punct o priveşti? Cum te îndrepţi? Cum legi personajele între ele? Cum faci, credibil, plauzibil sau valabil?

Cum să foloseşti corect limbajul!

Da, unde să tai, unde intervii cu mai mult şi unde scoţi? Lucruri simple.

Una din marile probleme pe care le văd şi la cititori, şi la scriitorii aspiranţi, dar şi la scriitorii care au deja cărţi publicate, este faptul că ei trădează limbajul de foarte multe ori, sunt inexacți sau exageraţi, unele întâmplări nici nu au nevoie de limbaj exagerat pentru a se vedea dramatismul lor. Astea sunt reguli simple, dar ce se face în general, şi aici nu vorbesc doar de cursul nostru de creative-writing, dar în cursurile astea li se arată celor începători care sunt drumurile greşite, înfundăturile. Ce nu se face. Fiecare de aici încolo, în funcţie de talentul lui, poate să inventeze drumuri noi. Dar unele drumuri sunt din start închise, despre asta e vorba.

De fapt, ar trebui să spunem că ceea ce-i învăţăm acolo nu este să fie creativi, ci să nu fie non-creativi. Să interzicem cu hotărâre scrisul plicticos, scrisul gongoric, scrisul redundant, scrisul neinteresant. Că astea sunt, se ştie foarte bine. Iei o carte în mână, ai deschis-o şi n-o laşi până la sfârşit, pentru că este bine povestită, şi nici nu-ţi dai seama cum se face lucrul ăsta, iar la alte cărţi nu poţi trece de prima pagină! Te forţezi, îţi aduci cafele, pui nişte ţepuşe, îţi înfunzi nişte ardei iute în urechi sau ţi-l bagi în altă parte, în alt orificiu, şi, al dracului, nu înaintezi. Pentru că nu merge!

Nu ştiu despre tine, dar eu însumi am învăţat foarte multe încercând să-i învăţ pe alţii cât mai multe despre scris. Un schimb permanent şi poate nu-ţi dai seama, dar în timp realizezi că tu însuţi ai avut de câştigat.

Nu numai atât, dar mă şi împrietenesc cu oamenii respectivi. Ştii foarte bine, noi avem în momentul de faţă o colegă care ne-a fost elevă, o colegă de scris care ne-a fost elevă şi care a avut acel ceva. Deci, un scriitor are două lucruri.

Să spunem întâi despre cine este vorba, de Anca Vieru, cu un volum de povestiri „Felii de lămâie”, apărut anul acesta la Polirom.

Ea şi-a luat în serios meseria. Ăsta este avantajul ei, şi este decisă să scrie. Pe lângă talent, pe lângă un kit de stăpânire a materiei, mai trebuie să ai şi motivaţia. Trebuie să vrei să fii scriitor. Nu există să fii scriitor de duminică. Aia nu e profesie, e un hobby, arăţi la prieteni, râd şi s-a băgat în sertar. Scriitorul scrie, că asta-i meseria lui.

Deşi, când zicem meserie, nu zicem şi un salariu sau un venit în mod constant.

Doamne fereşte să fie un salariu! Aici este România. Vreau doar atât să mai adaug: scrisul prost şi fără speranţă este un rezultat direct al şcolii din România. În şcoală te învaţă să scrii prost, gongoric, umflat, nerealist, exagerat, fără o legătură cu subiectul. Asta-mi aduce aminte de versificatori, care făceau metafore din orice şi lumea dădea ochii peste cap, „ce poet mare!”. Nu era niciun poet mare.

Adrian Păunescu este un versificator, ajunsese un versificator foarte bun şi productiv.

Foarte bun. Era şi foarte productiv, şi foarte iubit de public. Asta este.

Mai ascultăm una dintre piesele tale şi ne întoarcem în curând.

[Muzică]

Florin, recent a apărut la Casa Radio un CD cu povestiri alese şi citite de tine, unele inedite, altele de prin cărţi. De ce 18+? Ce cifră ai tu acolo?

Pentru că sunt 17 povestiri, atâtea le-am dat, ei au zis că trebuie să încapă pe un CD, am ales scurte în general, ca să le asculţi ca pe o piesă de muzică. Cam câte piese sunt pe un disc de muzică, atâtea piese vorbite sunt şi acolo. 18+ mi-au propus editorii, Pufi Negoescu printre ei, pentru că ultima povestire este puţin mai deochiată, am auzit că cel care a montat-o a căzut de pe scaun auzind-o, ascultândo. Trebuie să picuri şi un pic de sare, nu numai înţelepciune în disc. Nam zis nu, deşi nu cred că se va vinde. Cine vrea să mă asculte? Deşi, după moartea mea probabil că va fi. Nicio grijă, moartea îi aureşte pe toţi şi scoate orice necunoscut din uitare.

E cel mai bun critic literar moartea.

Aoleu! Cum sună asta, Dumnezeule! Bine, nu mă grăbesc într-acolo, dar asta e situaţia. Şi m-au pus să le citesc. Mie mi se pare că vocea, atunci când vocea izbuteşte să găsească tonalitatea potrivită, nu o voce actoricească, pentru că ea recită altfel. O voce actoricească recită. Pe când un autor se citeşte. Şi, pe lângă vocea lui îi auzi şi respiraţia, şi accentul, şi moliciunea sau asprimea. În general, tu ştii foarte bine, un cititor este foarte curios să-l cunoască pe autor. Simbolic. Publicul în general visează la autorii pe care-i cunoaşte sau îi iubeşte, dar îi vede altfel. Vocea lor este altfel în imaginaţie. Vocea, înfăţişarea, preocupările, felul în care se plimbă pe stradă, familia. Deci, în funcţie de cartea pe care o citeşti, ei reconstruiesc, cum era Cuvier, din osul acela reconstituia dinozaurul care a produs oul.

Şi uneori surprizele sunt foarte mari, şi nu neapărat în avantajul cititorilor. Pentru că, gândindu-mă la audio-book-ul pe care-l ascultăm pe Bacovia citindu-şi poemele, nu ţi-a fi imaginat vreodată că aceea ar fi putut fi vocea lui Bacovia.

Aşa este. Niciodată nu-ţi imaginezi. Eu l-am ascultat şi pe primul om care sa înregistrat, Minulescu. A citit nişte poezii la radio în 1929, veniseră nişte francezi cu maşini de înregistrat. Şi el a zis: trebuie să mă înregistraţi pe mine, că era directorul radioului din România. Ce să zic? Aşa avem o mărturie sonoră.

Are Mircea Cărtărescu într-o carte, nu ştiu exact în care anume, dar spune că tehnic vorbind ar fi fost posibil, în timpul vieţii lui, Eminescu să fi fost înregistrat, vocea lui să fi rămas înregistrată. Şi numai gândul acesta te înfioară!

Din păcate tehnic nu cred, el moare în 1889, nu ştiu când scoate edison primele suluri.

Tocmai, cred că fuseseră scoase.

Nu veniseră în Europa, erau încă în America, abia după 1890 şi ceva ajung în Europa primele fonofoane. Dar experienţa e interesantă. Cred că ştii, în clipa în care citeşti îţi dai seama dacă ai greşit ceva în scris sau n-ai greşit. Dacă ţi se împurică limba, ţi se împiedică vorba, înseamnă că n-ai scris bine.

De altfel, cititul cu voce tare e una dintre cele mai bune metode de a verifica cursivitatea unui text.

Sigur. Pentru că, deşi scrisul nu este vorbit, scrisul nu este manifestarea directă pe hârtie a felului în care se exprimă oamenii, el trebuie să aibă acea caracteristică a vocii interioare pe care cititorul, citind textul, imediat şi-o aduce în cap. Dacă vocea aceea interioară care citeşte în şoaptă nu poate parcurge textul în mod normal şi se împiedică, se împiedică şi gândirea, şi percepţia. Şi, din punctul meu de vedere – acum o să mă laud – mi s-a părut că n-am greşit în mai mult de două-trei locuri.

[Muzică]

Florin, noi pe final de emisiune avem un chestionar, şapte întrebări, şase standard şi una în funcţie de fiecare invitat. Prima întrebare este: care a fost cartea în urma lecturii căreia ţi s-au deschis ochii asupra lumii?

Sunt două cărţi. Asupra lumii este momentul în care am avut prima şi ultima criză religioasă, Frantisec Behounek, un ceh, în 1962, am citit, era o carte cu luna. Nu ştiu ce titlu avea, voiau să bage un curent electric în lună să o învârtă mai repede, ca să facă atmosferă. Şi sentimentul ăla că am depăşit scoarţa terestră mi-a provocat o criză religioasă de care nu m-am vindecat nici acum. Asta mi-a deschis ochii asupra lumii, că lumea este raţională.

Întrebarea doi: cu ce scriitor din orice perioadă istorică, dacă ai putea, prin minunile unei maşini a timpului, să ieşi la o bere?

Cu Caragiale, fără discuţie.

E ai vorbi cu Caragiale?

Pe Caragiale în primul rând l-aş asculta, pentru că ştiu c-aş avea foarte puţin la dispoziţie, şi aş încerca să văd cum îşi bătea joc de prietenii lui pe care îi considera netalentaţi. Pentru că el se înconjura de oameni, şi fiecare avea un talent al lui, şi Vlahuţă, şi Delavrancea erau prietenii lui, mergeau împreună, mergeau la băi, îi lăuda, dar îi bârfea îngrozitor. Eu aş vrea să aud bârfele alea despre lumea literară de atunci.

Întrebarea trei: ce carte clasică n-ai citit deloc sau până la capăt?

Doctor Faust.

Despre Thomas Mann a fost vorba şi altădată!

Scuză-mă. Doctor Faustus al lui Thomas Mann n-am putut-o citi, şi-ţi spun şi de ce. Citisem cu lanterna sub pătură Muntele vrăjit. Am crezut că înnebunesc! Şi am zis: gata, acum citesc Doctor Faustus, mai crescusem doi-trei ani, aveam 17-18 ani. Am citit 40 de pagini şi n-am putut să trec mai departe. N-am citit-o!

Ce tabieturi de cititor ai?

În general citesc orice oriunde, sunt deja vestit, eu pot să citesc în mijlocul unui concert, la crâşmă, la cinematograf cu lanterna, dacă e ceva care mă interesează. N-am tabieturi de cititor. Asta m-am obişnuit din copilărie. Părinţii îmi interziceau să citesc după o anumită oră, şi atunci rezolvam cum puteam eu. Era vorba aia că la 9 pentru copii e culcarea, că mâine e şcoala. Ori mie atunci mi se făcea chef de citit.

Întrebarea cinci: Albumul preferat al trupei preferate.

Am foarte multe preferate, dar să zicem că Led Zepelin, primul lor disc.

Şase: Cel mai ascultat cântec din viaţa ta, dacă ai vreun cântec care te-a însoţit permanent.

Da. Nu e cel mai ascultat, e cel care revine mereu, nu cred că există acest cântec undeva consemnat, dar pot să ţi-l spun, este cântecul pe care-l cântam în armată, era un cântec despre infanterie şi spune aşa: La umbră de făgeţel,/ frumos doarme-un infanter,/ mă duc mamă să-l mângâi,/ – nu să-l mângâi, să-l mângâi – să-mi pun dreapta căpătâi”. Şi mă-sa răspunde în cântec: „Nu te duce, fata mea,/ infanteria-i armă grea/, tralala/, tralala”. 

Şi întrebarea cu numărul şapte, tot un joc de imaginaţie. Dacă ai fi vrut să te întâlneşti cu Caragiale, în ce carte ţi-ar plăcea să trăieşti o vreme?

În Solaris. Aş vrea să umblu în staţia aia orbitală şi să văd cine-i chinuieşte pe ceilalţi doi participanţi la experiment. E doctorul Sartorios despre care Chris Kelvin bănuieşte că are un pitic fosforescent, şi mai este încă unul despre care nu ştie nimic. Acolo aş vrea să trăiesc o perioadă.

Pentru că ai vrea să fii detectiv!

Pentru că sunt detectiv. Nu uita, un scriitor este un detectiv.

Mulţumesc Florin că ai venit la „All you can read”, vă urăm împreună dragi ascultători o seară plăcută în continuare, pe lunea viitoare!